DECIZIE nr. 375 din 6 iulie 2005
referitoare la sesizarile de neconstitutionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 591 din 8 iulie 2005



    Dosar nr. 555 A/205
    Dosar nr. 565 A/205
    Dosar nr. 567 A/205
    Curtea Constituţională a fost sesizata, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţia României şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi functionarea Curtii Constitutionale, cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, de către un grup de 101 deputati şi 39 senatori, după cum urmeaza:
    - deputatii: Viorel Hrebenciuc, Dan Ioan Popescu, Valeriu Stefan Zgonea, Bogdan Nicolae Niculescu-Duvaz, Constantin Nita, Constantin Amarie, Pentru Andea, Ecaterina Andronescu, Mihai Cristian Apostolache, Nicolae Badalau, Ceorge Baesu, Nicolae Băncioiu, Eugen Bejinariu, Dumitru Bentu, Ioan Bivolaru, Razvan-Petrica, Bobeanu, Ovidiu Brânzan, Ioan Ruda, Cătălin Ovidiu Buhăianu Obuf, Romeo Gheorghe Leonard Cazan, Ion Călin, Gheorghe Chiper, Filonaş Chiş, Ioan Cindrea, Titus Corlăţean, Gabriela Creţu, Vasile Emilian Cutean, Iosif Dan, Marin Diaconescu, Corneliu Ioan Dida, Valer Dorneanu, Doina Micşunica Dreţcanu, Cristian Sorin Dumitrescu, Zamfir Dumitrescu, Mihai Dumitru, Ion Dumitra, Mircea Dusa, Monalisa Gălăteanu, Filip Georgescu, Ion Giurescu, Aurel Gubandru, Iulian Iancu, Florin Iordache, Costică Macaleţi, Iulian Claudiu Manda, Eduard-Stelian Martin, Cătălin Lucian Matei, Alexandru Mazăre, Vladimir Alexandru Mănăstireanu, Sorin Dan Mihalache, Teodora Dorina Mihăilescu, Miron Tudor Mitrea, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Mocioalcă, Tudor Mohora, Emil Radu Moldovan, Ioan Munteanu, Tiberiu-Ovidiu Muşatescu, Rodica Nassar, Adrian Năstase, Aurel Nechita, Gabriela Nedelcu, Dan Nica, Eugen Nicolicea, Vasile Cosmin Nicula, Teodor Niţulescu, Gabriel Oprea, Rovana Plumb, Radu Podgorean, Victor-Viorel Ponta, Claudiu Adrian Pop, Viorel Pupeză, Vasile Puşcaş, Mihaela Adriana Rusu, Victor Sanda, Ion Sasu, Marian Florian Săniuţă, Gheorghe Sârb, Daciana Octavia Sârbu, Marian Sârbu, Mugurel Liviu Sârbu, Mihail Sireţeanu, Vasile Filip Soporan, Ioan Stan, Ion Stan, Alecsandru Ştiucă, Constantin Tămagă, Mihai Nicolae Tănăsescu, Petru Tărniceru, George Alin Teodorescu, Liviu Timar, Pavel Todoran, Florentina Marilena Toma, Mihai Tudose, Valeriu Alexandru Ungureanu, Aurelia Vasile, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vlădoiu, Cătălin Voicu, Florea Voinea;
    - senatori: Mircea Geoană, Dan-Mircea Popescu, Ilie Sârbu, Cristian Diaconescu, Aristide Roibu, Antonie Iorgovan, Şerban Nicolae, Angel Tîlvăr, Ioan Chelaru, Vasile Ioan Dănuţ Ungureanu, Doru Ioan Tărăcilă, Ion Rădoi, Ion Florescu, Petru Şerban Mihăilescu, Vasile Dîncu, Viorel Arcaş, Traian Novolan, Otilian Neagoe, Petre Daea, Ion Moraru, Aurel Gabriel Simionescu, Ion Vărgău, Vasile Ion, Doina Silistru, Viorel Ştefan, Sever Ster, Ion Toma, Adriana Ţicău, George Cristian Maior, Adrian Păunescu, Ion Iliescu, Ion Solcanu, Alexandru Athanasiu, Ovidiu Teodor Creţu, Cristian Radu Georgescu, Radu Cătălin Mardare, Corina Creţu, Nicolae Văcăroiu.
    Această sesizare a fost trimisă Curţii Constituţionale cu adresa nr. 51/666 din 22 iunie 2005 a secretarului general al Camerei Deputaţilor, fiind înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4111 din 22 iunie 2005 şi formează obiectul Dosarului nr. 555A/2OO5.
    Pentru exercitarea controlului prealabil de constituţionalitate asupra aceleiaşi legi. Curtea Constituţională a primit şi sesizarea nr. 116 din 24 iunie 2005 din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înregistrată la aceeaşi dată, care formează obiectul Dosarului nr. 5 65/2005.
    Secretarul general al Senatului, cu adresa nr. 2033 din 27 iunie 2005, a transmis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate privind aceeaşi lege, susţinută de un grup de 25 de senatori, după cum urmează; Verginia Vedinaş, Gheorghe Funar, Aurel Ardelean, Carol Dina, Claudiu Tănăsescu, Viorel Senior Duca, Irina Loghin, Corneliu Vadim Tudor, Liviu-Doru Bindea, Valentin Dinescu, Gheorghe Viorel Dumitrescu, Constantin Găucan, Ilie Ilaşcu, Nicolae-Marian Iorga, Viorica Georgeta Pompilia Moisuc, Ilie Petrescu, Petru Stan, Ovidiu Teodor Creţu, Antonie Iorgovan, Mihail Popescu, Serbam Nicolae, Otilian Neagoe, Ion Morara, Şerban Mihăilescu şi Cristian Radu Georgescu. Această sesizare a fost înregistrată la data de 27 iunie 2005 şi formează obiectul Dosarului nr. 567A/2005.
    Având în vedere că obiectul celor trei sesizări vizează aceeaşi lege, Curtea a dispus conexarea celor trei dosare.
    Autorii sesizărilor consideră că legea criticată este neconstituţională deoarece încalcă procedura de adoptare a legii, prevederile constituţionale cu privire la proprietate şi cele referitoare la independenţa justiţiei şi inamovibilitatea judecătorilor.
    În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a putea prezenta punctele lor de vedere, până la data stabilită pentru dezbatere.
    Guvernul, în punctul de vedere transmis cu nr. 5/3916, nr. 5/3989 şi nr. 5/4079/C.P.T. din 4 iulie 2005, apreciază că toate criticile formulate prin cele trei sesizări sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
    A. I. În legătură cu obiecţiile de neconstituţionalitate de principiu, privind legea în ansamblul ei.
    Proiectul de lege asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie este o lege complexă şi cuprinzătoare, titlurile în care este structurată fiind părţi componente ale unui întreg unitar, subsumându-se aceleiaşi, concepţii unice de legiferare.
    Este lipsită de relevanţă şi critica potrivit căreia legea în cauză cuprinde modificări şi completări ale unor legi organice. În ultimă instanţă, actul normativ, a cărui constituţionalitate este contestată, este o lege a Parlamentului, şi Parlamentul României adoptă în mod obişnuit legi organice.
    Cât priveşte afirmaţia din sesizarea de neconstituţionalitate, potrivit căreia nu ar exista identitate între situaţia prezentată de autori şi situaţia asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 175A/2003, aceasta nu este întemeiată. Obiectul acestui dosar l-a constituit sesizarea de neconstituţionalitate asupra Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, una dintre obiecţiile de neconstituţionalitate principale fiind aceea că Guvernul şi-a asumat răspunderea asupra mai multor legi şi nu asupra unui singur proiect de lege cum este cerut de art. 114 alin. (1) din Constituţia revizuită [fost art. 113 alin. (1)].
    Asupra acestei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională s-a pronunţat afirmând că ea "(...) nu poate fi primită deoarece legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi. (...) Astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări cuprinse în Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze, aşa cum susţin autorii sesizării, dispoziţiile art. 113 din Constituţie şi nici pe cele ale art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000.".
    Similitudinea între cele două situaţii este evidentă şi facil de demonstrat. Susţinerea din sesizare potrivit căreia reglementările din legea în discuţie nu se circumscriu unui scop unic - prin aceasta deosebindu-se de situaţia anterioară asupra căreia s-a pronunţat Curtea Constituţională - nu este întemeiată.
    Astfel, în ceea ce priveşte scopul Legii privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, acesta transpare cu claritate din expunerea de motive şi este reprezentat de imperativul respectării angajamentelor asumate de România în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, se arătă că "în vederea respectării angajamentelor asumate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană în materia proprietăţii este deosebit de importantă finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de către regimul comunist". Referitor la măsurile privind reforma în justiţie, "realizarea unui sistem judiciar independent, imparţial, credibil şi eficient" este prezentată drept un deziderat principal, fiind de notorietate faptul că îndeplinirea acestuia constituie o condiţie sine qua non a aderării. Reforma în domeniul proprietăţii şi al justiţiei este o parte componentă a reformei de ansamblu a societăţii, pe care actualul Guvern, s-a angajat să o înfăptuiască încă de la începutul mandatului său. În plus, această reformă, asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului potrivit procedurilor constituţionale şi regulamentare, este una dintre etapele de finalizare a procesului de aderare a României la Uniunea Europeană.
    Este evident că, faţă de contextul actual pe plan european, orice deficienţă constatată în această direcţie poate conduce la activarea clauzei de salvgardare şi la amânarea datei aderării, cu consecinţe extrem de negative asupra dezvoltării societăţii româneşti pe termen mediu şi, mai ales, lung.
    Aşadar, afirmaţia din sesizare conform căreia legea atacată "nu se circumscrie unui scop unic" nu se susţine întrucât, aşa cum am arătat, este evident că finalitatea reglementărilor propuse în lege conduce la obţinerea unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi, în scopul realizării măsurilor necesare aderării României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, Din logica întregii reglementări rezultă că nu proprietatea şi justiţia fac obiectul legii, ci reforma în vederea integrării europene în aceste domenii. Reforma astfel reglementată răspunde unui scop unic urmărit de Guvern atunci când a recurs la procedura prevăzută la art. 114 alin. (1) din Constituţie,
    Cât priveşte solicitarea autorilor sesizării adresată Curţii Constituţionale de a verifica dacă prin modalitatea de angajare a răspunderii nu s-a urmărit, contrar principiilor constituţionale, transformarea Guvernului în autoritate legiuitoare a ţării şi eludarea pe această cale a dezbaterilor parlamentare, se apreciază ca aceasta nu poate fi reţinută atât timp cât însăşi Constituţia României consacră procedura angajării răspunderii Guvernului, fără a o condiţiona în vreun fel de momentul sau motivul pentru care Guvernul recurge la această procedură, Angajarea răspunderii constituie un act prin excelenţă politic, a cărui oportunitate este la latitudinea exclusivă a Guvernului, Parlamentul având la dispoziţie exercitarea controlului parlamentar pe calea moţiunii de cenzură.
    Evidenţiem că problematica complexităţii legilor asupra cărora Guvernul îşi poate asuma răspunderea a fost amplu dezbătută până în prezent cu diferite ocazii.
    În acest context se apreciază că este important şi edificator de subliniat opinia domnului prof. univ. dr. Antonie Iorgovan cu privire la problema legilor complexe în contextul angajării răspunderii în condiţiile art. 114 din Constituţie, exprimată într-o lucrare de referinţă în domeniu - "Constituţia României Revizuită, Comentarii şi Explicaţii" - Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Iom Muraru, Elena Simina Tănăsescu - editura All Beck, Bucureşti 2004, la paginile 218-219:
    "Este în afară de orice îndoială ca, de vreme ce legiuitorul nu a înţeles să facă distincţie nici în procesul de adoptare a Constituţiei, nici în procedura de revizuire a acesteia, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze dimensiunile şi conţinutul acestui proiect de lege, discuţia glisând din sfera tehnicii legislative în sfera disputelor politice.
    Opoziţia parlamentară mai de fiecare dată când un Guvern sau altul şi-a angajat răspunderea, a criticat procedura şi prin faptul că era vorba de "un pachet" de proiecte şi nu despre un proiect propriu-zis, evitându-se dezbaterile parlamentare asupra unor probleme esenţiale.
    Probabil ca asemenea discursuri specifice limbajului politic dintre opoziţie şi majoritatea parlamentară se vor purta şi în continuare, dar textul Constituţiei, cum s-a subliniat mai sus, lasă la latitudinea Guvernului stabilirea obiectului de reglementare a proiectului de lege asupra căruia înţelege să îşi angajeze răspunderea şi, corespunzător acestui obiect, stabilirea formei tehnico -juridice a proiectului respectiv."
    II În legătură cu obiecţiile de neconstituţionalitate privind prevederile referitoare la proprietate.
    Cu privire la criticile referitoare la presupusa încălcare a prevederilor constituţionale cuprinse în art. 8 (pluralismul politic), art. 9 (sindicatele), art. 32 (dreptul la învăţătură), art. 33 (accesul la cultură), art. 135 alin. (2) lit. c) (asigurarea de către stat a stimulării cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale) - prin soluţia de restituire în natură a tuturor imobilelor, inclusiv a celor care, în prezent, au destinaţii culturale, sociale etc. Guvernul menţionează că acestea nu pot fi reţinute în măsura în care sugerează că exercitarea unora dintre prerogativele actualului stat de drept este condiţionată de perpetuarea abuzurilor comise de regimul comunist. Una dintre principalele mize ale asumării răspunderii a fost tocmai ideea implementării unor măsuri de reparaţie reală a abuzurilor din perioada comunistă. Astfel, printre scopurile modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a fost şi acela al extinderii sferei imobilelor ce pot fi restituite în natură, cu consecinţa diminuării cuantumului despăgubirilor şi, implicit, a degrevării bugetului de stat. Acest proces implică desigur şi costuri sociale şi politice care ar fi fost infinit mai mici dacă el ar fi fost declanşat încă din anul 1990.
    În acelaşi context, critica privind presupusa încălcare a art. 53 alin. (2) sau a art. 1 alin. (3) din Constituţie este de asemenea neîntemeiată.
    Respectarea dreptului de proprietate nu este compatibilă cu ideea de exercitare "proporţională" a acestui drept. În condiţii care ţin de apărarea interesului general, acest drept poate fi limitat, dar varianta de "limitare prin nerestituire" experimentată cu abilitate vreme de 15 ani este inacceptabilă.
    Oricum este de observat că actualul guvern, nu a abdicat nici de la obligaţiile care îi revin în respectarea prevederilor constituţionale evocate. În acest sens trebuie înţelese unele măsuri care limitează - doar temporar totuşi - libera exercitare de către persoanele reîmproprietărite a drepturilor astfel configurate ca de exemplu obligaţia lor de a menţine destinaţia imobilelor care în prezent au o utilitate publică sau socială.
    În plus, Guvernul consideră că dreptul de folosinţă şi cel de proprietate asupra unor imobile sunt eventuale accesorii, absolut exterioare cadrului constituţional privind pluralismul politic şi celelalte valori invocate în sesizare.
    Referitor la critica privind încălcarea mai multor principii şi texte constituţionale - art. 1 alin. (3) şi (4) - prin soluţia de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechile amplasamente şi de revocare a titlurilor de proprietate acordate, consideră că acesta nu este întemeiată.
    Astfel, una din modificările substanţiale aduse legilor fondului funciar este eliminarea sintagmei "de regulă " din conţinutul actual al Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în sensul introducerii principiului respectării vechiului amplasament pentru reconstituirea dreptului de proprietate.
    Guvernul subliniază faptul că soluţia legislativă pe care o propune acum nu diferă în fapt de cea avută în vedere de legiuitorul din 1991. Şi are în vedere faptul că regula vechiului amplasament a fost enunţată în chiar forma iniţială a legii dar excepţiile de la această regulă nu au fost niciodată determinate, ceea ce a generat în practică un număr uriaş de abuzuri. Şi cetăţenii care au fost victima acestor abuzuri sunt apăraţi de prevederile constituţionale invocate din art. 1, alin. (3) din Constituţie.
    Repunerea în termen este justificată de drepturile suplimentare oferite prin noua reglementare, care ar rămâne inutilizabile în absenţa unui nou termen. Se menţionează că drepturile suplimentare se referă la despăgubirea în natură (din terenuri proprietate de stat) pentru terenurile agricole şi respectiv acordarea unor suprafeţe mai mari de terenuri forestiere, tot din proprietatea de stat.
    Întrucât noua modificare nu afectează punerile în posesie de până acum, dacă acestea au avut loc în mod legal, nu se poate vorbi de o perturbare a securităţii circuitului juridic civil. Legea, aşa cum a fost modificată, nu pune în discuţie anularea titlurilor de proprietate dobândite în mod legal de persoane îndreptăţite, dar îi sancţionează pe cei care, ilegal, au obţinut titluri de proprietate.
    Nu se poate susţine că repararea unei mari nedreptăţi istorice - naţionalizarea efectuată de regimul comunist - poate să fie contrară art. 1 alin. (3) sau art. 135 alin. (2) din Constituţia României. Dimpotrivă, tocmai neclaritatea cu plivire la adevăraţii titulari ai dreptului de proprietate este cea care afectează statul de drept. În numele stabilităţii juridice, nu se poate accepta legalizarea unei nedreptăţi istorice şi nici abuzurile comise în aplicarea legilor fondului funciar până în prezent.
