DECIZIE nr. 485 din 23 iunie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 539 din 20 iulie 2015



        Augustin Zegrean - preşedinte
        Valer Dorneanu - judecător
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Daniel Marius Morar - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Tudorel Toader - judecător
        Andreea Costin - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, precum şi de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă, prin primar, în Dosarul nr. 5.367/30/2013 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.254D/2014.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.255D/2014, nr. 1.438D/2014, nr. 1.439D/2014 şi nr. 206D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi, respectiv, ale art. 84 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, şi, respectiv, de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă, prin primar, în Dosarul nr. 6.964/30/2013, de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă în dosarele nr. 5.370/30/2013 şi nr. 5.387/30/2013 ale Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi, respectiv, de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, în dosarul acestei instanţe nr. 11.801/30/2013.
    4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Având în vedere excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.255D/2014, nr. 1.438D/2014, nr. 1.439D/2014 şi nr. 206D/2015 la Dosarul nr. 1.254D/2014.
    6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării.
    7. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.255D/2014, nr. 1.438D/2014, nr. 1.439D/2014 şi nr. 206D/2015 la Dosarul nr. 1.254D/2014, care este primul înregistrat.
    8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece nu sunt prevăzute suficiente garanţii privind exercitarea dreptului la apărare. Arată că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat sau consilier juridic pentru exercitarea căii de atac a recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare, astfel cum acesta este configurat în Legea fundamentală. În susţinerea concluziilor sale invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la exercitarea căii de atac a recursului de către persoanele fizice. Prin urmare, pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate şi apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale numai în măsura în care persoana juridică face dovada lipsei fondurilor băneşti necesare angajării unui avocat sau numai în măsura în care unitatea nu are angajat consilier juridic pentru a-i asigura dreptul la apărare şi pentru a putea formula calea de atac a recursului.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    9. Prin încheierile din 20 noiembrie 2014, 2 decembrie 2014 şi 27 ianuarie 2015, pronunţate în dosarele nr. 5.367/30/2013, nr. 6.964/30/2013, nr. 5.370/30/2013, nr. 5.387/30/2013 şi nr. 11.801/30/2013, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, şi de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă, prin primar, în cauze având ca obiect soluţionarea recursurilor declarate împotriva unor sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Timiş prin care s-a dispus anularea parţială a unei decizii de impunere pentru stabilirea impozitelor şi taxelor privind impozitul pe teren intravilan şi s-a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, respectiv prin care s-a admis în parte acţiunea în sensul obligării la înfiinţarea unui rol fiscal pentru un imobil.
    10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că întregul raţionament reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014 cu privire la persoanele fizice este aplicabil şi în cazul persoanelor juridice, întrucât şi în cazul acestora s-ar putea reţine că obligaţia angajării unui avocat în recurs ar putea reprezenta o sarcină disproporţionată, de natură a le descuraja să apeleze la serviciul justiţiei, fiind astfel afectate drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie, care se referă, deopotrivă, la părţile litigante, indiferent dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice, dreptul la un apărător ales reglementat ca o garanţie a dreptului la apărare neputând fi transformat într-o obligaţie ori într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac. Instanţa mai susţine că în cazul persoanelor juridice nu pot fi identificate nici măcar remediile consacrate de legiuitor în cazul persoanelor fizice prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, rezultând astfel că în cazul persoanelor juridice cheltuielile obligatorii de angajare a unui avocat sau consilier juridic se constituie într-o sarcină disproporţionată care poate afecta activitatea acestor entităţi. Acest raţionament îşi păstrează valabilitatea şi în cazul autorităţilor publice, chiar în măsura în care s-ar considera că acestea sunt întotdeauna solvabile, în condiţiile art. 44 alin. (1) teza întâi din Constituţie.
    11. Obligaţia impusă acestor autorităţi de a formula cereri şi concluzii în recurs doar prin avocat sau consilier juridic este de natură a împiedica exercitarea dreptului de liber acces la justiţie ori a dreptului la apărare, căci exclude posibilitatea întocmirii unor astfel de acte de procedură prin alte categorii de personal de specialitate juridică, deşi cea mai mare parte a unor astfel de persoane juridice au angajat un astfel de personal, în aplicarea dispoziţiilor din anumite legi speciale. Or, prin art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative, s-a interzis, ca regulă, achiziţionarea serviciilor juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, pentru autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, pentru societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi pentru regiile autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică.
