DECIZIE Nr. 82*) din 20 septembrie 1995
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL NR. 58 din 19 martie 1996


    Notă *) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 4 din 16 ianuarie 1996 din Monitorul Oficial nr. 58 din 19 martie 1996, pagina 5.
    Mihai Constantinescu - preşedinte
    Antonie Iorgovan - judecător
    Victor Dan Zlatescu - judecător
    Ioan Griga - procuror
    Florentina Geangu - magistrat-asistent
    Pe rol soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, invocată de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici în Dosarul nr. 1.829/1994 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.
    Preşedintele declara şedinţa deschisă.
    Magistratul-asistent face apelul părţilor. Răspund: Medvedev Valeri - Valentinovici, asistat de avocat Popescu Victor, şi Banca Naţionala a României, prin consilier juridic Ceana Niculina.
    Procedura este completa.
    Neformulându-se alta cerere, preşedintele completului de judecată considera cauza în stare de judecată şi da cuvintul părţilor în fond.
    Apărătorul inculpatului susţine ca, prin prevederile art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, sunt incalcate dispoziţiile art. 23 alin. (9) din Constituţie potrivit cărora nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Totodată, arata ca textul atacat încalcă şi prevederile art. 41 şi ale art. 135 din Constituţie, precum şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. De asemenea, invedereaza ca infracţiunea prevăzută la art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 este lipsită de pedeapsa ca urmare a abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 - prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 - şi deci dezincriminata. Astfel fiind, textul atacat ca neconstitutional vine în contradictie atât cu dispoziţiile legii fundamentale, cat şi cu cele ale art. 2 din Codul penal, care consacra principiul legalităţii incriminării. Totodată, considera ca, faţă de procedura abrogării exprese, o dispoziţie nu poate să supravietuiasca după abrogare (cum este cazul sancţiunii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 210/1960) prin încorporarea acesteia în conţinutul normei de trimitere (art. 67 din Decretul nr. 244/1978), întrucât o asemenea tehnica legislativă nu este prevăzută de lege, asa cum nu este admisă nici abrogarea, tacită sau implicita, a unei legi sau a unei dispoziţii legale. În final, apreciază ca, deşi Curtea Constituţională a analizat constituţionalitatea art. 50 lit. c) din Decretul nr. 244/1978, ratiunile care au stat la baza controlului de constituţionalitate nu sunt aplicabile şi pentru prevederile de la lit. d) a aceluiaşi articol. Ţinând seama de cele arătate, solicita admiterea excepţiei şi declararea ca neconstitutional a art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978.
    Reprezentantul Băncii Naţionale a României pune concluzii de respingere a excepţiei şi arata ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut consecinţe privind aplicabilitatea art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, întrucât abrogarea priveşte numai mijloacele de plată străine.
    Procurorul, având cuvântul, arata ca din compararea textului atacat cu textele constituţionale considerate a fi incalcate rezultă următoarele: prin raportare la art. 23 alin. (9) din Constituţie, se motiveaza ca infracţiunea prevăzută de art. 50 lit. d) este neconstitutionala, deoarece este lipsită de pedeapsa ca urmare a abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960, teze care se bazează numai pe elemente de tehnica legislativă. Din interpretarea raţională şi deci ştiinţifică a textelor rezultă ca acestea sunt diferite. Astfel, art. 50 lit. d) incrimineaza fapta de a ascunde de la controlul vamal metale şi pietre preţioase, pe când art. 37 incrimina efectuarea operaţiunilor cu mijloace de plată străine, care în 1989 nu mai corespundea realitatilor sociale, ceea ce a determinat abrogarea sa. Totodată, este de observat ca ratiunea art. 50 lit. d) este aceea de a proteja statul contra unui comportament fraudulos al celor ce trec frontiera. Astfel fiind, aceasta ratiune nu a putut disparea şi, ca atare, argumentul care se referă doar la aspectul ca prin abrogarea art. 37 nu mai exista pedeapsa nu poate fi primit. Cît priveşte art. 41 şi art. 135 din Constituţie, se constată că acestea nu au nici o legătură cu excepţia invocată. în concluzie, solicita respingerea excepţiei ca neîntemeiată.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:
    Prin încheierea din 28 martie 1995, pronunţată în Dosarul nr. 1.829/1994, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, invocată de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici.
    În motivarea excepţiei se susţine ca prin prevederile art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 - care stabileşte ca fapta de "ascundere, în scopul sustragerii de la controlul vamal, a metalelor preţioase sub orice formă, precum şi a pietrelor preţioase şi semipretioase, naturale, dacă valoarea lor depăşeşte 1.000 lei" constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii - sunt incalcate dispoziţiile art. 23 alin. (9), ale art. 41 şi ale art. 135 din Constituţie. Astfel, infracţiunea prevăzută la art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 este lipsită de pedeapsa ca urmare a abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 - prin Decretul-lege nr. 9/1989 şi deci dezincriminata.