    Guvernul consideră că nu poate fi primită nici critica privind pretinsa încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzută în art. 1 alin. (4) din Constituţie, în sensul că legea stabileşte obligaţia unei autorităţi administrative de a revoca un act, întrucât actele emise de comisiile de fond funciar, care sunt autorităţi publice cu activitate administrativă sau administrativ-jurisdicţională, sunt acte administrative, iar unul din principiile actelor administrative este şi acela al revocabilităţii acestora.
    În acest fel se evită trimiterea cetăţenilor direct în instanţă, cu costuri considerabile şi alte consecinţe nedorite. Câtă vreme organul administrativ îşi poate rectifica propria greşeală, este firesc ca acesta să o poată face. Posibilitatea - şi nu obligaţia - de a revoca titlurile emise ilegal nu are cum să fie contrară nici principiului separaţiei puterilor în stat deoarece autoritatea administrativă este aceea care decide asupra oportunităţii unui astfel de act, în funcţie de condiţiile concrete ale titlului de proprietate şi de eventualele cauze de nulitate ale acestuia.
    Semnatarii sesizării citează voit trunchiat prevederile de modificare a Legii fondului funciar nr. 18/1991. Situaţia nou reglementată este aceea în care foştii proprietari, care aveau posesia terenului şi primiseră şi adeverinţe de proprietate s-au văzut izgoniţi de persoane care se prevalau de titluri de proprietate nou emise, cu încălcarea reglementărilor din acel moment.
    Chiar şi pentru aceste situaţii de nedreptate extremă modificarea legislativă a fost una prudenta, specificându-se că revocarea acelor titluri cvasifictive poate opera numai în situaţia în care acestea nu au intrat în circuitul civil.
    Dacă respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare - cumpărare sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei, pentru constatarea nulităţii absolute a titlului respectiv, potrivit prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997, modificată şi completată.
    În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care consacră nulitatea absolută a titlurilor emise, în sensul că "aceasta poate fi constatată de orice persoană interesată, şi nu numai de instanţa de judecată", menţionăm că autorii sesizării au interpretat greşit modificarea adusă art. 3 alin. (2) din textul Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991. Trebuie remarcat că prin această modificare a fost extinsă sfera persoanelor care pot invoca nulitatea actelor emise cu încălcarea legii, soluţionarea cererilor rămânând în competenţa exclusivă, a instanţelor judecătoreşti.
    Nefondată este şi critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ce "realizează o ierarhizare a probelor, reţinându-se că se prezuma ca exprimând adevărul informaţiile cuprinse în actele de preluare abuzivă" (formularea, aparţine semnatarilor sesizării). În conformitate cu principiile constituţionale ale dreptului la apărare şi al accesului liber la justiţie, s-a dorit o uşurare semnificativă a sarcinii probei.
    S-a apreciat de asemenea că actele normative folosite ca instrument de spoliere a proprietarilor legitimi ar putea, în subsidiar să fie invocate, în mod simetric de către aceiaşi proprietari ca mijloc de probă subsidiar,
    Iniţiatorii sesizării vorbesc despre o ierarhizare a probelor, dar nu înţeleg de loc semnificaţia normelor care dau o valoare probantă actelor de expropriere numai în măsura în care dreptul de proprietate nu poate fi dovedit prin mijloacele de probă cunoscute (în primul rând prin acte autentice). De asemenea omit să precizeze care sunt în opinia domniilor lor normele constituţionale care au fost încălcate în acest caz.
    III. În legătură cu obiecţiile de neconstituţionalitate privind prevederile referitoare la justiţie.
    Autorii sesizării afirma că, prin întreaga concepţie a noii reglementări, se urmăreşte subordonarea politică a justiţiei, a instanţelor judecătoreşti, a parchetelor, a Consiliului Superior al Magistraturii, încălcându-se, astfel, dispoziţiile constituţionale care îi acordă rolul de garant al independenţei justiţiei.
    În realitate, în baza noilor reglementări Consiliul Superior al Magistraturii va fi consolidat şi va putea să joace cu adevărat rolul de garant al independenţei Justiţiei. Permanentizarea activităţii, membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este, după cele mai elementare reguli logice, o măsură de consolidare a acestui organism. Se elimină astfel şi conflictul de interese care exista ca urmare a cumulării calităţii de membru cu aceea de titular al unor funcţii din conducerea instanţelor sau a parchetelor.
    Faţă de afirmaţia din sesizare conform căreia prin noua reglementare se diminuează rolul Consiliul Superior al Magistraturii în cariera magistraţilor, trebuie menţionat că, de fapt, în continuare acesta:
    - va propune numirea în funcţiile de judecător şi procurori;
    - va decide delegarea, detaşarea, transferul şi promovarea judecătorilor;
    - va decide de asemenea detaşarea, transferul şi promovarea procurorilor;
    - va numi în funcţii de conducere judecătorii şi procurorii.
    De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii va organiza şi în viitor (fără nici un amestec guvernamental):
    - concursurile pentru accesul în magistratură;
    - evaluările judecătorilor şi procurorilor după numirea în funcţie;
    - concursurile pentru promovare.
    Concursurile pentru numirea în funcţiile de conducere vor fi organizate tot de Consiliul Superior al Magistraturii fără vreo contribuţie a ministrului justiţiei.
    Aşadar, Ministerul Justiţiei nu va exercita nici un fel de control asupra carierei şi activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, acestea rămânând doar atribute ale Consiliului Superior al Magistraturii.
    1. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:
    a) Se invocă o încălcare a principiul separaţiei puterilor în stat prin textul propus al art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 care instituie obligativitatea prezentării de către Consiliul Superior al Magistraturii a rapoartelor anuale asupra stării justiţiei şi asupra activităţii proprii.
    Critica face, în mod voit abstracţie de faptul că art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată, consacră nu numai principiul separaţiei, ci şi pe acela al echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
    În încercarea de a da substanţă ideii de echilibru între autoritatea legislativă şi cea judecătorească doctrina s-a găsit adesea în impas. S-a susţinut că echilibrul se realizează prin respectarea de către autoritatea judecătorească a legilor elaborate de Parlament.
    Obligaţia respectării legilor este însă una generală, iar realitatea este că reglementările din anul 2004 au avut ca obiectiv exclusiv asigurarea unui plus de independenţă justiţiei, precum şi a unui anumit echilibru între autoritatea judecătorească şi cea executivă.
    Acest obiectiv a fost de altfel atins dacă luăm în considerare prerogativele, limitate, pe care Preşedintele României sau ministrul justiţiei le are în raport cu Consiliului Superior al Magistraturii.
    Exista în schimb o deplină independenţă şi nici un element de echilibrare în raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul, adică exact cu organul reprezentativ suprem al poporului român art. 61 alin. (1) din Constituţie.
    Este de observat că atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la elaborarea raportului anual privind activitatea sa şi a celui privind starea justiţiei şi prezentarea acestora în faţa Parlamentului nu încalcă în nici un fel separaţia puterilor în stat.
    Principiul separaţiei puterilor în stat nu presupune o izolare a respectivelor "puteri" ci, dimpotrivă, o colaborare permanentă a acestora, cu respectarea strictă a atribuţiilor fiecăreia şi cu luarea în considerare a independenţei autorităţilor publice în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.
    Prezentarea anuală a rapoartelor Consiliului Superior al Magistraturii asupra activităţii proprii şi asupra stării justiţiei este necesară întrucât măsurile de asanare a legislaţiei ori de organizare a justiţiei se iau prin intermediul activităţii de legiferare a Parlamentului României, în vederea elaborării unei legislaţii moderne şi eficiente, Parlamentul trebuie să cunoască evoluţia şi problemele cu care se confruntă sistemul judiciar, pe baza unor date reale şi verificate statistic.
    Pe de altă parte, prezentarea unui raport privind activităţi realizate anterior întocmirii raportului, nu poate afecta independenţa Consiliului Superior al Magistraturii întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, Parlamentul nu are şi nu va avea nici în viitor posibilitatea de a interveni în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi nici nu poate lua masori sancţionatorii sau de coordonare vizând magistraţii sau activitatea acestora.
    Aşa cum reiese din ansamblul reglementării, prezentarea unui raport de activitate şi a unuia asupra stării justiţiei are un evident caracter de informare şi constituie un instrument necesar în asigurarea transparenţei. În plus, CSM este o autoritate publică şi nu una ocultă, iar toate autorităţile publice au o răspundere publică (diferită de răspunderea juridică). Instituţiile lăsate în afara controlului public tind să se comporte abuziv.
    Totodată, având în vedere caracterul public şi solemn al şedinţelor Parlamentului, ca autoritate de largă reprezentativitate socială, prezentarea unei informări constituie o măsura necesară de informare a opiniei publice, având şi un caracter de sensibilizare a populaţiei, Prezentarea raportului în Parlament nu face altceva decât să faciliteze o dezbatere publică asupra unei componente a administrării justiţiei, chestiune de mare interes public.
    Nu în ultimul rând un astfel de raport are şi o valoare practică de necontestat deoarece permite CSM să introducă pe agenda dezbaterilor parlamentare şi publice imperativele de ordin legislativ necesare pentru buna funcţionare a justiţiei.
    În altă ordine de idei este de amintit că o astfel de practică nu este singulară deoarece şi alte autorităţi publice prezintă, de asemenea, rapoarte Parlamentului, transmiţând periodic informaţii care pot contribui la îmbunătăţirea şi modernizarea legislaţiei.
    b) Se susţine, de asemenea, că are loc o diminuare a rolului Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte cariera judecătorilor, încălcându-se, astfel, art. 125 alin. (2) din Constituţie.
    Cu privire la această susţinere, arătăm că, aşa cum am precizat mai sus, Consiliul Superior al Magistraturii îşi păstrează atribuţiile din reglementarea actuală în ceea ce priveşte cariera judecătorilor (numire, promovare, transferare, sancţionare), fiind în deplină concordanţă cu normele constituţionale cuprinse în art. 125 alin. (2).
    c) Nu poate fi susţinut nici faptul că reglementările propuse restrâng rolul Consiliului Superior al Magistraturii la un organism cu rol consultativ, "la dispoziţia ministrului justiţiei şi, implicit, a Preşedintelui României în funcţiune", ca urmare a eliminării precizării "reprezentant al autorităţii judecătoreşti" din art. 1 al Legii nr. 317/2004.
    Potrivit Capitolului VI - "Autoritatea judecătorească" din Titlul III al Constituţiei, Consiliul Superior al Magistraturii este o parte a autorităţii judecătoreşti, alături de Ministerul Public şi instanţele de judecată. Numai acestea din urmă reprezintă însă puterea judecătorească. Art. 1 din Legea nr. 304/2004, atât în vechea reglementare, cât şi în noua reglementare, arată clar cine reprezintă puterea judecătorească: "Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".
    În plus, potrivit Constituţiei, Consiliul Superior al Magistraturii este "garantul independenţei justiţiei", calitate reglementată, de altfel şi prin modificările la Legea nr. 317/2004.
    În modificările operate, rolul CSM este identic cu cel conferit de Constituţie. Copierea unor texte din legea fundamentală nu ar fi adus un plus calitativ redactării, ci dimpotrivă, un minus. Neconstituţională ar fi fost numai afirmaţia că CSM nu este reprezentant al autorităţii judecătoreşti. Nu poate fi apreciată ca neconstituţională necopierea unui text din Constituţie, în condiţiile în care toate textele din lege confirmă acest atribut constituţional.
    Mai mult, ca să fim riguroşi, expresia eliminată ("reprezentant al autorităţii judecătoreşti") era incorectă şi chiar neconstituţională, pentru, că lasă să se înţeleagă în mod greşit că CSM ar fi singurul reprezentant al autorităţii judecătoreşti. Or, potrivit capitolului VI din titlul III, reprezentanţi ai autorităţii judecătoreşti sunt instanţele de judecată şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi CSM. Prin urmare, am eliminat o expresie neconstituţională.
    Cu totul nejustificată este aserţiunea potrivit căreia redistribuirea competenţelor între plenul Consiliului Superior al Magistraturii şi secţiile acestuia ar contraveni art. 134 din Legea fundamentală.
    În realitate Constituţia consacră rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, însă, în acelaşi timp lasă în sarcina legii speciale reglementarea modului, de împărţire a atribuţiilor între plenul şi secţiile Consiliului Superior al Magistraturii.
    Noul demers se înscrie perfect în acest tipar constituţional care nu stabileşte care sunt atribuţiile plenului şi care sunt cele ale secţiilor, făcând, aşa cum am arătat trimitere la legea specială a acestui organism,
    Numai art. 134 alin. 2 din Constituţie se referă la secţiile CSM ca "instanţe de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor/" Or, modificările operate au păstrat acest atribut al secţiilor aşa încât nu există nici o normă neconstituţională.
    Noua filozofie propusă prin proiect este rezultatul firesc al permanentizării activităţii membrilor Consiliului şi răspunde totodată unor cerinţe absolut logice şi rezonabile:
    - reprezentanţii judecătorilor vor hotărî pentru judecători;
    - cei ai procurorilor, vor hotărî pentru procurori;
    - Plenul se va pronunţa numai cu privire la problemele comune ale judecătorilor şi procurorilor.
    Nici abrogarea art. 65-67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu poate fi considerată neconstituţională. De altfel, autorii sesizării nici nu precizează ce dispoziţie constituţională ar fi încălcată în acest caz.
    De altfel textele citate şi-au produs efectele, menţinerea lor nemaiavând, de fapt, nici o relevanţă în economia legii.
    d) Este lipsită de suport şi afirmaţia potrivit căreia modificarea adusă Legii nr. 317/2004 ar contraveni prevederilor art. 133 alin. (4) din Constituţie afectând retroactiv durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii aleşi în 2004.
    Afirmaţia este inexactă deoarece mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este, în continuare cel stabilit în art. 133 alin. (4) din Constituţie, modificarea adusă Legii nr. 317/2004 fiind în sensul textului constituţional.
    Astfel, mandatul membrilor Consiliului rămâne cel de 6 ani, însă, ca urmare a permanentizării activităţii acestora - aspect pe care legea fundamentală nu îl interzice - modul de funcţionare a Consiliului devine unul incomparabil mai eficient.
    Faptul că aceste reguli sunt diferite faţă de cele existente la începutul mandatului membrilor în funcţie ai Consiliului nu încalcă în nici un fel normele constituţionale, care, aşa cum am mai arătat, lasă pe seama legii speciale organizarea şi funcţionarea acestuia.
    Fiind vorba de o lege specială, nimic nu împiedică legiuitorul ca, în cazul în care consideră necesară o reaşezare a regulilor de organizare şi funcţionare a unui organism, să intervină legislativ, fără ca această intervenţie să fie considerată retroactivă.
    Noile dispoziţii privind funcţionarea Consiliului vor fi aplicabile de la data intrării în vigoare a legii de modificare, membrii în funcţie având, însă, obligaţia de a se adapta noilor reglementări.
    În acelaşi sens, s-a exprimat, în repetate rânduri, Curtea Constituţională, statuând că "(...) legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice, însă poate modifica regimul juridic al dreptului anterior. (...) Acesta este un aspect care nu priveşte existenta dreptului, ci regimul său juridic, " (Decizia Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 17 mai 1993; Decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 23 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 129 din 17 iunie 1993.)
    În consecinţă "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze pentru perioada ulterioară intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004).
    2. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor:
    a) Referitor la critica privind neconstituţionalitatea art. 63 din Legea nr. 303/2004 ca urmare a instituirii a două noi cazuri de eliberare din funcţie: incapacitatea profesională şi nepromovarea examenului, aceasta nu poate fi reţinută.
    În realitate motivul de eliberare din funcţie constând în incapacitatea profesională există şi în reglementarea actuală a art. 63 alin. (1) lit. d), în timp ce prin modificarea propusă, la lit. h) a art. 63, se prevede eliberarea din funcţie doar în cazul nepromovării examenului prevăzut la art. 31 alin. (14).
    Această din urmă soluţie a fost instituită numai pentru cazul intrării în magistratură fără concurs sau examen, potrivit art. 31 din Legea nr. 303/2004, situaţie în care s-a considerat necesară sancţionarea celui care, intrând în magistratură fără concurs, nu îşi îndeplineşte obligaţia de a urma şi absolvi cursurile de perfecţionare de 6 luni organizate de Institutul Naţional al Magistraturii.
    Datorită caracterului excepţional al accederii în magistratură fără concurs, posibilitate acordată anumitor categorii de persoane, este necesară instituirea, totuşi, a unor garanţii cu privire la calitatea profesională a acestora, în scopul garantării îndeplinirii în mod eficient a actului de justiţie.
    Cele două motive de eliberare din funcţie nu impietează, astfel, în nici un fel, asupra inamovibilităţii judecătorilor şi, respectiv, independenţei procurorilor, iar singura "epurare" de care se poate vorbi este "epurarea incompetenţilor" care va putea fi operată exclusiv de către Consiliul Superior al Magistraturii.
    În acest context considerăm necesar să subliniem o dată în plus: Ministerul Justiţiei nu va exercita nici un fel de control asupra carierei şi activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, fie ei incompetenţi ori străluciţi din punct de vedere profesional şi moral, acestea rămânând doar atribute ale Consiliului Superior al Magistraturii.
    b) În ceea ce priveşte obiecţiile faţă de modificările legislative privind numirea în funcţii la toate instanţele şi încetarea mandatelor de conducere actuale de 5 ani, acestea sunt lipsite de temei.
