DECIZIE nr. 511 din 12 decembrie 2013
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 75 din 30 ianuarie 2014



    Augustin Zegrean - preşedinte
    Valer Dorneanu - judecător
    Petre Lăzăroiu - judecător
    Mircea Ştefan Minea - judecător
    Daniel Marius Morar - judecător
    Mona-Maria Pivniceru - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Tudorel Toader - judecător
    Oana Cristina Puică - magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Trebuian Junior în Dosarul nr. 32/753/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.596D/2012.
    Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 septembrie 2013 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru 15 octombrie 2013, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru 21 noiembrie 2013. Prin încheierea din 21 noiembrie 2013, Curtea, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 12 decembrie 2013.
    La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, avocatul Gheorghe Marinescu, cu delegaţie de substituire de la apărătorul ales Romeo Bălan.
    Cauza este în stare de judecată.
    Preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia pentru motivele invocate în notele scrise depuse la dosar la termenul din 24 septembrie 2013, prin care susţine că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea executării pedepsei şi la infracţiunile de omor şi la cele intenţionate urmate de moartea victimei al căror termen de prescripţie a executării nu s-a împlinit la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, încalcă principiul neretroactivităţii legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituţie. Consideră că este dreptul legiuitorului să modifice regimul prescripţiei în raport cu cerinţele sociale şi cu politica penală a statului, însă legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare şi să nu intervină asupra efectelor raportului execuţional penal deja stabilit, între care şi termenul de prescripţie. Nu este legal şi constituţional ca legea nouă să se aplice unei infracţiuni săvârşite anterior intrării ei în vigoare. De asemenea, dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal împiedică aplicarea principiului legii penale mai favorabile, principiu de rang constituţional care are o sferă mai largă de aplicare decât reglementarea cuprinsă în art. 13, 14 şi 15 din Codul penal. Arată că teoria extraactivităţii legii penale mai favorabile are la bază principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei.
    În plus faţă de motivarea iniţială, invocă şi încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât, prin Decizia nr. 1.092/2012, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 124 din Codul penal referitor la prescripţia specială sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Or, pentru egalitate de tratament juridic şi nediscriminare, principiul legii penale mai favorabile ar trebui să se aplice şi referitor la prescripţia executării pedepsei.
    Reprezentantul Ministerului Public arată că pentru a răspunde criticii de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal trebuie stabilită natura juridică a prescripţiei executării pedepsei, şi anume dacă aceasta este o instituţie de drept penal substanţial ori procesual. Dacă plecăm de la premisa că este o instituţie de drept penal substanţial - dat fiind sediul materiei, care se află în partea generală a Codului penal -, evident, aceasta trebuie să fie în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie. Regula de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe, mai blânde, în raport cu dispoziţia constituţională invocată. În măsura în care prescripţia executării pedepsei ar fi o instituţie de drept substanţial - în raport cu caracterul axiomatic al art. 15 alin. (2) din Constituţie, având în vedere că principiul consacrat ca atare nu poate fi limitat la îndeplinirea unor condiţii procedurale, care, din motive obiective, nu au putut fi anticipate, cunoscute de destinatarii săi -, atunci Decizia nr. 1.092/2012 ar fi pe deplin incidentă.
    În continuare, reprezentantul Ministerului Public arată că, dacă plecăm de la premisa că prescripţia executării pedepsei are o natură preponderent procesual penală, în sensul că, deşi este reglementată în Codul penal -, datorită elementelor componente, şi anume faza în care intervine, întrucât aceasta este incidentă în faza executării pedepsei, care nu este supusă aceloraşi reguli, rigori care guvernează urmărirea penală sau judecata; este susceptibilă de întrerupere sau amânare, care, în materia executării pedepsei, sunt instituţii de drept procesual penal, caracter pe care îl imprimă şi prescripţiei executării pedepsei -, atunci, dată fiind natura sa mixtă, preponderent procesual penală, putem aprecia că norma este de imediată aplicare raporturilor juridice care se definitivează în timp ce ea este în vigoare. De altfel, de prescripţia executării pedepsei se prevalează exclusiv persoana condamnată care se sustrage executării mandatului emis în baza hotărârii penale prin care a fost condamnată definitiv.
    În raport cu cele expuse, reprezentantul Ministerului Public apreciază că, în ciuda topografiei, prescripţia executării pedepsei are o natură juridică mixtă, preponderent procesual penală, context în care norma criticată nu încalcă rigoarea constituţională, astfel că pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    Prin Decizia penală nr. 1.687/R din 5 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 32/753/2012, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal.
    Excepţia a fost ridicată de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia soluţionării recursului într-o contestaţie la executare prin care a invocat împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
    În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea executării pedepsei şi la infracţiunile de omor şi la infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei al căror termen de prescripţie a executării nu sa împlinit la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, încalcă principiul neretroactivităţii legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, care prevede că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". Consacrat constituţional, principiul neretroactivităţii legii trebuie respectat şi în procesul de legiferare, fiindu-i interzis legiuitorului să emită reglementări legale retroactive, sens în care face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 90/1999. Legea nr. 27/2012 reglementează o instituţie de drept penal material, introducând în dreptul penal românesc imprescriptibilitatea în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei. Este dreptul legiuitorului să modifice şi să completeze regimul prescripţiei penale, însă, pentru a fi respectată Constituţia, modificarea trebuia să privească doar infracţiunile săvârşite după intrarea în vigoare a legii. Prin dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, introduse de Legea nr. 27/2012, legiuitorul a hotărât ca noile dispoziţii privind prescripţia executării pedepsei să se aplice şi infracţiunilor al căror termen de prescripţie a executării nu era împlinit la momentul intrării în vigoare a legii. Prin aceasta, legea penală nouă, contrar principiului enunţat, retroactivează, respectiv se aplică unor raporturi execuţional penale stabilite anterior şi ale căror efecte s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 şi consideră că legea nouă trebuia să respecte suveranitatea legii anterioare şi să nu intervină asupra efectelor raportului execuţional penal deja stabilit, inclusiv asupra termenului. Subiecţii raportului execuţional penal au, pe lângă obligaţia de a suporta rigorile legii, şi dreptul de a beneficia de prescripţia executării pedepsei. Acest drept s-a constituit sub legea anterioară şi nu poate fi nesocotit de legea ulterioară. Invocă şi Decizia nr. 73/1995, prin care Curtea Constituţională a reţinut că: "Soluţionarea conflictului legilor în timp face necesară diferenţierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel născut potrivit legii posterioare; aceasta din urmă lege nu poate, fără a avea caracter retroactiv, să aducă atingere modalităţii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernată de principiul tempus regit actum." În fine, arată că retroactivitatea dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal nu este acoperită nici de excepţia legii penale mai favorabile, deoarece legea nouă este, în mod evident, mai puţin favorabilă, reglementând în premieră imprescriptibilitatea pentru astfel de infracţiuni, sens în care face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 303/2001.
    Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea şi la infracţiunile de omor şi la cele intenţionate urmate de moartea victimei al căror termen de prescripţie a executării nu s-a împlinit la intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2012, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă principiul neretroactivităţii legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile avocatului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, introduse prin art. I pct. 4 din Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării." Alineatul 2 lit. b) al art. 125 din Codul penal, la care dispoziţiile de lege criticate fac trimitere, prevede că: "Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul: [...] b) infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei."
    În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile", şi ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
    Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
    Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia soluţionării recursului într-o contestaţie la executare prin care a invocat împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Autorul excepţiei a fost condamnat definitiv, prin Decizia penală nr. 2.128 din 16 mai 2000 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală, la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru complicitate la tentativă de omor. Executarea pedepsei a fost întreruptă, la cerere, în perioada 4 aprilie-4 august 2001, după care persoana condamnată nu s-a mai prezentat la penitenciar. Potrivit art. 127 alin. 2 din Codul penal, de la data sustragerii de la executare a început să curgă un nou termen de prescripţie a executării pedepsei, care urma să se împlinească la 4 august 2012, dată ulterioară, însă, intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012.
    Ca urmare a adoptării Legii nr. 27/2012, dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal consacră soluţia legislativă potrivit căreia prescripţia nu înlătură executarea pedepsei principale în cazul infracţiunilor de omor şi al celor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care la data intrării în vigoare a legii nu se împlinise termenul de prescripţie. Cu alte cuvinte, noul regim al prescripţiei se aplică şi infracţiunilor săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2012, în măsura în care prescripţia nu era împlinită la acest moment.
    I. Premisele controlului de constituţionalitate
    În dreptul penal se face distincţia între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei. În timp ce prescripţia răspunderii penale curge de la data săvârşirii infracţiunii şi are ca efect împiedicarea exercitării acţiunii penale şi, pe cale de consecinţă, a pronunţării unei hotărâri de condamnare, prescripţia executării pedepsei curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi are ca efect înlăturarea executării pedepsei. Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin social şi juridic, prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea acţiunii penale.
    Complementară instituţiei prescripţiei răspunderii penale, prescripţia executării pedepsei este reglementată ca o modalitate de stingere a dreptului statului de a pune în executare pedeapsa stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi, în mod corelativ, a obligaţiei condamnatului de a se supune acestei măsuri. De aceea, se apreciază că prescripţia executării pedepsei are caracterul unei renunţări anticipate la dreptul de a cere executarea pedepsei, condiţionat de trecerea unui interval de timp în care condamnatul nu a mai săvârşit nicio infracţiune.
    1. În dreptul român, prescripţia a fost considerată de către legiuitor o instituţie de procedură penală de la intrarea în vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripţia în art. 593-600, şi până la reforma legislativă în materie penală din 1936. Aceasta a adus o schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la prescripţie, soluţia calificării ca instituţie de drept substanţial fiind consacrată explicit în art. 5 al Codului penal Carol al II-lea, care stipula că, "în caz de conflict între două sau mai multe legi succesive, privitoare la prescripţiunea acţiunii publice sau a pedepselor, se aplică legea care prevede prescripţiunea cea mai scurtă". Este ştiut faptul că în secolul al XIX-lea opera legislativă de la noi a fost puternic influenţată de legislaţia franceză, unde prescripţia acţiunii publice era, ca şi astăzi, de altfel, tratată ca o instituţie de drept procesual. Explicaţia modificării de tratament juridic în materia prescripţiei răspunderii rezidă în faptul că reforma legislativă penală din 1936 a fost marcată de influenţa Codului penal italian din 1930, unde instituţia prescripţiei era tratată ca una de drept material. În aceste condiţii, şi în dreptul român prescripţia a fost legiferată în Codul penal din 1936.
    În prezent, sediul materiei prescripţiei răspunderii penale îl constituie art. 121-124 şi art. 128-129 din Codul penal, iar sediul materiei prescripţiei executării pedepsei este reprezentat de art. 125-130 din acelaşi cod. Cu privire, însă, la delimitarea normelor de drept material de cele de procedură în funcţie de situarea acestora în Codul penal sau în Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, a reţinut că aşezarea normelor în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare şi scopul normei. De altfel, potrivit acestor din urmă criterii, Curtea a constatat, prin decizia mai sus amintită, că art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile în cazul recunoaşterii vinovăţiei, se încadrează în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală, astfel încât acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, pe de o parte este instituţie procesuală, iar pe de altă parte - instituţie de drept material.
