DECIZIE nr. 356 din 25 iunie 2014
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118^2 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 691 din 22 septembrie 2014



    Augustin Zegrean - preşedinte
    Valer Dorneanu - judecător
    Toni Greblă - judecător
    Petre Lăzăroiu - judecător
    Mircea Ştefan Minea - judecător
    Daniel Marius Morar - judecător
    Mona-Maria Pivniceru - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Tudorel Toader - judecător
    Bianca Drăghici - magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118^2 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Ioan Savu în Dosarul nr. 7.494/30/2013 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 540D/2013.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 22 mai 2014 în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 10 iunie 2014. Deoarece la acea dată nu au fost prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, s-a amânat pronunţarea pentru 17 iunie 2014 şi 24 iunie 2014, când, având nevoie de timp pentru a delibera, s-a amânat din nou pronunţarea pentru data de 25 iunie 2014.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 21 august 2013, pronunţată în Dosarul nr. 7.494/30/2013, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118^2 din Codul penal din 1969.
    4. Excepţia a fost ridicată de Ioan Savu într-o cauză penală având ca obiect cercetări referitoare la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 8 raportat la art. 2 lit. b) pct. 5 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 215 privind infracţiunea de înşelăciune din Codul penal şi art. 3 din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul apreciază că, prin posibilitatea confiscării extinse a unor bunuri dobândite anterior intrării în vigoare a textului de lege, dispoziţiile legale criticate contravin principiului neretroactivităţii legii. Arată că, în măsura în care confiscarea extinsă a averii se poate dispune cu privire la bunuri dobândite în urmă cu până la 5 ani, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, lege ce a introdus în Codul penal prevederile art. 118^2, aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, întrucât permit aplicarea cu caracter retroactiv a legii penale. Or, o lege ce permite confiscarea extinsă a averii nu este o lege penală mai favorabilă inculpatului şi, ca atare, nu poate să retroactiveze, ci ea se poate aplica numai pentru viitor, pentru bunurile sau averea dobândite ulterior intrării ei în vigoare.
    6. În continuare, susţine că prevederile art. 118^2 din Codul penal contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie motivat de faptul că inculpaţii care au avut şansa să fie judecaţi anterior introducerii în Codul penal a dispoziţiilor art. 118^2 (articol introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 63/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012), se află într-o situaţie net favorabilă, dar discriminatorie faţă de inculpaţii care au avut neşansa de a fi judecaţi după intrarea în vigoare a acestor prevederi, pentru fapte săvârşite în aceeaşi perioadă ca şi cei dintâi. Instituirea acestui tratament diferit, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată soluţionează cauza, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, afectând drepturile inculpaţilor faţă de care nu s-a pronunţat, încă, o hotărâre judecătorească până la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, care sunt, astfel, discriminaţi în raport cu cei pentru care s-au finalizat procedurile judiciare printr-o hotărâre judecătorească, până la intrarea în vigoare a legii menţionate, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică, fiind cercetaţi pentru infracţiuni comise în aceeaşi perioadă.
    7. De asemenea, autorul arată că prevederile contestate încalcă şi dispoziţiile art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie. Consideră că prezumţia constituţională de dobândire licită a averii este lipsită de conţinut în situaţia în care caracterul licit de dobândire a bunurilor trebuie să fie demonstrat de către inculpat. Pentru ca prezumţia de dobândire licită a averii să aibă un caracter real şi efectiv, nu inculpatul trebuie să fie cel care să probeze modul în care şi-a dobândit averea sau a obţinut veniturile, ci organele de urmărire penală trebuie să fie acelea care să demonstreze că averea sau bunurile inculpatului au fost dobândite de acesta prin activităţi ilicite, de natură infracţională.
    8. Tribunalul Timiş - Secţia penală apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Sub acest aspect nu se poate vorbi de o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, întrucât dispoziţiile art. 118^2 din Codul penal nu sunt aplicabile cauzelor care nu se mai află pe rolul organelor judiciare la momentul intrării în vigoare a acestora.
    9. De asemenea, instanţa susţine că nici principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nici prezumţia caracterului licit al averii nu sunt încălcate prin dispoziţiile criticate. Egalitatea în faţa legii presupune aplicarea aceluiaşi tratament în situaţia în care împrejurările de fapt sunt identice. Or, modificarea politicii penale a legiuitorului, cu consecinţa modificărilor legislative, nu poate fi interpretată că ar încălca principiul egalităţii de tratament, în contextul în care dispoziţiile art. 118^2 din Codul penal sunt aplicabile tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare la momentul intrării lor în vigoare, fără nicio discriminare sub acest aspect. Împrejurarea că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile celor care au fost deja judecaţi definitiv nu încalcă principiul egalităţii de tratament, întrucât împrejurările sunt diferite, dispoziţiile criticate neexistând la momentul soluţionării cauzelor respective.
