DECIZIE nr. 112 din 14 iulie 1998
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 286 din 4 august 1998



    Ioan Muraru - preşedinte
    Costica Bulai - judecător
    Nicolae Popa - judecător
    Lucian Stangu - judecător
    Florin Bucur Vasilescu - judecător
    Romul Petru Vonica - judecător
    Ioan Griga - procuror
    Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent
    Pe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, invocată de Chiata Marian în Dosarul nr. 136/1998 al Curţii Militare de Apel.
    Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 9 iulie 1998, în prezenta părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 14 iulie 1998.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:
    Prin Încheierea din 19 mai 1998, pronunţată în Dosarul nr. 136/1998, Curtea Militară de Apel a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, invocată de Chiata Marian.
    În motivarea excepţiei se susţine ca textele legale atacate sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 23 din Constituţie, întrucât procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane cu încălcarea dispoziţiei constituţionale menţionate, deoarece, potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, nu are obligaţia de a-l asculta pe cel împotriva căruia ia măsura arestării preventive şi, pe cale de consecinţa, de a-i aduce la cunoştinţa învinuirea în prezenta unui apărător. De asemenea, se susţine ca din analiza art. 23 din Constituţie rezultă ca dreptul conferit magistratului de a lua măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale se poate exercita o singură dată, durata preventiei fiind unica şi neputând depăşi 30 de zile. Rezultă ca magistratul-procuror poate emite o singura ordonanţa de arestare, a carei durata poate fi de la o zi la 30 de zile, iar nu mai multe ordonanţe cuprinzând durate de arestare fractionate, totalizand 30 de zile, deoarece, în aceasta situaţie, procurorul şi-ar prelungi propriile măsuri procesuale, ceea ce Constituţia nu permite. În speta, se susţine în continuare, a fost emisă o ordonanţa de arestare preventivă, în calitate de invinuit, potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, şi apoi o alta ordonanţa de 25 de zile, în condiţiile art. 149 din Codul de procedură penală, procurorul prelungind astfel propria măsura.
    Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, în conformitate cu art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanţa arata ca aceasta este neîntemeiată, deoarece obligativitatea audierii făptuitorului înainte de luarea măsurii arestării preventive exista, potrivit art. 150 din Codul de procedură penală, numai în cazul arestării preventive a inculpatului, deci numai după punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, durata arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. 1 din acelaşi cod, durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul în care aceasta este prelungită în condiţiile legii. De asemenea, se susţine ca în cauza procurorul nu şi-a prelungit nelegal propria măsura privativă de libertate dispusă în cauza, ci a emis doua ordonanţe, diferite după calitatea persoanei, pentru arestarea mai întâi a învinuitului şi apoi a inculpatului, fără ca durata cumulată a acestora se depăşeşte 30 de zile, măsura fiind în concordanta cu art. 23 din Constituţie.
    Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 138/1997, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
    În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arata ca art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 23 din Constituţie, deoarece acest text constituţional nu prevede obligaţia pentru organul judiciar care ia măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului de a dispune arestarea numai după ce a ascultat persoana faţă de care se ia această măsură. Critica de neconstituţionalitate a art. 146 din Codul de procedură penală, intemeiata pe inexistenta unei asemenea obligaţii, nu poate fi admisă, deoarece aceasta priveşte o omisiune legislativă şi, potrivit practicii jurisdicţionale a Curţii, controlul de constituţionalitate nu poate privi omisiuni. Art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nici acest act normativ nu prevede obligaţia pentru organele judiciare sa asculte pe invinuit sau pe inculpat înainte de a lua măsura arestării preventive. Se mai arata ca arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului sunt măsuri procesuale distincte, care primesc, în mod firesc, reglementări diferite în raport cu calitatea procesuala pe care o are persoana arestata în cursul urmăririi penale. A interpreta ordonanţa de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanţa de prelungire a arestării învinuitului înseamnă a adauga la lege, atâta vreme cat în art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală se foloseşte termenul de "prelungire" numai cu privire la prelungirea de către instanţa a arestării inculpatului, dispusă în faza de urmărire penală.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:
    În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocată.
    Potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, procurorul, dacă considera ca în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului şi sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 143 într-unul dintre cazurile enumerate la art. 148 din acelaşi cod, dispune prin ordonanţa motivată arestarea învinuitului, cu obligaţia precizarii temeiurilor care justifica luarea măsurii şi fixând durata arestării care nu poate depăşi 5 zile.
    Autorul excepţiei de neconstituţionalitate considera ca acest text legal încalcă dispoziţiile art. 23 din Constituţie, deoarece procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane fără a o asculta şi fără a-i aduce la cunoştinţa învinuirea în prezenta unui apărător.
    Instituţia privarii de libertate a unei persoane reprezintă un act de o extrema gravitate pentru orice cetăţean. Ea nu se poate realiza decât în condiţii strict reglementate de lege, pentru a se preveni orice abuzuri ce ar conduce la arbitrar şi discretionar, afectand direct valorile umane ce constituie esenta personalităţii fiecărui individ.
    Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este un stat de drept în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme ce sunt garantate, gasindu-şi consacrarea în dispoziţiile legii fundamentale a tarii.
    De aceea art. 23 din Constituţie stabileşte, ca un principiu de baza al ocrotirii acestor valori, ca libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, textul constituţional reglementand până la detaliu condiţiile în care se poate efectua arestarea şi garanţiile constituţionale necesare asigurării unui cadru adecvat protejării cetăţeanului împotriva unei astfel de măsuri. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 din Constituţie, potrivit cărora, în virtutea garantarii dreptului la apărare pe tot parcursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.
