DECIZIE nr. 717 din 29 octombrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 216 din 23 martie 2016



        Augustin Zegrean - preşedinte
        Valer Dorneanu - judecător
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Tudorel Toader - judecător
        Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihail Boţianu în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 280D/2015.
    2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de avocatul Mihail Fintoc. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a depus la dosar Adresa Colegiului Medicilor din România nr. 6.514 din 8 septembrie 2015 privind opinia în legătură cu modul de interpretare a sintagmei "funcţionar public" la care se face referire în titlul XII din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii - şi anume în art. 375, devenit art. 381, în urma republicării legii - din perspectiva art. 175 din Codul penal, un înscris privind modul de calcul al salariului pe luna ianuarie 2014 şi note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.
    4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. În acest sens arată, în esenţă, că ceea ce se critică este interpretarea dată dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Apărătorul autorului excepţiei consideră că sintagma "funcţie publică de orice natură" cuprinsă în dispoziţiile de lege criticate a generat o practică judecătorească neunitară şi că interpretarea dată de instanţa supremă, prin decizia mai sus menţionată, încalcă principiul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, principiu prevăzut de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens arată că, în considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte analizează toate ipotezele cuprinse în alin. (1) lit. a), b) şi c) şi în alin. (2) din art. 175 al noului Cod penal şi, prin excludere, concluzionează că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Astfel, conţinutul normei de incriminare este determinat prin analogie şi este confuz şi neclar, din moment ce nu a fost clar pentru instanţele judecătoreşti care au pronunţat soluţii diferite. Arată că problema de drept în discuţie este una mai veche şi face trimitere la dispoziţiile art. 147 raportat la art. 145 din Codul penal din 1969, cu privire la care, în doctrina vremii, s-a considerat că noţiunea de funcţionar în sensul legii penale este mai largă decât cea de funcţionar în sensul dreptului "muncitoresc" (cu referire la dreptul muncii) şi administrativ. Menţionează că, anterior anului 1948, medicii nu au fost consideraţi funcţionari publici şi nici asimilaţi acestora, situaţia schimbându-se în jurul anului 1951, odată cu încercarea de a încadra cât mai multe din profesiile intelectuale în categoria funcţionarilor publici. Această interpretare nu se mai justifică, însă, în prezent, având în vedere că, după 1989, au apărut legi speciale privind organizarea şi funcţionarea diverselor profesii. Referitor la încălcarea art. 15 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea", arată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal vin în contradicţie cu Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care - la art. 375, devenit art. 381, în urma republicării legii - prevede că medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia. În acest sens face analogie şi cu profesia de avocat. Arată, de asemenea, că există discriminare între medicii care lucrează în sistemul de sănătate public şi cei din sistemul privat, care nu sunt consideraţi funcţionari publici, deşi toţi medicii exercită aceeaşi profesie, stabilesc aceleaşi raporturi cu pacienţii, sunt încadraţi cu contract de muncă şi sunt remuneraţi din bani privaţi, având în vedere că o parte din sumele încasate de medici, indiferent de sistemul din care fac parte, public sau privat, provin de la casa de asigurări de sănătate. În concluzie, consideră că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt neconstituţionale, în măsura în care includ şi pe medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate.
    5. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, solicitând admiterea acesteia, reiterează motivele invocate în notele scrise depuse la dosar. În acest sens invocă prevederile Legii nr. 95/2006 şi ale Codului deontologic al medicilor, arătând că acest cod este bazat pe principiile morale stabilite de Hippocrate, care trebuie avute în vedere inclusiv cu ocazia evaluării comportamentului medicului din punct de vedere juridic. Totodată, face o amplă prezentare a unor aspecte specifice activităţii medicale şi depune, din nou, note scrise.