    În îndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanţa şi-a exprimat într-un mod indirect punctul de vedere, menţionând ca, potrivit practicii Curţii Supreme de Justiţie, abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut consecinţe privind aplicabilitatea art. 50 şi a art. 67 din Decretul nr. 244/1978, ele referindu-se la fapte penale total diferite, iar pedepsele prevăzute în articolul abrogat se aplică cu caracter de dispoziţii proprii ale art. 67 din Decretul nr. 244/1978, formind, împreună cu prevederile art. 50 din acelaşi decret, o norma unica, de sine stătătoare.
    În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului punctele lor de vedere.
    Guvernul, în punctul sau de vedere, considera excepţia nefondata pentru următoarele motive:
    - susţinerea ca o dată cu abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au fost implicit dezincriminate şi infracţiunile prevăzute de art. 50 lit. a)-e) din Decretul nr. 244/1978 este inexactă, deoarece cele doua articole au conţinut diferit, incriminând fapte diferite, astfel că nu se încalcă prevederile art. 23 alin. (9) din Constituţie, potrivit cărora nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în temeiul legii;
    - dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 244/1978 nu încalcă prevederile art. 41 sau ale art. 135 din Constituţie, deoarece, în speta, nu este pus în discuţie dreptul de proprietate.
    Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor şi având în vedere susţinerile părţilor, precum şi dispoziţiile art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, ale art. 37 din Decretul nr. 210/1960, ale Decretului-lege nr. 9/1989, ale art. 23 alin. (9), art. 41, art. 135 şi art. 144 lit. c) din Constituţie şi prevederile Legii nr. 47/1992, retine:
    Curtea Constituţională este competenţa să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate, invocată de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici, deşi dispoziţiile legale invocate a fi neconstituţionale sunt anterioare intrării în vigoare a Constituţiei, deoarece instanţa de judecată a apreciat ca textele nu sunt neconstituţionale şi deci, în raport cu art. 150 alin. (1) din Constituţie, a considerat ca au rămas în vigoare, iar în baza lor s-au stabilit, după intrarea în vigoare a Constituţiei, raporturi juridice, astfel cum prevede art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
    Cu privire la textele ce se pretinde a fi neconstituţionale, Curtea retine ca excepţia este neîntemeiată. Într-adevăr, potrivit art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 constituie infracţiune ascunderea, în scopul sustragerii de la controlul vamal, a metalelor preţioase sub orice forme, precum şi a pietrelor preţioase şi semipretioase, naturale, dacă valoarea lor depăşeşte 1.000 lei.
    Articolul menţionat nu stabileşte o pedeapsă anume pentru aceasta infracţiune, ci foloseşte exprimarea "se pedepsesc potrivit legii penale".
    Legea penală, în vigoare la acea data, era Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, care, în art. 37, stabilea pedeapsa închisorii pentru fapta de a nu preda, ceda sau declara mijloacele de plată străine şi metalele preţioase, în cazurile şi la termenele prevăzute de lege, ori de a efectua operaţiuni interzise cu aceste valori.
    Prin art. 67 din Decretul nr. 244/1978 se arata în mod expres ca infracţiunile prevăzute în art. 50 lit. a)-d) se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960.
    Ulterior, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a fost abrogat.
    Din aceasta împrejurare, în susţinerea excepţiei formulate se afirma ca, prin abrogarea textului menţionat, fapta prevăzută în art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 ar fi fost ea însăşi dezincriminata, deoarece a rămas fără sancţiune legală, ceea ce ar contraveni principiului legalităţii pedepsei, nulla poena sine lege, consfintit de art. 23 alin. (9) din Constituţia României.
    O astfel de interpretare pune în discuţie tehnica trimiterilor legislative.
    Trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare data, legiuitorul poate face trimitere la o alta prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative.
    Efectul dispoziţiei de trimitere consta în încorporarea ideala a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text.
    Dacă nu s-ar fi căutat economia de mijloace, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Rezultă din aceasta ca textul aplicabil este în toate cazurile cel care face trimitere, iar nu cel de-al doilea, care poate să nu aibă nici o contingenta cu materia reglementată în primul text. Astfel se explica de ce, de regula, abrogarea celui de-al doilea text nu are nici o influenţa asupra celui dintii.