    2.1. În dreptul german, instituţia prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, este reglementată în Codul penal. Discuţiile privind natura prescripţiei s-au accentuat în preajma anului 1965, când se împlinea termenul de prescripţie pentru asasinatele comise în timpul regimului naţional-socialist. Soluţia găsită atunci, prin Legea din 13 aprilie 1965, a fost aceea de a considera că termenul de prescripţie pentru aceste fapte a fost suspendat în perioada 8 mai 1945-31 decembrie 1949, începând să curgă de la 1 ianuarie 1950. Mai târziu, când termenele de prescripţie erau iarăşi pe punctul de a se împlini, a fost consacrată legislativ imprescriptibilitatea pentru infracţiunile pentru care legea stabilea pedeapsa detenţiunii pe viaţă, şi anume infracţiunile de genocid şi de omor calificat, prevăzându-se expres aplicarea noului regim şi cu privire la faptele al căror termen de prescripţie nu se împlinise la data intrării în vigoare a legii noi. Astfel, atât dispoziţiile privind suspendarea cursului prescripţiei, cât şi cele referitoare la imprescriptibilitate au fost condiţionate de neîmplinirea termenelor anterioare de prescripţie.
    În dreptul francez, soluţia tradiţională era considerarea ca aparţinând procedurii penale a dispoziţiilor privind prescripţia răspunderii penale, respectiv dreptului penal substanţial a prevederilor referitoare la prescripţia executării pedepsei. Codul penal, intrat în vigoare în 1994, în forma iniţială, a suprimat această diferenţă de regim, prevăzând în art. 112-2 că dispoziţiile privind prescripţia se aplică şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, cu excepţia situaţiilor în care ar conduce la o agravare a situaţiei celui în cauză, supunând, prin urmare, reglementările privitoare la prescripţie principiului aplicării legii penale mai favorabile. După 10 ani, prin legea din 9 martie 2004, legiuitorul francez, prin modificarea Codului penal, a schimbat această regulă, stabilind că legile referitoare la prescripţia acţiunii publice şi la prescripţia pedepselor atunci când termenul de prescripţie nu s-a împlinit sunt aplicabile imediat, deci şi în ipoteza în care infracţiunile au fost comise înainte de intrarea în vigoare a legilor.
    În Elveţia, prescripţia este reglementată în Codul penal, care prevede expres aplicarea unor noi dispoziţii din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, dacă termenul de prescripţie pentru acestea nu s-a împlinit încă. Dreptul elveţian consacră, prin urmare, regula potrivit căreia dispoziţii legale noi pot modifica termene de prescripţie aflate în curs, pe motiv că asemenea reglementări nu au efect retroactiv. Interdicţia de a contraveni principiului neretroactivităţii nu se aplică decât modificărilor referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii şi la pedeapsă, iar nu şi celor privind reglementarea prescripţiei.
    În Suedia, Codul penal a suferit modificări, în anul 2010, cu privire la regimul prescripţiei, legile de modificare cuprinzând dispoziţii exprese care stabilesc aplicarea noilor reglementări şi infracţiunilor comise anterior, dacă termenul de prescripţie încă nu s-a împlinit.
    În fine, în Belgia, Curtea de Casaţie a consacrat principiul potrivit căruia legile care prelungesc termenele de prescripţie a acţiunii penale sunt de aplicare imediată şi sunt incidente şi în cazul tuturor procedurilor promovate înainte de intrarea acestora în vigoare, care la această dată nu erau încă prescrise.
    2.2. Doctrina din ţările mai sus menţionate consideră prescripţia o instituţie de drept procesual, indiferent unde este situată reglementarea ei - în codul penal sau în codul de procedură penală -, astfel încât prescripţia este supusă regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură. Pentru fundamentarea acestei calificări a prescripţiei, se arată că atât inculpatul, cât şi condamnatul nu au un drept câştigat cu privire la timpul cât ar trebui să se sustragă, primul - de la judecată, iar cel de-al doilea - de la executarea pedepsei, pentru a fi exoneraţi de răspundere, respectiv de efectele acesteia. În plus, existenţa cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei, care nu depind, de regulă, de voinţa celui în cauză, confirmă faptul că autorul nu poate avea o aşteptare certă cu privire la durata de timp în care se prescrie răspunderea pentru fapta sa.
    În alte state europene, doctrina apreciază că prescripţia aparţine dreptului substanţial, întrucât, în funcţie de aceasta, există dreptul statului de a aplica o sancţiune sau de a determina executarea ei. Această opinie este împărtăşită, în principal, de doctrina spaniolă şi italiană.
    În fine, există şi o a treia soluţie doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripţiei, ca instituţie care aparţine deopotrivă dreptului penal substanţial şi dreptului procesual. Autorii care împărtăşesc această opinie arată însă că, faţă de orientarea constantă a practicii instanţelor penale şi a celor constituţionale din unele state europene de a admite posibilitatea modificării termenelor de prescripţie în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discuţia privind natura juridică a prescripţiei prezintă doar un interes academic.
    În doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripţia ca fiind o instituţie de drept penal substanţial, abordare în care legea penală privitoare la prescripţie este supusă regulii aplicării legii penale mai favorabile.
    3. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta a stabilit că, dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragrafele 147-149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu se poate interpreta această dispoziţie ca împiedicând prelungirea, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, a termenelor de prescripţie atunci când faptele imputate nu fuseseră niciodată prescrise. În numeroase rânduri, instanţa europeană a amintit că normele privind neretroactivitatea legii penale prevăzute de art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele pentru acestea. În acelaşi timp, Curtea a considerat că este rezonabil ca instanţele naţionale să aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedură. Astfel, pe lângă hotărârea pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, precitată, sunt de menţionat şi Decizia din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Mione împotriva Italiei, şi Decizia din 10 iulie 2007, pronunţată în Cauza Rasnik împotriva Italiei, ambele referitoare la noi reglementări privind termenele pentru exercitarea unor căi de atac, şi Decizia din 12 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Martelli împotriva Italiei, privind aplicarea unei legi care stabileşte noi reguli de apreciere a probelor.