    12. Se mai arată că o unitate administrativ-teritorială ori o autoritate publică locală are personal de specialitate juridică angajat potrivit unei legi speciale, fiindu-i interzisă achiziţionarea de servicii juridice de consultanţă, asistenţă ori reprezentare, însă nu ar putea exercita calea de atac a recursului ori nu ar putea invoca apărări într-o atare cale de atac prin personalul angajat şi nici nu ar avea, decât în cazuri cu totul excepţionale, posibilitatea de a beneficia de serviciile unui avocat sau consilier juridic.
    13. Se mai susţine că, chiar în măsura în care nu s-ar considera neconstituţională obligaţia de a angaja serviciile unui avocat sau consilier juridic pentru întocmirea actelor de procedură în recurs pentru persoanele juridice în general, dispoziţiile art. 84 alin. (2), coroborate cu art. 13 alin. (2) teza a doua şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ar trebui considerate neconstituţionale în măsura în care exclud posibilitatea întocmirii actelor procedurale prin alte categorii de personal de specialitate juridică.
    14. Totodată se susţine că se încalcă şi dreptul la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil, din moment ce nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va mai putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţelor de recurs.
    15. Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.438D/2014 şi nr. 1.439D/2014, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată.
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 13 alin (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Având în vedere că în prezenta cauză dispoziţiile art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt criticate în privinţa obligativităţii menţiunii din cererea de recurs a semnăturii consilierului juridic sau a avocatului, în cazul persoanelor juridice, iar dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 doar în partea referitoare la obligativitatea formulării şi susţinerii cererii şi concluziilor în recurs prin avocat, în cazul părţilor persoane fizice, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic. Textele legale criticate au următorul cuprins:
    - Art. 13 alin. (2) teza a doua: "Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept";
    - Art. 84 alin. (2): "La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.";
    - Art. 486 alin. (3): "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile."
    20. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 privind dreptul la apărare.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în privinţa cadrului legislativ al instituţiei reprezentării convenţionale a părţilor în judecată, Codul de procedură civilă prevede, ca normă de principiu, la art. 13 - Dreptul la apărare din capitolul II - Principiile fundamentale ale procesului civil al titlului preliminar - Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă şi principiile fundamentale ale procesului civil reprezentarea convenţională obligatorie în recurs atât a persoanelor fizice, prin avocat, cât şi a persoanelor juridice, prin consilier juridic sau prin avocat. În secţiunea a 4-a - Reprezentarea părţilor în judecată din capitolul II - Părţile al titlului II - Participanţii la procesul civil al cărţii I - Dispoziţii generale, Codul de procedură civilă împarte formele de reprezentare în legală, convenţională sau judiciară, iar, în ceea ce priveşte reprezentarea convenţională, Codul reglementează în mod distinct pentru persoanele fizice şi pentru persoanele juridice. Astfel, art. 83 - Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice, la alin. (3), se referă numai la reprezentarea convenţională obligatorie, în etapa procesuală a recursului, prin avocat, a persoanelor fizice. Textul similar aplicabil persoanelor juridice îl constituie dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Cod, articol cu denumirea marginală Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice. Art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă reglementează nulitatea recursului în cazul neîndeplinirii menţiunilor care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs, pentru persoanele fizice, şi prin consilier juridic sau avocat, pentru persoanele juridice.
    22. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale, contravenind art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. În acest sens, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse prin intervenţia legiuitorului acestui drept - respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului - reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54).
    23. În prezenta cauză, Curtea constată că dispoziţiile legale din Codul de procedură civilă sunt criticate prin prisma încălcării art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare din Constituţie, în privinţa persoanelor juridice.
    24. Curtea observă că sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege şi orice alte organizaţii (instituţii) legal înfiinţate. Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat. Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege, iar persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege sau, prin excepţie, prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale ori locale sau prin alte moduri prevăzute de lege (art. 188 şi următoarele din Codul civil). În privinţa persoanelor juridice, dispoziţiile art. 209 din Codul civil prevăd că acestea îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de administrare, de la data constituirii. Organele de administrare a persoanei juridice pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 633 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2015, paragraful 20).
