DECIZIE nr. 302 din 27 martie 2012
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 361 din 29 mai 2012



    Augustin Zegrean - preşedinte
    Aspazia Cojocaru - judecător
    Acsinte Gaspar - judecător
    Petre Lăzăroiu - judecător
    Mircea Ştefan Minea - judecător
    Ion Predescu - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Tudorel Toader - judecător
    Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.
    Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Asociaţia Ofiţerilor de Geniu în Rezervă şi Retragere "Constantin Hârjeu", Asociaţia Cadrelor Militare de Căi Ferate şi Transporturi, Asociaţia Cadrelor de Chimie Militară în Rezervă şi Retragere "Constantin T. Neniţescu", Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ofiţeri de Rezervă din România "Dr. Carol Davila", Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere "A. I. Cuza" - Filiala Sector 5 Bucureşti, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi Retragere "Honor et Patria Vae Victis", Stelian Teodor Palade, Dan Crihan şi Constantin Stănăşilă în Dosarul nr. 10.397/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.515D/2011 al Curţii Constituţionale.
    La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, avocat Graziela Bârlă, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, lipsind cealaltă parte, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
    Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorilor excepţiei. Acesta susţine, în esenţă, că textele de lege atacate îngrădesc drepturi fundamentale ale unei anumite categorii profesionale prin aceea că Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice negative asupra dreptului constituţional la pensie al militarilor rezervişti. Astfel, se arată că respectiva decizie, prin faptul că a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale ce reglementează diminuarea pensiilor, aduce atingere dreptului constituţional al militarilor la pensie şi la un nivel de trai decent, garantat de art. 47 din Constituţie . Se precizează, faţă de considerentele ce fundamentează această soluţie, că militarii nu au contribuit, în timpul activităţii lor, la bugetul asigurărilor sociale de stat, legea specială aplicabilă în materie neprevăzând această obligaţie şi garantându-le pensia ca supliment pe care legiuitorul îl acordă din bugetul de stat în compensare pentru condiţiile speciale în care aceştia şi-au exercitat profesia, ceea ce ar duce la concluzia, potrivit argumentelor Curţii Constituţionale, că pensia militară se acordă sau nu, în funcţie de posibilităţi şi de politica legiuitorului la un moment sau altul. Revenind asupra obiectului excepţiei, se arată că, în redactarea actuală, dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 nu permit revizuirea deciziilor Curţii Constituţionale, care au efect general obligatoriu, iar lipsa unei căi de atac nu prezintă garanţii de independenţă, imparţialitate şi echidistanţă şi îngrădeşte accesul liber la justiţie, mai ales în cazul în care deciziile Curţii încalcă în mod flagrant însăşi Constituţia . Deşi în sistemul de drept român controlul de constituţionalitate nu este atributul puterii judecătoreşti, totuşi, prin specificul activităţii sale jurisdicţionale, Curtea Constituţională are caracterul unei instanţe judecătoreşti, ceea ce implică în mod obligatoriu existenţa posibilităţii revenirii asupra unei decizii sau supunerea acesteia cenzurii unui organ superior. În acest sens, cu referire la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este invocată jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 10 februarie 1983 pronunţată în Cauza Albert şi Le Compte împotriva Belgiei şi Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei. Or, caracterul suprem este atribuit Constituţiei, şi nu Curţii Constituţionale. De altfel, chiar instanţa constituţională, prin Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, a arătat că "nu poate fi negat dreptul (cetăţeanului - n.n.) de a contesta legitimitatea constituţională a legii aplicabile". În concluzie, singura modalitate de îndreptare a viciului de neconstituţionalitate este declararea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 . Depune la dosarul cauzei note de şedinţă.
    Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Curtea Constituţională nu poate fi confundată şi nu poate avea trăsăturile unei instanţe judecătoreşti, rolul său fiind acela de garant al supremaţiei Constituţiei. Cu privire la incidenţa art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în materie civilă în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale, este amintită Hotărârea din 28 iunie 1978 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Koning împotriva Germaniei, în care aceasta a statuat că natura procedurilor, în respectiva speţă, avea reduse consecinţe în planul aplicării art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    Prin Sentinţa civilă nr. 6.018 din 19 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 10.397/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Asociaţia Ofiţerilor de Geniu în Rezervă şi Retragere "Constantin Hârjeu", Asociaţia Cadrelor Militare de Căi Ferate şi Transporturi, Asociaţia Cadrelor de Chimie Militară în Rezervă şi Retragere "Constantin T. Neniţescu", Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ofiţeri de Rezervă din România "Dr. Carol Davila", Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere "A.I. Cuza" - Filiala Sector 5 Bucureşti, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi Retragere "Honor et Patria Vae Victis", Stelian Teodor Palade, Dan Crihan şi Constantin Stănăşilă într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect o acţiune în constatare a inadmisibilităţii validării Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pe motivul că Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor acestei legi, exercitată înainte de promulgare, încalcă art. 47 din Constituţie, şi obligarea Curţii Constituţionale să revizuiască această decizie şi să pronunţe, în consecinţă, o decizie în acord cu prevederile constituţionale.
    În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că, prin caracteristicile de unicitate şi independenţă, conferite de textele de lege criticate, Curtea Constituţională se situează în afara cadrului constituţional, deoarece blochează, practic, accesul la justiţie consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, sub aspectul revizuirii propriilor decizii. Se arată, totodată, că art. 142 alin. (1) din Constituţie nu rezervă Curţii Constituţionale cele două atribute care o fac intangibilă şi nici nu proclamă supremaţia Curţii Constituţionale, ci a Constituţiei . Mai observă autorii excepţiei că această instituţie nu figurează în cuprinsul titlului III din Constituţie, intitulat "Autorităţi publice" şi nici nu este inclusă în vreuna dintre puterile recunoscute de art. 1 alin. (4) din Constituţie, astfel că s-ar impune analizarea întregii Legi nr. 47/1992 sub aspectul compatibilităţii ei cu prevederile fundamentale. Se mai susţine că interdicţia prevăzută de Legea nr. 47/1992, ca judecătorii şi personalul Curţii Constituţionale să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale, este contrară normelor de bun-simţ, deoarece prezumă şi impune infailibilitatea judecătorilor constituţionali, în condiţiile în care deciziile Curţii, chiar vădit greşite, nu pot fi atacate şi nu pot fi îndreptate nici de Curte. În concret, autorii excepţiei arată că dreptul lor constituţional la pensie, precum şi dreptul la un nivel de trai decent au fost afectate prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale şi doresc, în consecinţă, deblocarea accesului la justiţie pentru crearea posibilităţii ca această decizie să fie reevaluată.
    Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt constituţionale. Se arată, în acest sens, că dreptul de acces liber la justiţie, pretins încălcat, este pe deplin respectat, din moment ce autorii excepţiei au formulat o acţiune în faţa instanţei judecătoreşti, care a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate. Prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, Curtea a statuat că semnificaţia principiului constituţional al accesului liber la justiţie nu se referă la apărarea unui drept, a unei libertăţi sau a unui interes legitim în faţa Curţii Constituţionale, în mod direct, ci numai în faţa instanţelor judecătoreşti, care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, realizează justiţia. Curtea Constituţională este o autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative şi care, chiar dacă prezintă caracter jurisdicţional sub aspectul unor proceduri, nu exercită nicidecum funcţia puterii judecătoreşti, caracterizată, printre altele, de existenţa controlului judiciar. Ca atare, legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale în mod diferit de acela al instanţelor de judecată, fiind vorba de instituţii cu natură juridică şi funcţii diferite. Se mai menţionează că dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi (2) din Constituţie, invocate, nu au incidenţă în cauză.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, având următorul cuprins:
    - Art. 1 alin. (2) şi (3): "(2) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România.
    (3) Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi."
    Textele constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 47 - Nivelul de trai şi ale art. 142 alin. (1) potrivit căruia "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei ." De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil.