    Exista şi excepţii de la aceasta regula. Ele se intilnesc atunci când cel de-al doilea text are o legătură substantiala cu primul, iar nu una doar formala, ceea ce face ca abrogarea textului la care se trimite sa influenteze aplicarea textului care face trimitere. Tot astfel, în cazul modificării celui de-al doilea text, în care, într-o buna tehnica legislativă, legiuitorul trebuie să precizeze dacă trimiterea va opera la forma modificată sau nu.
    Speta însă nu se încadrează în aceste excepţii, ceea ce permite a se retine ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960, care a însemnat dezincriminarea faptelor prevăzute de acel text, nu are nici o influenţa asupra art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, care îşi continua aplicarea.
    De altfel, este de remarcat ca toate instanţele judecătoreşti au aplicat în mod constant, începând de la 31 decembrie 1989 şi până în prezent, acest articol. Abrogarea sa ar avea semnificatia unei dezincriminari şi a faptelor prevăzute de acesta, cu toate consecinţele pe care legea penală le-ar deduce.
    Dacă s-ar fi dorit abrogarea art. 50, legiuitorul ar fi putut sa o facă expres prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989.
    Se poate trage concluzia ca fapta prevăzută de art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 nu este lipsită de sancţiune, motiv pentru care prevederile art. 23 alin. (9) din Constituţie nu au fost incalcate.
    În excepţia formulată s-a mai susţinut, într-o alta ordine de idei, ca dispoziţiile art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 ar încalcă dispoziţiile art. 41 şi 135 din Constituţie care fundamentează regimul proprietăţii în România, precum şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    O astfel de afirmatie nu poate fi reţinută. Supunerea bunurilor controlului vamal nu este de natura sa afecteze nici unul dintre atributele dreptului de proprietate, asa încât incriminarea ascunderii bunurilor la un astfel de control nu aduce nici o atingere dreptului de proprietate garantat de Constituţie.
    Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al din art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, invocată de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici în Dosarul nr. 1.829/1994 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.
    Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
    Pronunţată în şedinţa publică din 20 septembrie 1995.
    PREŞEDINTE,
    dr. Mihai Constantinescu
    Magistrat-asistent,
    Florentina Geangu
    OPINIE SEPARATĂ
    Consider ca excepţia ar fi trebuit admisă pentru următoarele motive:
    Norma de trimitere incorporeaza, în sens material, norma la care face trimitere în norma pentru care face trimiterea. Aceasta este însăşi ratiunea sa, şi anume ca aplicarea normei la care face trimitere şi a normei pentru care face trimiterea să se facă ca şi cum ar fi o dispoziţie legală unitară. Norma de trimitere constituie, de aceea, un simplu artificiu legislativ pentru realizarea acestui scop.
    În sens formal şi organic, însă, norma de trimitere, aceea la care acea norma face trimitere şi aceea pentru care face trimiterea rămân, fiecare, diferite şi autonome. Este însăşi voinţa expresă a legiuitorului care, utilizînd tehnica normei de trimitere, implicit le-a conceput ca separate. Ele alcătuiesc o construcţie juridică unitară, definind o unica prevedere legală, numai în procesul de aplicare, deci în substanţa lor, sub aspect material, nu şi sub aspect strict legislativ, al voinţei declarate a legiuitorului. De aceea modificarea expresă a acestei voinţe, fie în sensul abrogării uneia dintre cele trei norme avute în vedere, fie în sensul modificării lor, nu poate să nu aibă, într-un regim de legalitate, consecinţe corespunzătoare asupra construcţiei juridice iniţiale, rezultate din conexiunile impuse de norma de trimitere. În fond, aceste conexiuni sunt urmarea structurii triunghiulare - norma de trimitere, norma la care se face trimiterea şi norma pentru care se face trimiterea - a dispoziţiilor legale din care ele rezultă şi nu invers. De aceea, a nu tine seama de abrogarea sau modificarea acestor dispoziţii ar insemna ca interpretarea legii să se facă împotriva a insesi conţinutului şi literei legii şi deci ca interpretul sa nu se mai întemeieze pe voinţa legiuitorului ci, exclusiv, pe propria sa voinţa. invocarea scopurilor sau motivelor ce ar fi condus pe legiuitor la adoptarea unei măsuri nu poate justifica o asemenea interpretare, deoarece ratiunea legii poate lumina înţelesul ei, dar nu poate conduce pe interpret la confecţionarea unei norme de drept, cu atât mai mult când aceasta este contrară voinţei exprese a legiuitorului. De altfel, de principiu, art. 4 din Codul civil interzice judecătorului de a se pronunţa pe cale de dispoziţii generale şi regulamentare, întrucât astfel el ar nesocoti competenţa constituţională a autorităţii legiuitoare. Încălcarea acestei interdicţii este neconstitutionala, fiind contrară principiului separaţiei puterilor în stat, prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi de art. 58 alin. (1), conform căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.