    4. În acelaşi sens este şi punctul de vedere formulat ca amicus curiae de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), la solicitarea Curţii Constituţionale a Georgiei, cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripţie, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenară (Veneţia, 13-14 martie 2009)*1), prin care aceasta evocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie cu efect retroactiv în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie la momentul modificării. Mai arată că instanţa de contencios al drepturilor omului nu a decis dacă o prelungire retroactivă este permisă în cazul infracţiunilor pentru care termenul de prescripţie a expirat deja. Totodată, Comisia de la Veneţia precizează că principiul neretroactivităţii nu se aplică dreptului penal procedural, care e distinct de dreptul penal substanţial. Totuşi, calificarea unei dispoziţii ca fiind de drept substanţial sau procedural trebuie făcută într-o perspectivă funcţională. Când un termen de prescripţie este deja împlinit, principiul legalităţii poate fi invocat pentru a evita reactivarea sa.
    ----------
    *1) Disponibil la http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009)012-f
    5. Anterior jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg mai sus menţionate, Curtea Constituţională Federală a Germaniei a reţinut, în materie de prescripţie a crimelor comise în timpul regimului naţional-socialist şi în perioada postbelică, prin Hotărârea celei de a Doua Camere din 26 februarie 1969, că postulatul intrinsec al siguranţei juridice din principiul statului de drept cere ca cetăţeanul să poată prevedea intervenţiile posibile ale statului asupra sa, aşa încât să se poată adapta în mod corespunzător. Astfel, cetăţeanul trebuie, în principiu, să se poată baza pe faptul că legiuitorul nu va stabili pentru situaţii încheiate consecinţe mai puţin favorabile decât erau ele previzibile la momentul încheierii situaţiei (retroactivitate autentică). În anumite circumstanţe, încrederea cetăţeanului însăşi poate reclama protecţie, pentru ca situaţia juridică proprie să nu îşi piardă valoarea proprie, ceea ce înseamnă ca dispoziţiile să producă efecte numai pentru situaţii actuale, încă nefinalizate (retroactivitate neautentică). Siguranţa juridică înseamnă pentru cetăţean, în primul rând, protecţia încrederii. Pe de altă parte, din legalitatea constituţională face parte nu doar siguranţa juridică, ci şi egalitatea materială, însă cele două laturi ale principiului statului de drept nu pot fi luate în considerare de către legiuitor în toate cazurile. În cazul în care siguranţa juridică se află în contradicţie cu echitatea, este, în primul rând, atribuţia legiuitorului să decidă în favoarea uneia sau a alteia dintre părţi. Dacă acest lucru se întâmplă fără intervenţia arbitrariului, nu se poate obiecta împotriva deciziei legislative din motive constituţionale. Astfel, Curtea Constituţională Federală a Germaniei a stabilit, cu acelaşi prilej, că Legea privind calcularea termenelor de prescripţie în materie penală din 13 aprilie 1965 are ca efect doar prelungirea în viitor a unor termene de prescripţie care încă nu s-au împlinit şi nu se aplică faptelor a căror urmărire se prescrisese deja la intrarea în vigoare a legii, neputându-se susţine că face schimbări în situaţii încheiate în trecut. Prin urmare, prelungirea termenelor de prescripţie pentru urmărirea infracţiunilor care se pedepsesc cu pedeapsa închisorii pe viaţă nu a avut drept consecinţă constituţională un prejudiciu de încredere relevant.
    II. Concluzii
    Din analiza de drept comparat, reiese că legiuitorul din diverse state europene a plasat instituţia prescripţiei răspunderii penale şi a prescripţiei executării pedepsei în codul penal sau în codul de procedură penală, fără ca sediul materiei să determine calificarea fermă a naturii juridice a prescripţiei.
    Curtea Constituţională observă existenţa în legislaţia unor ţări europene a normelor care reglementează aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, dacă termenul de prescripţie pentru acestea nu s-a împlinit încă. Astfel, potrivit celor arătate mai sus, asemenea prevederi există în legislaţia germană, franceză, elveţiană, suedeză şi belgiană, chiar şi în cazul în care sediul materiei prescripţiei este situat în codul penal al statului respectiv, soluţia adoptată de legiuitorul român prin textul de lege criticat fiind identică cu cea din legislaţiile invocate.
    Toate aceste reglementări consacră, la nivel de lege, teoria "retroactivităţii neautentice", aşa cum a fost aceasta definită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, dispoziţiile de modificare a termenelor de prescripţie producând efecte juridice numai pentru situaţii actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi.
    Potrivit art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege): "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii." Astfel, legea nouă care incriminează o faptă sau stabileşte o pedeapsă mai gravă pentru o faptă deja incriminată nu poate fi aplicată în vederea condamnării persoanelor care au săvârşit astfel de fapte anterior incriminării lor, respectiv anterior agravării pedepsei. Cu alte cuvinte, în lumina Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condiţiile de incriminare a faptei şi pedeapsa pentru aceasta.
    Dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii.
    Astfel, indiferent de modul în care legislaţia sau doctrina califică instituţia prescripţiei, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeaşi în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunţă la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse.
    Curtea reţine, de asemenea, că soluţia legislativă criticată priveşte declararea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, care, dată fiind gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, reclamă nevoia unei reacţii ferme din partea statului, o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârşirii lor. Memoria unor astfel de fapte nu se estompează cu trecerea timpului cuprins în întinderea obişnuită a unui termen de prescripţie, iar reacţia din partea comunităţii constituie atât o datorie de conştiinţă, cât şi o dovadă de respect faţă de soarta victimelor. Potrivit formulărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă "regele drepturilor", un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenţiei. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminenţă, în jurisprudenţa sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viaţă se bucură de un statut special printre dispoziţiile Convenţiei pe care aceasta le consideră primordiale.
    Prin urmare, Curtea Constituţională reţine că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi de instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activităţii statului, acesta din urmă având obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al persoanei. Preeminenţa dreptului la viaţă este, astfel, cea care justifică posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării.
    Într-o atare situaţie, legiuitorul a avut de ales între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalenţă, acesta, fără a interveni arbitrar şi ţinând seama de valoarea primordială a dreptului la viaţă consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituţia României, a optat pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă.
