SENTINȚA CIVILĂ nr. 218 din 23 martie 2020referitoare la soluționarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect "anulare act administrativ", formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României
EMITENT
  • CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VIII-A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL (NOUĂ)
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 69 din 26 ianuarie 2023
    Dosar nr. 20.735/3/CAF/2018
    Curtea constituită din:
    Președinte - judecător X
    Grefier - X
    Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect „anulare act administrativ“, formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.
    Instanța a reținut cauza spre soluționare în ședința publică din data de 27.02.2020, datele fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen la care Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea succesiv până la data de 23 martie 2020.
    CURTEA,

    Prin Sentința civilă nr. 3.381 din 21.10.2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția civilă în Dosarul nr. 20.735/3/2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov pentru cererea adițională [anulare art. 22 alin. (7) din H.G. nr. 52/2011] și a fost declinată competența de soluționare a cererii adiționale formulate de reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României în favoarea Curții de Apel București, prima instanță disjungând în continuare cererea principală și cererea de chemare în garanție și reținându-le spre soluționare.
    În concret, prin cererea respectivă formulată la data de 18.06.2018, reclamanta X a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea parțială a H.G. nr. 52/2011, prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, respectiv a dispozițiilor art. 22 alin. (7).
    În motivare, partea reclamantă a arătat că prin cererea inițială a solicitat în contradictoriu cu Agenția de Plăți și Inspecție Socială Ilfov recalcularea indemnizației de creștere a copilului de care beneficiază, în baza unor venituri efectiv încasate după momentul intrării în concediu de creștere a copilului și plata diferenței de indemnizație dintre sumele rezultate astfel și cele efectiv încasate. A mai solicitat și reactualizarea cu indicele de inflație, la data plății efective.
    Pârâta Agenția de Plăți și Inspecție Socială Ilfov a invocat în susținerea apărării sale existența art. 22 alin. (7) din H.G. nr. 52/2011, reprezentând normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor.
    Dispoziția legală menționată prevede că, în situația veniturilor din salarii și asimilate acestora, recalcularea cuantumului indemnizației lunare pentru creșterea copilului se aplică doar în situația în care se constată că, pe baza documentelor depuse inițial de persoana îndreptățită, a fost calculat un cuantum eronat. Recalcularea se face fie din oficiu în cazul în care agenția teritorială se autosesizează, fie la solicitarea persoanei îndreptățite, alin. (3) și (4) aplicându-se corespunzător.
    Deși art. 22 alin. (7) din H.G. nr. 52/2011 este în mod evident contrar O.U.G. nr. 111/2010 și trebuie înlăturat de instanță, în temeiul art. 7 alin. (1^1) din Legea nr. 554/2004 a formulat și plângere prealabilă pe care a înaintat-o Guvernul României, prin care a solicitat abrogarea dispoziției legale criticate.
    Printr-un răspuns datat la 10.09.2018 și deloc motivat, Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, ia transmis că plângerea este neîntemeiată.
    Or, art. 22 alin. (7) din normele metodologice adaugă la lege, respectiv la O.U.G. nr. 111/2010, reglementând un aspect neprevăzut de vreo normă din legea în aplicarea căreia a fost emisă.
    Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
    O.U.G. nr. 111/2010 nu stabilește limite ale posibilității de recalculare a cuantumului indemnizației de creștere copil pentru foștii salariați. Există o limită minimă și cea maximă de 8.500 lei, aplicabilă tuturor beneficiarilor, dar nicio dispoziție care să stabilească faptul că doar în baza documentelor depuse inițial poate fi calculată/recalculată indemnizația.
    Dispozițiile care limitează posibilitatea recalculării unei indemnizații de creștere copil în privința beneficiarilor care obțineau venituri din salarii doar la ipoteza unui calcul eronat al Agenției și doar exclusiv pe baza actelor depuse inițial afectează în esența sa dreptul recunoscut de O.U.G. nr. 111/2010, fără a exista vreun interes public care să o justifice.
