HOTĂRÂRE din 8 ianuarie 2013
în Cauza S.C. "Raisa M. Shipping" - S.R.L. împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - SECŢIA A TREIA
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 190 din 18 martie 2014



    Strasbourg
    (Cererea nr. 37.576/05)
    DEFINITIVĂ
    8 iulie 2013
    Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
    În Cauza S.C. "Raisa M. Shipping" - S.R.L. împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu la 4 decembrie 2012,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află Cererea nr. 37.576/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Raisa Mocanu, în numele societăţii S.C. "Raisa M. Shipping" - S.R.L. (societatea reclamantă), a sesizat Curtea la 11 octombrie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
    2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Societatea reclamantă pretinde, în special, că a fost privată de dreptul său la un proces în faţa unei instanţe, pentru că nu a luat cunoştinţă de citarea sa în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, efectuată prin afişarea pe uşa sediului său social.
    4. La 14 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
    5. În urma recuzării domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
    ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    6. Societatea reclamantă, S.C. "Raisa M. Shipping" - S.R.L., este o agenţie de transport maritim. Aceasta este reprezentată în faţa Curţii de unicul său acţionar şi administrator, doamna Raisa Mocanu.
    7. În ianuarie 2000, societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Tulcea cu o acţiune împotriva Administraţiei Fluviale a Dunării de Jos Galaţi (Administraţia fluvială) pentru obligarea acesteia din urmă să respecte Instrucţiunile consiliului de administraţie al Administraţiei fluviale din 25 mai 1998. Conform acestor instrucţiuni, agenţiilor de transport maritim le era acordată o reducere cu 50% a tarifelor de navigaţie datorate pentru navele acceptate în regim de linie care navighează între porturile Dunării Maritime. Societatea reclamantă, care beneficiase de această reducere, s-a plâns că Administraţia fluvială a facturat în mod necorespunzător şi retroactiv tarifele de navigaţie în valoare totală de 102.596,30 dolari americani (USD), fără a ţine cont de reducerea de 50% de care aceasta beneficia.
    8. Prin Decizia din 5 iulie 2000, Judecătoria Tulcea a admis cererea societăţii reclamante.
    9. La începutul anului 2000, Administraţia fluvială a chemat societatea reclamantă în faţa Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi (Arbitrajul Camerei de Comerţ şi Industrie Galaţi), solicitând plata tarifelor de navigaţie datorate de către societatea reclamantă, fără aplicarea reducerii de 50% prevăzute în Instrucţiunile din 25 mai 1998.
    La 9 martie 2000, curtea de arbitraj s-a declarat necompetentă pentru a soluţiona litigiul. Sentinţa arbitrală a fost confirmată prin Hotărârea din 15 martie 2001 a Judecătoriei Tulcea, prin Hotărârea din 18 septembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi şi printr-o hotărâre a ICCJ din 2003.
    10. La 11 august 2000, Administraţia fluvială a citat societatea reclamantă în faţa Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Galaţi, solicitând din nou plata tarifelor de navigaţie datorate de societatea reclamantă fără aplicarea reducerii de 50%.
    La 14 decembrie 2000, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Galaţi a considerat că societatea reclamantă trebuie să achite totalitatea tarifelor de navigaţie datorate pentru toate navele folosite, deoarece aceasta nu îndeplinea condiţiile pentru a beneficia de o reducere de 50% din aceste tarife.
    Prin urmare, a obligat societatea reclamantă să plătească Administraţiei fluviale 68.777,57 USD cu titlu de tarife de navigaţie, 3.921,36 lei româneşti noi (RON) cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi 28.592.624 lei româneşti vechi (ROL) cheltuieli de judecată.