    Modificarea Legii nr. 303/2004 este de esenţă în ceea ce priveşte numirea în funcţii de conducere. Astfel, de la mandatul de 5 ani fără posibilitatea reînvestirii se trece la un mandat de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii, o singură dată. Procedura de numire se modifică prin introducerea unui concurs sau examen care testează abilităţile manageriale, de comunicare, de organizare a resurselor umane, capacitatea de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea. Modificarea regulilor privind numirea şi exercitarea funcţiilor de conducere în timpul derulării mandatului impun încetarea acestuia, fără ca astfel să se aducă atingere vreunui principiu constituţional Concursul prevăzut la Art. IV din Titlul XVII este organizat ca urmare a modificărilor substanţiale aduse procedurii de numire în funcţiile de conducere la curţile de apel, tribunale, judecătorii şi la parchetele de pe lângă acestea, precum şi duratei mandatelor.
    Noile reglementări sunt de aplicabilitate imediata, motiv pentru care conducătorii instanţelor şi parchetelor respective nu mai pot fi consideraţi că îndeplinesc criteriile pentru îndeplinirea funcţiilor respective. Ei pot, însă, să participe la concurs, putând, fi, astfel, reînvestiţi în funcţie potrivit noilor criterii de selecţie.
    Stabilitatea şi continuitatea funcţionării instanţelor şi parchetelor nu vor fi încălcate, atâta timp cât legea prevede că, până la numirea în funcţie potrivit noilor criterii şi proceduri, interimatul va fi asigurat de judecătorul sau procurorul care a îndeplinit această funcţie sau, după caz, de un alt judecător sau procuror numit de CSM.
    În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care în Decizia nr. 134/2005, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 392/10.05.2005, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003 pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, precum şi ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 18 din Legea concurenţei nr. 21/1996 a decis că modificarea mandatului membrilor Consiliului Concurenţei înainte de termen este constituţională.
    În analizarea acestei chestiuni nu se poate face abstracţie nici de jurisprudenţa prin care Curtea Constituţională a răspuns dilemelor apărute în anul 2002 cu ocazia reducerii duratei mandatului consilierilor de conturi ai Curţii de Conturi care, potrivit Constituţiei, erau tot inamovibili şi independenţi, ca şi judecătorii.
    Şi atunci s-a vorbit despre eventuala neconstituţionalitate a unei astfel de măsuri invocând-se tot o presupusă încălcare a principiului neretroactivităţii legii şi chiar un aşa numit atentat la principiul inamovibilităţii, de care şi respectivii consilieri beneficiau în baza unei prevederi constituţionale exprese.
    Toate aceste obiecţiuni au fost Măturate de către Curtea Constituţională prin motivări de remarcabilă acurateţe şi consecvenţă ştiinţifică inserate de exemplu în deciziile:
    ● nr. 17/23 ianuarie 2002 publicată în M.Of. nr. 104 din 7 februarie 2002
    ● nr. 91/21 martie 2002 publicată în M.Of. nr. 390 din 7 iunie 2002 şi
    ● nr. 147/9 mai 2002 publicată în M.Of. nr. 508 din 15 iulie 2002.
    c) Lipsită de suport este şi critica referitoare la neconstituţionalitatea abrogării primului alineat al art. 8 din Legea nr. 303/2004 care abrogă alineatul (1), referitor la interzicerea subordonării judecătorilor şi procurorilor scopurilor sau doctrinelor politice.
    Precizăm că eliminarea alin. (1) din cuprinsul art. 8 al Legii nr. 303/2004 se datorează lipsei de logică şi de aplicabilitate a acestui text: de fapt, nici o persoană nu se poate "subordona" unor "doctrine politice", care nu sunt altceva decât idei, teorii din domeniul ştiinţelor politice.
    O persoană poate eventual să simpatizeze cu o doctrină politica ori să aibă un crez politic, dar în mod evident, nu se poate "subordona" unei idei.
    Prin urmare, în respect faţă de libertatea gândirii şi a conştiinţei - garantată de Constituţia României - a fost eliminată o prevedere care ar fi putut transmite mesajul că în România se încearcă controlul gândurilor şi al conştiinţei.
    Ceea ce este important în asigurarea independenţei judecătorilor şi procurorilor este comportamentul, atitudinea, acţiunea, adică exteriorizarea ideilor.
    Situaţia în care o persoană acţionează pe baza unor convingeri izvorâte din împărtăşirea unor doctrine politice este deja acoperită de reglementarea propusă prin proiect referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile aplicabile judecătorilor şi procurorilor.
    De asemenea, potrivit alin. (1) al art. 5 din proiect, "Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi sa participe la formarea profesională continuă."
    În plus, proiectul de modificare a Legii nr. 303/2004 prevede la art. 3 alin. (4) că "orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor".
    Adevărate garanţii de nesubordonare sunt şi prevederile privind independenţa judecătorilor şi procurorilor, fiind prima dată când pentru procurori se prevede în mod expres independenţa.
    d) Obiecţia cu privire la încălcarea principiului separaţiei puterilor prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, a principiului independenţei judecătorilor, respectiv a principiului inamovibilităţii pentru judecători prevăzut de art. 125 din Constituţie, precum şi a principiului stabilităţii şi imparţialităţii, în cazul procurorilor, prevăzut de art. 132 alin. (1) din Constituţie, prin anularea drepturilor câştigate sau, după caz, restrângerea exerciţiului unor asemenea drepturi, nu este întemeiată.
    Este lipsită de sens invocarea caracterului neconstituţional al alin. (1^2) al art. 14 din Legea nr. 303/2004 care prevede că pentru înscrierea la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, candidatul plăteşte o taxă al cărei cuantum se stabileşte prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, în funcţie de cheltuielile necesare pentru organizarea concursului.
    O astfel de reglementare nu poate fi considerată neconstituţională în raport cu principiul independenţei şi inamovibilităţii, ori după caz, al stabilităţii, pentru simplul motiv că această taxă se plăteşte numai pentru concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, deci anterior dobândirii statutului de judecător sau procuror. Pentru concursurile de promovare sau de numire în funcţiile de conducere nu este prevăzută plata vreunei taxe, astfel încât nu se pune problema afectării în vreun fel a statutului judecătorilor şi procurorilor.
    Este de asemenea pe deplin constituţională introducerea alin. (6) al art. 29. Departe de a fi o discriminare pe criteriul etnic, contrară art. 16 din Constituţie, această prevedere dă substanţă dreptului constituţional la identitate prevăzut de art. 6 din Legea fundamentală. Expresia acestui drept constituţional se regăseşte, de altfel, şi în alte acte normative, dintre care se menţionează Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. O asemenea dispoziţie este întru-totul constituţională prin prisma art. 128 din Constituţia României. De altfel, nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a egalităţii în drepturi deoarece, în această privinţă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în a arăta că modalitatea în care legiuitorul înţelege să reglementeze felul în care sunt organizate instanţele prin numirea unor judecători, este de competenţa exclusivă a Parlamentului.
    e) Nu contravin Constituţiei nici noile prevederi, care dau posibilitatea Preşedintelui României să refuze numirea judecătorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii.
    Prevederea legală citată dă eficienţă prevederilor art. 1 alin. 3 din Constituţie care caracterizează România ca stat "democratic".
    Trebuie amintit ca spre deosebire de alte state, în România judecătorii şi procurorii nu sunt aleşi prin vot popular.
    Preşedintele României însă este ales democratic, prin vot popular şi prin urmare este singurul exponent al voinţei populare în raporturile cu autoritatea judecătorească.
    Această ultimă calitate justifică instituirea, în favoarea Preşedintelui, a unei "căi de atac" în cazul în care apreciază că propunerea CSM privind numirea unui judecător sau procuror nu ar fi justificată şi se impune a fi reanalizată tot de către CSM.
    Esenţial este faptul că, într-o astfel de dispută, Consiliul Superior al Magistraturii are ultimul cuvânt, deci îşi păstrează integral şi neştirbit dreptul de a decide asupra chestiunii menţionate (Preşedintele nu are posibilitatea unui al doilea refuz în cazul renominalizării aceleiaşi persoane de către CSM).
    În termeni constituţionali acest tip de raport juridic dintre Preşedinte şi CSM constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituţional al "separaţiei şi echilibrului puterilor" pe care îl menţionează art. 1 alin. 4 din legea fundamentală.
    Analogia pe care semnatarii sesizării o fac cu situaţia în care Preşedintele nu poate să refuze numirea unor miniştrii care au primit votul de încredere de la Parlament este inexactă şil mai cu seamă irelevantă.
    Spre deosebire de CSM, Parlamentul se constituie ca urmare a exprimării, prin vot, a voinţei populare.
    Mult mai adecvată ar fi analogia cu procedura conform căreia Preşedintele poate refuza o singură dată promulgarea unei legi adoptate de Parlament, situaţie în care respectiva lege este reexaminată de forumul legiuitor care o poate adopta însă tot în forma iniţială.
    În plus, Guvernul apreciază că trebuie respectat principiul simetriei, consacrat şi aplicat în doctrina şi practica juridică. Art. 125 alineatul 1 din Constituţia României, statuează că judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României. Or, principiul simetriei actelor funcţionează şi în cazul actelor Preşedintelui, în sensul că semnătura Preşedintelui de numire a unui judecător nu este una formală, ci, una de substanţă, neputându-se susţine că semnătura Preşedintelui este de fapt o simplă formalitate. Numirea unui judecător implică o responsabilitate juridică pentru Preşedintele României, fapt pentru care este pe deplin explicabilă posibilitatea refuzului numirii unei persoane.
    Dimpotrivă, se susţine că şi anterior acestor modificări posibilitatea ca Preşedintele României, în virtutea principiului simetriei menţionat mai sus, putea refuza numirea unui judecător sau procuror. Or, textul nou nuanţează acest refuz, eliminând posibilitatea unui abuz al Preşedintelui, în sensul că Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea unui judecător sau procuror, pe când vechiul text nu prevedea o asemenea limitare, Preşedintele putând refuza nelimitat şi fără a motiva numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor.
    Au de asemenea un deplin suport constituţional prevederile legale nou introduse care stabilesc că numirea principalelor funcţii de conducere din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul Naţional Anticorupţie se face de către Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei şi cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
    Potrivit art. 94 litera c) din Constituţie, Preşedintele are ca atribuţie numirea în funcţii publice, iar această numire se face în condiţiile legii.
    Nu există nici un text constituţional care să reglementeze numirea în funcţiile de conducere din parchete, ceea ce înseamnă că aceasta se face în condiţiile reglementate de lege.
    Referitor la numirea conducătorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, Parchetului Naţional Anticorupţie, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. De aceea, ministrul justiţiei răspunde pentru eficienţa parchetelor. În aceste condiţii, ministrul justiţiei trebuie să vegheze la conducerea parchetelor pe baza principiului responsabilităţii şi al eficienţei.
    Ministrul justiţiei nu controlează în nici un caz soluţiile procurorilor, aceştia fiind independenţi potrivit art. 4 alin. 1 din proiectul de modificare a Legii nr. 303/2004, iar nu numai stabili aşa cum se prevede în actuala formă a Legii nr. 303/2004. Independenţa procurorilor este consacrată şi prin art. 61 alin. 2 din modificările aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciara.
    În plus, dezbaterile din CSM - provocate de solicitarea avizului - aduc transparenţa acestor numiri şi revocări, având în vedere caracterul public al şedinţelor CSM, la care participa presa şi oricine doreşte. Se menţionează şi faptul că cererea de revocare a procurorilor generali şi a celorlalte persoane cărora li se aplică această dispoziţie se circumscrie unor cerinţe de eficienţă menţionate explicit în art. 50 din Legea nr. 303 modificată, astfel încât nu vor putea avea loc abuzuri.
    Mai mult, modificările propuse sunt în total acord cu documentele internaţionale în materie şi chiar se ridică deasupra standardelor europene. Astfel, Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiţiei penale, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei afirmă în articolul 11 că "parchetele vor da periodic şi public socoteală pentru activităţile lor şi, în special, pentru cum au îndeplinit priorităţile". Iar în articolul 13 se recunoaşte posibilitatea ca procurorii "să facă parte din executiv sau să fie subordonaţi executivului" şi se cer anumite garanţii, cum ar fi reglementarea prin lege a puterilor executivului asupra procurorilor, transparenţă în exercitarea puterilor executivului asupra procurorilor, respectarea tratatelor internaţionale şi a principiilor generale de drept, etc. Modificările operate de proiectul de lege merg mai departe, în sensul că atribuie mult mai multă independenţă procurorilor din România.
    Procedura de numire şi revocare a conducătorilor parchetului este conformă cu procedura de numire şi revocare din alte state membre ale Uniunii Europene, precum Danemarca, Finlanda, Suedia, Germania, Irlanda, Olanda, Spania, Portugalia, Cehia, Estonia, Slovenia şi altele.
    f) Referitor la susţinerea înlăturării sau amputării serioase a drepturilor judecătorilor şi procurorilor, autorii sesizării nu fac referire decât la cel privind pensionarea, arătând ca modificările propuse încalcă principiile independenţei şi inamovibilităţii, respectiv al stabilităţii.
    Afirmaţia nu se poate reţine deoarece şi în sistemul reglementării adoptate în anul 2004 principiul era acela al pensionării la "împlinirea vârstei prevăzute de lege", adică de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, care constituie dreptul comun în materie de pensionare, iar menţinerea în funcţie peste acea limită de vârstă constituia excepţia, fiind condiţionată de obţinerea unui aviz conform din partea Consiliului Superior al Magistraturii.
    Noua reglementare nu înlătură principiul existent ci doar excepţia, pornind tocmai de la faptul că după împlinirea vârstei legale judecătorul nu mai este la fel de inamovibil şi nici la fel de independent pentru că întreaga sa activitate profesională depinde:
    - mai întâi de conducerea unei instanţe care face (sau nu) propunerea de menţinere a sa în funcţie,
    - apoi de membrii Consiliului Superior al Magistraturii care dau (sau nu) avizul conform de menţinere în funcţie.
    Soluţiile unui astfel de judecător nu mai oferă nici ele garanţia corectitudinii şi a obiectivitătii.
    Se pare că în viziunea iniţiatorilor sesizării deplina independenţă şi inamovibilitate a judecătorilor nu poate fi realizată decât dacă sunt numiţi "pe viaţă".
    Legea fundamentală nu utilizează însă această sintagmă menţionând că judecătorii sunt inamovibili "în condiţiile legii" (art. 125 alin. (1)), formulare care lasă legiuitorului libertate în definirea limitelor inamovibilităţii.
    Aşa a gândit de altfel şi guvernul precedent când a iniţiat abrogarea Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 303/2004. Cu acea ocazie limita maximă de menţinere în activitate a judecătorilor instanţei supreme pensionabili a fost redusă de la 70 la 68 de ani, neconsiderându-se acea reducere ca pe un atentat la independenţa sau inamovibilitatea respectivilor magistraţi,
    Oricum, eliminarea posibilităţii condiţionate de a mai exercita funcţia de magistrat după împlinirea vârstei legale de pensionare este în realitate o garanţie a "inamovibilităţii" şi "independenţei", prin inlăturarea posibilităţii de şantaj are ori influenţare a magistratului pensionabil.
    Referitor la aceeaşi chestiune este de amintit că.
    - legea fundamentală consacră un drept la pensie (art. 47 alin. (2)) care corespunde obligaţiei corelative a statului de a asigura cetăţenilor "un nivel de trai decent" (art. 47 alin. (1));
    - mecanismul, derogatoriu, de calculare a pensiei de serviciu a magistraţilor răspunde pe deplin acestei din urmă obligaţii;
    - nu există nici o normă constituţională care să justifice instituirea unei vârste de pensionare mai ridicate pentru o categorie socială sau profesională,
    - există în schimb prevederile art. 16 alin. (1) care statuează "egalitatea cetăţenilor în faţa legii", deci şi în faţa Legii nr. 19/2000 care constituie dreptul comun în materie de pensionare, inclusiv în ceea ce priveşte limitele de vârstă.
    Susţinem aşadar că Legea nr. 303/2004, în forma sa iniţială, redactată în mare grabă în urmă cu un an, nu a ţinut seama de principiul constituţional instituit de art. 16 alin. (1) şi că doar prin noua reglementare se intră în ordinea constituţională.
    Nu există însă nici o bază constituţională care să restrângă posibilitatea legiuitorului de a reglementa rezonabil chestiunea vârstei de pensionare a judecătorilor. Dispoziţia legală în discuţie aplică exact art. 125 alin. (1) din Constituţie care, în ceea ce priveşte circumscrierea noţiunii constituţionale a inamovibilităţii, prevede că aceasta cade în sarcina legii: "Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili în condiţiile legii" iar în speţă se discută chiar de legile organizării judiciare şi statutului magistraţilor (lato sensu). În acest sens, Legea nr. 303/2004 prin. art. 3 alin. (1), aşa cum era formulat şi în vechea reglementare ca şi în noua formulare, preia "sarcina" constituţională mai sus-precizată statuând că "Judecătorii sunt inamovibili, în condiţiile prezentei legi". Cu alte cuvinte, dacă acest art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a fost considerat constituţional până acum (şi nu are cum sa nu fie din moment ce chiar art. 125 alin. (1) din Constituţie lasă definirea inamovibilităţii în sarcina legii organice), nu se vede de ce inamovibilitatea, raportată în cazul de faţă la pensionarea în condiţiile legii a magistraţilor, ar schimba caracterul constituţional al acestui articol.
