DECIZIE 11 19/02/2018

DECIZIA nr. 11 din 19 februarie 2018referitoare la interpretare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, și art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare

EMITENT

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 283 din 29 martie 2018
Dosar nr. 2.639/1/2017

Lavinia Curelea	- președintele delegat al Secției I civile - președintele completului
Viorica Cosma	- judecător la Secția I civilă
Paula C. Pantea	- judecător la Secția I civilă
Bianca Elena Țăndărescu	- judecător la Secția I civilă
Crețu Dragu	- judecător la Secția I civilă
Simona Gina Pietreanu	- judecător la Secția I civilă
Beatrice Ioana Nestor	- judecător la Secția I civilă
Lavinia Dascălu	- judecător la Secția I civilă
Aurelia Rusu	- judecător la Secția I civilă

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluționarea sesizării ce formează obiectul Dosarului nr. 2.639/1/2017 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, și ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Lavinia Curelea, președintele delegat al Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în Dosarul nr. 2.280/111/2016, aflat pe rolul acestei instanțe.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, și că părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării1. Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 mai 2017, în Dosarul nr. 2.280/111/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013) și art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), în sensul de a stabili dacă instanța poate pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziții.2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 2 octombrie 2017.II. Expunerea succintă a procesului3. Prin acțiunea înregistrată la data de 27 mai 2016 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul X a chemat în judecată pe pârâta S.C. Y - S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că pârâta refuză să își îndeplinească obligațiile ce îi revin prin Sentința civilă nr. xxx/C din 3 iunie 2013 a Tribunalului Bihor - Secția I civilă, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor prin Decizia civilă nr. xxx/R din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și, în consecință, să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de dispoziție prin care să se stabilească calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător cotei de 33% din terenurile în suprafață de 5.019 mp din top 16/1, 267 mp din top 11 și 915 mp din top 17, în valoare de 130 euro/mp și din construcțiile vechi în valoare de 1.417.845 lei, imobile înscrise în CF xxxx Oradea și CF xxxxx Oradea.4. În motivarea acțiunii a arătat că, prin Sentința civilă nr. xxx/C din 3 iunie 2013 a Tribunalului Bihor - Secția I civilă, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor prin Decizia civilă nr. xxx/R din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel Oradea - Secția I civilă, s-a stabilit calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător cotei de 33% din terenurile și din construcțiile mai sus amintite, cu obligarea pârâtei de a emite în favoarea sa dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 și de a se conforma dispozițiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 247/2005).5. După ce hotărârea a devenit irevocabilă, ca efect al pasivității pârâtei de a se conforma obligațiilor ce i-au fost impuse, reclamantul a întreprins toate demersurile în vederea emiterii dispoziției de stabilire a calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, apelând inclusiv la executorul judecătoresc, cu o cerere de aplicare a penalităților, întemeiată pe dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă, urmată de o acțiune în instanță, conform prevederilor alin. (4) al acestui articol.6. Prin Încheierea nr. xxxx din 6 aprilie 2015 a Judecătoriei Oradea, definitivă, pârâta a fost obligată la plata unei penalități de 100 lei/zi de întârziere, începând cu data de 13 februarie 2015 și până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Ulterior, prin Încheierea nr. xxxx din 26 octombrie 2015 a Judecătoriei Oradea, pârâta a fost obligată la plata sumei de 24.400 lei cu titlu de penalități pe perioada 13 februarie 2015-30 septembrie 2015.7. Niciuna dintre hotărârile judecătorești amintite nu a fost executată.8. În aceste condiții, reclamantul a susținut că imposibilitatea în care se află, de a beneficia de dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, stabilite printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, constituie o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, devenind astfel incidente prevederile art. 1 din. Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția). Pentru înlăturarea acestui abuz, ca și a consecințelor sale, în lipsa unei alte măsuri legale, singura soluție care se impune este pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de dispoziția prevăzută de legislația reparatorie.9. În drept, a invocat dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 și art. 26 din Legea nr. 10/2001.10. Prin Sentința nr. xxx/C din 24 octombrie 2016, Tribunalul Bihor - Secția I civilă a respins acțiunea reținând că, deși susținerile reclamantului sunt confirmate de probe, iar pârâta nici până la ora actuală nu a emis dispoziția la care a fost obligată prin Sentința nr. xxx/C din 3 iunie 2013 a Tribunalului Bihor - Secția I civilă, instanța nu este îndreptățită ea însăși la emiterea unei dispoziții întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, singura căreia îi revine această competență fiind pârâta din prezenta cauză, în calitate de entitate învestită de lege cu soluționarea notificării în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist.11. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, reiterând argumentele prezentate în fața primei instanțe.12. În ședința publică din 29 mai 2017, apelantul-reclamant, prin avocat, a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, prin care să se stabilească dacă instanța poate pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziții.13. Prin încheierea pronunțată la această dată, sesizarea a fost considerată admisibilă, iar, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.III. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării14. Prin Încheierea pronunțată la 29 mai 2017, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, constatând că de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor invocate depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât în speță se solicită pronunțarea de către instanță a unei dispoziții prin care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru un imobil preluat de stat anterior anului 1989. Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, din consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept15. În afara susținerilor din ședința publică din 29 mai 2017, apelantul-reclamant nu a invocat alte argumente.16. Intimata-pârâtă nu și-a exprimat punctul de vedere.17. După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, părțile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept deduse judecății, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept18. Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 2.280/111/2016, după ce a redat conținutul dispozițiilor legale relevante, a arătat că acestea prevăd modalitatea în care entitățile deținătoare ale imobilelor ce pot fi retrocedate procedează în vederea acordării măsurilor reparatorii către persoanele îndreptățite, conform legilor de retrocedare.19. Instanțele de judecată pot stabili dacă notificatorii, foștii proprietari sau succesorii acestora, sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii prevăzute de legile de retrocedare și să oblige entitățile notificate să emită dispoziție de stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite.20. Competența instanțelor de judecată este stabilită de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, iar printre măsurile pe care instanța le poate dispune nu se găsește pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de dispoziție emisă de entitatea învestită cu notificarea.21. În lipsa unor dispoziții legale exprese, instanțele nu se pot substitui unor autorități administrative, societăți comerciale ori altor persoane juridice. În fapt, se solicită instanței să se pronunțe într-o materie care excedează competenței sale, ceea ce nu poate fi primit.VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie22. Jurisprudența Curții de Apel Oradea: instanța de trimitere a comunicat că la nivelul Secției I civile a Curții și al Tribunalului Bihor s-a apreciat că art. 26 din Legea nr. 10/2001 stabilește competența instanțelor de judecată, iar în lipsa unor dispoziții exprese acestea nu se pot substitui unor autorități administrative. S-au depus Sentința nr. 181/C din 24 octombrie 2016 a Tribunalului Bihor - Secția I civilă, nedefinitivă, și Încheierea de sesizare din 29 mai 2017 a Curții de Apel Oradea - Secția I civilă, ambele pronunțate în Dosarul nr. 2.280/111/2016, în care s-a formulat sesizarea. Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă a apreciat, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi pronunțată, atașând Sentința nr. 89/D din 1 aprilie 2016, definitivă prin Decizia nr. 884/A din 13 octombrie 2015 a Curții de Apel Oradea - Secția I civilă.
Jurisprudența altor instanțe din țară:23. Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat că la nivelul Secției I civile a Curții practica este în sensul că se analizează pe fond cererea și, dacă se constată că persoana este îndreptățită să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001, se dispune obligarea pârâtului să emită dispoziție în acest sens. Sa atașat, spre exemplificare, Decizia nr. 900 din 13 iunie 2017.
Opinia judecătorilor Secției I civile a Tribunalului Sibiu este că, în cazul în care entitatea învestită nu a emis nicio dispoziție, instanța obligă la emiterea unei astfel de dispoziții. În cazul în care s-a emis o dispoziție de respingere a notificării în întregul său sau de respingere a cererii de restituire în natură, instanța va dispune obligarea la emiterea dispoziției în sensul rezultat din actele dosarului, dar nu va pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție. S-a depus Sentința nr. 636 din 3 iunie 2016.