    25. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit art. 21 alin. (1)-(3) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Pentru apărarea intereselor unităţilor administrativ-teritoriale, primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean stă în judecată ca reprezentant legal, şi nu în nume personal. Însă, şi în cazul reprezentării legale, în recurs sunt obligatorii asistarea şi reprezentarea de către avocat sau consilier juridic, în cazul persoanelor juridice. Astfel, potrivit art. 80 alin. (5) din Codul de procedură civilă, "Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către avocat nu este obligatorie. Dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) sunt aplicabile."
    26. Cu privire la aplicabilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor juridice, Curtea observă că, deşi art. 21 privind accesul liber la justiţie este cuprins în capitolul I - Dispoziţii comune, iar art. 24 din Legea fundamentală, privind dreptul la apărare, este cuprins în capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale din titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din Constituţie, este evident că garantarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare trebuie să fie acordată şi persoanelor juridice, nu numai persoanelor fizice.
    27. În acest sens, referitor la aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor juridice, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acestea se aplică şi persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept constituţional (a se vedea în acest sens Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Pentru a întregi jurisprudenţa sa cu privire la acest aspect, Curtea reţine, cu titlu de exemplu, că prin mai multe decizii (Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2000, Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999, sau Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012) a statuat că exigenţele unor drepturi sau libertăţi fundamentale, spre exemplu accesul liber la justiţie, libertatea individuală, dreptul de proprietate privată ori libertatea economică se aplică şi în privinţa persoanelor juridice. În consecinţă, exigenţele şi garanţiile rezultate din drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate prin Constituţie sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice, în măsura în care conţinutul lor normativ este compatibil cu natura, specificul şi particularităţile care caracterizează regimul juridic al persoanei juridice.
    28. Astfel, Curtea reţine că, în cauza de faţă, exigenţele rezultate atât din art. 21 privind accesul liber la justiţie, cât şi din art. 24 privind dreptul la apărare, ca garanţie a procesului echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice. În acest sens este şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră protecţia dreptului la un proces echitabil, care, astfel cum a fost reglementat de Convenţie şi interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se aplică şi în privinţa persoanelor juridice. De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în aplicarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil atât individului, cât şi subiectelor colective de drept. În acest sens este, spre exemplu, Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza S.C. "Raisa M. Shipping" - S.R.L. împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instanţele naţionale au dat dovadă de un formalism incompatibil cu litera şi spiritul art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi au adus atingere nejustificată dreptului societăţii reclamante de acces la o instanţă (paragraful 35).
    29. Pornind de la această premisă, a necesităţii recunoaşterii garanţiilor dreptului la un proces echitabil şi persoanelor juridice, şi aplicând mutatis mutandis raţionamentul cuprins în considerentele Deciziei nr. 462 din 17 septembrie 2014, raţionament referitor la obligativitatea reprezentării prin avocat a persoanelor fizice în recurs, Curtea constată că obligaţia reprezentării şi asistării prin consilier juridic sau avocat pentru exercitarea recursului echivalează cu o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac; pe de altă parte, dreptul de a avea un reprezentant convenţional este transformat într-o obligaţie, în cazul recursului. Şi în cazul persoanelor juridice (indiferent că sunt de drept public sau de drept privat), textul de lege criticat restrânge liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, ceea ce impune analizarea, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă limitele aduse prin intervenţia legiuitorului - respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării persoanelor juridice prin consilier juridic sau prin avocat în etapa procesuală a recursului - reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată faţă de obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. Conform testului de proporţionalitate, măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. În acest sens, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei persoanelor juridice de a fi reprezentate de consilier juridic sau de avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia este unul legitim, fiind reprezentat de impunerea unei rigori şi discipline procesuale, asigurarea unei reprezentări juridice adecvate a părţilor şi asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea, ceea ce corespunde noii viziuni asupra recursului reglementat ca o cale extraordinară de atac, potrivit căreia condiţiile de exercitare sunt stricte, iar motivele de recurs sunt limitativ circumscrise respectării legalităţii. De asemenea, instituirea obligativităţii reprezentării părţilor - persoane juridice prin consilier juridic sau avocat în calea de atac a recursului, respectiv obligaţia redactării cererii de recurs, precum şi a exercitării şi susţinerii recursului numai prin consilier juridic sau avocat constituie o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi, prin prisma finalităţii sale, este necesară pentru atingerea scopului urmărit.