    11. Societatea reclamantă a atacat hotărârea arbitrală menţionată în faţa Curţii de Apel Galaţi.
    Prin Hotărârea din 6 septembrie 2001, Curtea de Apel Galaţi a anulat Hotărârea arbitrală a curţii de arbitraj din 14 decembrie 2000, cu motivarea că aceasta din urmă nu era competentă să soluţioneze litigiul dintre Administraţia fluvială Galaţi şi societatea reclamantă cu privire la valoarea tarifelor de navigaţie în litigiu. În fapt, nici numele arbitrilor, nici procedura desemnării acestora nu fuseseră determinate înainte de sesizarea curţii de arbitraj, în timp ce Codul de procedură civilă le impunea în scopul recunoaşterii competenţei unui tribunal arbitral. Pe fond, curtea de apel a constatat că societatea reclamantă sesizase instanţele de drept comun înainte de sesizarea curţii de arbitraj, iar hotărârile judecătoreşti fuseseră deja pronunţate în litigiul din faţa Curţii de Arbitraj şi aveau chiar autoritate de lucru judecat înaintea pronunţării hotărârii arbitrale.
    12. Administraţia fluvială a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit termenul la 27 mai 2003 şi a citat societatea reclamantă prin afişare pe uşa imobilului sediului său social, efectuată de un executor judecătoresc la 17 aprilie 2003. Societatea reclamantă susţine că nu a primit niciodată citaţia ÎCCJ.
    13. Prin înscrisul autentic din 16 mai 2003, societatea reclamantă a schimbat adresa sediului său social. Aceasta a informat imediat instanţele.
    14. La termenul din 27 mai 2003, la sfârşitul unui proces la care societatea reclamantă nu a participat, ÎCCJ a casat Hotărârea din 6 septembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi şi a considerat că, în speţă, curtea de arbitraj era competentă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii, deoarece, conform contractului încheiat între societatea reclamantă şi administraţia fluvială, aceasta din urmă trebuia să aleagă instanţa competentă să soluţioneze litigiul. Prin urmare, alegerea făcută de aceasta din urmă cu privire la curtea de arbitraj nu încălca dispoziţiile Codului de procedură civilă. Pe fond, ÎCCJ a confirmat Sentinţa arbitrală din 14 decembrie 2000.
    15. La 5 februarie 2004, societatea reclamantă a luat cunoştinţă de faptul că ÎCCJ se pronunţase la 27 mai 2003.
    Aceasta a formulat contestaţie în anulare pe motiv de nelegalitate a citării în faţa Înaltei Curţi şi s-a plâns că a fost privată de dreptul său la apărare. Societatea reclamantă a susţinut că nu luase cunoştinţă de termenul din 27 mai 2003, deoarece nu primise niciodată citaţia care îi fusese comunicată prin afişare la 17 aprilie 2003. În plus, ea a subliniat că, după cum reieşea din copia citaţiei care se afla în dosarul instanţei, adresa sediului social care figura pe citaţie era incompletă. În fapt, imobilul în cauză avea mai multe intrări, fiecare identificată printr-o literă, iar sediul său social se afla la intrarea "A"; or, citaţia nu oferea niciun indiciu care să identifice intrarea unde aceasta fusese afişată.
    16. Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2005, ÎCCJ a respins contestaţia în anulare cu motivarea că citaţia prin afişare reprezenta o modalitate de citare prevăzută de lege şi că, în prezenta cauză, aceasta era legal îndeplinită în măsura în care numele şi numărul străzii, precum şi numărul apartamentului figurau pe citaţia din 17 aprilie 2003.
    17. La 8 aprilie 2005, hotărârea ÎCCJ a fost trimisă prin poştă la noul sediu al societăţii reclamante şi primită de aceasta din urmă la 11 aprilie 2005.
    II. Dreptul intern relevant
    18. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură civilă în vigoare începând cu 2 octombrie 2000, aplicabile în speţă, prevăd următoarele:
    Art. 86
    "Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia [...].
    În cazul în care comunicarea potrivit alin. 1 nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovada de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia."
    Art. 92
    "Înmânarea citaţiei se va face personal celui citat, care va semna adeverinţa de primire, agentului însărcinat cu înmânarea certificând identitatea şi semnătura acestuia.
    [...]
    Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu [...], agentul va înmâna citaţia [...] unei persoane din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul sau care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa [...]; persoana care primeşte citaţia va semna adeverinţa de primire, agentul certificându-i identitatea şi semnătura şi încheind proces-verbal despre cele urmate.