Judecătorii Secției I civile a Tribunalului Hunedoara au apreciat, în considerarea Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12.11.2007 (Decizia nr. XX/2007) și a plenitudinii de competență a instanțelor în soluționarea acțiunilor în materia Legii nr. 10/2001, că instanța învestită poate soluționa direct o astfel de notificare, ce nu a fost soluționată prin dispoziția primarului sau, după caz, prin decizia organelor de conducere ale unității deținătoare a imobilului, cu condiția de a se solicita în mod expres, de către reclamant, prin acțiune sau contestație. S-au anexat sentințele nr. 375 din 2 martie 2015 și nr. 302 din 23 februarie 2015.24. Curtea de Apel Brașov a comunicat punctul de vedere unanim al judecătorilor Secției civile a Curții, prin care s-a susținut că atribuția de a emite o dispoziție revine numai entității legal învestite, respectiv organelor administrative prevăzute expres de art. 21 din Legea nr. 165/2013 și art. 26 din Legea nr. 10/2001. Instanța judecătorească, în virtutea principiului separației puterilor în stat, nu se poate substitui organelor administrative prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act administrativ. Cel mult, instanța poate obliga la emiterea unei dispoziții ori, în caz de soluționare negativă a notificării ori de refuz de soluționare, să dispună ea însăși, în aplicarea Deciziei nr. XX/2007.
S-a atașat Sentința nr. 468 din 25 mai 2017 a Tribunalului Covasna - Secția I civilă, definitivă prin Decizia nr. 363/R din 4 octombrie 2017 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă.25. Curtea de Apel București a comunicat că opinia majoritară este în sensul că instanțele nu pot pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție emisă în temeiul legilor de retrocedare de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziții (Secțiile a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie și a IV-a civilă ale Curții, o parte a judecătorilor Secției a IV-a civile a Tribunalului București, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman și Tribunalul Ilfov). În sprijinul acestei opinii s-a arătat că dispozițiile legale invocate nu atribuie o astfel de competență instanței, ce nu se poate substitui unor autorități administrative cu competențe în materie. Dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 au făcut deja obiectul interpretării, odată cu pronunțarea Deciziei nr. XX/2007. În speță, refuzul nejustificat al unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, a fost deja dedus judecății, iar prin hotărâre definitivă instanța a statuat atât asupra calității de persoană îndreptățită, cât și asupra felului măsurii reparatorii aplicabile, obligând entitatea învestită la emiterea dispoziției prevăzute de lege. De asemenea, reclamantul a urmat inclusiv faza executării silite a acestei hotărâri judecătorești. Față de refuzul pârâtei de a emite dispoziția, creditorul are posibilitatea de a apela la dispozițiile art. 892 din Codul de procedură civilă, conform Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017.
A fost exprimată și o opinie minoritară, în sens contrar (o parte a judecătorilor Secției a IV-a civile și majoritatea judecătorilor Secției a V-a civile ale Tribunalului București). În sprijinul acestei opinii s-a argumentat că, din moment ce instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond notificarea în situațiile în care entitatea învestită de lege nu își îndeplinește obligațiile în acest sens, potrivit Deciziei nr. XX/2007, atunci hotărârea pronunțată de instanță are tocmai această valoare, respectiv de a ține loc de dispoziție care ar fi trebuit să fie emisă de entitatea învestită de lege. S-a constatat, de asemenea, că pot exista situații în care, în funcție de petitul cererii de chemare în judecată, instanța să dispună doar obligarea de a emite dispoziția de soluționare a notificării într-un anumit sens sau situații în care instanța, deși a soluționat pe fond notificarea, să dispună și obligarea entității învestite de lege să emită decizia, conform dispozițiilor instanței de judecată. În această din urmă situație, decizia emisă are valoarea unui act administrativ de punere în executare a hotărârii judecătorești, care reprezintă actul juridic prin care a fost soluționată notificarea.