    Curtea constată că opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant. Prin urmare, reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul penal nu încalcă Constituţia, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.
    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Trebuian Junior în Dosarul nr. 32/753/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2013.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    AUGUSTIN ZEGREAN
    Magistrat-asistent,
    Oana Cristina Puică
    *
    OPINIE SEPARATĂ
    Consideraţii generale
    În dezacord cu decizia adoptată prin majoritate de voturi, considerăm că sunt neconstituţionale prevederile*1) art. 125 alin. 3 din Codul penal, prevederi potrivit cărora Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării. Prin noua reglementare devine imprescriptibilă şi executarea pedepselor pentru infracţiunile de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, precum şi pentru infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei.
    ----------
    *1) Consacrate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 20 martie 2012.
    De subliniat este faptul că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a constat în prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal, referitoare la prescripţia executării pedepsei, şi nu prevederile art. 121 alin. 3 din Codul penal, referitoare la prescripţia răspunderii penale.
    Neconstituţionalitatea prevederilor art. 125 alin. 3 din Codul penal se deduce din încălcarea principiului constituţional referitor la retroactivitatea legii penale mai favorabile, principiu consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constituţie, potrivit căruia Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
    În acord cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate, considerentele deciziei ar fi trebuit să se circumscrie exclusiv analizei prescripţiei executării pedepsei, şi nu prescripţiei răspunderii penale, excepţie cu care Curtea nu a fost sesizată.
    Prescripţia executării pedepsei
    Prin prescripţie se înţelege, în general, stingerea unui drept prin trecerea timpului, potrivit condiţiilor prevăzute de lege. Dacă prescripţia răspunderii penale are în vedere stingerea oricărei forme de răspundere pentru o faptă penală, prescripţia executării pedepsei vizează consecinţele unei condamnări care nu a fost pusă în executare o anumită perioadă determinată. Legea penală ţine seama de asemenea situaţii şi realităţi şi lea cuprins în reglementările ei sub denumirea de "Cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării". Prescripţia face parte din această categorie de cauze, fiind deopotrivă o cauză care înlătură răspunderea penală, precum şi o cauză care înlătură consecinţele condamnării. De prescripţie, ca o cauză juridică, legea penală leagă anumite efecte juridice, în sensul că se produc anumite schimbări în raportul privitor la executarea pedepsei. Astfel, primul efect al acesteia constă în stingerea executării pedepsei principale. De asemenea, prescripţia apare, ca natură juridică, în lumina efectelor sale juridice, ca o cauză de înlăturare a executării pedepsei. Prin trecerea intervalului de timp prevăzut de lege se sting atât dreptul şi datoria statului de a pune în executare acea pedeapsă, cât şi obligaţia condamnatului de a executa pedeapsa. În sfârşit, înlăturarea executării pedepsei în urma împlinirii termenului de prescripţie îşi găseşte justificare în împrejurarea că, în intervalul scurs, nu mai persistă starea de tulburare socială. Totodată, executarea tardivă a pedepsei nu mai corespunde unor necesităţi sociale şi de politică penală şi nu mai contribuie la realizarea scopurilor pedepsei.
    Prin urmare, prescripţia executării pedepsei este sub raportul naturii sale juridice o cauză de stingere a executării pedepsei pronunţate printr-o hotărâre de condamnare, creând astfel certitudinea înlăturării simultane atât a obligaţiei condamnatului de a executa pedeapsa, cât şi a dreptului autorităţii statului de a cere executarea ei.
    Din punctul de vedere al rolului şi efectelor pe care prescripţia le are în câmpul dreptului penal, ea constituie o situaţie de fapt producătoare de consecinţe juridice referitoare la raportul juridic de drept penal, pe de o parte, sub aspectul activ al acestuia, adică al dreptului de a aplica pedeapsa şi de a impune executarea acesteia, iar, pe de altă parte, sub aspectul pasiv al acestui raport, adică al obligaţiei de a suporta şi executa pedeapsa aplicată.
    Cu alte cuvinte, prescripţia constituie o cauză prin care se înlătură incidenţa legii penale, prin stingerea dreptului de a cere executarea unei pedepse şi, pe cale de consecinţă, prin stingerea obligaţiei de a executa o pedeapsă.
    Dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost cunoscută atât în dreptul român, cât şi în dreptul statelor din evul mediu, prescripţia executării pedepsei este mai recentă, întrucât în dreptul vechilor legiuiri era greu de conceput sustragerea de la o condamnare pronunţată. Această prescripţie a fost legiferată pentru prima dată în Codul penal francez de la 1791. Codul penal francez de la 1810 cuprinde dispoziţii atât cu privire la prescripţia acţiunii, cât şi cu privire la prescripţia executării pedepsei. Sub influenţa acestuia majoritatea statelor europene au adoptat această instituţie. Urmând modelul francez legislaţia penală română de la 1864 a preluat instituţia prescripţiei speciale care era prevăzută în art. 593-600 din Codul de procedură penală. Codul penal din 1936 conţinea dispoziţii (art. 164-171) prin care se reglementa instituţia prescripţiei în două secţiuni. Din prima secţiune făceau parte dispoziţiile privitoare la prescripţia "incriminării", adică a răspunderii penale, iar din a doua secţiune făceau parte dispoziţiile privitoare la prescripţia executării pedepsei. Aşadar, din punct de vedere normativ, prevederile referitoare la prescripţie din Codul penal în vigoare au precedente legislative în dreptul nostru penal.
    Dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal actual, criticate în prezenta cauză, consacră imprescriptibilitatea executării pedepsei în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 174-176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării.
    Standard constituţional. Principiul retroactivităţii legii penale şi contravenţionale mai favorabile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie
    Legiuitorul are deplina libertate de a dispune cu privire la imprescriptibilitatea executării pedepsei referitoare la anumite infracţiuni grave, însă potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, reflectate în art. 13 din Codul penal, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Din această perspectivă, spre deosebire de alte state europene care nu au o reglementare constituţională similară, standardul constituţional naţional privind protecţia drepturilor fundamentale este superior celui reglementat de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării ori a pedepsei.
