DECIZIE nr. 686 din 24 noiembrie 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 136 din 23 februarie 2017



        Valer Dorneanu - preşedinte
        Marian Enache - judecător
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Daniel Marius Morar - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Livia Doina Stanciu - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Varga Attila - judecător
        Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Mihai Vînătoru în Dosarul nr. 9.467/3/CA/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 37D/2016.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Gabriela Anghel, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 172D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Remi Cristian Grigore în Dosarul nr. 9.464/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.
    4. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Gabriela Anghel, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării dosarelor. Reprezentantul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi reprezentantul Ministerului Public pun concluzii de conexare a cauzelor.
    6. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 172D/2016 la Dosarul nr. 37D/2016, care este primul înregistrat.
    7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului ales al autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care susţine că prevederile art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt contrare principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, al nediscriminării şi al garantării dreptului de proprietate privată. În acest sens arată că prevederile criticate, care stabilesc impozitarea progresivă, au în vedere un singur criteriu, respectiv numărul de imobile deţinute în proprietate de către o persoană fizică, iar nu valoarea bunurilor aflate în patrimoniul persoanei fizice. Or, această modalitate de impozitare, stabilită în mod arbitrar, este contrară prevederilor constituţionale referitoare la aşezarea justă a sarcinilor fiscale, principiu care are în vedere impozitarea contribuabililor, respectiv contribuţia la bugetul de stat, în raport cu situaţia materială a acestora. În continuare prezintă exemple cu privire la modalitatea de impozitare şi, făcând trimitere la dinamica legislativă a prevederilor criticate, arată că, prin forma iniţială, legiuitorul a avut în vedere instituirea progresivă a acestui impozit, însă, indirect, a apreciat stabilirea acestuia raportat la averea contribuabilului, deoarece se încurajau veniturile din chirii şi, pe cale de consecinţă, aducerea unor impozite la bugetul de stat. Arată că prevederile legale, în vigoare, elimină această modalitate de impozitare şi stabilesc, în concret, impozitarea prin raportare la valoarea imobilului, ceea ce corespunde principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, adică fiecare contribuabil participă la formarea bugetului de stat în raport cu situaţia sa materială.
    8. Se mai susţine că dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 sunt discriminatorii faţă de dispoziţiile art. 252 alin. (2) din aceeaşi lege, deoarece creează o diferenţă nejustificată şi nemotivată între proprietarii ce dobândesc mai multe imobile "între vii" şi cei care dobândesc mai multe imobile "mortis causa", pentru care nu există un astfel de tratament fiscal. Acest aspect conduce şi la încălcarea garantării dreptului de proprietate privată sau chiar la naşterea dreptului de proprietate, deoarece nu se încurajează dobândirea unor imobile prin acte între vii. În final, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată.
    9. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    10. Prin încheierile din 18 noiembrie 2015 şi 25 ianuarie 2016, pronunţate în dosarele nr. 9.467/3/CA/2015 şi nr. 9.464/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
    11. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Mihai Vînătoru şi de Remi Cristian Grigore în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri prin care se solicită anularea unor acte administrativ-fiscale, respectiv decizii de impunere prin care sa stabilit plata unor obligaţii fiscale datorate bugetului local.
    12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că este neconstituţional ca printr-un act normativ să se implementeze un sistem diferenţiat cu privire la impozitul pe clădiri, în funcţie de numărul de proprietăţi deţinute de o persoană, deoarece se aduce atingere dreptului de proprietate, care este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Stabilirea unui impozit progresiv de 65%, 150% şi 300%, raportat la baza de impunere care este constituită din clădirile deţinute în proprietate de o persoană, are natura unei discriminări fiscale. Totodată, se încalcă libertatea proprietarului de a se bucura şi de a dispune în mod voluntar şi independent de imobilele sale, titularul dreptului de proprietate neputându-şi folosi prerogativele dreptului de proprietate - posesia, folosinţa şi dispoziţia, acestea fiind cenzurate printr-un nivel ridicat al impozitului care, nu de puţine ori, determină proprietarii să recurgă la acte de dispoziţie nedorite ca urmare a valorii impozitului.
    13. În acest context, având în vedere elemente doctrinare, se arată că, în ceea ce priveşte "taxa diferenţiată", aceasta, pe lângă ideea conform căreia "o contribuţie comună este esenţială pentru menţinerea administraţiei publice", trebuie să se raporteze şi la veniturile plătitorilor. Impunerea unui impozit progresiv, întemeiat pe prezumţia că cel care deţine mai multe imobile are posibilitatea să plătească creanţele fiscale, îl expune pe deţinătorul acestor imobile la acumulări de dobânzi penalizatoare, eventual la executări silite pentru neplata creanţelor datorate. Or, impozitul pe clădiri trebuie să fie direct proporţional cu posibilitatea efectivă a celui obligat la plata unui astfel de impozit. Consideră că prevederile criticate sunt contrare art. 1 cu privire la obligaţia de a respecta drepturile omului şi art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, contrare şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20.