    În legătură cu excepţia invocată, este incontestabil ca art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a fost expres abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Identificarea Decretului nr. 210/1960 în actul abrogator este corecta, întrucît prin art. 68 din Decretul nr. 244/1978 toate prevederile sale referitoare la pietrele şi metalele preţioase, inclusiv deci din titlu, fuseseră expres abrogate. Prevederile art. 37 constituiau însă norma la care face trimitere art. 67 din Decretul nr. 244/1978 pentru sancţionarea infracţiunii prevăzute de art. 50 lit. d) din acelaşi decret. De aceea, ca urmare a abrogării exprese a art. 37 din Decretul nr. 210/1960 rezultă ca infracţiunea prevăzută de art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 raminind fără sancţiune, fapta a fost implicit dezincriminata, potrivit principiului "nulla poena sine lege", consacrat, pe plan constituţional, prin prevederile art. 23 alin. (9) din Constituţie.
    Legiuitorul ar putea face trimitere la o norma abrogată. Este un procedeu de tehnica legislativă singular şi nerecomandabil, deoarece astfel norma de trimitere are ca efect nu numai asigurarea conexiunii legislative exprese şi obligatorii dintre doua norme distincte, ceea ce reprezintă functionalitatea sa normală, ci şi repunerea în vigoare a normei anterior abrogate. Aceasta din urma consecinţa este rezultatul voinţei exprese a legiuitorului şi corespunde principiului potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale şi nu al inaplicabilitatii. În ipoteza avută în vedere, însă, norma a fost abrogată ulterior instituirii normei de trimitere, nu anterior, ca în ipoteza la care ne-am referit mai sus. În cazul în care legiuitorul face trimitere la o norma abrogată, asa cum s-a arătat, aceasta norma este repusă în vigoare, ceea ce constituie un act de legiferare. În cazul în care însă, după instituirea normei la care se face trimitere - ca în speta de faţa -, ea este expres abrogată, nu se mai poate considera ca totuşi ar fi rămas în vigoare în cadrul relatiei sale cu norma pentru care se face trimiterea, deoarece încorporarea ei în aceasta din urma norma este numai atât timp cat a fost în vigoare, nu după abrogarea sa. O norma poate fi incorporată în alta norma cu condiţia sa existe, şi nu împotriva voinţei exprese a legiuitorului de a o abroga. Altminteri ar insemna ca o norma sa supravietuiasca propriei sale abrogări, ceea ce este contrar actului de legiferare pe care li constituie dispoziţia legală care a abrogat-o. Dacă Decretul-lege nr. 9/1989, ce reprezintă actul de abrogare, ar fi vrut să-i menţină efectele sanctionatoare pentru infracţiunea prevăzută la art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, ar fi făcut-o în mod expres, printr-o precizare corespunzătoare. Acolo unde însă legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distinga şi a interpreta un act de abrogare împotriva voinţei exprese şi neconditionate a legiuitorului înseamnă a refuza abrogării toate consecinţele sale şi deci nu numai a adauga la lege, interpretul indeplinind astfel funcţia de legislator pozitiv, ci şi a adauga consecinţe contrare legii, interpretul situându-se astfel în afară principiului legalităţii incriminării consacrat de art. 23 alin. (9) din Constituţie.
    Distincţia dintre caracterul formal sau substanţial al legăturii dintre norma pentru care se face trimiterea şi norma la care se face trimiterea este inaplicabila în soluţionarea excepţiei de faţa. Prevederile art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, definind fapta incriminata, reprezintă ipoteza normei penale, iar prevederile art. 37 din Decretul nr. 210/1960, în prezent expres abrogate, reglementau pedeapsa. Or, având în vedere structura normei penale, legătură dintre ipoteza şi sancţiune nu poate fi concepută ca având un caracter formal, cu atât mai mult cu cat înainte de Decretul nr. 244/1978 obiectul de reglementare a acestuia era cuprins în Decretul nr. 210/1960. Deci din acest ultim punct de vedere rezultă ca nici conexiunile dintre aceste doua reglementări nu pot fi concepute ca având un simplu caracter formal.
    Pentru motivele arătate, consider ca infracţiunea prevăzută de art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 este, în prezent, dezincriminata, ca urmare a abrogării exprese a art. 37 din Decretul nr. 210/1960 care reglementa pedeapsa aplicabilă pentru săvârşirea ei.
    Judecător,
    dr. Mihai Constantinescu
    -----------------------