    Dacă persoanele arătate în aliniatul precedent nu voiesc ori nu pot să semneze adeverinţa de primire, agentul va încheia proces-verbal, lăsând citaţia în mâna lor; dacă cei arătaţi nu voiesc să primească citaţia sau sunt lipsă, agentul va afişa citaţia, fie pe uşa locuinţei celui citat, fie, dacă nu are indicaţia apartamentului sau camerei locuite, pe uşa principală a clădirii, încheind de asemenea proces-verbal despre toate acestea.
    [...]
    Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură."
    Art. 317
    "Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
    1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
    [...]
    Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond."
    Art. 319
    [...]
    "Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă."
    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
    19. Societatea reclamantă pretinde încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
    "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]"
    20. Guvernul respinge această teză.
    A. Cu privire la admisibilitate
    21. În primul rând, Guvernul invocă nerespectarea termenului de 6 luni. Acesta subliniază că cererea a fost introdusă la 11 octombrie 2005, adică la mai mult de 8 luni după pronunţarea hotărârii definitive în speţă, şi anume Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 26 ianuarie 2005.
    22. Societatea reclamantă susţine că Hotărârea din 26 ianuarie 2005 pronunţată de ÎCCJ i-a fost trimisă la 8 aprilie 2005 şi că a primit-o la 11 aprilie 2005. În sprijinul afirmaţiei sale, aceasta prezintă plicul în care se găsea hotărârea menţionată purtând ştampila Poştei Române. Prin urmare, cererea introdusă la 11 octombrie 2005 nu este tardivă.
    23. Curtea aminteşte că, în cazul în care comunicarea hotărârii nu este prevăzută în dreptul intern, ca în prezenta cauză, este necesar să se ia în considerare data la care părţile pot lua cunoştinţă în mod efectiv de conţinutul hotărârii interne definitive [a se vedea, printre altele, Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31.423/96, pct. 30, CEDO 1999-II, Iordache împotriva României (dec.), nr. 55.092/00, Elmaliotis şi Konstantinidis împotriva Greciei, nr. 28.819/04, pct. 26, 25 ianuarie 2007). În speţă, Curtea constată că părţile sunt de acord asupra faptului că Decizia din 26 ianuarie 2005 a ÎCCJ a fost trimisă prin poştă societăţii reclamante la data de 8 aprilie 2005 (vineri) şi că aceasta din urmă a primit-o la 11 aprilie 2005 (luni).
    Prin urmare, Cererea introdusă la 11 octombrie 2005 nu este tardivă. Aşadar, este necesar să se respingă această excepţie.
    24. Guvernul susţine, în plus, că societatea reclamantă nu a exercitat toate căile de atac pe care le avea la dispoziţie pentru a-şi susţine plângerea cu privire la citarea nelegală. În special, aceasta ar fi putut depune o plângere penală pentru fals în înscrisuri împotriva agentului însărcinat cu notificarea, care omisese să indice în citaţie anumite elemente ale adresei societăţii reclamante.
    25. Curtea constată că, în speţă, nu se contestă faptul că contestaţia în anulare pe motiv de nelegalitate a citării, de care reclamanta s-a folosit, era o cale de atac efectivă atât în teorie, cât şi în practică şi susceptibilă de a oferi un remediu efectiv. Astfel, având în vedere jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia un reclamant care dispune eventual de mai multe căi de atac efective este obligat să folosească doar una dintre ele [Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (dec.), nr. 65.681/01, CEDO 2004-V (extrase), Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25.642/94, pct. 39, CEDO 1999-III], Curtea nu va examina, în plus faţă de analiza de mai sus, dacă o plângere penală ar fi constituit în speţă o cale de atac efectivă. Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia de inadmisibilitate prezentată de Guvern cu privire la acest aspect.
    26. În fine, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenţie. De altfel, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
    B. Cu privire la fond
    27. Guvernul consideră că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, putând să dea naştere la limitări implicit admise. Statul beneficiază de o marjă de apreciere în elaborarea legislaţiei cu privire la accesul la o instanţă.
    În speţă, autorităţile nu au făcut decât să aplice în mod strict şi corect legislaţia internă, ceea ce este în mod vădit compatibil cu Convenţia şi cu jurisprudenţa Curţii.