    Jurisprudenţa*2) Curţii Constituţionale a constatat că până la intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991 principiul neretroactivităţii legii era înscris, în materie civilă, numai în art. 1 din Codul civil existent la acea dată "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", astfel încât, nefiind un principiu constituţional, doctrina şi jurisprudenţa au considerat în mod constant că el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu îl obliga pe legiuitor, care putea dispune şi altfel. De aceea au existat şi legi cu caracter retroactiv, atât de drept material, cât şi de drept procesual. După intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional. Regula instituită de norma constituţională are deci caracter imperativ, de la care nu se poate deroga. Chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional.
    ----------
    *2) A se vedea Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994.
    Consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie, ca un principiu cu aplicabilitate generală, sunt foarte severe şi, probabil, tocmai de aceea, soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţări, dar, în acelaşi timp, ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
    Analiza compatibilităţii prevederilor legale criticate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie nu decurge doar din principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, ci se întemeiază şi pe principiul securităţii juridice.
    Or dreptul la siguranţa persoanei, consacrat de art. 23 din Constituţie, include şi securitatea juridică a individului în raporturile cu puterea*3). Astfel, securitatea juridică semnifică un cumul de principii care structurează ordinea juridică fundamentată pe legalitate şi ierarhie normativă, cărora li se subsumează toate principiile consacrate de legislaţie, inclusiv cel referitor la neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale mai favorabile. Principiul securităţii juridice nu impune determinarea anticipată şi cu exactitate a datei de la care persoana nu mai poate fi supusă la executarea pedepsei, dar presupune cunoaşterea unor criterii şi reguli certe pe baza cărora se va stabili această dată*4). Or prelungirea ulterioară a termenului de prescripţie sau declararea imprescriptibilităţii lipseşte de valabilitate tocmai criteriile avute în vedere iniţial.
    ----------
    *3) I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo Sat, Arad, 2001, p. 243.
    *4) F. Streteanu, Consideraţii privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de Drept Penal, nr. 1/2012, p. 7.
    În acelaşi timp, principiul neretroactivităţii implică, pe lângă siguranţa cetăţeanului în faţa jus puniendi al Statului, şi interdicţia pentru legiuitor de a edicta legi sub influenţa unor fapte sau evenimente deja petrecute sau de a le modifica pentru a acoperi şi aceste fapte, cu atât mai mult cu cât o astfel de atitudine tinde să îndulcească o anumită pasivitate a autorităţilor ce au rămas inactive o perioadă îndelungată. Nu trebuie uitat că, în fapt, prescripţia se datorează fie pasivităţii organelor statului, fie pasivităţii victimei care nu doreşte să sesizeze autorităţile*5).
    ----------
    *5) Idem, p. 7.
    Garanţia de obiectivitate a legii impune ca aceasta să nu fie edictată ca o măsură împotriva unor autori deja cunoscuţi, ci în mod anticipat şi cu valabilitate generală. Acest principiu, în materia prescripţiei, impune ca termenele să nu fie prelungite retroactiv. Acest procedeu afectează principiul imparţialităţii şi obiectivităţii statului şi poate permite crearea condiţiilor de manipulare politică a procedurii penale*6).
    ----------
    *6) Avizul Comisiei de la Veneţia cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripţie, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenară (Veneţia, 13-14 martie 2009, pag. 2, paragraful 11, disponibil la http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009)012-f
    Standard legal. Principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei consacrat în legislaţia română corelativ art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
    1. Principiul legalităţii presupune în materie penală că o persoană trebuie să fie condamnată şi pedepsită numai în baza unei legi - nullum crimen sine lege nulla poena sine lege. Obiectul şi scopul garanţiei instituite de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt un element esenţial al statului de drept ce oferă reale garanţii împotriva arbitrariului.
    Posibilitatea extinderii noilor termene de prescripţie asupra prescripţiei neîmplinite în materia executării pedepsei este indisolubil legată de natura juridică a instituţiei prescripţiei penale.
    Chiar considerentele deciziei prezente (nr. 511/2013) relevă că doctrina românească este majoritară în a statua asupra caracterului penal substanţial al instituţiei prescripţiei. Aceasta este viziunea corectă ce ar fi trebuit fi avută în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul analizării prezentei excepţii de neconstituţionalitate pentru următoarele considerente:
    Aşezarea unor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu de distincţie al caracterului de drept material ori procedural al acestora şi ceea ce prevalează constă tocmai în obiectul de reglementare şi în scopul normei. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 125 alin. 3 din Codul penal este o normă care priveşte pedeapsa, putând fi încadrată în categoria normelor de drept penal substanţial. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care tinde la înlăturarea executării unei pedepse şi nu vizează o modalitate procedurală de punere în executare a acesteia. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la consecinţele condamnării, instituind, în situaţii tranzitorii, un arbitrariu cu privire la înlăturarea lor. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire atât la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, cât şi cu privire la executarea lor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile*7), esenţială fiind stabilirea rolului funcţional al instituţiei prescripţiei executării pedepsei în sistemul de drept*8).
    ----------
    *7) A se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011.
    *8) A se vedea, în acest sens, şi Avizul Comisiei de la Veneţia cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripţie, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenară (Veneţia, 13-14 martie 2009, pag. 3, paragraful 10, disponibil la http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009)012-f
    De aceea, cum instituţia prescripţiei, fie că se referă la răspunderea penală, fie la consecinţele condamnării, este o normă de drept substanţial, în situaţia în care termenul de prescripţie a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare, dar care urmează a se împlini sub tărâmul legii noi, atunci este evidentă necesitatea aplicării legii mai favorabile. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care legiuitorul român a înţeles să scoată reglementarea prescripţiei de sub tărâmul regulii tempus regit actum din Codul de procedură penală de la 1864 şi să o introducă din anul 1936 în Codul penal pentru a urma regula mitior lex.