    Pentru venituri salariale datorate pentru perioada de referință, dar încasate ulterior momentului intrării în concediul de creștere copil (cazul reclamantei), dovada poate fi făcută, în mod evident, cu alte înscrisuri decât cele depuse inițial. Deși pentru aceste venituri beneficiarul achită contribuții la bugetul de asigurări sociale, acestea nu sunt luate în calcul la stabilirea indemnizației.
    Pentru această situație, beneficiarele indemnizației sunt dublu prejudiciate, atât prin încasarea cu întârziere a drepturilor salariale, cât și prin diminuarea artificială a indemnizației, deși nu li se poate imputa vreo vină.
    Chiar și în situația în care angajatorul ar completa defectuos adeverința de venituri, prin indicarea unor venituri inferioare celor efectiv plătite, recalcularea nu s-ar putea face, întrucât o nouă adeverință nu ar fi document inițial depus.
    Mai mult, reglementarea este discriminatorie, întrucât beneficiarilor care au realizat venituri din activități independente recalculare li se poată efectua nu doar în situația unui calcul eronat și nici exclusiv în baza actelor depuse inițial.
    De altfel, pe data de 13.09.2018, Guvernul României a adoptat o ordonanță de urgență, prin care s-au reglementat condițiile în care vor fi recalculate indemnizațiile de creștere a copilului, pentru cei a căror indemnizație a fost stabilită fără luarea în calcul a veniturilor din drepturile de proprietate intelectuală. Așa încât, pentru aceștia recalcularea se va realiza în baza altor înscrisuri decât cele inițiale și cu siguranță nu doar în cazul vreunui calcul matematic greșit.
    În consecință, s-a solicitat anularea în parte a H.G. nr. 52/2011, în privința dispozițiilor art. 22 alin. (7).
    Pârâtul Guvernul României a formulat la data de 9.08.2019 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei în anularea parțială a H.G. nr. 52/2011.
    Preliminar, Guvernul a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Muncii și Justiției Sociale, arătând în esență că executivul a adoptat actul administrativ contestat cu respectarea strictă a atribuțiilor și competențelor sale legale, la propunerea Ministerului Muncii și Justiției Sociale.
    Totodată, pârâtul a arătat că revine Curții de Apel București competența materială de judecată a acțiunii în anulare, față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.
    De asemenea, pârâtul a mai susținut excepția nulității cererii pentru lipsa timbrajului, în raport cu dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
    Pe fondul cauzei, pârâtul a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.
    Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, cu modificările și completările ulterioare, cuantumul indemnizației lunare este de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului.
    Veniturile nete realizate reprezintă, în contextul O.U.G. nr. 111/2010, cu modificările și completările ulterioare, veniturile din salarii și asimilate salariilor, venituri din activități independente, venituri din activități agricole, silvicultură și piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
    Conform art. 13 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 111/2010, la stabilirea bazei de calcul al indemnizației pentru creșterea copilului se iau în considerare toate veniturile supuse impozitului realizate de persoana îndreptățită, precum și veniturile aferente perioadelor asimilate prevăzute la art. 2 alin. (5) și (6) din același act normativ.
    În cazul realizării de către persoana îndreptățită a veniturilor din salarii, veniturile nete sunt cele cuprinse în adeverința completată și asumată de fiecare angajator/instituție în cadrul căreia persoana și-a desfășurat activitatea în perioada de eligibilitate.
    În cazul realizării de către persoana îndreptățită a veniturilor din activități independente, agricole, silvicultură și piscicultură, având în vedere modul de stabilire a venitului net, în cazul în care cuantumul indemnizației se calculează pe baza venitului estimat în vederea plății anticipate a impozitului sau, după caz, pentru care se completează declarație pe propria răspundere, cuantumul indemnizației se recalculează în baza dovezilor eliberate de organele competente privind veniturile efectiv realizate în perioada pentru care s-a luat în calcul venitul estimat în vederea plății anticipate a impozitului sau, după caz, pentru care s-a completat declarația pe propria răspundere.
    Dacă din recalculare rezultă un cuantum mai mare al indemnizației pentru creșterea copilului față de cel stabilit inițial, diferența de cuantum se acordă pentru toată perioada de la data stabilirii dreptului.
    Dacă din recalculare rezultă un cuantum mai mic al indemnizației pentru creșterea copilului față de cel stabilit inițial, diferența de cuantum, stabilită de la data acordării, se recuperează de la beneficiar.