    În plus, conform Guvernului, citarea prin afişaj era datorată neglijenţei societăţii reclamante, care a omis să informeze instanţa în legătură cu schimbarea adresei sediului său social.
    28. Societatea reclamantă subliniază, în primul rând, că nu şi-a schimbat sediul social până la 16 mai 2003, adică după citarea prin afişare din data de 17 aprilie 2003, şi că a informat ÎCCJ în legătură cu acest aspect.
    Aceasta mai susţine că nu a primit niciodată citaţia pentru a se prezenta la şedinţa din 27 mai 2003 în faţa Înaltei Curţi, şi că, prin urmare, ea nu a putut să se apere şi să îşi susţină drepturile într-o procedură decisivă pentru drepturile sale cu caracter patrimonial.
    Or, procesul în faţa ÎCCJ a dus la anularea unei hotărâri care îi era favorabilă, şi anume, Hotărârea din 6 septembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi.
    29. Curtea aminteşte că a avut deja ocazia să examineze problema comunicării actelor de procedură. Astfel, aceasta a considerat că "dreptul la o instanţă" cuprinde mai multe aspecte, printre care dreptul de acces şi egalitatea armelor, care impune un echilibru just între părţi. Aceste principii se aplică în aceeaşi măsură în domeniul specific al comunicării actelor juridice către părţi (Miholapa împotriva Letoniei, nr. 61.655/00, pct. 23, 31 mai 2007). În plus, reglementările referitoare la formalităţile pentru a introduce o acţiune nu ar trebui să împiedice justiţiabilii să folosească o cale de atac disponibilă (Tricard împotriva Franţei, nr. 40.472/98, pct. 29, 10 iulie 2001, şi Gruais şi Bousquet împotriva Franţei, nr. 67.881/01, pct. 27, 10 ianuarie 2006).
    Deşi este adevărat că autorităţilor naţionale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta şi de a aplica normele de natură procedurală, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 § 1 din Convenţie atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părţi (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, pct. 81, CEDO 2002-VII). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale (Bellet împotriva Franţei, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, pct. 42, 36; a se vedea, de asemenea, Canete de Goni împotriva Spaniei, nr. 55.782/00, pct. 34, CEDO 2002-VIII).
    30. Instanţele trebuie să facă tot ce se poate aştepta în mod rezonabil de la acestea pentru a cita reclamanţii şi să se asigure că aceştia din urmă au cunoştinţă de procedurile din care fac parte (Miholapa împotriva Letoniei citată anterior, pct. 31, şi Ovuş împotriva Turciei, nr. 42.981/04, pct. 48, 13 octombrie 2009).
    În fine, dreptul la acţiune sau de recurs trebuie să se exercite din momentul în care părţile interesate pot cunoaşte efectiv hotărârile judecătoreşti care le impun o obligaţie sau care ar putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime; notificarea, în calitate de act de comunicare între organul jurisdicţional şi părţi, serveşte la luarea la cunoştinţă a deciziei instanţei, precum şi a notificării sale, după caz, pentru a permite părţilor de a o recura (Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, nr. 38.366/97, 38.688/97, 40.777/98, 40.843/98, 41.015/98, 41.400/98, 41.446/98, 41.484/98, 41.487/98 şi 41.509/98, pct. 37, CEDO 2000-I, şi Diaz Ochoa împotriva Spaniei, nr. 423/03, pct. 48, 22 iunie 2006).
    31. În speţă, fiind vorba de un proces ce are consecinţe directe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, societatea reclamantă avea dreptul la un acces efectiv la ansamblul de proceduri şi trebuia să beneficieze de toate garanţiile ce decurg din principiul contradictorialităţii.
    32. Curtea constată că art. 86 alin. 3 din Codul de procedură civilă impune, în general, în ceea ce priveşte comunicarea actelor de procedură, ca instanţa să se asigure de transmiterea actului şi de primirea acestuia.
    Printre diferitele modalităţi de comunicare, art. 92 alin. 4 din acelaşi cod reglementează citarea prin afişarea pe uşa locuinţei sau a sediului social, după caz, permisă în cazul lipsei persoanei interesate în momentul venirii agentului însărcinat cu înmânarea actelor sub semnătură de primire.