    Pentru stabilirea legii penale mai favorabile se au în vedere o serie de criterii referitoare atât la încadrarea faptei penale, cât şi la termenul de prescripţie al acesteia, fie că este prescripţie referitoare la răspunderea penală, fie că este prescripţie referitoare la consecinţele condamnării.
    Acelaşi regim juridic de excepţie de la principiul neretroactivităţii legii penale îl prezintă şi materia contravenţională. În acest sens Curtea Constituţională a României a statuat că "respectarea principiului retroactivităţii legii contravenţionale mai favorabile incumbă, pe de-o parte, celui care este chemat să aplice legea (organul care constată şi aplică sancţiunea contravenţională/instanţa de judecată), iar, pe de altă parte, legiuitorului, care nu poate împiedica producerea efectului retroactiv al legilor contravenţionale mai favorabile."*9)
    ----------
    *9) Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013.
    Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că "prevederile art. 124 din Codul penal referitoare la prescripţia specială a răspunderii penale sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Cu acel prilej, s-a arătat că prescripţia are, aşadar, caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei."*10)
    ----------
    *10) Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013.
    Aşadar, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a constatat că acesta are "caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor."*11)
    ----------
    *11) A se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011.
    Distincţiile dintre prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei nu sunt de natură să schimbe natura juridică a acestora, ambele consacrând instituţii de drept penal substanţial. Pe de altă parte, modificările survenite cu privire la prescripţia răspunderii penale au în vedere un număr nedeterminat de beneficiari, în timp ce modificările survenite cu privire la prescripţia executării pedepsei devin incidente în cauze cunoscute, cu beneficiari determinaţi.
    Legea penală mai favorabilă trebuie aplicată chiar şi atunci când norma juridică are o dublă natură - pe de o parte, este o instituţie procesuală, iar, pe de altă parte, este o instituţie de drept material. În acest sens, jurisprudenţa constituţională a statuat faptul că în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile*12).
    ----------
    *12) Deciziile nr. 1.470 şi nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011.
    2. În analiza drepturilor garantate de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Curtea europeană s-a raportat la natura juridică a instituţiei prescripţiei conferită de jurisdicţiile interne în absenţa unei noţiuni autonome.
    Prin urmare, în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei*13), Curtea de la Strasbourg, fără a face rabat de la principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile şi de la jurisprudenţa sa unitară*14) a calificat regulile în materie de prescripţie drept reguli de procedură aşa după cum ele sunt considerate în dreptul belgian, reţinând că aplicarea imediată a unei legi de procedură care prelungeşte termenul de prescripţie a răspunderii penale nu aduce atingere drepturilor garantate prin art. 7 din Convenţie, deoarece prescripţia se raportează la pedeapsa aplicată, şi nu la cea prevăzută de lege.
    ----------
    *13) Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei.
    *14) Stubbings şi alţii contra Marii Britanii din 22 octombrie 1996, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei.
    De altfel, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât în legea anterioară*15), a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie*16). Tot astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului*17) a statuat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea "să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile".*18)
    ----------
    *15) Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei.
    *16) Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. împotriva Franţei, paragraful 26.
    *17) A se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012.
    *18) A se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93 şi 109.
    Tot astfel, în Cauza Previti*19) Curtea a reţinut că regulile privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă şi, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementând o condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. În consecinţă, deoarece modificarea denunţată de reclamant a privit o lege de procedură, în absenţa arbitrariului nimic în Convenţie nu împiedică legiuitorul italian de a reglementa aplicarea sa proceselor în curs la momentul intrării sale în vigoare, neexistând în aceste circumstanţe nicio violare a art. 7 din Convenţie dată fiind calificarea prescripţiei ca o instituţie de drept procedural, şi nu de drept material conform dreptului italian.
    ----------
    *19) Previti contra Italia, Decizia de inadmisibilitate din 12 februarie 2013 - Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Note de informare nr. 160 din februarie 2013.
    Chiar dacă ne-am raporta exclusiv la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, vom constata că în jurisprudenţa sa*20) Curtea de la Strasbourg a statuat că modul de redactare a art. 7 paragraful 1 teza a doua indică faptul că punctul de plecare în orice evaluare a existenţei unei sancţiuni este dacă măsura în cauză a fost impusă în urma condamnării pentru o "infracţiune". Cu toate acestea, Curtea a admis şi existenţa unor alţi factori relevanţi care pot fi luaţi în considerare, cum ar fi, de pildă, natura şi scopul măsurii în cauză, conformitatea cu legislaţia naţională şi chiar procedurile implicate în realizarea şi punerea în aplicare a măsurii. În acest scop atât Comisia, cât şi Curtea au făcut o distincţie clară între o măsură care constituie în esenţă o "pedeapsă" şi o măsură care se referă la "executarea" sau "punerea în aplicare a pedepsei". În consecinţă, în cazul în care natura şi scopul unei măsuri se referă la iertarea de o pedeapsă sau la o schimbare a regimului referitor la eliberarea anticipată, aceasta nu face parte din categoria noţiunii de "pedeapsă" vizate de art. 7. Drept urmare, Curtea europeană a statuat că legea prin care se modifică criteriile de calcul referitoare la posibilitatea eliberării anticipate, în funcţie de durata muncii prestate, a avut un impact semnificativ asupra duratei efective a pedepsei în detrimentul condamnatului, pedeapsă care a fost prelungită retroactiv cu aproape nouă ani. Pe cale de consecinţă, deşi măsura contestată se referea la regimul de executare al pedepsei, s-a ţinut seama şi de faptul că pentru persoana interesată a fost dificil sau chiar imposibil să prevadă la momentul săvârşirii faptelor că ar fi posibilă o astfel de recalculare retroactivă.
    ----------
    *20) A se vedea Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 48, 58, 59 şi 63.