    6. Reprezentantul Ministerului Public arată, cu privire la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, că, pentru a pronunţa hotărârea de condamnare în baza legii vechi, instanţa a făcut o evaluare atât a legii noi, cât şi a celei vechi. Presupunând că, în baza legii noi, medicul nu ar mai fi fost considerat funcţionar public, atunci soluţia ar fi fost una de achitare. Existând această evaluare a legii noi şi a celei vechi, pe baza căreia instanţa a ajuns la concluzia că legea veche este mai favorabilă, este evident că legea nouă a fost luată în considerare aşa cum ea a fost interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din noul Cod penal au legătură cu soluţionarea cauzei şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă. Pe fondul excepţiei pune concluzii de respingere ca neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte primul argument adus de autorul excepţiei - şi anume că interpretarea dată dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26/2014, este absolut imprevizibilă, inculpatul neştiind cum să îşi conformeze conduita acestei interpretări -, arată că inculpatul a săvârşit faptele sub imperiul vechiului Cod penal, astfel că îi era aplicabil art. 147 din Codul penal din 1969, cu privire la care a existat o jurisprudenţă constantă a instanţei supreme, în sensul că diverse categorii profesionale, inclusiv cea de medic, se încadrează în noţiunea de funcţionar public. Prin urmare, nu a existat niciun fel de incertitudine jurisprudenţială până la momentul apariţiei noului Cod penal. Inculpatul susţine că ar fi intervenit o atare incertitudine după data de 1 februarie 2014, întrucât, în baza art. 175 din noul Cod penal, unele instanţe ar fi pronunţat soluţii de achitare, considerând că medicul nu ar fi funcţionar public sau că ar fi funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din noul Cod. Sub aspectul invocării art. 7 referitor la legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale arată că, în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că absenţa unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi, în mod rezonabil, previzibile poate conduce la constatarea existenţei unei încălcări a drepturilor garantate de art. 7 din Convenţie. În speţa care a generat Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, Curtea Supremă a Spaniei şi-a schimbat, într-un mod într-adevăr imprevizibil, o jurisprudenţă care durase douăzeci de ani, ceea ce a dus - pentru o persoană care fusese condamnată anterior şi se aştepta, în mod rezonabil, să fie liberată condiţionat - la prelungirea termenului la împlinirea căruia putea cere liberarea condiţionată cu vreo nouă ani de zile. Or, nu aceasta este situaţia în speţa de faţă, în care este vorba de un proces natural de formare a unei jurisprudenţe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, lucru firesc, care se întâmplă ori de câte ori intervine o nouă prevedere legală. La pct. IV din Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 sunt arătate punctele de vedere comunicate de instanţele judecătoreşti şi reiese că opinia majoritară a fost aceea că medicul este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, a doua opinie a fost aceea că medicul este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, existând foarte puţine puncte de vedere cum că ar fi funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, singura variantă care i-ar fi fost favorabilă autorului excepţiei, întrucât el era acuzat că a luat mită pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu. Este irelevant dacă medicul este considerat funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua sau în sensul art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, pentru că în ambele cazuri inculpatul este condamnat. Pronunţarea unei singure hotărâri de achitare - care aparţine Înaltei Curţi şi prin care se reţine că medicul ar fi funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal - în perioada de timp de la intrarea în vigoare a noului Cod penal şi până la apariţia Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, perioadă care a fost una extrem de scurtă, nu poate duce la concluzia că a existat o incertitudine jurisprudenţială.