    33. Societatea reclamantă a fost notificată în ceea ce priveşte recursul introdus de către partea adversă şi asupra termenului în faţa ÎCCJ, prin afişare la sediul său social. Aceasta pretinde că nu a primit citaţia şi, prin urmare, a fost imposibil să ia parte la procedura recursului, în urma căreia hotărârea pe fond care îi dădea câştig de cauză a fost modificată.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu o contestaţie în anulare pentru atingerea adusă dreptului la apărare în urma nelegalităţii citării, a respins această cale de atac cu motivarea că citarea prin afişare era o modalitate de citare prevăzută de lege.
    34. Or, Curtea subliniază că Guvernul nu a furnizat niciun element care să indice că ÎCCJ a dat dovadă de suficientă diligenţă pentru a se asigura de transmiterea citaţiei şi primirea acesteia de către societatea reclamantă.
    De asemenea, Guvernul nu a demonstrat că ÎCCJ a îndeplinit demersuri în acelaşi scop cu ocazia examinării contestaţiei în anulare pentru nelegalitatea citării, aceasta din urmă mulţumindu-se să constate că citarea prin afişare avea un temei legal în dreptul intern.
    35. Curtea apreciază că, aplicând astfel dispoziţiile legale relevante, instanţele naţionale au dat dovadă de un formalism incompatibil cu litera şi spiritul art. 6 § 1 din Convenţie şi au adus atingere nejustificată dreptului societăţii reclamante de acces la o instanţă pentru determinarea "drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil" [a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 62, CEDO 1999-VII].
    Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
    36. Societatea reclamantă susţine că hotărârea ÎCCJ din 27 mai 2003 a încălcat, de asemenea, dreptul la respectarea bunurilor sale, luându-se în considerare consecinţele pe care aceasta le-a avut asupra situaţiei sale financiare, în special obligaţia de a plăti Administraţiei Fluviale a Dunării de Jos Galaţi peste 100.000 USD.
    37. Guvernul contestă acest argument.
    38. Având în vedere constatarea cu privire la art. 6 § 1 din Convenţie (pct. 35, supra), Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie declarat admisibil, dar că nu este necesar să se examineze dacă a avut loc o încălcare, în speţă, a acestei dispoziţii (a se vedea, printre altele, Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, pct. 60, 25 ianuarie 2007).
    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    39. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
    A. Prejudiciu
    1. Prejudiciu material
    40. Societatea reclamantă solicită 102.596,30 USD cu titlu de prejudiciu material suferit în urma obligaţiei de a plăti tarifele de navigaţie pe care aceasta le consideră nedatorate, în urma neaplicării unei reduceri de 50%.
    41. Guvernul consideră că nicio sumă nu poate fi acordată societăţii reclamante în lipsa legăturii de cauzalitate între acuzaţia de încălcare a Convenţiei şi prejudiciul material pretins suferit.
    42. Curtea nu poate face speculaţii cu privire la rezultatul la care procedura litigioasă ar fi ajuns dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenţiei.
    Totuşi, aceasta aminteşte jurisprudenţa sa consacrată conform căreia o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică, conform Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a elimina consecinţele astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia.
    Dacă natura încălcării permite restitutio în integrum, este obligaţia statului să o realizeze. Dacă, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau nu permite decât parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, art. 41 abilitează Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, despăgubirile pe care le consideră necesare [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, pct. 12, şi Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 28.342/95, pct. 21, CEDO 2001-I].
    43. În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie ca urmare a atingerii dreptului societăţii reclamante de acces la o instanţă.
    44. Curtea observă că art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unei hotărâri pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Astfel, întrucât în urma unei hotărâri a Curţii europene dreptul intern permite restitutio în integrum, şi anume restabilirea situaţiei existente înainte ca încălcarea constatată a art. 6 § 1 să survină, având în vedere rolul său subsidiar, Curtea consideră că societatea reclamantă trebuie mai întâi să sesizeze instanţele naţionale conform dispoziţiilor de drept intern menţionate anterior.