    Astfel, potrivit O.U.G. nr. 111/2010, cuantumul indemnizației pentru creșterea copilului se calculează pe baza veniturilor nete obținute în cele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului, art. 22 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 111/2010, cu modificările și completările ulterioare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011, detaliind situația persoanelor care realizează venituri din activități independente, agricole, silvicultură și piscicultură și de asemenea situația în care, în cazul realizării de venituri din salarii și asimilate salariilor, se constată că pe baza documentelor depuse inițial a fost calculat un cuantum eronat, recalcularea realizându-se în această situație fie din oficiu, fie la solicitarea persoanei îndreptățite.
    Având în vedere cele menționate, în stabilirea cuantumului indemnizației pentru creșterea copilului în cazul reclamantei sa procedat cu respectarea prevederilor legale, obținerea, ulterior perioadei de 12 luni prevăzute de lege, de venituri supuse impozitului nedeterminând recalcularea cuantumului acesteia.
    Pentru toate considerentele anterior expuse, s-a solicitat în principal admiterea excepțiilor invocate, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
    În drept, nu au fost invocate expres dispoziții legale; a fost solicitată judecata în lipsă.
    În dovedire, a fost propusă spre administrare proba cu înscrisuri.
    Prin încheierea de la termenul din data de 27.02.2020, Curtea a respins excepția de netimbrare și a conchis că nu se impune extinderea cadrului procesual.
    Curtea a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, potrivit art. 255 și 258 CPC, fiind admisibilă și de natură a duce la soluționarea cauzei.
    Analizând probele administrate în cauză, Curtea reține următoarele:
    Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de art. 22 alin. (7) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, astfel cum au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011 (H.G. nr. 52/2011 - publicată în Monitorul Oficial al României nr. 78 din 31 ianuarie 2011), în modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 449/2016 (H.G. nr. 449/2016 - publicată în Monitorul Oficial al României nr. 473 din 24 iunie 2016).
    Textul art. 22 alin. (7), astfel cum a fost introdus de H.G. nr. 449/2016 în conținutul art. 22 al Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 52/2011, prevede că „În situația veniturilor din salarii și asimilate acestora, recalcularea cuantumului indemnizației lunare pentru creșterea copilului se aplică doar în situația în care se constată că, pe baza documentelor depuse inițial de persoana îndreptățită, a fost calculat un cuantum eronat. Recalcularea se face fie din oficiu în cazul în care agenția teritorială se autosesizează, fie la solicitarea persoanei îndreptățite, alin. (3) și (4) aplicându-se corespunzător“.
    Curtea mai arată că alin. (3) și (4) ale art. 22 amintit stabilesc în sensul că, „Dacă din recalculare rezultă un cuantum mai mare al indemnizației pentru creșterea copilului față de cel stabilit inițial, diferența de cuantum se acordă pentru toată perioada de la data stabilirii dreptului.“, respectiv că, „Dacă din recalculare rezultă un cuantum mai mic al indemnizației pentru creșterea copilului față de cel stabilit inițial, diferența de cuantum, stabilită de la data acordării, se recuperează de la beneficiar“.
    Din analiza textului normativ litigios - art. 22 alin. (7) - reiese că, pentru situația veniturilor din salarii și asimilate acestora, recalcularea cuantumului indemnizației lunare pentru creșterea copilului se aplică doar în situația în care se constată că, pe baza documentelor depuse inițial de persoana îndreptățită, a fost calculat un cuantum eronat.
    Altfel spus, norma juridică în discuție instituie posibilitatea unei recalculări limitate și condiționate a indemnizației respective, anume doar în situația în care există un calcul eronat raportat la documentele depuse inițial de persoana îndreptățită.
    Astfel, norma juridică litigioasă are caracter accesibil și previzibil doar în sensul interpretării limitate la situația erorii în procesarea de către autoritatea publică a documentației inițiale, aspect confirmat de altfel chiar de conduita reieșită din dosarul privind acțiunea reclamantei împotriva Agenției Județene pentru Plăți și Inspecție Socială Ilfov, pârâta părând a fi abordat o astfel de modalitate de aplicare a textului art. 22 alin. (7) din Normele metodologice atunci când i-au fost prezentate înscrisuri noi privind veniturile pretinse de dna X pentru perioada relevantă.