    7. Reprezentantul Ministerului Public mai arată că se invocă de către autorul excepţiei şi încălcarea art. 16 din Constituţie, întrucât nu ar exista nicio justificare pentru ca medicul care este remunerat din fonduri publice să fie tratat diferit de medicul care nu e remunerat din fonduri publice. Consideră că este evident că cele două categorii sunt diferite şi regimul lor este diferit, iar criteriul remunerării din fonduri publice pentru încadrarea sau nu în noţiunea de funcţionar public prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal a fost reţinut chiar de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, şi anume în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), prin care Curtea s-a pronunţat asupra unei iniţiative legislative de modificare a conţinutului infracţiunii de conflict de interese prin excluderea anumitor categorii de demnitari de la posibilitatea de a fi subiecţi activi ai acestei infracţiuni. Prin urmare, referitor la criteriul criticat de autorul excepţiei, Curtea Constituţională a constatat că nu este unul discriminatoriu. În al treilea rând, referitor la susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia este inadmisibil ca noţiunea de "funcţionar public" să primească interpretări diferite în dreptul administrativ şi în dreptul penal, arată că o asemenea diferenţiere există deja în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, în Decizia nr. 1.611 din 20 decembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 9 februarie 2012) şi în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, menţionată anterior, prin care Curtea a arătat că noţiunile de "funcţionar public" sunt diferite în cele două ramuri de drept. În fine, consideră vădit inadmisibilă cererea autorului excepţiei adresată Curţii Constituţionale pentru a pronunţa o soluţie în sensul că medicul ar fi funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât Curtea nu poate interpreta legea, acest atribut revenind instanţelor judecătoreşti.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    8. Prin Încheierea din 5 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 7.932/102/2012, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Mihail Boţianu cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză penală în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite, prevăzute de art. 254 alin. 1 şi de art. 256 alin. 1 din Codul penal din 1969, care corespund incriminării cuprinse în art. 289 alin. (1) din noul Cod penal.
    9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la principiul potrivit căruia "nimeni nu este mai presus de lege", ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi ale art. 45 privind libertatea economică, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că legea penală este de strictă interpretare şi nimeni nu poate fi condamnat în mod arbitrar, doar prin analogie cu alte categorii sociale, în absenţa unui text de lege clar şi neechivoc. Consideră că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, constituie o aplicare extensivă a legii penale, în lipsa, cel puţin, a unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi rezonabil previzibile. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 7 paragraful 1 din Convenţie, şi anume principiile enunţate de Curtea de la Strasbourg în considerentele Hotărârii din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010.
    10. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, autorul excepţiei consideră că art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal este în vădită contradicţie cu art. 375 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006) - devenit art. 381 din acelaşi act normativ, în urma republicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015 - potrivit căruia "(1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. (2) Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia. (3) În legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului." Susţine că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au o formulare ambiguă, neclară, imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil.
    11. Autorul excepţiei consideră că formularea ambiguă a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal creează discriminare prin stabilirea unor regimuri sancţionatorii diferenţiate pentru medicii care lucrează în sistemul de sănătate public şi cei din sistemul privat. Astfel, potrivit interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, doar medicii din sistemul public sunt consideraţi a fi funcţionari publici, cu toate că desfăşoară o activitate profesională liberală la fel ca şi cei din sistemul privat, ceea ce duce la încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi principiul potrivit căruia "nimeni nu este mai presus de lege".
    12. Susţine că o eventuală condamnare în baza unui text de lege neclar şi a unei interpretări excesiv de dezavantajoase a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Jurisprudenţa trebuie astfel orientată încât să respecte spiritul legii, nicidecum să acopere lacunele acesteia. O clarificare a acestui text este imperios necesară, fiind atributul exclusiv al legiuitorului să intervină, nicidecum al jurisprudenţei. Consideră că încadrarea medicului din sistemul public de sănătate în categoria funcţionarilor publici, ca subiect activ al infracţiunii de luare de mită, este realizată de instanţa supremă - în demersul unificării practicii judiciare - în absenţa unor prevederi legale explicite şi, mai mult decât atât, în vădită contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 95/2006, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public. Subliniază necesitatea elaborării unei definiţii de o precizie absolută a "funcţiei publice", legiuitorul fiind obligat să prezinte o enumerare limitativă în acest sens, întrucât este inadmisibil într-un stat de drept ca o noţiune juridică să aibă interpretări diferite în dreptul penal faţă de dreptul civil şi de dreptul administrativ.