În ilustrarea ambelor opinii s-a depus un număr semnificativ de hotărâri judecătorești relevante.26. Curtea de Apel Cluj a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Cluj - Secția civilă, în sensul că nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de dispoziție, emisă în temeiul legilor de retrocedare, de entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziții, însă, pentru argumentele care au stat la baza adoptării Deciziei nr. XX/2007, instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
La nivelul Curții se apreciază că această problemă a fost deja dezlegată prin Decizia nr. XX/2007.27. Curtea de Apel Craiova a comunicat că nu a identificat practică în materie, însă opiniile exprimate de instanțe sunt neunitare, ambele ipoteze fiind considerate posibile.28. Curtea de Apel Galați a comunicat punctul de vedere majoritar, potrivit căruia instanțele au competența de a stabili calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și de a obliga entitățile notificate să emită dispoziții de stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite. În lipsa unor dispoziții legale exprese, instanțele nu se pot substitui unor autorități administrative, astfel încât să dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de dispoziție.29. Curtea de Apel Pitești a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Argeș, potrivit căruia instanțele pot pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție, emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea învestită legal cu emiterea unei astfel de dispoziții, având în vedere ipoteza în care nu se analizează de către entitatea învestită îndreptățirea la restituirea în condițiile legii sau la acordarea măsurilor în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă în condițiile legii.30. Curtea de Apel Ploiești a comunicat opinia judecătorilor Secției I civile a Tribunalului Prahova, în sensul că instanțele pot pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție.31. Curtea de Apel Timișoara a comunicat opinia teoretică potrivit căreia instanța nu are posibilitatea legală de a pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție de restituire, față de faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, ceea ce nu înseamnă privarea persoanei de dreptul la un tribunal. Invocă unificarea jurisprudenței prin Decizia nr. XX/2007.32. Curtea de Apel Târgu Mureș a comunicat că la nivelul instanțelor din raza sa de competență se conturează două opinii: într-o primă opinie se susține că instanțele nu pot pronunța o asemenea hotărâre, având în vedere lipsa unei dispoziții legale în acest sens; instanțele ar putea, cel mult, să pronunțe hotărâri prin care să oblige entitatea învestită să emită decizii/dispoziții de retrocedare. Cea de-a doua opinie, în sensul că instanțele pot pronunța astfel de hotărâri, este ilustrată de Sentința nr. 1.202 din 15 octombrie 2015 a Tribunalului Mureș - Secția civilă.33. Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării și nici nu au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor.34. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției Judiciare - Serviciul Judiciar Civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.VII. Jurisprudența Curții Constituționale35. În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale supuse interpretării, sub alte aspecte decât cele vizate de prezenta sesizare.VIII. Raportul asupra chestiunii de drept36. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că încheierea de sesizare nu cuprinde niciun raționament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba despre identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate și care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie; de asemenea a considerat că nu este îndeplinită nici cerința noutății prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece posibilitatea ca instanța de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să soluționeze pe fond notificarea, suplinind în acest mod lipsa unei dispoziții de soluționare, care ar fi trebuit să fie emisă de unitatea învestită cu notificarea, a fost statuată prin Decizia nr. XX/2007.IX. Înalta Curte de Casație și Justiție
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Asupra admisibilității sesizării37. În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluționată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.38. Verificându-se întrunirea acestor condiții, se constată că ele se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.39. Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile (având ca obiect acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 21 din Legea nr. 165/2013) se află în curs de judecată în apel, pe rolul curții de apel, care este ultima instanță în materie, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Curtea de apel învestită cu soluționarea apelului urmează să soluționeze cauza prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestite să soluționeze cauza, fiind îndeplinite primele trei condiții arătate.40. În ceea ce privește condiția referitoare la necesitatea ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.41. În mod similar, în jurisprudența dezvoltată la nivelul instanței supreme în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea, de exemplu, deciziile Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016).42. Pentru a evita transformarea mecanismului procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare și pentru a nu se deturna această procedură de la scopul său firesc, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanța supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, instanța de trimitere trebuie să arate în încheierea de sesizare care este problema de drept punctuală care necesită cu pregnanță a fi lămurită și în ce constă dificultatea de interpretare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.43. În speță, încheierea de sesizare a Curții de Apel Oradea nu cuprinde niciun raționament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate și care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.44. Instanța de trimitere se rezumă la indicarea textelor legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea (art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 21 din Legea nr. 165/2013), solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție să lămurească dacă, în temeiul acestor prevederi legale, se poate pronunța de către instanța de judecată o hotărâre care să țină loc de dispoziție, prin care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat de stat anterior anului 1989, ceea ce reprezintă însuși obiectul cererii de chemare în judecată, așadar însăși problema de fond asupra căreia instanța de judecată trebuie să se pronunțe în apel, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluționarea acesteia, așa cum prevăd dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.45. Or, astfel cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016), operațiunea de interpretare și aplicare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei. Instanței de judecată îi revine rolul de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluționării cauzei, să studieze circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, să realizeze calificarea juridică a cererii și, ulterior, interpretarea normei de drept și aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicțional final.46. Întrucât obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, se apreciază că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu înseși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.47. De asemenea nu este îndeplinită cerința caracterului de noutate al chestiunii de drept asupra căreia se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile.48. În speță, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că pârâta refuză să își îndeplinească obligațiile stabilite în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă și, în consecință, să se pronunțe o nouă hotărâre care să țină loc de dispoziție prin care să se stabilească calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător cotei de 33% din terenurile care au format obiectul notificării.49. Se impune precizarea că, prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în litigiul anterior purtat între aceleași părți, s-a stabilit că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător cotei de 33% din imobilele notificate și, totodată, prin aceeași hotărâre judecătorească, pârâta a fost obligată să emită în favoarea reclamantului dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 în sensul arătat și să se conformeze dispozițiilor cuprinse în titlul VII al Legii nr. 274/2005.50. Soluționând cauza în primă instanță, tribunalul a respins acțiunea, reținând, în esență, că instanța nu poate emite o dispoziție întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece singura căreia îi revine competența în acest sens este entitatea învestită cu soluționarea notificării, în sarcina căreia această obligație a fost stabilită prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în litigiul purtat anterior între aceleași părți.51. Fiind învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, instanța de apel a identificat ca problemă de drept, susceptibilă a fi supusă examinării Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea procedurii speciale prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, aceea „dacă instanța poate pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziții“, apreciind că de lămurirea acestei probleme depinde soluționarea pe fond a cererii reclamantului privind „pronunțarea de către instanță a unei dispoziții prin care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat de stat anterior anului 1989“.52. Însă această problemă de drept nu îndeplinește cerința noutății, prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece modalitatea în care persoana îndreptățită poate solicita instanței de judecată să sancționeze refuzul nejustificat al pârâtei de a emite dispoziția de soluționare a notificării a fost stabilită prin Decizia nr. XX/2007.53. În aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.54. În acest caz, actul juridic prin care se soluționează notificarea este chiar hotărârea judecătorească prin care se stabilește calitatea de persoană îndreptățită și dreptul acesteia la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent.55. Trebuie observat că, în litigiul pendinte, reclamantul solicită pronunțarea unei noi hotărâri, care să țină loc de dispoziție, hotărâre prin care să se stabilească faptul că reclamatul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru aceleași imobile, în aceeași cotă procentuală și în contradictoriu cu aceeași pârâtă, considerând că doar o asemenea hotărâre i-ar asigura accesul efectiv la măsurile reparatorii în echivalent recunoscute în favoarea sa. Or, așa cum s-a arătat, hotărârea judecătorească anterioară pronunțată în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. XX/2007, constituie actul juridic prin care s-a soluționat pe fond notificarea, stabilindu-se atât calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, cât și dreptul acestuia la măsuri reparatorii în echivalent.56. Ca atare, raportându-ne strict la modul de formulare a întrebării de către instanța de apel și la petitul cererii de chemare în judecată a cărui soluționare se consideră că ar depinde de această problemă de drept, se constată că cerința noutății prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă nu este îndeplinită, deoarece posibilitatea instanței de judecată de a pronunța o hotărâre prin care să soluționeze pe fond notificarea, suplinind în acest mod lipsa unei dispoziții de soluționare care ar fi trebuit să fie emisă de unitatea învestită cu notificarea, a fost statuată prin Decizia nr. XX/2007.57. Pentru toate aceste considerente,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, în Dosarul nr. 2.280/111/2016, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modul de interpretare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, și art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă instanța poate pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziții.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2018.
PREȘEDINTELE DELEGAT AL SECȚIEI I CIVILE
LAVINIA CURELEA
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
-----