    3. Distinct de argumentele avute în vedere de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu precădere Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, arătăm că aceasta nu este relevantă şi nu poate sprijini ideea aplicării cu caracter retroactiv a dispoziţiilor privind regimul prescripţiei penale, întrucât însăşi instanţa europeană a făcut trimitere deseori în analiza sa şi la alţi factori cum ar fi conformitatea cu legislaţia naţională*21).
    ----------
    *21) A se vedea Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei.
    În mod esenţial trebuie remarcată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie. Prevederile art. 20 din Constituţie stabilesc standarde superioare de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, standarde care nu pot fi coborâte prin raportare la actele internaţionale. În acest sens, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Din aceasta perspectivă, prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, stabilesc standarde superioare de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile este de aplicare generală şi, în consecinţă, nu este posibil ca în afara excepţiilor stabilite în însuşi textul constituţional privitor la legea penală şi contravenţională mai favorabilă să îi poată fi aduse alte limitări fără a fi manifest neconstituţionale.
    Aşa fiind, considerentele dezvoltate de instanţa europeană nu îşi găsesc aplicabilitatea în dreptul român, unde în mod tradiţional din perioada interbelică şi până în prezent prescripţia a fost considerată ca instituţie aparţinând dreptului penal material sau cel mult una cu caracter mixt, dar niciodată ca o instituţie aparţinând procedurii penale, sens în care a statuat şi instanţa de contencios constituţional.
    Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) asupra priorităţii dreptului intern în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în ipoteza în care acestea cuprind dispoziţii mai favorabile.
    Împrejurarea că de această dată controlul Curţii Constituţionale a României este cantonat asupra prescripţiei executării pedepsei din perspectiva instituirii imprescriptibilităţii anumitor infracţiuni pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie până la apariţia legii noi nu înlătură argumentele de mai sus. În cazul prescripţiei executării pedepsei astfel consacrate de art. 125 alin. 3 din Codul penal este afectat în mod flagrant principiul aplicării legii penale mai favorabile pentru faptele care, deşi săvârşite sub imperiul legii vechi, au fost sancţionate definitiv printr-o hotărâre judecătorească de condamnare anterioară apariţiei noilor reglementări.
    4. Deşi considerentele deciziei nu trimit expres la infracţiunile de omor comise în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ci la imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, care reclamă o reacţie fermă din partea statului şi o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin scurgerea vremii de la data sesizării lor, jurisprudenţa Curţii europene pronunţată cel puţin în Cauza "Asociaţia 21 Decembrie 1989" şi alţii împotriva României*22) ne prilejuieşte câteva reflecţii.
    ----------
    *22) Hotărârea pronunţată la data de 24 mai 2011 în Cauza "Asociaţia 21 Decembrie 1989" şi alţii împotriva României.
    Astfel, Curtea a reţinut "importanţa dreptului victimelor şi a celor în drept de a cunoaşte adevărul cu privire la circumstanţele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viaţă, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă şi eventualul drept la reparaţie. Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale precedând tranziţia de la un regim comunist la un regim democrat cum este cazul de faţă, Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive."*23)
    ----------
    *23) Hotărârea pronunţată la data de 24 mai 2011 în Cauza "Asociaţia 21 Decembrie 1989" şi alţii împotriva României, paragraful 144.
    Aşa fiind, doar pasivitatea autorităţilor a condus la încheierea anchetei prin efectul prescripţiei răspunderii penale şi a atras consecinţa inefectivităţii anchetelor efectuate. De aici rezultă că numai desfăşurarea unor acte de urmărire eficiente ar putea duce la îndeplinirea obligaţiilor rezultând din latura procedurală a art. 2 din Convenţie, şi nu lipsa de diligenţă a autorităţilor ori abolirea prescripţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenţie şi în situaţia în care cercetarea a avut ca rezultat condamnări înainte de expirarea termenului de prescripţie, însă durata excesivă a procedurii nu îi conferă un caracter efectiv.*24)
    ----------
    *24) Sandru contra României, 8 decembrie 2009, Lăpuşan contra României, 8 martie 2011.
    5. În ce priveşte practica altor instanţe de contencios constituţional cum ar fi Curtea Constituţională Federală a Germaniei*25), vom observa că în acel caz nu există, asemeni României, bariere constituţionale care să interzică aplicarea retroactivă a normei referitoare la termenul de prescripţie. Astfel, art. 103 II GG interzice atât stabilirea infracţiunii în mod retroactiv, cât şi agravarea pedepsei în mod retroactiv (corelativ cu art. 13 din Codul penal român). Legile retroactive nu sunt neadmisibile în toate cazurile - cu excepţia domeniului la care se referă art. 103. Limitele constituţionale rezultă şi din acest caz din principiul siguranţei juridice care face parte din principiul statului de drept.
    ----------
    *25) 171) BVerfGE 25, 269 (Verfongungsverjahrung/ Prescriţia răspunderii penale) - Selecţie de decizii ale Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, Fundaţia Konrad Adenauer, Ed. CH. Beck, 2013, p. 656-657.
    Chiar dacă Curtea Constituţională a Germaniei a dat prevalenţă principiului echităţii în raport cu siguranţa juridică, însăşi decizia sa motivează acest procedeu prin lipsa unor interdicţii de ordin constituţional. Astfel decizia citată reţine: "în măsura în care nu conţine reglementări şi precizări pentru anumite domenii în baza Constituţiei scrise, nu oferă nici exigenţe şi interdicţii de rang constituţional determinate în mod echivoc, ci constituie un principiu constituţional care necesită concretizare în funcţie de condiţiile obiective date."*26)
    ----------
    *26) Idem.
    În plus, Decizia Curţii Constituţionale Federale a Germaniei invocată în considerente se referă la prescripţia răspunderii penale, şi nu la prescripţia executării pedepsei.
    Prin urmare, standardul legal consacrat de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate înfrânge standardul constituţional consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    În consecinţă, considerăm că prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal sunt neconstituţionale, fiind adoptate prin încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru,
    Valentin Zoltan Puskas,
    prof. univ. dr. Tudorel Toader
    ------