    În aceeaşi logică, faptul că noua lege privind statutul judecătorilor şi procurorilor trimite la legea pensiilor ne poate constitui o neconstituţionalitate pentru că o dispoziţie dintr-un act normativ poate face trimitere la alt act normativ de forţă juridică egală, acesta din urmă act având rolul de "act interpretativ", adică de act ce interpretează o noţiune, o sintagmă sau un text de lege din norma interpretată. Cum Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 19/2000 au aceeaşi forţă juridică (sunt legi organice, Legea nr. 19/2000 a fost adoptată în cvorumul cerut legilor organice), acest tip de trimitere este posibil, dispoziţia privind pensionarea din Legea nr. 303/2004 fiind legea interpretată, iar dispoziţiile Legii nr. 19/2000 fiind normele de interpretare cu privire la vârsta de pensionare a judecătorilor şi procurorilor. Aşadar, aici nu este vorba de autorităţi publice diferite (magistraţi şi alte categorii de pensionabili), ci de norme de interpretare.
    De altfel, chiar Legea nr. 303/2004 în vechea formulare s-a folosit de această modalitate (a trimiterii unei norme la o altă normă care o interpretează pe prima), şi anume fostul art. 83 alin. (1) (actualul art. 84 alin. (1) din noua lege), care prevede:
    "Partea din pensia de serviciu care depăşeşte nivelul pensiei din sistemul public al asigurărilor sociale se suportă din bugetul de stat". Prin urmare, pentru calculul pensiei de serviciu al magistraţilor atunci când aceasta depăşea nivelul pensiei din sistemul public al asigurărilor sociale, legea statutului magistraţilor trimitea la norma generală, la aceeaşi Lege nr. 19/2000. Or, în logica celor care au formulat sesizarea, acest text de lege ar fi neconstituţional. Dacă ar fi aşa, pe cale de consecinţă, toate pensiile de serviciu care depăşesc nivelul pensiei din sistemul public al asigurărilor sociale de stat nu ar mai trebui suportate din bugetul de stat. Prin urmare, partea care depăşeşte acest nivel nu ar mai putea fi plătită pentru că nu ar exista un text legal care să reglementeze această situaţie. Ceea ce, desigur, i-ar defavoriza pe judecătorii de la ICCJ, întrucât pensiile de serviciu ale magistraţilor depăşesc nivelul pensiei din sistemul public al asigurărilor sociale prevăzute de Legea nr. 19/2000.
    În acelaşi context trebuie subliniate noile privilegii instituite în favoarea judecătorilor şi procurorilor:
    - au fost relaxate considerabil condiţiile de pensionare anticipată a judecătorilor şi procurorilor care au o vechime minimă de 15 ani dacă diferenţa până la 25 de ani este reprezentată de activitatea de avocat.
    - iar pentru a elimina diferenţele de tratament între beneficiarii pensiei de serviciu şi ai celei de urmaş, a fost prevăzută posibilitatea actualizării şi a acesteia din urmă, în raport cu veniturile judecătorilor şi procurorilor în funcţie.
    g) Presupusa scoatere a procurorilor din sfera magistraţilor şi trecerea Ministerului Public sub controlul politic al Preşedintelui României şi al ministrului justiţiei sunt simple afirmaţii lipsite de conţinut.
    Proiectul nu face decât să dea eficienţă deplină reglementării constituţionale care se referă distinct la "statutul judecătorului" şi respectiv la "statutul procurorului"
    Prevăzând că "magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii", proiectul pune accent pe prevederile constituţionale din art. 126 şi art. 131.
    Conform acestei definiţii, atât procurorii cât şi judecătorii rămân magistraţi, dar se fac diferenţe clare pentru a da substanţă rolului lor diferit în activitatea judiciară,
    Confuzia nedeterminată între judecător şi procuror, datorată folosirii imprecise a termenului de "magistrat" şi a abordării de către legiuitor în mod nediferenţiat a celor două funcţii, fără a se avea în vedere rolul real al judecătorilor şi procurorilor, a condus la condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Vasilescu c. României şi Pantea a României.
    Sunt importante adevăratele garanţii ale independenţei şi imparţialităţii acestora, stabilite expres, prin noime juridice precise, iar nu prin formule literare. Astfel, ar trebui privite dispoziţiile art. 4 alin. (1) din proiectul, de modificare a Legii nr. 303/2004, potrivit cărora procurorii sunt independenţi, iar nu numai stabili, aşa cum se prevede în actuala formă a Legii nr. 303/2004.
    Adevărate garanţii de independenţă şi nesubordonare sunt prevederile, trecute cu vederea, care garantează independenţa procurorilor în adoptarea soluţiilor şi propunerea mecanismelor pentru punerea în aplicare a acestui principiu.
    Astfel, procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.
    De asemenea, a fost prevăzut în mod expres că, în soluţiile adoptate, procurorul este independent. Introducerea acestui principiu are drept consecinţă, acordarea posibilităţii procurorului care a adoptat o soluţie infirmată de procurorul ierarhic superior de a solicita controlul instanţei competente să judece cauza în fond, Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării calităţii acestuia, potrivit legii, ori, în absenţa sa dacă există cauze obiective care justifică urgenţa. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior (modificarea art. 61 din Legea nr. 304/2004).
    Şi în acest caz Guvernul face referire la Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiţiei penale, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
    3. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate privind modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
    a) În opinia autorilor sesizării dispoziţiile privind art. 66 din Legea nr. 304/2004 sunt considerate neconstituţionale pe considerentul că ar încălca prevederile art. 132 din Legea fundamentală care defineşte statutul procurorilor.
    Autorii sesizării omit însă faptul că textul pe care îl critică a fost completat cu enunţarea unor garanţii ce elimină posibilitatea unor abuzuri precum cele sesizate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate.
    O modificare esenţială, operată în textul alineatului al doilea al art. 66 în care se prevede în mod expres tocmai faptul că acest control nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate, precizare care nu există în reglementarea în vigoare.
    Precizăm că art. 66 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 acordă şi la momentul actual posibilitatea, pentru ministrul justiţiei de a exercita, atunci când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, un astfel de control.
    Propunerea de modificare a acestui text reiese din eliminarea funcţiei de procuror inspector, fapt care a condus la necesitatea ca această atribuţie să fie exercitată de procurori anume desemnaţi în acest scop inclusiv de ministrul justiţiei. Dar, în continuare, ministrul justiţiei nu dispune de un corp de control, acesta efectuându-se de procurorii din cadrul parchetelor. Textul constituţional ("procurorii îşi desfăşoară activitatea ... sub autoritatea ministrului justiţiei" conform art. 132 alin. 1 din Constituţie) permitea mai mult decât s-a inserat în lege.
    Şi în acest caz se face referire la Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiţiei penale, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
    b) Cu privire la invocarea neconstituţionalităţii art. 75^1 din Legea nr. 304/2004, sunt de făcut următoarele remarci:
    Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Constituţia nu prevede sintagma "sub autoritatea administrativă" a ministrului justiţiei.
    Guvernul din care face parte şi ministrul justiţiei răspunde de politica penală a statului şi de eficienţa combaterii criminalităţii. Ministrul justiţiei răspunde pentru eficienţa parchetelor, pentru că altfel răspunderea menţionată în propoziţia anterioară este goală de conţinut,
    În aceste condiţii, ministrul justiţiei trebuie să vegheze la conducerea parchetelor în baza principiului responsabilităţii şi eficienţei. Acesta nu controlează în nici un caz soluţiile procurorilor, aceştia fiind independenţi potrivit art. 4 alin. (1) din proiectul de modificare a Legii nr. 303/2004 şi art. 61 din modificarea operată pe Legea nr. 304/2004
    Prezentarea unui raport în faţa Parlamentului nu reprezintă sub nici o formă o nerespectare a echilibrului puterilor în stat ci, dimpotrivă, o reflectare a responsabilităţii pe care o datorează fiecare putere faţă de celelalte două,
    Prezentarea în faţa unui for legislativ ales (Parlamentul) a unui raport nu reprezintă o noutate. Putem exemplifica, în acest sens, cu Decizia Consiliului nr. 2002/187/JHA prin care a fost înfiinţat EUROJUST.
    Această instituţie ce reuneşte autorităţile judiciare ale statelor membre, competente în combaterea infracţionalităţii transfrontaliere şi a criminalităţii organizate, prezintă Parlamentului European, anual, în scris, un raport cu privire la activităţile şi managementul său, inclusiv al managementului bugetar (art. 32). Cu aceeaşi ocazie EUROJUST prezintă şi problemele legate de politica penală în cadrul Uniunii Europene.
    Ca urmare, raportul anual prezentat ministrului justiţiei de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul Naţional Anticorupţie - prevăzut în modificările Legii nr. 304/2004 va fi baza evaluării eficienţei manageriale a celor două instituţii şi a conducătorilor lor.
    Criteriile de evaluare pe care va trebui să fie construit raportul anual sunt redactate astfel încât să se asigure obiectivitatea şi tratamentul egal. Ministrul justiţiei va prezenta raportul în Parlament, creându-se posibilitatea dezbaterilor publice asupra eficienţei manageriale/rezultatelor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului Naţional Anticorupţie.
    După cum se cunoaşte, Parlamentul nu are posibilitatea revocării procurorilor generali, aşa încât dezbaterile parlamentare vor fi numai un prilej de discuţii publice, de întrebări şi răspunsuri în faţa organului reprezentativ al poporului.
    Eficienţa parchetelor şi în general administrarea justiţiei sunt chestiuni de mare interes public, iar o dezbatere publică anuală asupra acestor chestiuni nu poate fi decât benefică societăţii româneşti.
    Raportul va fi prezentat, de asemenea Consiliului Superior al Magistraturii.
    În prezent, Parchetul Naţional Anticorupţie prezintă un raport anual în faţa Consiliului Superior al Magistraturii care nu are competenţe în materie de politici publice în domeniul penal sau în lupta împotriva corupţiei. De aceea, Consiliul Superior al Magistraturii este în imposibilitatea de a lua măsuri pentru a remedia ineficienta instituţională a Parchetului Naţional Anticorupţie.
    Practica a dovedit ineficienta actualului sistem: în martie 2005 PNA a transmis raportul pentru 2004 Consiliului Superior al Magistraturii care nu a luat în discuţie eficienţa şi rezultatele ultimului an de activitate (absenţa cauzelor de corupţie la nivel înalt) şi ca atare nu a luat nici o decizie în acest sens. În actuala legislaţie, principiul responsabilităţii este practic lipsit de conţinut.
    De altfel, soluţia prezentării unui raport anual către Parlament a fost instituită prin lege şi în cazul altor instituţii fundamentale ale statului, precum Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Din cuprinsul întregii reglementări termenul de raport se referă la o informare a Parlamentului şi nu la o instituire a unei modalităţi de cenzurare a activităţii procurorilor de către forul legiuitor,
    c) Cu privire la susţinerea că întreaga reglementare a organizării şi funcţionării Parchetului Naţional Anticorupţie este neconstituţională, se arătă următoarele:
    Reglementarea propusă ne modifică locul şi relaţia Parchetului Naţional Anticorupţie cu instanţele şi parchetele, pe de o parte, şi cu celelalte autorităţi publice, pe de altă parte, acesta continuând să fie structură autonomă în cadrul Ministerului Public, sub coordonarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Intervenţia legislativă în acest domeniu are ca scop eficientizarea şi responsabilizarea procurorilor din cadrul acestui parchet.
    Numirea procurorilor prin ordin al Procurorului general al PNA nu are semnificaţia eludării, astfel cum se susţine în sesizare, a reglementării în materia numirii procurorilor şi judecătorilor (prin decret al Preşedintelui României), întrucât numirea la Parchetul Naţional Anticorupţie intervine după dobândirea statutului de procuror, conform legii.
    d) Referitor la încălcarea art. 142 alin. (5) din Constituţie cu privire la Curtea Constituţională, se precizează următoarele:
    Dispoziţiile tranzitorii la titlul privind modificarea Legii nr. 304/2004 prevăd că dispoziţiile privind pensionarea judecătorilor şi procurorilor se aplică şi magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor prevăzut la art. 73 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    Necesitatea acestei precizări apare din faptul că prin Titlul XVII al Legii este reglementat statutul judecătorilor şi procurorilor, statut care se aplică prin asimilare şi personalului asimilat acestora din cadrul Curţii Constituţionale şi al cărui statut este reglementat printr-o altă lege - Legea nr. 47/1992, republicată. Din acest motiv trebuia prevăzută în mod expres aplicabilitatea noilor dispoziţii şi acestei categorii de personal.
    B. Referitor la obiecţiile de neconstituţionalitate ridicate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la Titlurile XV şi XVII din legea supusă controlului constituţionalităţii, care se referă la:
    I. Încălcarea principiilor independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor prevăzute în dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, precum şi în cele ale art. 6(1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Principiile internaţionale ale independenţei magistraţilor (Milano 1985) şi ale Rezoluţiei nr. 94/95 din 1994 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor;
    II. Încălcarea principiului neretroactivitaţii legii (art. 15 alin. 2 din Constituţie);
    III. Încălcarea art. 1 alin. (4) şi a art. 133 alin. (4) din Constituţie prin art. I pct. 42 din Cap. XV, care impune Consiliului Superior al Magistraturii obligaţia de a prezenta anual un raport Parlamentului, conform noului art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004
    Examinând obiecţiile de neconstituţionalitate se constată că acestea nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
    I. Guvernul consideră ca sunt neîntemeiate obiecţiile de neconstituţionalitate privind încălcarea principiilor independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor prevăzute în dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, precum şi în cele ale art. 6 (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Principiile internaţionale ale independenţei magistraţilor (Milano 1985) şi ale Rezoluţiei nr. 94/95 din 1994 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor;
    1. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederii referitoare la reducerea limitei de vârstă până la care magistraţii pot fi menţinuţi în activitate, Guvernul consideră că aceasta nu poate fi reţinută pentru argumentele prezentate la punctul A, secţiunea III - Obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la justiţie - punctul 2 litera f) din punctul său de vedere.
    Se precizează că aceeaşi obiecţie de neconstituţionalitate a fost ridicată şi în sesizarea formulată de 101 deputaţi şi 39 senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD din Camera Deputaţilor şi din Senat ce formează obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 555A/2005.
    În completarea argumentelor la care a făcut referire, Guvernul menţionează că nu este deloc rezonabilă evocarea de către judecătorii actualei instanţe supreme a Deciziei nr. 25/20 septembrie 1934 a Secţiilor Unite a Curţii de Casaţie, hotărâre pe care Titulescu o califica drept "ruşinoasă" şi care l-a determinat pe Nicolae Iorga să afirme că "înalţii magistraţi s-au îmbrăcat în robe de stambă". Oricum, situaţiile sunt diferite, întrucât în cazul de faţă se elimină posibilitatea prelungirii condiţionate a ocupării funcţiei după împlinirea vârstei legale de pensionare, întrucât această condiţionare îl face pe magistratul pensionabil să fie şantajabil, împrejurare care îi afectează ab initio imparţialitatea şi independenţa.
    La fel de puţin concludentă apare azi Hotărârea nr. 1 din 3 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ataşată în dosar) în care sunt evocaţi factorii suplimentari de stres cu care se confruntă judecătorii pentru a se ajunge la bizara concluzie că "suprasolicitarea intelectuală" impune o prelungire a duratei activităţii lor profesionale. Contradicţia evidentă dintre argument şi concluzie anulează această încercare de protejare a unul interes pur personal, acela de a ocupa cât mai mult timp o funcţie.
    2. Se afirmă că schimbarea bazei de calcul a pensiei de serviciu ar fi de asemenea neconstituţională.
    Guvernul consideră, cu certitudine, că nu există nici un impediment de ordin constituţional care să interzică o astfel de modificare a bazei de calcul.
    Luarea în calcul a unei perioade de 12 luni este constituţională şi, în orice caz, mai echitabilă în măsura în care răsplăteşte cu o mai mare acurateţe eforturile profesionale constante, exprimate în valoarea remunerării lor.
    Oricum acest sistem menţine statutul privilegiat al judecătorilor şi procurorilor de care nici o altă categorie profesională nu mai beneficiază.
    În ultimă instanţă, Guvernul apreciază este şi o chestiune de decenţă să reamintească faptul că modalitatea de calculare a pensiilor instituită prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale utilizează ca baza de calcul nivelul salarizării de-a lungul întregii perioade de activitate profesională.
    3. Referitor la afirmaţia că interdicţia exercitării funcţiei de magistrat după împlinirea vârstei prevăzute de Legea nr. 19/2000 este neconstituţională, aceasta nu poate fi susţinută.
    Guvernul apreciază că argumentele expuse în punctul său de vedere răspund în egală măsură şi acestei obiecţiuni.
    Autorii sesizării se referă la o formă de discriminare fără a observa că în realitate judecătorii beneficiază de un regim, profesional în care atât nivelul de salarizare cât mai ales condiţiile de pensionare sunt în sensul unei discriminări pozitive.
    Fiind discriminatoriu acest regim nu poate fi aplicat decât în limite strict prevăzute de lege.
    Ideea cumulării pensiei de serviciu pe care o încasează un magistrat cu indemnizaţia pe care acelaşi magistrat o poate avea rămânând în funcţie este în acest context vădit inechitabilă şi profund imorală.
    Nu în ultimul rând este de remarcat că judecătorii sau procurorii pensionaţi pot realiza în continuare un astfel de cumul între pensia de serviciu şi veniturile suplimentare obţinute din muncă în alte activităţi decât acelea de magistrat.
    II. În legătură cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii (art. 15 alin. (2) din Constituţie):
    1. Se susţine că noua reglementare ar opera retroactiv afectând durata mandatului membrilor CSM aleşi în anul 2004.
    În ceea ce priveşte această obiecţie de neconstituţionalitate Guvernul arată că aceasta nu poate fi reţinută pentru argumentele prezentate la punctul A, secţiunea III - Obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la justiţie - punctul 1 litera d) din punctul său de vedere.