    În continuare, textul normativ al art. 22 alin. (7) amintit arată că recalcularea poate interveni la cerere sau din oficiu, iar apoi conține o normă de trimitere la alin. (3) și (4) din conținutul aceluiași articol, unele privind efectul recalculării în caz de identificare a unor diferențe favorabile beneficiarului, care se acordă suplimentar, respectiv defavorabile beneficiarului, care se recuperează.
    Curtea arată că într-o jurisprudență constantă și îndelungată a instanțelor de contencios administrativ se reține, în acord cu doctrina relevantă în materie, că actele administrative unilaterale se clasifică în acte cu caracter normativ și acte cu caracter individual pe baza criteriilor constând în, pe de o parte, scopul pentru care acestea au fost adoptate sau emise, iar, pe de altă parte, întinderea efectelor juridice produse, astfel:(i) actele administrative cu caracter normativ sunt adoptate/emise în vederea organizării executării legii, în timp ce actele administrative cu caracter individual se emit exclusiv pentru punerea în aplicare, pentru aplicarea în concret a legii;(ii) actele administrative cu caracter normativ conțin reguli/norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situații, astfel că produc efecte juridice erga omnes, față de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situație strict determinată și produc efecte fie față de o singură persoană, fie față de un număr determinat sau determinabil de persoane.
    În acest context, H.G. nr. 52/2011, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 449/2016, fiind emise în vederea organizării executării legii (mai exact a O.U.G. nr. 111/2010) și conținând reguli/norme cu caracter general, cu aplicabilitate într-un număr nedefinit de situații, constituie un act administrativ cu caracter normativ.
    De asemenea, Curtea reține că art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevăd că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printrun act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.“ [art. 1 alin. (1)], respectiv „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă (...) poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. (...)“ [art. 8 alin. (1)]. (s.n.)
    Art. 2 alin. (2) lit. c) din același act normativ definește actul administrativ ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice“.
    Din definiția actului administrativ, astfel cum a fost reglementată de legiuitor, rezultă și regimul său juridic, respectiv condițiile sale de validitate (valabilitate) subsumate principiului legalității, condiții care se subordonează în esență obligației ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
    Observând definiția legală menționată și raportându-se la constantele identificate în jurisprudența îndelungată a instanțelor de contencios administrativ și fiscal, dar și în doctrina relevantă în materie, Curtea deduce că în principiu actul administrativ trebuie să fie emis (1) în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament și cu toate actele normative având forță juridică superioară lui, (2) de autoritatea competentă și în limitele competenței sale, (3) în forma și cu procedura prevăzută de lege. Fiind o sumă a tuturor condițiilor de validitate a actului administrativ, legalitatea acestuia implică și (4) oportunitatea sa derivând din capacitatea pe care o are organul care emite respectivul act administrativ de a alege, dintre mai multe soluții posibile și egale în aceeași măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut.
    Totodată, din interpretarea normelor juridice menționate reiese că poate interveni anularea actului administrativ unilateral atunci când prin intermediul lui nu se atinge scopul vizat de legiuitor, respectiv acela de organizare a executării legii sau de executare în concret a legii, ci, dimpotrivă, se ajunge la încălcarea sau nerespectarea legii. Altfel spus, sancțiunea nulității devine incidentă dacă și în măsura în care la emiterea actului nu au fost respectate normele având forță juridică superioară edictate pentru întocmirea sa valabilă, vizând în principiu condiții anterioare sau concomitente emiterii actului.
    Cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, este fondată.
    Astfel, art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, având marginalul Ierarhia actelor normative, prevede că „(1) Actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituția României, republicată, și prin celelalte legi. (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă“. (s.n.)
    În aceste condiții, art. 22 alin. (7) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 52/2011, modificată și completată prin H.G. nr. 449/2016, prezintă natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, dat în executarea legii, motiv față de care, în contextul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, trebuie să respecte limitele și normele care îl ordonă.
    Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor (O.U.G. nr. 111/2010 - forma în vigoare la data de 24.06.2016, când a fost publicat în Monitorul Oficial al României textul normativ litigios) prevedea:– art. 2 alin. (1): „Indemnizația lunară prevăzută la alin. (1) se stabilește în cuantum de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului și nu poate fi mai mică de 85% din cuantumul salariului minim brut pe țară garantat în plată.“;– art. 3 alin. (1): „În sensul prezentei ordonanțe de urgență, veniturile din salarii și asimilate salariilor, din activități independente și din activități agricole, silvicultură și piscicultură prevăzute la art. 2 alin. (1) sunt cele definite la art. 67, art. 76 alin. (1) și (2) și art. 103 din Legea nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare, și reprezintă valoarea obținută după aplicarea cotei de impozitare asupra venitului impozabil stabilit conform legii, corespunzător fiecărei categorii de venit.“;– art. 3 alin. (2): „Veniturile care se iau în considerare pentru stabilirea nivelului indemnizației pentru creșterea copilului reprezintă, după caz: a) suma încasată de persoana îndreptățită, rezultată după aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul al impozitului determinate ca diferență între venitul net din salarii calculat prin deducerea din venitul brut a contribuțiilor obligatorii aferente unei luni și a deducerii personale acordate pentru luna respectivă și contribuțiile la fondurile de pensii facultative, precum și cotizația sindicală plătită în luna respectivă pentru veniturile din salarii, la locul unde se află funcția de bază“;– art. 13 alin. (3): „La stabilirea bazei de calcul al indemnizației pentru creșterea copilului se iau în considerare toate veniturile supuse impozitului realizate de persoana îndreptățită, precum și veniturile aferente perioadelor asimilate prevăzute la art. 2 alin. (5) și (6).“;– art. 13 alin. (4): „Baza de calcul al indemnizației pentru creșterea copilului stabilită potrivit alin. (3) se determină ca suma totală a veniturilor realizate în ultimele 12 luni anterioare nașterii copilului împărțită la 12.“
    Totodată, Curtea mai reține art. 76 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, text potrivit căruia „Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detașare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obțin venituri din salarii și asimilate salariilor“.
    În acest context, Curtea reține și că, din perspectivă fiscală, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede la art. 21 alin. (1) că „Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea“.
    Astfel, în raport cu reglementarea litigioasă a art. 22 alin. (7) din H.G. nr. 52/2011, modificată și completată prin H.G. nr. 449/2016, se impune a se lămuri dacă, potrivit O.U.G. nr. 111/2010, la calculul indemnizației pentru creșterea copilului prezintă relevanță doar (a) veniturile din salarii aflate efectiv la dispoziția persoanei îndreptățite în intervalul relevant de 12 luni anterior nașterii copilului, prin plata acestora de către debitor, sau (b) veniturile obținute de persoana îndreptățită pentru
    perioada amintită, inclusiv acelea care nu s-au aflat efectiv la dispoziția persoanei îndreptățite, plata nefiind efectuată de către debitor din considerente diverse, precum o situație litigioasă vizând datorarea lor, lipsa disponibilităților bănești sau o altă întârziere culpabilă la plată.
    Spre a răspunde întrebării indicate, din lectura sistematică a tuturor dispozițiilor legale menționate, Curtea reține următoarele idei reieșite din normele legale primare în legătură cu veniturile din salarii:– indemnizația pentru creșterea copilului reprezintă, în principiu, un cuantum de 85% din media veniturilor nete din salarii realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului (art. 2 din O.U.G. nr. 111/2010);– la stabilirea bazei de calcul al indemnizației se iau în considerare toate veniturile din salarii supuse impozitului realizate de persoana îndreptățită, raportat la perioada de referință de 12 luni anterioară nașterii copilului (art. 13 din O.U.G. nr. 111/2010);– veniturile care se iau în considerare pentru stabilirea nivelului indemnizației reprezintă suma încasată de persoana îndreptățită, rezultată după aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul al impozitului determinate ca diferență între venitul net din salarii calculat prin deducerea din venitul brut a contribuțiilor obligatorii aferente unei luni și a deducerii personale acordate pentru luna respectivă și contribuțiile la fondurile de pensii facultative, precum și cotizația sindicală plătită în luna respectivă pentru veniturile din salarii, la locul unde se află funcția de bază (art. 3 din O.U.G. nr. 111/2010).