    13. De asemenea consideră că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere şi dreptului la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi libertăţii economice prevăzute de art. 26 alin. (1) şi de art. 45 din Constituţie. Cu privire la dreptul medicului de a-şi exercita profesia face trimitere la prevederile Legii nr. 95/2006 şi ale Codului deontologic al medicilor, cod bazat pe principiile morale stabilite de Hippocrate, care trebuie avute în vedere inclusiv cu ocazia evaluării juridice a comportamentului medicului. Astfel, afirmă că Hippocrate enumera foarte precis persoanele de la care medicul nu are voie să primească o răsplată materială, şi anume de la familia maestrului său şi de la cei săraci.
    14. În fine, susţine că medicul curant ar putea fi încadrat în categoria persoanelor asimilate funcţionarului public, potrivit alin. (2) teza a doua a art. 175 din Codul penal, care vizează "persoana care exercită un serviciu de interes public" şi "care este supusă controlului ori supravegherii acestora [autorităţilor publice] cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public". Or, prin aplicarea acestor prevederi, ar deveni incidente dispoziţiile alin. (2) al art. 289 din Codul penal, care limitează faptele de corupţie doar la cele care privesc încălcări ale atribuţiilor de serviciu şi nicidecum recompensarea unor acte performante, necesare şi utile.
    15. Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că infracţiunile de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite, reglementate în art. 254 alin. 1, respectiv art. 256 alin. 1 din vechiul Cod penal, în vigoare la data presupusei săvârşiri a faptelor de către inculpat, se regăsesc în actuala reglementare, respectiv în art. 289 alin. (1) din Codul penal. Calitatea de subiect activ calificat a inculpatului era dată de încadrarea acestuia în categoria persoanelor prevăzute de art. 147 alin. 1 din vechiul Cod penal, reglementare care se regăseşte în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal actual, aşa cum, de altfel, a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, potrivit căreia medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Din această perspectivă, instanţa apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu vin în contradicţie cu prevederile din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei. Astfel, nu sunt încălcate prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 20 din Constituţie raportate la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, deoarece faptele de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite săvârşite de către o persoană dintre cele prevăzute de art. 147 alin. 1 din vechiul Cod penal [art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din actualul Cod penal] constituiau infracţiuni la momentul presupusei săvârşiri a lor de către inculpat. Situaţia acestuia de medic angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care îi dă calitatea de subiect activ calificat cerută pentru cele două infracţiuni, este total diferită faţă de situaţia reclamanţilor din Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. Instanţa consideră că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere nici prevederilor art. 15 din Constituţie, deoarece art. 375 din Legea nr. 95/2006 nu face referire la noţiunea de "funcţionar public" definită în art. 175 din Codul penal, ci la noţiunea definită în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, potrivit căruia "Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică". În sensul Legii nr. 188/1999 medicul nu este funcţionar public, deoarece el nu este numit, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Totodată, potrivit art. 375 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 (în forma anterioară republicării), medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri cu privire la "prescripţia şi recomandările cu caracter medical", iar independenţa, libertatea profesională şi dreptul de decizie al medicului sunt statuate doar cu privire la "hotărârile cu caracter medical", aşa cum reiese din art. 375 alin. (1) din acelaşi act normativ. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, instanţa apreciază că cele două alineate ale art. 175 din Codul penal acoperă ipoteze diferite pentru medicii angajaţi cu contract de muncă în sistemul public de sănătate faţă de cei din sistemul privat, astfel încât nu poate fi primită susţinerea autorului excepţiei privind pretinsa discriminare între cele două categorii de medici. De asemenea consideră că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt accesibile şi previzibile, nefiind încălcate nici prevederile art. 21 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie.