    Se precizează că aceeaşi obiecţie de neconstituţionalitate a fost ridicată şi în sesizarea formulată de 101 deputaţi şi 39 senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD din Camera Deputaţilor şi din Senat ce formează obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 555A/2005.
    2. Se afirmă că modificările legislative privind numirea în funcţii la toate instanţele şi încetarea mandatelor de conducere actuale de 5 ani încalcă principiul neretroactivităţii legii.
    Şi în legătură cu această obiecţie de neconstitutionalitate Guvernul consideră că nu poate fi reţinută pentru argumentele prezentate la punctul A, secţiunea III - Obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la justiţie - punctul 2 litera b) din punctul său de vedere.
    Se precizează că aceeaşi obiecţie de neconstituţionalitate a fost ridicată şi în sesizarea formulată de 101 deputaţi şi 39 senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD din Camera Deputaţilor şi din Senat ce formează obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 555A/2005.
    III. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (4) şi a art. 133 alin. (4) din Constituţie prin art. I pct. 42 din Cap. XV, care impune Consiliului Superior al Magistraturii obligaţia de a prezenta anual un raport Parlamentului, conform noului art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004:
    În ceea ce priveşte această obiecţie de neconstituţionalitate Guvernul susţine că aceasta nu poate fi reţinută pentru argumentele prezentate la punctul A, secţiunea III - Obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la justiţie - punctul 1 litera a) din punctul său de vedere.
    C. Referitor la sesizarea celor 17 senatori aparţinând Grupului parlamentar al PRM şi 8 senatori aparţinând grupului parlamentar al PSD ce constituie obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 567A/2005, Guvernul consideră că aceasta nu a fost depusă în termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) teza finală din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
    Guvernul arată că Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente a fost adoptată de Parlament prin angajarea răspunderii Guvernului în conformitate cu art. 114 alin. (1) din Constituţia României. Angajarea răspunderii reprezintă o procedură parlamentară prin care se urmăreşte adoptarea cu celeritate a unui proiect de lege. În consecinţă etapele procedurii de legiferare se parcurg în procedură de urgenţă, fiind evident că termenul înăuntrul căruia se poate sesiza Curtea Constituţională este de două zile şi începe să curgă de la data anunţării în plenul celor două Camere reunite şi depunerea legii la secretarii generali ai Camerei Deputaţilor şi Senatului.
    Astfel, Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente se consideră adoptată de Parlament în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţie, în data de 22 iunie 2005, dată la care a fost respinsă moţiunea de cenzură depusă ca urmare a angajării răspunderii. Deci, data până la care se puteau depune sesizări de neconstituţionalitate era 24 iunie 2005.
    În aceste condiţii, Guvernul consideră că sesizarea depusă în data de 27 iunie 2005 la Curtea Constituţională de 17 senatori aparţinând grupului parlamentar al PRM şi 8 senatori aparţinând grupului parlamentar al PSD, este tardivă, termenul legal de depunere a sesizării fiind depăşit.
    În acest context se menţionează opinia domnului prof. univ. dr. Ioan Vida cu privire la angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din Constituţie, exprimată în Manualul de legistică formală (Introducere în tehnica şi procedura legislativă), ediţia a II-a, revizuită şi completată, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pagina 182, potrivit căruia "Dacă în 2 zile nu este atacată la Curtea Constituţională, legea se trimite la promulgare....".
    Faţă de cele prezentate, punctul de vedere al Guvernului este că această sesizare nu poate fi admisă.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere cu privire la sesizările de neconstituţionalitate adresate Curţii Constituţionale.
    CURTEA,
    examinând sesizările de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe asupra sesizărilor de neconstituţionalitate, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992.
    În ceea ce priveşte legalitatea sesizării, Curtea constată că Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente nu a fost promulgată. De aceea, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, nu există impedimente pentru realizarea controlului de constituţionalitate declanşat prin cele trei sesizări.
    Memoriile depuse la Curte de un grup de judecători prin care se solicită respingerea obiecţiilor formulate în legătură cu legea supusă controlului nu pot fi avute în vedere, deoarece autorii acestora nu se regăsesc printre subiectele prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie.
    Curtea urmează să examineze criticile de neconstituţionalitate privitoare la procedura de adoptare a legii, cu privire la proprietate şi cele referitoare la independenţa justiţiei şi inamovibilitatea judecătorilor, cu care a fost învestită.
    I. În ceea ce priveşte procedura de adoptare a legii, grupurile de deputaţi, de deputaţi şi senatori susţin că angajarea răspunderii Guvernului şi adoptarea legii pe această bază s-au făcut cu "încălcarea art. 114 alin. (1) din Constituţie prin raportare la art. 61 alin. (1) şi, respectiv, art. 2 alin. (1) din Constituţie, cu observarea şi a art. 102 alin. (1) din Constituţie".
    În susţinerea criticii formulate, se arată, în esenţă următoarele:
    1. Deşi dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie reglementează posibilitatea angajării răspunderii Guvernului asupra unui singur proiect de lege, în cazul de faţă, Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui pachet de proiecte de lege, cum, de altfel, în mod constant şi-a anunţat intenţia şi scopul urmărit, întrucât în realitate, fiecare dintre cele 17 titluri ale legii are semnificaţia unui proiect de lege de sine stătător, ceea ce excede textului constituţional.
    2. Legea astfel adoptată cuprinde modificări şi completări de esenţă la 9 legi organice privind regimul proprietăţii, la 3 legi organice privind organizarea judiciară, statutul magistraţilor şi Consiliul Superior al Magistraturii, la două coduri (penal şi fiscal), precum şi două legi noi privind renta viageră şi procedura specială de judecare a unor procese.
    3. Formularea şi structurarea legii în 17 titluri nu acoperă încălcarea dispozitiei imperative a art. 114 alin. (1) din Constituţie, aşa cum acest text trebuie interpretat prin raportare la art. 61, privind monopolul legislativ al Parlamentului, cât şi la art. 102 alin. (1) referitor la rolul Guvernului.
    4. Acest mod de legiferare este considerat contrar şi celor statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale care "a apreciat" că legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi, dar a condiţionat valabilitatea demersului legislativ prin asumarea răspunderii de existenţa unui scop unic".
    5. Dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura proiectului de lege, pentru care îşi angajează răspunderea, nu este absolut, ci trebuie să se bazeze pe existenţa unui scop unic. Această modalitate de legiferare apare ca o situaţie de excepţie, justificata de existenţa unei stări de tensiune între Guvern şi Parlament, datorita căreia Guvernul este în imposibilitatea realizării programului de guvernare, situaţie ce, în cazul de faţă, nu a existat. Pentru aceste considerente trebuie examinat dacă s-a justificat recurgerea la procedura angajării răspunderii, ori dacă această procedură s-a utilizat doar ca un pretext pentru a se eluda dezbaterea parlamentară, încălcându-se principiul consacrat de art. 61 alin. (1) potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
    Examinând criticile formulate, în raport cu prevederile constituţionale invocate, Curtea Constituţională îşi însuşeşte punctul de vedere comunicat de Guvernul României şi constată că nu se poate reţine încălcarea normelor de legiferare în modalitatea angajării răspunderii Guvernului.
    Nici o dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări a mai multor acte normative în vigoare.
    Curtea constată că, prin proiectul de lege supus controlului s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă ansamblului de reglementări unitate.
    Nu se poate primi nici susţinerea, potrivit căreia modul de legiferare utilizat în cauza de faţă ar fi contrar monopolului legislativ al Parlamentului şi că, Guvernul şi-ar fi arogat puteri de legiferare. Argumentele invocate, în acest sens, de autorii sesizării vizează mai mult probleme ale delegării legislative, respectiv legate de exercitarea dreptului Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă, în temeiul prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, ceea ce nu poate fi identificat cu prevederile art. 114 alin. (1) din Legea fundamentală. De altfel, Curtea a validat în jurisprudenţa sa, procedeul utilizat în cazul de faţă şi potrivit căruia legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi, de ex. Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003 cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. De altfel, conform alin. (3) al art. 114, parlamentarii în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului, pot formula amendamente la proiectul de lege prezentat, iar dacă acestea sunt acceptate de Guvern, proiectul de lege se consideră adoptat împreună cu amendamentele respective.
    Angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară simplificată de adoptare a unei legi. Această procedură poate genera o moţiune de cenzură provocată de Guvern. În cazul în care cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, nu sunt de acord cu angajarea răspunderii Guvernului ori cu conţinutul proiectului de lege, aceştia pot depune o moţiune de cenzură, iar dacă moţiunea este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, Guvernul suportă cea mai severă sancţiune, aceea a demiterii.
    Curtea constată că, prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie privind suveranitatea invocate în cauză nu au relevanţă. De asemenea, nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 102 alin. (1) din Constituţie referitoare la rolul Guvernului privind realizarea politicii interne şi externe a ţării, precum şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice.
    II. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate referitoare la proprietate
    1. Prin criticile de neconstitutionalitate a dispoziţiilor din lege care reglementează restituirea în natură a tuturor imobilelor, inclusiv a celor care au destinaţie culturală, ştiinţifică, socială, eta., critici ce fac obiectul Dosarului nr. 555A/2005 şi al Dosarului nr. 567A/2005, se susţine că restituirea în natură a tuturor imobilelor, inclusiv a celor având destinaţiile menţionate, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 8 privind pluralismul şi partidele politice, în art. 9 privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, în art. 32 privind dreptul la învăţătură, în art. 33 privind accesul la cultură, în măsura în care imobilele ce fac obiectul, restituirii sunt sedii ale partidelor politice şi ale sindicatelor, ale unităţilor de învăţământ sau de cultură etc. Totodată se arată că soluţia de restituire legiferată încalcă şi dispoziţiile art. 135 alin. 2 lit. c) din Constituţie potrivit cărora "statul trebuie să asigure: [".] c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a ariei şi protecţia dreptului de autor".
    Curtea îşi însuşeşte punctul de vedere comunicat de Guvernul României şi constată că aceste critici sunt neîntemeiate. În primul rând, Curtea reţine că forţa principiilor care se degajă din cuprinsul art. 8 şi 9 din Constituţie, ce garantează organizarea democratică a vieţii sociale sau contribuie la apărarea drepturilor şi intereselor profesionale, nu este legată intrinsec de condiţia asigurării de către stat a sediilor pentru persoanele juridice în cauză. Aceasta, întrucât, atât partidele politice, cât şi organizaţiile patronale sau sindicale iau fiinţă în temeiul dreptului la asociere, dispunând de patrimoniu propriu. Deşi ele sunt subiecte de drept public, nu se bucură, în mod esenţial, de suportul material al statului, cu excepţia partidelor politice care pot primi finanţare de la bugetul de stat în limitele şi în condiţiile strict reglementate de legea finanţării partidelor politice. Aşadar, independenţa patrimonială este de esenţa partidelor politice şi a persoanelor juridice prevăzute de art. 9 din Constituţie.
    De altfel, în Titlul I, art. I punctul 39, este prevăzut dreptul partidelor politice de a beneficia de preemţiune la cumpărarea imobilului.
    În legătură cu susţinerea potrivit căreia restituirea în natură a unor imobile afectate unor activităţi de utilitate publică - învăţământ, cultură etc. şi care au fost preluate în mod abuziv, Curtea constată că este neîntemeiată. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile din lege cu un asemenea conţinut de reglementare sunt contrare art. 135 alin. (2) lit. c) din Constituţie. Curtea observă însă că aceste dispoziţii pretins încălcate reglementează obligaţia statului să asigure stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor, neavând relevanţă în soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate.
    Referitor la susţinerea autorilor sesizării, în sensul că restituirea imobilelor în natură şi acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptăţite este contrară regulii proporţionalităţii, consacrată de dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie, Curtea observă că acest principiu se aplică doar în cadrul restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale. Autorii sesizării consideră că este încălcat acest principiu, întrucât "intervine un conflict între interesul personal al persoanei îndreptăţite de a i se restitui în natură şi interesul colectiv, interesul general, de a se menţine funcţionarea unor instituţii publice, a unor servicii publice". Principiul proporţionalităţii este cuprins în alin. (2) al art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, având următorul conţinut: Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii". Legea criticată nu dispune restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale ale cetăţeanului, ci acordarea unor reparaţii pentru daunele suferite de acei cetăţeni care au fost deposedaţi de imobile prin măsuri abuzive. Aşa cum prevăd dispoziţiile constituţionale ale art. 53 alin. (1), restrângerea exerciţiului unor drepturi, prin lege, nu este condiţionată de interesul general, ci de "apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".
    Curtea Constituţională reţine că legiuitorul a avut în vedere exercitarea activităţilor din învăţământ, cultură etc. De aceea, a prevăzut, la Titlul I, art. I punctul 37, că în situaţia restituirii acestor imobile, se menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii deciziei, pentru imobilele ocupate de instituţii publice şi de instituţii culturale şi, respectiv, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei, pentru imobilele ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat şi de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public. Parlamentul, în temeiul dispoziţiilor art. 61 din Legea fundamentală "[...] este unica autoritate legiuitoare a ţării", el este suveran sa elaboreze politica de reformă economică şi socială a ţării, respectând cadrul constituţional existent.
    Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în Dosarul nr. 567A/2005, Curtea constată că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate sunt contrare prevederilor art. 30 din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare şi celor ale art. 31 din Constituţie, referitoare la dreptul la informaţie, "în măsura în care imobilele retrocedate sunt sedii ale unor instituţii media" este neîntemeiată, deoarece exercitarea libertăţii de exprimare şi a dreptului la informaţie nu are relevanţă în soluţionarea cauzei.
    Cu privire la susţinerea potrivit căreia dispoziţia legală criticată este contrară prevederilor art. 10 din Constituţie, în măsura în care "imobilele retrocedate sunt sedii ale misiunilor diplomatice", Curtea constată, de asemenea, că nici aceste dispoziţii constituţionale nu au relevanţă în cauză, acestea reglementând principiile pe care se întemeiază relaţiile internaţionale ale României. Se constată însă că legiuitorul a luat în consideraţie necesitatea bunelor relaţii ale României prin restituirea către fostul proprietar a imobilelor în care îşi au sediile misiunile diplomatice, prevăzând eliberarea acestor imobile în timp şi cu îndeplinirea anumitor condiţii. Astfel, la Titlul I art. 1 pct. 78, la Anexa nr. 2, lit. b), pct. 2, se prevede că, în lista imobilelor ce intră sub incidenţa art. 13 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt cuprinse şi "imobilele ocupate de sedii ale misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, reprezentanţelor organizaţiilor internaţionale inter-guvernamentale acreditate în România şi imobile ocupate de personalul acestora".
    La Titlul I art. I pct. 34, se prevede că art. 13 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se modifică, având următorul cuprins: "Contractele de locaţiune pentru imobilele restituite în natură având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. b) pct. 2 care face parte din prezenta lege, se prelungesc de drept pe o perioadă de 3 ani cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului [...]". Susţinerea că dispoziţia legală criticată este contrară prevederilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care birourile restituite în natură aparţin proprietăţii publice, declarate inalienabile prin Constituţie, este neîntemeiată. Legea criticată nu conţine nici o dispoziţie care să prevadă restituirea unor imobile proprietate publică. Este, însă, de observat că, în ipoteza în care, cu ocazia aplicării legii se impune restituirea unor imobile ce fac obiectul proprietăţii publice, nu operează impedimentul constituţional al inalienabilităţii unor astfel de imobile şi aceasta deoarece, în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, "Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel". Ulterior publicării hotărârii Guvernului în Monitorul Oficial al României, poate fi emis titlul de proprietate având ca obiect un imobil ce urmează a fi restituit şi care a aparţinut proprietăţii publice.
    2. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din lege care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente şi de revocare a titlurilor de proprietate, autorii sesizărilor susţin că reluarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, după trecerea unei perioade îndelungate de timp de la intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice dintre cetăţeni, principiu specific statului de drept, în care autorităţile publice îşi exercită prerogativele în mod rezonabil, în respectul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie şi care consacră valori supreme, cum ar fi: demnitatea, drepturile şi libertăţile fundamentale, libera dezvoltare a personalităţii umane etc. Potrivit reglementării privitoare la reconstituirea dreptului de proprietate, şi anume pe vechiul amplasament şi repunerea în termen pentru formularea de notificări, "nu se înlătura o nedreptate, ci se declanşează un veritabil şir de abuzuri" încălcându-se dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitate, şi, dispoziţiile art. 44 alin. (2) referitoare la ocrotirea şi garantarea proprietăţii private indiferent de titular. Curtea constată că această critică nu este întemeiată.
    Noile dispoziţii nu sunt de natură sa creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice, deoarece nu aduc atingere drepturilor câştigate în temeiul legilor menţionate anterior, ce au reglementat regimul reconstituirii şi constituirii dreptului de proprietate funciară. Astfel, potrivit Legii nr. 18/1991, regula instituită prin art. 14 alin. (2) era că atribuirea terenurilor, în zona colinară se făcea, de regulă, pe vechile amplasamente, iar în zonele de câmpie, pe sole stabilite de comisie şi nu neapărat pe vechile amplasamente. Legiuitorul a optat pentru reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente prin Legea nr. 1/2000, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, care la art. 2 alin. (1) prevede "În aplicarea prevederilor prezentei legi reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere."