    45. Prin urmare, nu este necesar să acorde societăţii reclamante o sumă cu titlu de prejudiciu material.
    2. Prejudiciu moral
    46. Societatea reclamantă solicită 100.000 USD cu titlu de prejudiciu moral.
    47. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă. Cu titlu subsidiar, acesta solicită Curţii să acorde reclamantei o sumă care se înscrie în jurisprudenţa sa în materie.
    48. Curtea consideră că societatea reclamantă a suferit o reală pierdere a şanselor şi un prejudiciu moral cert (Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, nr. 25.444/94, pct. 80, CEDO 1999-II, şi Leoni împotriva Italiei, nr. 43.269/98, Hotărârea din 26 octombrie 2000, pct. 32). Având în vedere circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, aceasta hotărăşte să îi acorde 4.500 EUR.
    B. Cheltuieli de judecată
    49. Societatea reclamantă solicită, în baza documentelor justificative, 3.550 RON, adică 788 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne.
    50. Guvernul consideră că societatea reclamantă nu a demonstrat necesitatea şi realitatea cheltuielilor suportate şi refuză acordarea unei sume cu acest titlu.
    51. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor (a se vedea, printre altele, Hotărârea Editions Plon împotriva Franţei, nr. 58.148/00, pct. 64, CEDO 2004-IV).
    În speţă, ţinând seama de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile sus-menţionate, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    C. Dobânzi moratorii
    52. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 procente.
    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    CURTEA:
    1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
    2. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
    3. hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
    4. hotărăşte, cu 6 voturi la 1:
    a) că statul pârât trebuie să plătească societăţii reclamante, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
    (i) 4.500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
    (ii) 500 EUR (cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către societatea reclamantă, pentru cheltuielile de judecată;
    b) că de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un procent egal cu cel al facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu 3 procente;
    5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 8 ianuarie 2013, în aplicarea art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
    Josep Casadevall,
    preşedinte
    Santiago Quesada,
    grefier
    În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a doamnei judecător Pardalos.
    *
    OPINIA SEPARATĂ
    a doamnei judecător Pardalos
    Spre marele meu regret, nu pot să mă alătur concluziei majorităţii, deoarece, în opinia mea, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
    După părerea mea, notificarea citaţiei pentru şedinţa din 27 mai 2003 a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege.
    Majoritatea Camerei motivează constatarea încălcării prin faptul că instanţele naţionale au dat dovadă de un formalism incompatibil cu litera şi spiritul art. 6 § 1 (pct. 35 din hotărâre) şi prin faptul că acestea nu au fost suficient de diligente în ceea ce priveşte asigurarea transmiterii citaţiei şi primirii acesteia de către reclamantă (pct. 34 din hotărâre).
    În opinia mea, o flexibilitate excesivă, din contră, generează riscul de a se transforma, în practică, într-o obligaţie excesivă care le revine autorităţilor judecătoreşti, şi aceasta în detrimentul principiului bunei administrări a justiţiei. În aceste condiţii, consider că părţilor li se oferă posibilitatea, eventual, de a profita de procedură pentru a face abuz de aceasta sau a face speculaţii.
    Dacă analizăm faptele prezentei cereri, societatea reclamantă a avut posibilitatea de a contesta Hotărârea din 27 mai 2003; aceasta a formulat un recurs în anulare pentru nelegalitatea citării în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a plâns că a fost privată de dreptul la apărare. ÎCCJ a respins recursul formulat de societatea reclamantă pe motiv că notificarea fusese efectuată conform legii. După părerea mea, ÎCCJ a motivat în mod corespunzător hotărârea sa (pct. 16 din hotărâre), nu doar constatând că notificarea ad domi avea un temei legal, dar şi observând, în egală măsură, că ea conţinea toate formalităţile prevăzute de lege, adică numele şi numărul străzii, precum şi numărul apartamentului. De asemenea, societatea reclamantă nu invocă o interpretare greşită a legii, dar se plânge, în esenţă, de rezultatul procedurii.
    Luând în considerare faptele prezentei cereri, în special motivaţia oferită de Înalta Curte în Hotărârea din 26 ianuarie 2005, consider că, în speţă, nu s-a încălcat art. 6 § 1.
    _________