    30. Referitor la existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit, Curtea constată că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie. Astfel, prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale legitime. Condiţionarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic sau de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina persoanei juridice atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare pentru plata serviciului justiţiei.
    31. Dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil, atât din perspectiva intimatului, cât şi din cea a recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta dintre părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs.
    32. În concluzie, dispoziţiile de lege criticate contravin art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie (şi anume instituirea obligativităţii reprezentării convenţionale în recurs) este excesivă faţă de scopul legitim urmărit, conducând la imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului, prevăzute de lege. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în interpretarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, prin Hotărârea din 10 iulie 2001, pronunţată în Cauza Tricard împotriva Franţei, a statuat că reglementările privind formalităţile pentru declararea unei căi de atac vizează asigurarea unei bune administrări a justiţiei şi respectarea principiului securităţii juridice. Însă regulile respective nu trebuie să împiedice justiţiabilul să utilizeze o cale de atac disponibilă (paragraful 29).
    33. În sensul celor arătate anterior, Curtea observă că, dacă persoanele fizice pot beneficia de ajutorul public judiciar conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, dar care nu poate fi considerat un remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului (a se vedea în acest sens paragrafele 40-42 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014), persoanele juridice pot beneficia, în anumite condiţii stricte, doar de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 42 alin. (2)-(4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013.
    34. Pe lângă cheltuielile ocazionate de plata taxei judiciare de timbru, persoanele juridice, părţi în cadrul unui litigiu, suportă şi cheltuielile ocazionate de contractarea unor servicii juridice de consultanţă, asistenţă şi reprezentare pentru a putea promova calea extraordinară de atac a recursului, în condiţiile stabilite de dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă. Or, în situaţia unor persoane juridice de drept public ori privat aflate într-o situaţie economică precară sau care nu pot efectua plăţi având conturile bancare blocate şi care nu au angajat un consilier juridic, Curtea reţine că condiţionarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic ori de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară impune în sarcina persoanei juridice condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, precum şi costuri suplimentare pentru plata serviciului justiţiei, astfel încât pentru aceasta se creează un cadru juridic de natură a descuraja apelarea la serviciul justiţiei.
    35. Nu în ultimul rând, trebuie reiterat impedimentul legal, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 12 iunie 2012, care prin art. I, referitor la asigurarea serviciilor juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare pentru autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiile autonome, care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică, a instituit regula potrivit căreia aceste servicii se asigură, în primul rând, de către personalul propriu, respectiv de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi. Numai în situaţii temeinic justificate, în care activităţile juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, necesare entităţilor mai sus menţionate, nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi, pot fi achiziţionate servicii de această natură, în condiţiile legii. În acest sens, Curtea reţine că devin aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare. Indiferent de procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică la care se apelează, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, trebuie avut în vedere faptul că exercitarea căii de atac şi redactarea corectă a motivelor de recurs riguros fundamentate trebuie realizate în termenul legal, existând riscul depăşirii acestui termen până la finalizarea şi concretizarea procedurii de achiziţie.
    36. De asemenea, Curtea observă că, prin constatarea ca neconstituţional a art. 84 alin. (2) din Codul de procedură civilă, normele de trimitere la acesta rămân fără obiect (a se vedea în acest sens Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996).
    37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, şi, respectiv, de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă, prin primar, în dosarele nr. 5.367/30/2013 şi nr. 6.964/30/2013, de Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Moşniţa Nouă în dosarele nr. 5.370/30/2013 şi nr. 5.387/30/2013 ale Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi, respectiv, de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, în dosarul acestei instanţe nr. 11.801/30/2013 şi constată că dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a doua, ale art. 84 alin. (2) , precum şi ale art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din 23 iunie 2015.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Andreea Costin

    ----