    Aşadar, din cuprinsul dispoziţiilor criticate se reţine că legiuitorul a rămas consecvent, menţinându-şi politica de reconstituire a terenurilor pe vechile amplasamente, cu excepţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile de lege avute în vedere de autorii sesizării sunt cuprinse la Titlul IV - Modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, Titlul V - Modificarea şi completarea Legii nr. 169/1997, pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, Titlul VI - Modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997. Aceste dispoziţii nu aduc atingere drepturilor câştigate în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea condiţiilor legale în vigoare la momentul naşterii lor. De exemplu la art. I punctul 2 din Titlul IV, prin care se introduce un nou alineat se prevede că "(2^1) Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producţie de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producţie sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane". În acelaşi sens, tot cu titlu de exemplu, sunt şi dispoziţiile cuprinse la punctul 5, al art. I al Titlului VI partea referitoare la introducerea alin. (1^1): "(1^1) Pentru terenurile foştilor proprietari persoane fizice sau juridice, [...], în prezent proprietatea statului, restituirea se face pe vechile amplasamente, cu obligaţia de a le menţine destinaţia [...]".
    În aceste condiţii, legiuitorul nu a adus atingere drepturilor câştigate în mod legal, ci a statuat, prin norme imperative, că actele de reconstituire şi constituire a dreptului de proprietate, emise în condiţii ilegale, sunt lovite de nulitate absolută. Efectul nulităţii absolute de repunere în situaţiile anterioare, deschide posibilitatea celor îndreptăţiţi să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (art. III din Titlul VI). Astfel sunt, de exemplu dispoziţiile de la punctul 1 al articolului unic din cuprinsul Titlului V.
    Curtea reţine că reglementarea sancţiunii legale a nulităţii absolute a actelor emise în mod ilegal, până la adoptarea legii criticate nu atrage destabilizarea raporturilor juridice. Aceasta nu presupune încălcarea principiului statului de drept, ci respectarea principiului de dreptate, consacrat ca valoare constituţională la art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, care prevede că România este stat de drept [...] în care [...] drepturile şi libertăţile cetăţenilor [...], dreptatea [...] reprezintă valori supreme, [...] şi sunt garantate". Astfel, legiuitorul a stabilit că existenţa drepturilor dobândite cu rea-credinţă sau prin abuzul autorităţii publice nu este compatibilă cu garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, potrivit prevederilor art. 57 din Constituţie, în virtutea cărora "Cetăţenii români, [...] trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".
    Curtea observă că măsura legislativă a atribuirii terenurilor pe vechiul amplasament şi sancţionarea cu nulitate absolută a actelor emise în mod ilegal este în concordanţă cu principiul garantării proprietăţii, prevăzut la art. 44, alin. (4) din Constituţie potrivit căruia: "Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. [...]. De asemenea, această măsură legislativă este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) conform cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."
    Critica de neconstituţionalitate vizează şi prevederile cuprinse la pct. 8 al Titlului IV referitoare la alin. (2^2), potrivit cărora: "În cazurile în care s-au emis titluri de proprietate în mod abuziv altor persoane decât foştii proprietari, iar aceştia deţineau la acel moment adeverinţe de proprietate şi aveau posesia terenului, comisiile de fond funciar vor revoca respectivele titluri emise cu încălcarea legii dacă acestea nu au intrat în circuitul civil. Dacă respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpărare sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului respectiv, potrivit art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991". Se susţine de către autorii sesizări că obligaţia revocării titlurilor de proprietate emise de organele administraţiei are semnificaţia încălcării principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, "în sensul că legea stabileşte obligaţia unei autorităţi administrative de a revoca un act".
    Curtea constată că principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune autorităţilor publice exercitarea atribuţiilor proprii stabilite de lege, fără vreo imixtiune în competenţa altei autorităţi publice. Este de esenţa autorităţii administrative să exercite funcţia publică de realizare în concret a prevederilor legale ce au ca finalitate satisfacerea intereselor legitime ale cetăţeanului, iar prin dispoziţia legală se reglementează obligaţia organului administrativ emitent de a "revoca titlurile emise cu încălcarea legii, dacă acestea nu au intrat în circuitul civil". Dispoziţia din teza a doua a alineatului (2^2), de la pct. 8 al Titlului IV, nu reglementează revocarea titlurilor ci, dreptul fostului proprietar, ca în cazul în care titlurile au produs efecte juridice în circuitul civil, de a se adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului emis cu încălcarea legii, potrivit prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997.
    În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează şi dispoziţiile art. I punctul 8 de la Titlul VI, prin care se introduce alin. (1^4) la art. 6 al Legii nr. 1/2000, referitoare la anexele ce trebuie să însoţească cererea celui îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, prevăzută la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 (republicată), autorii sesizării susţin că "se realizează o ierarhizare a probelor", fără să se ţină seama de faptul că actele de preluare abuzivă, în special Decretul nr. 92/1950, conţineau erori. Se susţine că nu organul administrativ este cel chemat să se pronunţe asupra concludentei probelor, ci instanţele judecătoreşti, fiind astfel încălcat principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie precum şi art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea cetăţenilor.
    Aceste susţineri sunt nefondate, accesul liber la justiţie al persoanelor îndreptăţite la beneficiul reconstituirii dreptului de proprietate fiind reglementat de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 18/1991, republicată.
    Aşadar, legea criticată trimite cu privire la mijloacele de probă pentru reconstituirea dreptului de proprietate la reglementarea anterioară. Mai mult, în lege se arată că orice probă poate fi înlăturată numai prin alta de aceeaşi forţă juridică.
    III. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate care vizează reforma în domeniul justiţiei
    Autorii sesizărilor, formulate de grupurile de deputaţi şi senatori, solicită constatarea neconstituţionalităţii în întregime a Titlurilor XV, XVI şi XVII referitoare la justiţie, respectiv, modificările şi completările făcute la Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor. Se consideră că, textele evocate ca fiind neconstituţionale "sunt înlănţuite cu multe altele, astfel, încât se impune constatarea neconstituţionalităţii întregului pachet privitor la justiţie".
    Esenţa criticilor formulate la modificările şi completările aduse celor trei legi se exprimă în următoarele fraze: "Prin întreaga concepţie a noii reglementări se urmăreşte subordonarea politică a justiţiei, a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii, a actualului Consiliu Superior al Magistraturii şi controlului acestora, răpind Consiliului Superior al Magistraturii rolul de garant al independenţei justiţiei. De asemenea, se doreşte desfiinţarea inamovibilităţii judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi de la celelalte instanţe, a independenţei procurorilor, desfiinţarea atribuţiei Consiliului Superior al Magistraturii de a decide asupra numirii şi statutului judecătorilor şi procurorilor".
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sesizarea adresată Curţii Constituţionale, critică dispoziţiile de la art. I pct. 26, 27 şi 42, precum şi de la art. II alin. (1) şi (2) din titlul XV, referitoare la modificarea art. 24 alin. (2) şi (4) şi art. 39 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi la încetarea mandatului unor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.
    Prin aceeaşi sesizare se consideră ca fiind neconstituţionale modificările aduse la art. 81 şi art. 82 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, precum şi dispoziţiile art. IV alin. (1), (6) şi (7) din Titlul XVII.
    Curtea urmează să examineze criticile referitoare la textele de lege modificate ori nou introduse, cu raportare la prevederile constituţionale invocate, separat pe cele trei legi referitoare la domeniul justiţiei.
    Aşa cum se va arăta în continuare, Curtea Constituţională constată că unele obiecţii de neconstituţionalitate şi anume cele limitativ arătate în dispozitivul deciziei sunt întemeiate. Cu privire la toate celelalte obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea îşi însuşeşte punctul de vedere comunicat de Guvernul României şi constată că acestea nu sunt întemeiate.
    1. Cu privire la Titlul XV pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
    a) O primă critică de neconstituţionalitate susţine că noul alin. (6) al art. 39 care prevede obligaţia Consiliului Superior al Magistraturii de a prezenta Parlamentului anual un raport asupra stării justiţiei şi asupra activităţii sale proprii, instituie controlul parlamentar asupra justiţiei şi asupra organului ei suprem. Astfel, acest text de lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 124 şi art. 126 referitoare la independenţa justiţiei şi înfăptuirea acesteia numai prin instanţele judecătoreşti.
    Curtea constată, că această critică nu este întemeiată. Textul de lege criticat, prevede elaborarea unui raport privind starea justiţiei şi a unui raport privind activitatea proprie a Consiliului Superior al Magistraturii, care se prezintă Camerelor reunite ale Parlamentului şi se publică în Monitorul Oficial al României.
    Curtea reţine că această dispoziţie legală dă expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie care presupune colaborarea şi informarea reciprocă a puterilor publice.
    Este de observat că Parlamentului, în calitatea sa de organ reprezentativ al poporului român, i se prezintă rapoarte şi din partea altor autorităţi publice.
    b) O altă critică susţine că noua reglementare "restrânge rolul Consiliului Superior al Magistraturii la un organism cu rol consultativ, la dispoziţia ministrului justiţiei şi, implicit, a Preşedintelui României în funcţiune", fapt demonstrat prin eliminarea din art. 1 alin. (1) a precizării calităţii Consiliului Superior al Magistraturii de "reprezentant al autorităţii judecătoreşti".
    Prin eliminarea sintagmei "reprezentant al autorităţii judecătoreşti" nu s-a diminuat rolul Consiliului Superior al Magistraturii, dat fiind că legea atacată nu a suprimat nici una din atribuţiile prevăzute de Constituţie.
    De altfel, este inexactă aserţiunea că rolul Consiliului Superior al Magistraturii este acela de reprezentant al autorităţii judecătoreşti. În realitate, autoritatea judecătorească este reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti, funcţia Consiliului de autoritate care garantează independenţa justiţiei, realizându-se prin atribuţiile acestuia privitoare la recrutarea, numirea, promovarea şi pregătirea profesională a magistraţilor şi prin celelalte atribuţii constituţionale.
    c) Sunt evocate numeroase articole din dispoziţiile cărora autorii sesizării deduc diminuarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi creşterea atribuţiilor secţiilor în detrimentul plenului. Se critică şi abrogarea art. 65, art. 66 şi art. 67 care conţineau dispoziţii tranzitorii.
    Curtea constată că, textele de lege invocate nu reduc rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, majoritatea acestora referindu-se la componenţa consiliului şi la modul de alegere a membrilor săi, la măsuri de organizare şi funcţionare, la incompatibilităţi etc.
    În sfârşit, Curtea constată că nu există nici o dispoziţie constituţională care să interzică abrogarea printr-o lege de modificare şi completare a prevederilor care la data adoptării actului normativ modificat au avut caracter tranzitoriu.
    d) Art. I punctele 26 şi 27 din Titlul XV, prin care se modifică art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi, respectiv, se introduce la acelaşi articol alin. (4), este criticat pentru că extinde interdicţia desfăşurării activităţii de judecător şi de procuror la toţi membrii Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu numai la preşedintele şi vicepreşedintele acestuia, şi modifică durata mandatului membrilor Consiliului. Se consideră că aceste noi reglementări încalcă principiile inamovibilităţii judecătorilor şi al stabilităţii în funcţie a procurorilor, prevederile art. 133 alin. (4) din Constituţie privind durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    Curtea constată că această critică este întemeiată. Dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 317/2004, în redactarea dată prin art. I al Titlului XV din legea analizată, au următorul cuprins:
    "Art. 24 alin. (2): În perioada mandatului, judecătorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii nu pot desfăşura activitatea de judecător sau procuror. La încetarea mandatului, membrii Consiliului Superior al Magistraturii revin în funcţia de judecător sau procuror deţinută anterior alegerii."
    "Art. 24 alin. (4): Funcţiile de conducere deţinute de judecătorii sau procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii încetează de drept la data publicării hotărârii Senatului în Monitorul Oficial, Partea I".
    Alin. (2) al art. 24 din lege încalcă dispoziţia explicită şi imperativă cuprinsă în art. 133 alin. (2) lit. (a) din Constituţia României, potrivit căruia 9 dintre membrii Consiliului sunt judecători, iar 5 sunt procurori, adică magistraţi care desfăşoară activitatea specifică acestor funcţii. Raţiunea normei constituţionale este aceea de compunere a acestei autorităţi judecătoreşti care este Consiliul Superior al Magistraturii chiar din magistraţi care îşi desfăşoară activitatea în autorităţile judiciare, adică în instanţele judecătoreşti şi în parchete şi care, în virtutea acestei poziţii, cunosc din interiorul sistemului problemele justiţiei şi au legitimitatea de a asigura îndeplinirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a rolului său - prevăzut în art. 133 alin. (1) din Constituţie - de garant al independenţei justiţiei.
    Or, judecătorul care nu îndeplineşte activitatea de judecător pierde în fapt această calitate, la fel, procurorul, iar Consiliul Superior al Magistraturii, compus din aceşti membri care sunt magistraţi doar formal şi din ceilalţi membri prevăzuţi în art. 133 alin. (2) lit. (b) din Constituţie, care nu au calitatea de magistraţi, încetează de a mai fi exponentul puterii judecătoreşti, devenind un organ de natură administrativă.
    În ce priveşte alin. (4) al art. 24, acesta încalcă, de asemenea, norma constituţională menţionată care nu conţine restricţii cu privire la alegerea în Consiliul Superior al Magistraturii a unor magistraţi care îndeplinesc funcţii de conducere în instanţele judecătoreşti sau în parchete. Dacă însăşi Constituţia nu face nici o distincţie în privinţa funcţiilor pe care le îndeplinesc judecătorii şi procurorii membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, nici legiuitorul nu este îndreptăţit să o facă.
    Dar Legea fundamentală a consacrat admisibilitatea cuprinderii în componenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi a unor judecători şi procurori care îndeplinesc funcţii de conducere, ceea ce rezultă explicit din art. 133 alin. (2) lit. (c) din Constituţie, în conformitate cu care, din Consiliu fac parte preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al parchetului de pe lângă această instanţă.
    Totodată, încetarea funcţiilor de conducere deţinute de judecătorii aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii contravine şi principiului inamovibilităţii, consacrat prin art. 125 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care judecătorilor nu li se poate modifica, fără consimţământul lor, statutul în timpul exercitării funcţiei.
    e) Art. II alin. (1) şi alin. (2) din Titlul XV este criticat pentru că are ca efect modificarea mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii de 6 ani, prevăzut de art. 133 alin. (4) din Constituţie şi suprimă funcţiile de conducere ale judecătorilor şi procurorilor, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
    "(1) În termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi membrii Consiliului Superior al Magistraturii care exercită o funcţie de conducere sunt obligaţi să opteze între funcţia de conducere la instanţele judecătoreşti sau parchete şi calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii".
    "(2) În cazul în care judecătorii şi procurorii prevăzuţi la alin. (1) nu îşi exercită dreptul de opţiune în termenul stabilii sau nu mai funcţionează la o instanţă sau parchet de acelaşi grad cu instanţa sau parchetul unde erau numiţi la momentul alegerii îşi pierd calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii".
    Critica de neconstituţionalitate este întemeiată pentru următoarele considerente:
    Constituţia României prevede în art. 133 alin. (4) că durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani. Dispoziţiile Constituţiei sunt imperative şi, potrivit principiilor statului de drept, sunt obligatorii erga omnes, inclusiv pentru Parlament ca autoritate legiuitoare. Aşa dar, Parlamentul nu poate, fără încălcarea Constituţiei, să micşoreze durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, nici printr-o dispoziţie explicită şi nici - aşa cum este cazul textului cuprins în alin. (1) al art. II din Legea criticată, - printr-o dispoziţie a cărei aplicare produce un asemenea efect.
    Textul de lege analizat încalcă şi principiul inamovibilităţii judecătorilor, atât în ce priveşte încetarea funcţiei de conducere exercitate de membrii Consiliului Superior al Magistraturii - în ipoteza opţiunii pentru calitatea de membru al Consiliului - cât şi încetarea calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii - în ipoteza opţiunii pentru funcţia de conducere în cadrul instanţei judecătoreşti.
    2. Cu privire la titlul XVI pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
    a) Se susţine în sesizare că noile texte din Legea nr. 304/2004, contrar prevederilor art. 132 din Constituţie, permit ministrului justiţiei ca, din proprie iniţiativă, să exercite controlul asupra modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu, ceea ce echivalează cu exercitarea controlului politic asupra actului de justiţie. Curtea constată că această critică se referă la noua redactare a art. 66 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 fără a se avea în vedere dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol potrivit cărora: "Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate". Cu această precizare, dreptul conferit ministrului justiţiei corespunde prevederilor art. 132 alin. (1) din Constituţie, referitoare la desfăşurarea activităţii procurorilor "sub autoritatea ministrului justiţiei".
    b) Dispoziţiile art. 75^1, nou introdus în Legea nr. 304/2004, potrivit cărora Pachetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să prezinte ministrului justiţiei un raport privind activitatea desfăşurată, sunt considerate ca fiind neconstituţionale, deoarece acest parchet "este coordonat doar administrativ de ministrul justiţiei, iar profesional, din punct de vedere al competenţei funcţionale, de Consiliul Superior al Magistraturii".
    Curtea observă că, potrivit textului de lege criticat "Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie elaborează un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrului justiţiei", iar ministrul justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate. Rezultă deci, că nici în acest caz nu este vorba de un raport supus dezbaterii în vederea dispunerii vreunor măsuri faţă de soluţiile adoptate ori măsurile dispuse de procurori.
    c) Autorii sesizărilor făcute de deputaţi şi senatori consideră că este neconstituţională întreaga reglementare a organizării şi funcţionării Parchetului Naţional Anticorupţie, ca structură autonomă cu independenţă absolută, inclusiv faţă de Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât procurorii care-l încadrează sunt numiţi prin ordin al procurorului general al acestui pachet, iar nu prin decret al Preşedintelui României.