    14. Apreciază că sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 11, art. 20, art. 44, art. 56 alin. (2), art. 136 şi art. 139, deoarece, prin conţinutul şi efectele juridice pe care le produce, art. 252 alin. (1)-(3) din Codul fiscal încalcă obligaţia statului de a garanta dreptul de proprietate şi creează un regim discriminator prin faptul că sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Or, tratamentul juridic impus de normele criticate şi proporţionalitatea impozitului sunt realizate prin prisma numărului de clădiri deţinute de proprietari, nefiind în concordanţă cu caracterul just pe care trebuie să îl aibă o sarcină fiscală. În acest context se susţine că prevederile criticate sunt contrare şi dispoziţiilor referitoare la echitatea fiscală cuprinse în Codul fiscal.
    15. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 37/2016, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, consideră că nu îşi poate expune opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate în acest stadiu procesual, întrucât dispoziţiile legale criticate sunt cele avute în vedere la fundamentarea acţiunii, dar şi la emiterea actelor fiscale contestate, iar analizarea acestora, chiar şi din perspectiva compatibilităţii lor cu normele constituţionale, ar constitui o antepronunţare pe fondul cauzei.
    16. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 172/2016, opinează că art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 nu încalcă dispoziţiile constituţionale menţionate în susţinerea excepţiei şi nici tratatele internaţionale la care statul român este parte, cu atât mai puţin proprietatea publică sau privată. Stabilirea unui sistem de taxare sau impozitare a bunurilor, care de altfel reprezintă un atribut al aparatului de stat, nu încalcă dreptul cetăţenilor de a avea în proprietate bunuri, nu îl condiţionează şi nu îl restricţionează.
    17. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    18. Guvernul, mai întâi, precizează că Legea nr. 571/2003 a fost abrogată prin Legea nr. 227/2015, fără ca soluţia legislativă să fie preluată în noul Cod fiscal. În ceea ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalităţii unor dispoziţii legale care nu mai sunt în vigoare, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apreciază că excepţia ar putea fi considerată ca fiind admisibilă.
    19. Referitor la pretinsa atingere adusă dreptului de proprietate şi încălcarea principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale prin stabilirea unui impozit diferenţiat în funcţie de numărul clădirilor aflate în proprietatea unei persoane se arată că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004, a constatat că o asemenea susţinere nu este întemeiată deoarece, în cauză, nu operează un transfer de proprietate, ci se pune problema aplicării concrete, prin lege, a dispoziţiilor art. 56 din Constituţie. Cu privire la eventuala încălcare a unor prevederi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consideră că sunt incidente considerentele Deciziei nr. 1.249 din 7 octombrie 2010. Faţă de cele prezentate apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    20. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 37D/2016, mai întâi precizează că Tribunalul Bucureşti consideră că nu-şi poate exprima opinia asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate deoarece ar constitui o antepronunţare pe fondul cauzei; or, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă opinia instanţei asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    21. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1)-(3) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în dosarele nr. 37D/2016 şi nr. 172D/2016, raportat la art. 44 şi art. 136 din Constituţie, precum şi la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale arată că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece dreptul de proprietate este un drept complex, prevăzut, garantat şi ocrotit de Constituţie prin art. 44 şi 136, în limitele prevăzute de lege. În plus, paragraful 2 al art. 1 Primul Protocolul adiţional la Convenţie stabileşte că dispoziţiile referitoare la protecţia proprietăţii "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare (...) pentru a asigura plata impozitelor". Ca atare, protecţia dreptului nu exclude obligaţia proprietarului de a plăti impozite pentru bunurile pe care le deţine în proprietate.
    22. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 139 din Constituţie arată că, din aceste reglementări constituţionale, rezultă că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, precum şi a condiţiilor de impozitare intră în competenţa exclusivă a legiuitorului.
    23. Referitor la critica de neconstituţionalitate faţă de art. 11 şi art. 20 din Constituţie, precum şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consideră că aceasta nu poate fi reţinută, în măsura în care normele supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente de avere sau de altă natură. În acest context menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul egalităţii în faţa legii şi apreciază că, în speţa de faţă, norma criticată se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, şi anume celor care au în proprietate două sau mai multe clădiri, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare şi, ca atare, nu este de natură a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Faţă de cele prezentate consideră că prevederile criticate sunt constituţionale.
    24. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    26. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, având titlul marginal "Majorarea impozitului datorat de persoanele fizice ce deţin mai multe clădiri" şi care au următorul cuprins: "(1) Persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri datorează un impozit pe clădiri, majorat după cum urmează:
    a) cu 65% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
    b) cu 150% pentru a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
    c) cu 300% pentru a treia clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu.
    (2) Nu intră sub incidenţa alin. (1) persoanele fizice care deţin în proprietate clădiri dobândite prin succesiune legală.