    La rândul lor, dispoziţiile cuprinse în legea specială, aplicabile în materie - Codul de procedură penală -, sunt chemate sa dea expresie acestor garanţii de ordin constituţional, prin instituirea unor măsuri care să ofere mijloacele necesare concretizarii acestor garanţii.
    Astfel, Codul de procedură penală, sub titlul "Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale" (titlul IV - Partea generală), reglementează, la cap. I, un ansamblu de garanţii procesuale distincte pentru a proteja libertatea individuală, între care: aducerea la cunoştinţa persoanei arestate a motivelor arestării şi a celor privind învinuirea, în prezenta unui avocat, precum şi ascultarea inculpatului. În secţiunea I "Dispoziţii generale" din acest capitol, prin art. 137^1 alin. 1 se instituie anumite obligaţii pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, care sunt în concordanta cu prevederile art. 23 alin. (5) din Constituţie, stabilind ca persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndată la cunoştinţa motivele reţinerii sau ale arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenta unui avocat.
    Aceasta înseamnă ca astfel de obligaţii privesc, deopotrivă, atât arestarea învinuitului, cat şi a inculpatului, de vreme ce, ca dispoziţie generală, art. 137^1 din Codul de procedură penală nu face nici o diferentiere între cele doua forme de arestare. Se constata însă ca la art. 150 din cadrul secţiunii a IV-a din acelaşi cod apare o necorelare între garanţiile procesuale instituite pentru inculpat în raport cu cele reglementate pentru invinuit. Într-adevăr, dacă pentru inculpat art. 150 obliga ca măsura arestării să fie luată numai după ascultarea acestuia de către procuror, o asemenea obligaţie lipseşte în cazul luării măsurii arestării pentru invinuit.
    Or, deosebirile de natura juridică dintre cele doua măsuri procesuale nu justifica nici o diferentiere de tratament între invinuit şi inculpat sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare şi al garanţiilor procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie, cat priveşte obligaţia ascultării învinuitului de către procuror, potrivit celor de mai sus. De aceea dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală şi măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituţionale numai în măsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiţionată a garanţiilor constituţionale privind libertatea şi drepturile fundamentale ale persoanei, în acelaşi mod atât pentru inculpat, cat şi pentru invinuit.
    Totodată autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca dispoziţiile legale care reglementează luarea măsurii arestării preventive sunt neconstituţionale în raport cu art. 23 alin. (4) din Constituţie, deoarece acestea permit procurorului ca, după ce a dispus arestarea învinuitului, sa dispună apoi arestarea aceleiaşi persoane în calitate de inculpat, prelungind astfel propria măsura de arestare, deşi, potrivit textului constituţional menţionat, prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.
    Critica de neconstituţionalitate nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua măsuri sunt diferite ca natura juridică. Măsura arestării preventive a învinuitului, luată de procuror în condiţiile prevăzute la art. 146 din Codul de procedură penală, are un caracter excepţional şi este necesară numai atunci când termenul de 24 de ore, cat poate dura, potrivit Constituţiei - art. 23 alin. (3) - şi legii - art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală -, măsura reţinerii, se dovedeşte insuficient pentru verificarea temeiurilor legale necesare punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului şi, eventual, pentru a se lua împotriva lui măsura arestării preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile şi se justifica numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condiţiile art. 143 şi în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din Codul de procedură penală. Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanţa motivată şi este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului şi nu poate fi prelungită.
    Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia şi se menţine necesitatea privarii sale de libertate, în condiţiile legii, procurorul dispune prin ordonanţa punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea, de data aceasta, a măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în conceptia legiuitorului, consecinţa înlocuirii poziţiei procesuale de invinuit a făptuitorului, adică de persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cat timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa - art. 229 din Codul de procedură penală -, cu aceea de inculpat, adică de persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. În ceea ce priveşte durata arestării inculpatului, consecutiva măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă, în mod firesc, durata acesteia din urma, ca măsura excepţionala, specifică urmăririi penale în reglementarea legală în vigoare, neputând depăşi însă, împreună cu aceasta, durata de 30 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie, având în vedere şi faptul ca, deşi diferite, cele doua măsuri preventive au drept consecinţa privarea de libertate a aceleiaşi persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fără sa distinga, asa cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului.
    Potrivit prevederilor art. 149 din Codul de procedură penală: "Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.
    Când o cauza este trecută pentru continuarea urmarii penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.
    Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei."
    Critica de neconstituţionalitate a art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituţie. Cat priveşte dispoziţiile art. 149 alin. 2 din acelaşi cod, se constată că acestea nu au legătură cu cauza şi, în consecinţa, şi aceasta critica este neîntemeiată.
    Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiaşi articol, se constată că, prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, Curtea a statuat ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţa în cursul judecaţii, poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a constatat ca, în legătură cu arestarea inculpatului în cursul judecaţii, prevăzută la art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, se va face aplicarea directa a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este inadmisibila, urmând a fi respinsă.
    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,
    CURTEA
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocată de Chiata Marian în Dosarul nr. 136/1998 al Curţii Militare de Apel şi constata ca dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care asigura învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.
    2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală.
    3. Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.
    Definitivă şi obligatorie.
    Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 1998.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    prof. univ. dr. IOAN MURARU
    Magistrat-asistent,
    Gabriela Dragomirescu
    ----------