    Curtea observă că, această critică are la bază înţelegerea greşită a dispoziţiilor art. 83 din lege, în noua lor redactare, deoarece se ignoră faptul că procurorii Parchetului Naţional Anticoruptie sunt selecţionaţi dintre procurorii de la alte parchete, numiţi în această calitate anterior prin decret al Preşedintelui României. Semnificativ pentru înţelegerea corectă a reglementării este şi textul alin. (9) al art. 83, potrivit căruia: "La data încetării activităţii în cadrul Parchetului Naţional Anticoruptie procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze potrivii legii".
    d) În sesizarea formulată de grupul de 25 de senatori, sunt distinct criticate dispoziţiile Titlului XVI, prin care sunt introduse în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara noi reglementări referitoare la instanţele şi la parchetele militare.
    Dispoziţiile art. 58^1-6 şi art. 92^1-5 nou introduse în Legea nr. 304/2004 referitoare la instanţele militare, respectiv, la parchetele militare, sunt considerate de autorii sesizării ca fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (5) care interzic înfiinţarea de instanţe extraordinare, art. 118 referitoare la rolul armatei şi art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Se susţine că "sistemul nostru constituţional nu admite o justiţie specială pentru militari şi existenţa unor judecători şi unor procurori care să fie militari de carieră, ceea ce înseamnă grade şi disciplină militară, ierarhie, obligaţii de subordonare etc. numai magistraţi supuşi autorităţii CSM". Se concluzionează în sensul că, judecătorii şi procurorii sunt singurii magistraţi care nu pot avea şi calitate de militari".
    Examinând aceste critici, Curtea constată că şi acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
    Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie: "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Aşadar, nominalizarea, înfiinţarea şi organizarea instanţelor judecătoreşti, revin legiuitorului, prin lege organică.
    Teza întâi a alin. (5) al art. 126 interzice "înfiinţarea de instanţe extraordinare", iar teza a doua din acelaşi alineat permite înfiinţarea, prin lege organică, a unor "instanţe specializate în anumite materii". Caracterul distinct specific al unor materii, care justifică reglementarea competenţei materiale a unor instanţe judecătoreşti specializate, poate fi determinat şi de calitatea subiecţilor ca părţi în litigiile supuse judecăţii, a justiţiabililor, cum ar fi minorii, părţile raporturilor juridice de muncă, navigatorii, comercianţii etc.
    Curtea reţine că instanţele militare nu reprezintă instanţe extraordinare. Înfiinţarea de instanţe extraordinare a fost interzisă de Constituţie şi înainte de revizuirea acesteia în 2003, iar instanţele şi parchetele militare au existat şi au funcţionat, fără ca prin aceasta să fi fost încălcată vreo dispoziţie sau vreun principiu constituţional.
    Conform dispoziţiilor legale criticate instanţele militare sunt: tribunalele militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel Bucureşti, acestea fiind similare celorlalte instanţe judecătoreşti, pe lângă ele fiind organizate şi funcţionând, pe baza unor principii identice, parchete. Instanţele militare având competenţa materială, după calitatea persoanei, să judece cauzele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt militari, nu aplică reglementări legale ce caracter discriminatoriu, ci tratament juridic diferenţiat justificat obiectiv prin situaţia diferită.
    În ceea ce priveşte statutul magistraţilor militari, art. 30^1 din Legea nr. 303/2004, nou introdus prevede: "Poate fi numită judecător sau procuror militar persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, după dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul Ministerului Apărării Naţionale". Rezultă din această reglementare că, numirea, promovarea şi evoluţia carierei de magistrat a judecătorilor şi procurorilor militari se fac în aceleaşi condiţii ca şi în cazul magistraţilor de la celelalte instanţe judecătoreşti şi parchete. Singura condiţie suplimentară pe care trebui să o îndeplinească înainte de a fi numiţi, este acea de a deveni militar activ în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Aceasta însă, nu înseamnă relaţii de subordonare pe planul îndeplinirii atribuţiilor ce le revin magistraţilor. Magistraţii militari beneficiază de toate drepturile şi au toate obligaţiile prevăzute de lege pentru judecători, respectiv, pentru procurori.
    Potrivit prevederilor art. 73 alin. (4) din Legea privind statutul magistraţilor, "Judecătorii şi procurorii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate". Aceste drepturi şi obligaţii sunt altele decât cele care decurg din calitatea de magistrat. Alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că: "Salarizarea şi celelalte drepturi cuvenite judecătorilor şi procurorilor militari se asigură de Ministerul Apărării Naţionale", dar nu după opţiunea liberă a acestui minister, ci "în concordanţă cu prevederile legislaţiei privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti şi cu reglementările referitoare la drepturile materiale şi băneşti specifice calităţii de militar activ".
    3. Cu privire la Titlul XVII pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor
    a) Autorii sesizării susţin că este neconstituţional chiar titlul modificat al Legii, ca "Lege privind statutul judecătorilor şi procurorilor", precum şi toate prevederile legii care "fac constant distincţie între judecători şi procurori şi nu operează cu termenul generic de magistrat". Această distincţie urmăreşte "scoaterea procurorilor din sfera magistraţilor şi trecerea Ministerului Public sub controlul politic al Preşedintelui şi al ministerului justiţiei" cu toate că autoritatea ministrului justiţiei, prevăzută de art. 132 alin. (1) din Constituţie are doar semnificaţia unei autorităţi organizatorică - administrativă, iar nu de autoritate funcţională.
    Faţă de această critică, Curtea constată că Legea nr. 303/2004 a făcut distincţie corespunzătoare între judecători şi procurori chiar şi înainte de modificare, distincţie determinată de deosebirea esenţială a statutului acestor categorii de magistraţi: judecătorii sunt inamovibili, iar procurorii se bucură de stabilitate. Procurorii nu au fost excluşi din categoria magistraţilor. Potrivit textului modificat al art. 1 din lege: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".
    b) Autorii sesizării consideră ca fiind neconstituţionale şi prevederile art. 63 din lege, contrare principiului inamovibilităţii judecătorilor şi al independenţei procurorilor, creând "posibilitatea demiterii acestora în cazuri subiective controlabile de puterea politică: incapacitatea profesională şi nepromovarea examenului".
    Curtea reţine că, incapacitatea profesională constituie una dintre cele mai importante impedimente pentru exercitarea unor funcţii, iar examenul la care se referă textul de lege criticat este cel pe care trebuie să-l susţină un magistrat numit din alt sector de activitate juridică, după terminarea cursului de 6 luni de formare profesională.
    Autorii sesizării ignoră dispoziţiile alin. (2) al art. 63, potrivit cărora: "Eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii".
    c) În opinia autorilor sesizării eliminarea din art. 8 a precizării potrivit căreia "magistraţii nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor politice" este contrară principiului separaţiei puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi principiului independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, consacrat de art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală.
    Curtea constată că, nemenţinerea precizării respective nu reprezintă încălcarea principiilor invocate, atâta timp cât din textul menţinut al art. 8 rezultă aceleaşi interdicţii. Astfel art. 8 prevede: "(1) Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic.
    (2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice".
    d) De asemenea, se consideră ca fiind încălcate principiile separaţiei puterilor în stat, al inamovibilitaţii judecătorilor, precum şi al stabilităţii şi imparţialităţii procurorilor, prin următoarele noi texte:
    - art. 14 alin. I^2 privind perceperea unei taxe pentru participarea la concursul de admitere în magistratură şi formarea profesională iniţială, organizat în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii;
    Curtea observă că cei care se înscriu la concurs nu au calitatea de magistrat.
    - art. 29 alin. (6) care "este un text discriminatoriu, pe criteriu etnic, contrar art. 16 din Constituţie". Potrivit acestui text: "În circumscripţiile instanţelor şi parchetelor unde o minoritate naţională are o pondere de cel puţin 50% din numărul locuitorilor, la medii egale, au prioritate candidaţii cunoscători ai limbii acelei minorităţi". Textul instituie un criteriu de departajare între candidaţii care au obţinut rezultate identice la concurs sau examen. Criteriul nu ţine de apartenenţa la o anumită etnie, ci de cunoaşterea limbii majorităţii locuitorilor din circumscripţia instanţei.
    - art. 48 încalcă şi prevederile art. 15 alin. (2) referitoare la principiul neretroactivităţii legii, întrucât mandatul de 5 ani al conducătorilor instanţelor şi parchetelor, prevăzut de legislaţiile anterioare, se reduce la 3 ani, tocmai cu scopul de a putea fi înlăturate persoanele aflate în funcţie, chiar prin înlăturarea de la actul de decizie a Consiliului Superior al Magistraturii. Situaţia este identică şi în privinţa funcţiilor de conducere din cadrul parchetelor, prevăzute de art. 48^1.
    e) În sesizările adresate Curţii Constituţionale sunt criticate şi dispoziţiile art. IV alin. (1), alin. (6) şi alin. (7) din Titlul XVII, care au următorul cuprins:
    (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează mandatele de conducere ale judecătorilor şi procurorilor de la curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii, precum şi ale procurorilor de la parchetele de pe lângă acestea. [...]
    (6) Durata mandatelor judecătorilor şi procurorilor care exercită, la data intrării în vigoare a prezentei legi alte funcţii de conducere decât cele prevăzute la alin. (1) este de 3 ani, de la data învestirii.
    (7) Mandatele judecătorilor şi procurorilor care ocupă alte funcţii de conducere decât cele prevăzute la alin. (1) încetează, dacă la data intrării în vigoare a prezentei legi durata acestora a depăşit 3 ani de la învestire.
    Toate aceste dispoziţii încalcă principiul inamovibilităţii judecătorilor, consacrat prin art. 125 alin. (1) din Constituţie, principiu înţeles ca acea stare de drept care, în garantarea independenţei acestora, îi apără de riscul de a fi demişi, destituiţi sau retrogradaţi din funcţie fără temei legitim ori mutaţi la alte instanţe, prin delegare, detaşare sau chiar prin promovare, fără consimţământul lor.
    Principiul inamovibilităţii se aplică atât în privinţa duratei funcţiei de judecător cât şi la durata mandatului funcţiei de conducere îndeplinit de acesta, care nu poate fi nici micşorată şi nici prelungită fără consimţământul judecătorului.
    Pe de altă parte, legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel constituţional, prevăzută în art. 15 alin. 2 din Legea fundamentală.
    În sensul celor arătate este de reţinut că magistraţii care îndeplinesc în prezent funcţii de conducere au mandate pe o perioadă de 5 ani, în conformitate cu reglementările în vigoare la data promovării lor, iar unii dintre ei au exercitat funcţia de conducere mai puţin de 3 ani cât se prevede în reglementarea actuală. Numirea lor s-a făcut pe baza criteriilor de vechime în magistratură şi de competenţă profesională, stabilite de legile în vigoare. Actuala reglementare face să înceteze sau, potrivit distincţiei menţionate, scurtează toate mandatele de conducere ale judecătorilor şi procurorilor.
    Încetarea sau, respectiv, scurtarea tuturor mandatelor de conducere în curs de exercitare se constituie într-un precedent legislativ primejdios pentru funcţionarea statului de drept. Judecătorul este personajul central al statului de drept, iar instabilitatea legislativă privind cariera lui profesională nu poate constitui decât un factor descurajator atât în alegerea profesiei cât şi în fidelitatea faţă de lege şi de regulile deontologice. Cunoscând precedentul legislativ de suprimare a mandatului de conducere fără a i se imputa vreo culpă profesională, judecătorul numit într-o funcţie de conducere încetează să mai fie independent şi este îndemnat să se subordoneze programului şi oportunităţilor factorului politic competent să decidă asupra duratei mandatului său.
    Mai mult decât atât, măsura de înlăturare din funcţie a tuturor judecătorilor şi procurorilor care exercită funcţii de conducere se relevă ca o măsură cu caracter individual care excede resortul puterii legiuitoare şi interferează nepermis domeniul puterii judecătoreşti. Se încalcă, astfel, şi prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţia României, privind separaţia puterilor în stat.
    f) Art. 50 alin. (2) este considerat ca fiind neconstituţional pentru că permite revocarea magistratului din funcţia de conducere şi la propunerea preşedintelui instanţei.
    Curtea observă că, posibilitatea ori eventualitatea apariţiei unor stări de tensiune în cadrul unor instanţe judecătoreşti nu determină caracterul neconstituţional al reglementării.
    g) sunt criticate şi prevederile art. 30, art. 31 şi art. 52 din Legea nr. 303/2004 prin care se stabileşte dreptul Preşedintelui României de a refuza numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii şi de a face numirile în cele mai înalte funcţii din Ministerul Public la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Autorii sesizării susţin că aceste prevederi ale legii contravin dispoziţiilor art. 134 din Constituţie.
    Referitor la aceste critici, Curtea constată că numirea judecătorilor şi procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de conducere, se face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procuror. Dacă Preşedintele României nu ar avea nici un drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură, dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă.
    h) Dispoziţiile modificate ale art. 72-86 sunt criticate în sesizare ca fiind contrare prevederilor art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1), şi ca "fiind, în mod vădit, o ingerinţă şi un atentat la independenţa şi inamovibilitatea magistraţilor şi o violare a art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului". Se consideră că, prin reglementările modificate, drepturile magistraţilor anterior stabilite sunt "fie înlăturate, fie serios amputate". Cu titlu exemplificativ, se amintesc reglementările referitoare la dreptul la pensie al magistraţilor, prin care se face o egalizare, prin trimitere la dreptul comun, în loc de menţinerea regimului actual special şi specific pentru magistraţi, se schimbă baza de calcul a pensiei, se reduce limita de vârstă pentru pensia de serviciu de la 68 de ani la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 57 ani şi 7 luni pentru femei şi la 62 ani şi 7 luni pentru bărbaţi şi se introduce interdicţia continuării exercitării funcţiei de judecător sau procuror după împlinirea vârstei de pensionare.
    Majoritatea noilor texte de lege, criticate în bloc, diferă de cele anterioare numai prin aceea că în locul termenului comun de "magistrat" se utilizează denumirile de judecător şi procuror", fapt ce nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale.
    Diminuarea unor drepturi, faţă de cele prevăzute de reglementările anterioare, se constată la art. 81 alin. (1) în privinţa bazei de calcul pentru stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor şi la art. 83 alin. (2), devenit art. 84 alin. (2), în privinţa actualizării pensiilor de serviciu şi a pensiilor de urmaş, Reglementările actuale prevăd ca bază de calcul " venitul brut realizat în ultima lună de activitate înainte de pensionare", şi actualizarea pensiilor de serviciu "în raport cu nivelul indemnizaţiei brute a magistraţilor în activitate", ori de câte ori se majorează această indemnizaţie. Reglementările modificate prevăd ca bază de calul "media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni de activitate înainte de data pensionării'ad şi actualizarea anuală a pensiilor stabilite "în raport cu media veniturilor realizate în ultimele 12 luni a judecătorilor şi procurorilor în activitate".
    După cum Curtea Constituţională a statuat în mod repetat în jurisprudenţa sa, în temeiul prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are dreptul şi obligaţia să stabilească criteriile şi condiţiile concrete ale exercitării dreptului la pensie, inclusiv modul de calcul şi de actualizare a cuantumului pensiei. Astfel, Curtea nu poate reţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 72-80, art. 81 alin. (1)-(7) şi art. 83-86. Noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privinţa cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării lor în vigoare.
    i) Curtea constată, însă, că sunt neconstituţionale noile dispoziţii înscrise în art. 82, potrivit cărora: "Judecătorii procurorii, magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 86 alin. (1) nu pot fi menţinuţi în funcţie, după împlinirea vârstei de pensionare prevăzută de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare".
    Aplicarea acestor dispoziţii legale înseamnă pensionarea forţată a magistraţilor la împlinirea vârstei standard de pensionare din sistemul public, dar şi înlăturarea din funcţie a magistraţilor, chiar dacă nu îndeplinesc toate condiţiile de pensionare, dar au împlinit vârsta respectivă.
    Interdicţia menţinerii în funcţie după împlinirea vârstei standard de pensionare a judecătorilor, procurorilor şi a personalului prevăzut în textul de lege examinat apare ca având, caracter discriminatoriu, contrar principiului consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, în raport cu celelalte categorii de cetăţeni care beneficiază de principiile generale ale sistemului public de pensii pe care se întemeiază reglementările Legii nr. 19/2000. Potrivit acestor principii, în acord şi cu prevederile Constituţiei, pensionarea este un drept fundamental al fiecărui cetăţean, iar nu o obligaţie, iar înscrierea la pensie se face la cererea titularului dreptului, nefiind impusă de nici o dispoziţie legală.
    Pentru exercitarea anumitor profesii, inclusiv a profesiei de magistrat, în considerarea importanţei şi complexităţii atribuţiilor ce trebuie îndeplinite în funcţiile respective, pot fi stabilite limite de vârstă rezonabile, în raport cu aptitudinile şi capacităţile umane biologice, fizice şi mentale, influenţate hotărâtor de vârstă. Această limită de vârstă nu coincide însă, cu vârsta standard la care se naşte dreptul de a se înscrie la pensie. În cazul magistraţilor, limita maximă de vârstă până la care îşi pot exercita funcţia, este prevăzută la 70 sau la 68 de ani în legislaţiile cvasitotalităţii statelor.