    Așadar, Curtea conchide că relevanță prezintă situația reală a veniturilor obținute de persoana îndreptățită pentru perioada de referință.
    În acest din urmă sens, Curtea are în vedere că art. 3 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 111/2010 arată în concret suma relevantă în calcul, iar determinarea acesteia se face prin aplicarea unei metode în cadrul căreia esențiale sunt mai multe creanțe fiscale ce se scad din venitul brut obținut de persoana îndreptățită, respectiv impozitul pe venit și diversele contribuții aferente.
    Or, toate acele creanțe fiscale se determină în contextul legislației fiscale aferente perioadei în care se constituie baza de impozitare care le generează. Astfel, într-un caz concret, baza de impozitare se constituie la data la care erau scadente veniturile salariale.
    Altfel spus, determinant nu este momentul la care debitorul își îndeplinește efectiv obligația de plată a venitului salarial datorat creditorului său, ci data la care/perioada pentru care venitul salarial s-a născut ca creanță în beneficiul persoanei îndreptățite.
    În consecință, relevanță pentru calculul indemnizației acordate potrivit O.U.G. nr. 111/2010 prezintă venitul obținut/realizat de persoana îndreptățită aferent perioadei relevante de 12 luni anterioare nașterii copilului, iar nu venitul ce i-a fost plătit efectiv, întrucât realizarea în concret a creanței salariale prin plata sa poate fi afectată de conduita debitorului, fie în sensul nerecunoașterii sale, dar stabilirii ulterioare pe cale judiciară, fie prin neachitare benevolă, dar încasată prin executare silită.
    Or, reglementarea art. 22 alin. (7) din H.G. nr. 52/2011, modificată și completată prin H.G. nr. 449/2016, nu permite o reflectare în mod real a veniturilor obținute de persoana îndreptățită ca creanță salarială aferentă perioadei relevante de 12 luni anterioare nașterii copilului, ci doar a celor plătite benevol de către debitor și atestate prin act emis în acest sens.
    În plus, reglementarea art. 22 alin. (7) din H.G. nr. 52/2011, modificată și completată prin H.G. nr. 449/2016, nu permite o recalculare nici măcar în ipoteza în care documentele disponibile persoanei îndreptățite și depuse inițial de aceasta sunt rectificate ulterior de către angajator în contextul unor simple erori materiale în evidențierea veniturilor din salarii, câtă vreme premisa de aplicare a textului o constituie doar eroarea de calcul intervenită în baza documentelor depuse inițial, nu ca efect al vreunui înscris nou și neavut în vedere la efectuarea primului calcul.
    Față de cele arătate în precedent, în condițiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite cererea de chemare în judecată și va anula în parte Hotărârea Guvernului nr. 52/2011, anume în ceea ce privește alin. (7) al art. 22 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, în formularea rezultată din modificarea și completarea aduse de H.G. nr. 449/2016 - „În situația veniturilor din salarii și asimilate acestora, recalcularea cuantumului indemnizației lunare pentru creșterea copilului se aplică doar în situația în care se constată că, pe baza documentelor depuse inițial de persoana îndreptățită, a fost calculat un cuantum eronat. Recalcularea se face fie din oficiu în cazul în care agenția teritorială se autosesizează, fie la solicitarea persoanei îndreptățite, alin. (3) și (4) aplicându-se corespunzător“.
    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În numele legii
    HOTĂRĂȘTE:

    Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta X, cu domiciliul procesual ales în X, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cu sediul în sectorul 1, București, Piața Victoriei nr. 1.
    Anulează în parte Hotărârea Guvernului nr. 52/2011, anume în ceea ce privește alin. (7) al art. 22 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor.
    Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare; recursul se depune la Curtea de Apel București.
    Pronunțată azi, 23.03.2020, în condițiile art. 402 raportat la art. 396 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin punerea soluției la dispoziție prin mijlocirea grefei instanței.
    Președinte,
    X
    Grefier,
    X

    -----