    În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a mai soluţionat excepţii de neconstituţionalitate prin care au fost analizate susţineri de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate în dosarul de faţă, şi anume referitoare la încălcarea accesului la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională. Prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reţinut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuţii Curtea dispune de modalităţi de control jurisdicţional al supremaţiei Constituţiei, asemănătoare jurisdicţiei unei instanţe judecătoreşti, procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii au trăsăturile procedurilor judecătoreşti, iar în exercitarea atribuţiilor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili. Acest lucru nu are nicidecum însă semnificaţia exercitării funcţiei puterii judecătoreşti sau a existenţei posibilităţii de control judiciar, exercitat de către instanţele de judecată, asupra deciziilor pronunţate de către Curtea Constituţională.
    Legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale în mod diferit de acelea ale instanţelor de judecată, fiind vorba de instituţii cu natură juridică şi funcţii diferite, în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească."
    Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România", Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 1.296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei.
    De altfel, cu privire la aceeaşi problemă, a unicităţii de competenţă a Curţii Constituţionale, aceasta a constatat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare.
    Curtea constată că argumentele expuse în deciziile amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    În plus faţă de cele reţinute în jurisprudenţa incidentă a Curţii Constituţionale se impun unele observaţii.
    Orice stat de drept democratic prezumă şi impune ab initio respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale, înscrise în Constituţie şi în actele juridice internaţionale. Aceeaşi Lege fundamentală reglementează entităţile publice - persoane juridice de drept public - menite să asigure funcţionarea statului în concordanţă cu principiile democraţiei constituţionale. În acelaşi scop, Constituţia consacră, printre puterile statului, şi puterea judecătorească, instanţele judecătoreşti fiind cele înzestrate, de principiu, cu o competenţă generală în a judeca litigiile între particulari, respectiv între particulari şi autorităţi publice sau între autorităţi publice.
    În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanţie esenţială a respectării drepturilor şi principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicţiei constituţionale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicţie a Curţii Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competenţa unei instanţe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituţionalitatea, instanţă situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curţilor Constituţionale europene constă în aceea că sunt autorităţi publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradiţional în cadrul democraţiei constituţionale: legislativă, executivă şi judecătorească, justiţia constituţională reprezentând, aşadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorităţii judecătoreşti şi exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curţile Constituţionale beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992.
    Esenţa controlului de constituţionalitate constă în verificarea compatibilităţii dintre legi (înainte de promulgare şi/sau după intrarea lor în vigoare) şi ordonanţe, pe de o parte, şi normele fundamentale sau convenţionale, pe de altă parte, astfel că instanţa de contencios constituţional nu soluţionează, la fel ca toate celelalte instanţe judecătoreşti ce aparţin sistemului judecătoresc, litigii sau pricini în care persoanele reclamă, în general, încălcarea unor drepturi sau vătămarea unor interese legitime şi pretind, în consecinţă, anumite modalităţi concrete pentru revenirea la starea de drept sau de compensare a daunei sau a prejudiciului suferit, ci examinează în drept, şi nu în fapt, o reglementare legală, în sensul conformităţii ei cu prevederile Constituţiei . Excepţia de neconstituţionalitate este mijlocul procedural pus la dispoziţia oricărei părţi dintr-un proces pendinte de a susţine, în faţa Curţii Constituţionale, vătămarea drepturilor sale prin incidenţa, în cauza sa, a unui text de lege considerat a fi neconstituţional. Ajuns în această fază, justiţiabilul nu poate susţine negarea accesului la justiţie, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate reflectând tocmai o consecinţă a exercitării dreptului la acţiune, precum şi un mijloc de apărare.
