DECIZIE nr. 233 din 15 februarie 2011
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 340 din 17 mai 2011



    Augustin Zegrean - preşedinte
    Aspazia Cojocaru - judecător
    Acsinte Gaspar - judecător
    Mircea Ştefan Minea - judecător
    Ion Predescu - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Fabian Niculae - magistrat-asistent
    Cu participarea în şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2011 a reprezentantului Ministerului Public, Carmen-Cătălina Gliga.
    Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Doina Iosif, Aurel Iosif şi Daliana-Magdalena Boboşilă-Iosif în Dosarul nr. 5.323/2/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială.
    Dezbaterile au avut loc la data de 18 ianuarie 2011 în prezenţa reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Ionel Olteanu, precum şi a domnului Aurel Iosif şi a reprezentantului Ministerului Public, dezbaterile fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunţarea pentru data de 8 februarie 2011, respectiv 15 februarie 2011.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    Prin Încheierea din 20 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5.323/2/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
    Excepţia a fost invocată de Doina Iosif, Aurel Iosif şi Daliana-Magdalena Boboşilă-Iosif într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs.
    În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă obligă instanţa de revizuire la examinarea a două aspecte, respectiv admisibilitatea cererii de revizuire şi analiza pe fond a cauzei. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, legiuitorul a prevăzut în mod expres condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel interesat în cauză, dar în ceea ce priveşte rejudecarea pe fond a cauzei nu se prevede nimic despre ipoteza în care hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce condamnă statul român, a vizat un caz în care nu s-a invocat fondul, devenind, astfel, incidente dispoziţiile de drept comun, specifice motivelor "interne" de revizuire (art. 322 pct. 1-8), respectiv art. 326 alin. 3 potrivit căruia "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază".
    Autorii apreciază că normele legale criticate sunt contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât îngrădesc în mod nejustificat liberul acces la justiţie şi nu permit utilizarea în mod efectiv a unei noi căi de atac, în condiţiile în care faptele la care se referă art. 326 alin. 3 din Codul de procedură civilă au fost constatate printr-o procedură internă criticată de către Curtea Europeană în Hotărârea din 20 decembrie 2007 pronunţată în Cauza Iosif şi alţii împotriva României.
    Faţă de acestea, autorii excepţiei consideră că textul de lege criticat este incomplet, legiuitorul lăsând nesoluţionată ipoteza în care hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului permite revizuirea unei hotărâri rămase definitive şi irevocabile, care nu a evocat fondul, întrucât recurenţilor le-a fost refuzat dreptul de acces la instanţă, refuz constatat şi sancţionat în mod expres prin hotărârea Curţii.
    Totodată, se mai susţine că accesul liber la justiţie este limitat, din moment ce faptele la care se referă art. 326 au fost reapreciate în mod exclusiv din perspectiva procedurilor derulate în faţa instanţelor naţionale.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât prin dispoziţiile legale criticate se limitează dreptul la un proces echitabil.
    Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă care au următorul cuprins:
    "Art. 322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
    [...]
    9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate."
    În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (2) şi (3) cu privire la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată şi urmează să fie admisă pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
    Astfel, România este un stat de drept în care, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, "respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".
    În condiţiile în care art. 11 din Legea fundamentală prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 alin. (1) din Constituţie că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, Parlamentul are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare pentru asigurarea reală a respectării accesului liber la justiţie, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. Fără îndeplinirea acestei îndatoriri, normele constituţionale menţionate ar avea un caracter pur declarativ, situaţie inadmisibilă pentru un stat care împărtăşeşte valorile democratice ce fac parte din patrimoniul constituţional european, aşa cum este prefigurat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    De altfel, necesitatea respectării principiului supremaţiei Constituţiei şi a principiului legalităţii a mai fost subliniată de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011.
    În cazul de faţă, această îndatorire a Parlamentului decurge din faptul că România a devenit parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în urma ratificării ei prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, asumându-şi obligaţia de a respecta prevederile acestei Convenţii, precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului acestei Convenţii, în limitele prevăzute de această Convenţie, în conformitate cu prevederile art. 46, potrivit cărora "Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi".
    De asemenea, Curtea Constituţională mai constată că prin Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Iosif şi alţii împotriva României, publicată şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "art. 322 § 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern, dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant". În plus, Curtea de la Strasbourg a apreciat că, "atunci când constată că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util, cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie" (paragraful 99). De altfel, aceleaşi concluzii reies şi din Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României (paragraful 56), Hotărârea din 21 februarie 2008, pronunţată în Cauza S.C. Marolux S.R.L. şi Jacobs împotriva României (paragraful 52) şi Hotărârea din 8 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Rusen împotriva României (paragraful 47 şi 48).
    În aceste condiţii, Curtea constată că art. 20 alin. (1) din Constituţie impune interpretarea art. 21 privind accesul liber la justiţie din Legea fundamentală prin prisma înţelesului dat acestui drept de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. O astfel de concluzie se impune, mai ales că autorii excepţiei de neconstituţionalitate invocă o hotărâre a Curţii de la Strasbourg pronunţată chiar în favoarea lor.
    Dacă nu s-ar ajunge la această concluzie, justiţiabilul s-ar vedea lipsit de protecţia conferită de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar dreptul său de acces liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală ar fi încălcat. Ca o consecinţă directă, România ar fi în situaţia unei părţi la Convenţie care nu îşi respectă obligaţiile asumate pe planul dreptului internaţional public şi al dreptului intern, contrar prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie.
    Aşadar, având în vedere dispoziţiile constituţionale menţionate, faptul că România este parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind obligată să respecte atât Convenţia, cât şi interpretările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate. Astfel, în măsura în care aceste prevederi legale nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se ajunge la lipsirea de conţinut a unui drept garantat de Constituţia României.
    În consecinţă, Curtea Constituţională constată că prevederile legale criticate, în măsura în care au consecinţele menţionate mai sus, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1), precum şi ale art. 21 din Constituţia României.
    Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Doina Iosif, Aurel Iosif şi Daliana-Magdalena Boboşilă-Iosif în Dosarul nr. 5.323/2/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială şi constată că dispoziţiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
    Pronunţată în şedinţa din data de 15 februarie 2011.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    AUGUSTIN ZEGREAN
    Magistrat-asistent,
    Fabian Niculae
    ----