    (3) În cazul deţinerii a două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de domiciliu, impozitul majorat se determină în funcţie de ordinea în care proprietăţile au fost dobândite, aşa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar."
    27. Curtea observă că dispoziţiile Legii nr. 571/2003 au fost abrogate prin Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015 (fără să mai fie preluate de noile prevederi legale în materie). Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a stabilit că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate.
    28. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 56 alin. (2) referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale, art. 136 privind proprietatea şi art. 139 cu privire la impozite, taxe şi alte contribuţii. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 1 cu privire la obligaţia de a respecta drepturile omului şi art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 cu privire la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
    29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 instituie un impozit majorat/progresiv în sarcina persoanelor fizice care deţin în proprietate două sau mai multe clădiri. De asemenea prevăd modalitatea în care se determină impozitul majorat, precum şi excepţiile de la plata acestui impozit majorat. Din evaluarea dinamicii legislative, Curtea observă că aceste dispoziţii au suferit, în timp, modificări în ceea ce priveşte majorarea impozitului pe clădiri. Astfel, dacă în textul iniţial al art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 se prevedea că "dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează: a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu", prin modificările aduse prin art. I al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2010 pentru modificarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 30 iunie 2010, aprobată prin Legea nr. 88/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 10 iunie 2011, se statuează în sensul că "persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri datorează un impozit pe clădiri, majorat după cum urmează: a) cu 65% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; b) cu 150% pentru a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; c) cu 300% pentru a treia clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu."
    30. Asupra prevederilor criticate Curtea s-a mai pronunţat în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, atât în forma iniţială, excepţia fiind ridicată chiar de unul dintre autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate, sens în care este Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 17 ianuarie 2005, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, cât şi în forma ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în cauzele de faţă.
    31. Prin Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 de 23 iulie 2012, Curtea a reţinut că regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege", iar, potrivit art. 56 din Constituţie, contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reţine, de principiu, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit sau majorarea acestuia s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane, prevăzut la art. 44 din Constituţie, mai ales că dreptul de proprietate nu exclude obligaţia deţinătorului de imobile/proprietarului de a plăti impozite pentru bunurile pe care le deţine în proprietate.
    32. De asemenea, Curtea constată că este neîntemeiată susţinerea conform căreia prin instituirea impozitului progresiv pe clădiri în funcţie de numărul acestora s-ar încălca dispoziţiile art. 44 şi art. 136 din Constituţie, întrucât în cauză nu operează un transfer al dreptului de proprietate, astfel încât să ducă aşa cum susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate la pierderea prerogativelor dreptului de proprietate - posesia, folosinţa şi dispoziţia, ci se pune problema aplicării concrete, prin lege, a dispoziţiilor art. 56 coroborate cu cele ale art. 139 din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004, precitată).
    33. De altfel, art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuează, pe de o parte, cu privire la faptul că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional", iar, pe de altă parte, prevede că aceste dispoziţii menţionate anterior "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii (...)." Ca atare, nu se poate reţine nici pretinsa contrarietate a prevederilor art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 cu cele ale art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20.
    34. În ceea ce priveşte susţinerile privind instituirea, prin normele criticate, a unui regim discriminator, prin prisma aşezării juste a sarcinilor fiscale, ca urmare a stabilirii impozitului datorat de contribuabili în funcţie de numărul de clădiri deţinute în proprietate, pe de o parte, şi pretinsa discriminare între persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri şi care datorează un impozit pe clădiri majorat şi persoanele fizice care deţin în proprietate clădiri dobândite prin succesiune legală şi care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, pe de altă parte, Curtea observă că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, din examinarea prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituţie, referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale, coroborat cu cele ale art. 139 alin. (1) din Constituţie care consacră principiul legalităţii în materie fiscală, rezultă că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective (a se vedea Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, precitată), fără ca prin aceasta să fie instituită o discriminare prin prisma aşezării juste a sarcinilor fiscale.
    35. De altfel, referitor la principiul egalităţii, instanţa de contencios constituţional a statuat în mod constant, spre exemplu, prin Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, că acesta nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. Din examinarea prevederilor criticate Curtea reţine că acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare şi, ca atare, nu este de natură a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii sau dispoziţiilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prisma dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20.
    36. Pentru considerentele prezentate, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale menţionate în susţinerea excepţiei, întrucât prin prevederile criticate nu se încalcă dreptul de proprietate privată şi principiul egalităţii în faţa legii, nefiind creat un regim discriminator prin prisma aşezării juste a sarcinilor fiscale ca urmare a stabilirii impozitului datorat de contribuabili în funcţie de numărul de clădiri deţinute în proprietate.
    37. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Vînătoru şi de Remi Cristian Grigore în dosarele nr. 9.467/3/CA/2015 şi nr. 9.464/3/2015 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2016.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    prof. univ. dr. VALER DORNEANU

    Magistrat-asistent,

    Ioniţa Cochinţu

    -----