    Prin învestirea instanţei constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, aceasta din urmă se desprinde de condiţia iniţială şi obligatorie a interesului individual al autorului excepţiei, raportat la speţa dedusă judecăţii, şi capătă caracter de excepţie de ordine publică, soluţia Curţii Constituţionale prezentând interes general tocmai prin faptul că ea se reflectă asupra normei legale examinate, şi nu asupra aspectelor de fapt ce au relevanţă numai în faţa instanţei de judecată. Constatarea, printr-o decizie a Curţii, a neconstituţionalităţii unui text de lege produce efecte juridice erga omnes, consecinţă ce derivă din caracterul de unicitate şi independenţă a autorităţii de jurisdicţie constituţională. În caz contrar, decizia Curţii - de respingere - are tot caracter general obligatoriu şi are putere numai pentru viitor, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, în sensul că autorităţile publice implicate în speţa în care excepţia a fost invocată sunt obligate să respecte decizia, atât dispozitivul, cât şi considerentele ce au fundamentat-o, însă efectul juridic al unei asemenea decizii se circumscrie numai cadrului procesual al litigiului în care a fost ridicată excepţia, deci are caracter inter partes. Prin urmare, acelaşi text de lege poate fi readus spre examinare în faţa Curţii Constituţionale, având în vedere că pot fi relevate noi aspecte şi temeiuri constituţionale, ce pot justifica, în viitor, o soluţie diferită. Posibilitatea reiterării aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, cu respectarea condiţiilor legale privind admisibilitatea sa, se poate converti, în planul specific procedurilor constituţionale, într-o cale de atac, cu o fizionomie proprie, scopul şi finalul acestui demers fiind, în realitate, acelaşi cu cel urmărit la promovarea unei căi de atac: readucerea în faţa instanţei de contencios constituţional a unui text de lege asupra căruia aceasta a mai pronunţat anterior soluţii de respingere, însă cu invocarea unor aspecte noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudenţe.
    Luând în considerare cele de mai sus, Curtea nu poate reţine criticile de neconstituţionalitate referitoare la nesocotirea, prin reglementarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, a imperativelor impuse de liberul acces la justiţie într-un stat de drept. În ce priveşte invocarea prevederilor art. 47 din Constituţie, privind dreptul la un nivel de trai decent, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză. Este adevărat, aceste norme sunt invocate prin raportare la efectele concrete pe care Decizia Curţii Constituţionale nr. 871 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (devenită Legea nr. 119/2010) le produce asupra situaţiei materiale a autorilor excepţiei prin diminuarea cuantumului pensiei, însă obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu îl constituie această decizie, ci prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, care nu au nicio legătură cu dreptul la un nivel de trai decent.
    Cât priveşte invocarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cuprinsul motivării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională nu neagă de plano incidenţa sa în cadrul procedurilor specifice controlului de constituţionalitate. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut un caracter evolutiv în acest domeniu, determinat de caracterul eterogen al atribuţiilor şi structurilor instanţelor constituţionale europene, diversitate explicată prin marja largă de apreciere oferită statelor în reglementarea contenciosului constituţional intern, astfel că, în prezent, s-a conturat şi se menţine practica potrivit căreia art. 6 din Convenţie este aplicabil jurisdicţiilor constituţionale în situaţia în care controlul de constituţionalitate este exercitat la sesizarea particularilor şi are o determinare directă asupra drepturilor cu caracter civil ale acestora (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 23 iunie 1993 pronunţată în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei, paragrafele 35, 57 şi următoarele, Hotărârea din 16 septembrie 1996, pronunţată în Cauza Suâmann împotriva Germaniei, paragraful 39 şi următoarele sau Hotărârea din 25 februarie 2000, pronunţată în Cauza Gast şi Popp împotriva Germaniei, paragraful 64 şi următoarele). În prezenta cauză, Curtea, având în vedere considerentele deja expuse, constată că nu se pune problema, însă, a încălcării exigenţelor dreptului la un proces echitabil, atât sub aspectul celerităţii impuse de respectarea termenului rezonabil, cât şi sub aspectul accesului oricărei persoane la o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.
    Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Asociaţia Ofiţerilor de Geniu în Rezervă şi Retragere "Constantin Hârjeu", Asociaţia Cadrelor Militare de Căi Ferate şi Transporturi, Asociaţia Cadrelor de Chimie Militară în Rezervă şi Retragere "Constantin T. Neniţescu", Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ofiţeri de Rezervă din România "Dr. Carol Davila", Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere "A.I. Cuza" - Filiala Sector 5 Bucureşti, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi Retragere "Honor et Patria Vae Victis", Stelian Teodor Palade, Dan Crihan şi Constantin Stănăşilă în Dosarul nr. 10.397/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 martie 2012.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    AUGUSTIN ZEGREAN
    Magistrat-asistent,
    Claudia-Margareta Krupenschi
    -----