    16. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    17. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens arată că, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Instanţa supremă a considerat că, în înţelesul legii penale, noţiunile de "funcţionar public" şi de "funcţionar" au o semnificaţie mai largă decât aceleaşi noţiuni din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei "funcţie publică de orice natură", iar nu "funcţie publică", a fost acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de "funcţie publică" în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de "funcţionar public" în accepţiunea legii penale. Caracterul liberal al profesiei de medic nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiţionează actul medical la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau alte foloase care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, primeşte ori le acceptă. Totodată, în raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, pe considerentul că eventualele acte de pretindere sau primire de sume de bani ori alte foloase de către medicul care funcţionează în cadrul sistemului sanitar pot fi integrate sferei de incidenţă a unor dispoziţii normative nepenale. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal faţă de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie consideră că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, dispoziţiile de lege criticate, care stabilesc că persoana care - cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie - exercită o funcţie publică de orice natură are calitatea de funcţionar public nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 21 din Constituţie, arată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal nu încalcă principiul liberului acces la justiţie, respectiv dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Referitor la celelalte susţineri ale autorului excepţiei precizează că acestea nu pot fi considerate veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât au, mai degrabă, caracterul unor nemulţumiri atât faţă de modul de redactare a actului normativ, cât şi faţă de interpretarea şi aplicarea acestuia. În fine, arată că prevederile art. 26 alin. (1) şi ale art. 45 din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă.
    18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    20. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese, însă, că aceasta priveşte dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că "medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal". Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: b) exercită [...] o funcţie publică de orice natură".
    21. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la principiul potrivit căruia "nimeni nu este mai presus de lege", ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi ale art. 45 privind libertatea economică, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin decizia menţionată, Înalta Curte a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al acestei instanţe, dosar în care a fost ridicată şi prezenta excepţie de neconstituţionalitate) - care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal -, şi a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal.
    23. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, scopul utilizării de către legiuitor, în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei "funcţie publică de orice natură", iar nu "funcţie publică", şi anume acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de "funcţie publică" în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 ianuarie 2007), cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, instanţa supremă a reţinut că sintagma "funcţie publică de orice natură", în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică aşa cum este ea înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de "funcţionar public" este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    24. Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, Curtea Constituţională a statuat - referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înţelesul noţiunilor de "funcţionar public" şi "funcţionar" - că reglementarea prin lege implică definirea de către însăşi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseşte, cu condiţia să nu fie vorba de termeni definiţi prin Constituţie, în acest caz legiuitorul având obligaţia să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noţiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naştere la diferenţe în determinarea conţinutului şi a înţelesului aceloraşi termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăţi de interpretare cu ocazia aplicării dispoziţiilor legale care conţin noţiuni omonime folosite cu sens diferit, dar - în măsura în care nu se abate de la Constituţie - nu este neconstituţional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002).
    25. Cu privire la caracterul autonom al noţiunii de "funcţionar public", Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că semnificaţia noţiunii de "funcţionar public" din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de "funcţionar" din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noţiunile de "funcţionar public" şi de "funcţionar" au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
    26. Curtea constată că legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunţat la definiţia legală a noţiunii de "funcţionar", iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiţie mai detaliată a noţiunii de "funcţionar public" faţă de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, "funcţionarul public" este "persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia", iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public".
    27. Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiţionează actul medical, la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primeşte ori le acceptă. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, citată anterior, Curtea Constituţională a statuat - referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât şi la noul Cod penal - că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia mai sus menţionată, că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.
    28. Curtea reţine că, în raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, astfel încât dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcţionarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic şi la obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său. Astfel fiind, dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1), potrivit căruia "cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea".
    29. Curtea constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia mai sus menţionată, sintagmei "funcţie publică de orice natură" din cuprinsul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal - în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public - se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudenţe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudenţă care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcţionar public. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil, cum susţine autorul excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.
    30. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de "drept" folosită la art. 7 corespunde celei de "lege" care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coδme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).
    31. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    32. Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi nici celor ale art. 16 alin. (2) privind principiul potrivit căruia "nimeni nu este mai presus de lege". Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, prezenta decizie nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.
    33. În fine, prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.
    34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Mihail Boţianu în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2015.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Oana Cristina Puică

    ------