    Legea nr. 19/2000 prevede creşterea treptată, până în anul 2014, a vârstei standard de pensionare la 60 de ani pentru femei şi la 65 de ani pentru bărbaţi, faţă de care aplicarea imediată a dispoziţiilor legale examinate impune eliberarea din funcţie a magistraţilor şi a personalului de specialitate juridica la vârsta de 57 ani şi 7 luni femeile şi 62 de ani şi 7 luni bărbaţii.
    Curtea constată că, aceste dispoziţii legale încalcă şi principiile independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor, prevăzute de art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, prin aceea că aceştia sunt eliberaţi din funcţie, cu sau fără pensionare, indiferent dacă mai au sau nu capacitatea de a-şi continua activitatea, dacă mai sunt sau nu corespunzători profesional.
    Curtea Constituţională constata că textul contravine şi dispoziţiilor art. 155 alin. (5) din Constituţie, în conformitate cu care judecătorii în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie "îşi continuă activitatea până la data expirarii mandatului pentru care au fost numiţi".
    În raport cu această dispoziţie imperativă, prevederea din art. 82 este, în ceea ce îi priveşte pe judecătorii în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numiţi pentru un mandat de 6 ani, sub regimul constituţional anterior, este vădit neconstituţională.
    Dar art. 155 alin. (5) din Constituţie are şi o valoare de principiu, în definirea conceptului de inamovibilitate a judecătorilor, prevăzut de art. 125 alin. (1). Din acest text se desprinde clar ideea - care nu poate fi decât unitara, adică aplicabilă în toate cazurile de inamovibilitate - că în cazul schimbării duratei mandatului, fie prin Constituţie, fie prin lege, magistraţii în funcţie îşi continuă activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiţi.
    Curtea constată că dispoziţiile prin care se modifică dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004 contravin şi unor documente internaţionale, printre care:
    - Principiile fundamentale privind independenţa magistraţilor, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august - 6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, care prevăd în mod expres, prin art. 11, că "durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa lor, remuneraţia corespunzătoare, condiţiile de muncă, pensiile şi vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege";
    - Carta Universală a Judecătorului, adoptată de Asociaţia Internaţională a Judecătorilor cu prilejul Reuniunii de la Taipei, în 17 noiembrie 1999, care prevede, la pct. 8, "Nici o modificare a vârstei obligatorii de pensionare a judecătorilor nu poate avea efect retroactiv";
    - Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, care stabileşte, ca principiu general al independenţei judecătorilor, că "Mandatul judecătorilor şi remuneraţia vor fi garantate prin lege".
    Pentru aceleaşi motive sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. VIII din Titlul XVII, potrivit cărora noile prevederi ale art. 82 din Legea nr. 303/2004 se aplică în mod corespunzător şi personalului Curţii Constituţionale. Cele două texte de lege nu pot fi disociate, dar cel al art. VIII va fi aplicat în sensul art. 82, pus în concordanţă cu prevederile Constituţiei.
    j) Curtea mai constată, potrivit considerentelor mai sus expuse, că este neconstituţională şi sintagma "alta decât cea de judecător sau procuror" din noul alin. (8) al art. 81 din Titlul XVII, care exclude posibilitatea ca magistraţii pensionaţi la limita de vârstă să mai desfăşoare activitatea de judecător sau procuror, cumulând veniturile realizate cu pensia. Textul menţionat are următorul cuprins: "(8) Judecătorii şi procurorii care beneficiază de pensie de serviciu potrivit alin. (1), (2) şi (4) pot cumula pensia de serviciu cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, alta decât cea de judecător sau procuror, indiferent de nivelul veniturilor respective."
    Acest text al legii conţine o dublă discriminare a judecătorilor şi procurorilor care beneficiază de pensie de serviciu, contravenind flagrant principiului egalităţii în drepturi prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
    Prima şi cea mai gravă discriminare se face între procurorii şi judecătorii beneficiari ai unei pensii de serviciu, pe de o parte, şi ceilalţi pensionari.
    În conformitate cu art. 94 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, orice pensionar pentru limită de vârstă poate cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, inclusiv din cea de judecător sau de procuror, indiferent de nivelul veniturilor respective. Art. 81 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 interzice judecătorilor şi procurorilor, beneficiari ai pensiei de serviciu, de a cumula pensia cu veniturile pe care le-ar obţine din activitatea de judecător sau de procuror - în ipoteza că ar fi reîncadraţi în această activitate, ceea ce constituie o discriminare inadmisibilă dat fiind că situaţia juridică luată în considerare - aceea de pensionar reangajat - este aceeaşi pentru toţi.
    Dar art. 81 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 conţine o discriminare şi între magistraţii din categoriile pe care le nominalizează.
    Astfel, în aplicarea textului de lege, judecătorii şi procurorii beneficiari ai unei pensii de serviciu care desfăşoară orice altă activitate profesională - de exemplu, activitatea de avocat, de notar, de cadru didactic, de diplomat - pot cumula pensia de serviciu cu veniturile obţinute din această activitate, în schimb, judecătorii şi procurorii beneficiari ai unei pensii de serviciu care, după pensionare, ar fi chemaţi să îndeplinească pentru un timp oarecare funcţia de judecător sau de procuror, nu ar avea dreptul să cumuleze pensia de serviciu cu indemnizaţia acordată pentru activitatea prestată.
    Nici o dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament între diversele categorii profesionale să aibă o raţiune licită.
    În absenta oricărei raţiuni a discriminărilor menţionate, ar putea rezultă concluzia, inacceptabila şi absurdă, că legiuitorul a instituit o sancţiune pentru judecătorii şi procurorii care s-au aflat în serviciul justiţiei timp de cel puţin 25 de ani - durată prevăzută pentru acordarea pensiei de serviciu - şi anume aceea de a nu putea beneficia de această pensie în cazul în care prezenţa lor în aparatul judiciar ar mai fi utilă sau eventual, necesară.
    Având în vedere aceste considerente, dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
    cu majoritate de voturi, în legătură cu criticile privind nerespectarea procedurii de adoptare a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prin angajarea răspunderii Guvernului în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţia şi criticile privind dispoziţiile cuprinse în această lege, în:
    a) Titlul XV art. I punctul 26, prin care se modifică dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi punctul 27, prin care se introduce în acelaşi articol alin. (4);
    b) Titlul XV art. II alin. (1) şi alin. (2);
    c) Titlul XVII art. I pct. 93 prin care la art. 81 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor se introduce alineatul (8) - sintagma "alta decât cea de judecător sau procuror";
    d) Titlul XVII art. I pct. 93 referitor la art. 82 din Legea nr. 303/2004;
    e) Titlul XVII art. IV alin. (1), alin. (6) şi alin. (7),
    cu unanimitate de voturi, cu privire la celelalte critici care formează obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate
    Curtea Constituţională
    În numele legii
    Decide:
    1. Constată că Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, în ansamblul său, a fost adoptată cu respectarea procedurii de legiferare prevăzută de dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie, referitor la angajarea răspunderii Guvernului.
    2. Constată că sunt neconstituţionale următoarele dispoziţii din Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente: Titlul XV art. I punctul 26, prin care se modifică dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi punctul 27, prin care se introduce în acelaşi articol alin. (4); Titlul XV art. II alin. (1) şi alin. (2); Titlul XVII art. I pct. 93 prin care la art. 81 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor se introduce alineatul (8) - sintagma "alta decât cea de judecător sau procuror"; Titlul XVII art. I pct. 93 referitor la art. 82 din Legea nr. 303/2004; Titlul XVII art. IV alin. (1), alin. (6) şi alin. (7).
    3. Constată că toate celelalte dispoziţii din Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente care formează obiectul sesizărilor, sunt constituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului, primului - ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Dezbaterea a avut loc la data de 6 iulie 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stănoiu, judecători.
    PREŞEDINTELE
    CURŢII CONSTITUTIONALE
    Prof. univ. dr. Ioan Vida
    Prim magistrat asistent,
    Claudia Miu
    OPINIE SEPARATĂ I*)
    Nu putem împărtăşi considerentele pe baza cărora, prin votul majorităţii membrilor Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea art. I, pct. 26 şi 27 şi art. II alin. (1) şi (2) din Titlul XV al Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cât şi a art. IV alin. (1), (6) şi (7) din Titlul XVII al aceleaşi legi. Astfel:
    1. Prin art. I pct. 26 din Titlul XV al legii criticate se modifică art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii în sensul că judecătorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, în perioada mandatului "nu pot desfăşura activitatea de judecător sau procuror".
    Această nouă reglementare a fost determinată de creşterea substanţială, în volum şi importanţă, a atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce impune o activitate permanentă din partea tuturor membrilor care compun Consiliul. Noul text de lege interzice, în realitate, cumulul de activităţi, respectiv, desfăşurarea activităţii de judecător sau procuror, concomitent cu activitatea ce trebuie desfăşurată în calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.
    Constituţia nu reglementează modul de desfăşurare a activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, ca activitate permanentă sau activitate în sesiuni, nici incompatibilităţile funcţiei de membru, al Consiliului, ori cumulul de activităţi ce pot desfăşura membrii Consiliului. În mod implicit dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. c) din Constituţie permit cumulul funcţiilor de ministru al justiţiei, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu cea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, deţinătorii acestor funcţii fiind membri de drept ai Consiliului.
    Noile dispoziţii legale, supuse controlului de constituţionalitate, nu ating în nici un fel principiul constituţional al inamovibilităţii judecătorilor şi cel legal al stabilităţii în funcţie a procurorilor, înscrise în art. 125 alin. (1) din Constituţie, respectiv, în art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor. În sensul acestor dispoziţii legale, judecătorii şi procurorii aleşi în calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi păstrează calitatea de magistraţi, funcţiile de judecători sau de procurori la instanţele judecătoreşti ori la parchetele de lângă acestea, funcţii în virtutea cărora au fost aleşi ca membri ai Consiliului. Prin textul de lege examinat li se interzice doar ca, în perioada exercitării mandatului de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, să desfăşoare activitatea de judecător sau procuror. Sub acest aspect, este concludentă dispoziţia cuprinsa în teza a doua a art. 24 alin. (2), care, în noua redactare, prevede: "La încetarea mandatului membrii Consiliului Superior al Magistraturii revin în funcţia de judecător sau procuror deţinută anterior alegerii".
    De altfel, constituţionalitatea textului de lege examinat rezultă şi din prevederile art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, preluate şi în art. 6 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, potrivit cărora funcţiile de judecător şi de procuror sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
    Noul text al alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 317/2005 dispune încetarea funcţiilor de conducere deţinute de judecătorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Această dispoziţie se aplică doar pentru viitor, când vor fi aleşi ca noi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, judecători sau procurori care deţin funcţii de conducere la instanţele sau pachetele la care au fost numiţi. Funcţia de conducere a acestora va înceta la data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii Senatului prin care se validează alegerea lor.
    Această reglementare este o consecinţă logică a aplicării principiilor potrivit cărora Consiliul Superior al Magistraturii desfăşoară o activitate permanentă, iar membrii lor nu pot cumula alte funcţii nici la instanţele judecătoreşti sau parchetele de la care provin.
    2. Articolul II din titlul XV al legii care formează obiectul controlului de constituţionalitate prevede obligaţia membrilor în funcţie ai Consiliului Superior al Magistraturii care deţin funcţii de conducere la instanţele judecătoreşti sau la parchetele de pe lângă instanţe să opteze între cele două funcţii, iar dacă nu-şi manifestă opţiunea în termen de 15 zile îşi pierd calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.
    Aceste dispoziţii nu ating mandatul de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Nu modifică nici durata mandatului. Prin aceste dispoziţii se manifestă consecvenţa în privinţa interdicţiei ca membrii Consiliului Superior al Magistraturii să desfăşoare şi alte activităţi. Pentru judecătorii şi procurorii care deţin funcţii de conducere la instanţele judecătoreşti sau parchete, legea prevede dreptul de a opta pentru funcţia pe care doresc să o păstreze în continuare, iar pierderea calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii intervine numai în cazul neexercitării dreptului de opţiune. În aceste condiţii nu se poate susţine că s-a încălcat dispoziţia constituţională privind durata mandatului de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.
    Teza a doua a alin. (2) al art. II din acelaşi titlu al legii prevede pierderea calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii şi în cazul celor care "nu mai funcţionează la o instanţă sau parchet de acelaşi grad cu instanţa sau parchetul unde erau numiţi la momentul alegerii". Măsura se impune datorită caracterului reprezentativ al funcţiei elective de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, legea stabilind şi proporţia de reprezentare a diferitelor categorii de instanţe şi parchete.
    3. Articolul IV din Titlul XVII al legii prevede la alineatele (1), (6) şi (7), încetarea mandatelor judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere la instanţele judecătoreşti şi la parchete, precum şi reducerea duratei mandatelor de conducere de la 5 ani la 3 ani cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.
    În dezacord cu opinia majorităţii care a adoptat decizia, considerăm, că aceste reglementări legale nu contravin Constituţiei. Dispoziţiile privind criteriile şi condiţiile de numire şi revocare în funcţii de conducere la instanţele judecătoreşti şi la parchete, ca şi durata mandatelor celor numiţi în asemenea funcţii, nu sunt de nivel constituţional, ci de nivelul legii organice, a cărei modificare este prevăzută prin legea criticată pentru, neconstituţionalitate.
    De altfel, principiul constituţional al inamovibilităţii judecătorilor şi principiul legal al stabilităţii procurorilor constituie garanţii ale independenţei şi imparţialităţii acestora în activitatea de înfăptuire a justiţiei sau în cea judiciara, iar nu în activitatea desfăşurată în funcţiile manageriale din cadrul instanţelor şi parchetelor.
    Apreciem că nu este lipsit de relevanţă nici faptul că magistraţii care sunt numiţi în diferite funcţii de conducere la instanţele judecătoreşti sau la parchete, nu constituie un organ colegial, ai cărui membri trebuie să beneficieze de mandate valabile pe o durată strict stabilită de lege şi care nu poate fi modificată pe parcursul exercitării mandatului, pentru buna funcţionare a autorităţii respective.
    JUDECĂTOR JUDECĂTOR JUDECĂTOR
    GABOR KOZSOKAR ASPAZIA COJOCARU CONSTANTIN DOLDUR
    OPINIE SEPARATĂ II*)
    Consider că nici dispoziţiile referitoare la vârsta de pensionare a judecătorilor şi a procurorilor, cuprinse în Titlul XVII al legii la pct. 93, prin care se stabileşte noul cuprins al art. 82 din Legea nr. 3O3 privind statutul magistraţilor nu contravin prevederilor Constituţiei.
    Dispoziţiile art. 125 alin. (1) din Constituţie, care consacră principiul inamovibilităţii judecătorilor, prevede că "judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili în condiţiile legii", fără a da o definiţie constituţională a inamovibilităţii şi a fixa vârsta pensionării judecătorilor. În aceste condiţii, atât definirea inamovibilităţii, cât şi limita de vârstă pentru pensionare, sunt stabilite prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a cărei modificare este dispusă prin dispoziţiile legii criticate.
    Este de observat că aceeaşi situaţie, mult criticată în epocă, exista şi în regimul constituţional din perioada interbelică. Articolul 104 al Constituţiei din 1923 prevedea că judecătorii sunt inamovibili, în condiţiile speciale pe care legea le fixează. Această redactare a fost considerată insuficientă de Curtea de Casaţie din acea vreme, care ceruse încă în timpul elaborării Constituţiei, dar fără rezultat, că întrucât puterea judecătorească este o putere în stat, este bine să se prevadă, în textul constituţional, nu numai că inamovibilitatea magistraturii este de ordin constituţional, dar să se dea o definiţie constituţională inamovibilităţii. (A se vedea, Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, Editat de Alex. Th. Doicescu p. 466 - 467).
    În consecinţă, noile dispoziţii ale art. 82 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care, în ceea ce priveşte vârsta pensionării acestora, fac trimitere la Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, chiar dacă pot fi criticate pentru alte considerente, între care şi acela că în majoritatea ţărilor vârsta de pensionare a magistraţilor este mai ridicată - în jur de 70 de ani -, nu contravin nici unei dispoziţii constituţionale.
    În acest sens, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat într-o situaţie asemănătoare prin Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2002.
    În considerentele acestei decizii, Curtea a conchis că "măsura încetării mandatului membrilor Curţii de Conturi mai înainte de termen, ca urmare a reorganizării activităţii şi reducerii numărului de membri care compun această Curte, măsuri stabilite prin dispoziţiile legii organice de modificare şi completare a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, nu încalcă dispoziţiile art. 139 alin. (4) din Constituţie cu privire la inamovibilitatea şi independenţa membrilor Curţii de Conturi". Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reţinut printre altele că "însuşi textul art. 139 alin. (4) din Constituţie [anterior revizuirii] trimite la lege, prevăzând că "Membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii".
    Aceleaşi considerente conduc şi la concluzia că nici dispoziţiile referitoare la suprimarea dreptului judecătorilor şi procurorilor de a cumula pensia cu salariul de magistrat, cuprinse în noile prevederi ale art. 81 alin. (8) din statut, nu sunt neconstituţionale. În această privinţă, considerăm că nu se poate susţine că sunt încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în faţa legii, întrucât faţă de ceilalţi beneficiari ai dreptului la pensie prevăzuţi de Legea nr. 19/2000, judecătorii şi procurorii au o situaţie specială, drepturile lor fiind stabilite în alt cuantum şi în alte condiţii decât cele prevăzute în această lege. Or, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a stabilit, ca şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, fiind permis ca în situaţii diferite tratamentului juridic să fie diferit, dacă aceasta se justifică în mod obiectiv şi raţional.
    JUDECĂTOR
    CONSTANTIN DOLDUR
    -----------