    10. Referitor la prezumţia caracterului licit al averii, instanţa opinează că instituirea măsurii de siguranţă reglementată de art. 118^2 din Codul penal din 1969 nu încalcă norma constituţională. Prezumţia amintită are un caracter relativ, putând fi răsturnată în cazul în care există date potrivit cărora este posibil ca averea dobândită să aibă un caracter ilicit, inculpatul având posibilitatea să dovedească caracterul netemeinic al acestei susţineri.
    11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    12. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 118^2 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Însă, din punct de vedere al aplicării legii, textul este susceptibil a determina încălcarea principiilor egalităţii în faţa legii a cetăţenilor şi aplicării legii penale mai favorabile. De asemenea, susţine că prevederile privind confiscarea extinsă dau expresie dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza finală, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, respectiv celor ale art. 44 alin. (9) care stabilesc că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 118^2 din Codul penal din 1969. Însă, din motivarea excepţiei rezultă că autorul critică conţinutul normativ al alin. 2 lit. a) din art. 118^2 din Codul penal din 1969, care are următorul cuprins: "Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
    a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;".
    16. Curtea constată că, ulterior sesizării sale, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, iar dispoziţiile criticate se regăsesc cu acelaşi conţinut în actualul Cod penal, la art. 112^1 alin. (2) lit. a).
    17. Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, se reţine îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
    18. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 44 alin. (8) teza a doua privind prezumţia caracterului licit al dobândirii averii.
    19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în legislaţia română, măsura de siguranţă a confiscării extinse a fost introdusă prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, lege care reprezintă o transpunere a Deciziei-cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene. Condiţiile necesare cerute de legislaţia internă pentru luarea măsurii confiscării extinse se regăsesc şi în prevederile art. 3 alin. (2), (3) şi (4) din decizia menţionată.
    20. Chiar înainte de modificarea legislativă în domeniul penal, operată prin Legea nr. 63/2012, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, a subliniat că reglementarea prezumţiei dobândirii licite a averii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie - Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de revizuire a Constituţiei, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 68 din 15 martie 2005, care obligă statele membre la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acestei decizii, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.
    21. Cu privire la natura şi scopul instituţiei confiscării, Curtea reţine că, în Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, COM (2008) 766 final, aceasta menţiona faptul că pentru a descuraja activităţile de criminalitate organizată este esenţial ca infractorii să fie deposedaţi de produsele infracţiunii. Grupurile de criminalitate organizată construiesc reţele internaţionale de mare anvergură şi obţin profituri substanţiale din diferite activităţi cu caracter infracţional. Confiscarea şi recuperarea activelor deţinute de infractori constituie un mod foarte eficient de a combate criminalitatea organizată, orientat în principal spre profit. Confiscarea împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanţare pentru alte activităţi cu caracter infracţional, îndepărtează pericolul de a compromite încrederea în sistemele financiare şi de a corupe societatea legitimă. Confiscarea are un caracter disuasiv, deoarece întăreşte principiul potrivit căruia "criminalitatea nu aduce venituri". Aceasta ar putea ajuta la eliminarea modelelor negative oferite de infractori comunităţilor locale. În unele cazuri, măsurile de confiscare a produselor infracţiunii permit urmărirea factorilor de decizie din sânul organizaţiilor criminale, care sunt rareori investigaţi şi urmăriţi penal.
    22. Astfel, în cazul unor infracţiuni cu efecte şi consecinţe grave atât pe plan naţional, cât şi transnaţional, Curtea observă apariţia unui concept/principiu, potrivit căruia infracţiunile nu trebuie să genereze profit/venituri - "crimes does not pay". De asemenea, în doctrină s-a reţinut că măsura confiscării averii nu reprezintă nimic altceva decât o opţiune de politică penală şi un mijloc de represiune şi de reeducare a celor care comit astfel de infracţiuni. Tot ceea ce reprezintă manifestare specifică crimei organizate ar trebui să fie inclus în această categorie. Această confiscare se încadrează în categoria celei de tipul fructum sceleris sau productum sceleris şi are ca obiect câştigurile financiare obţinute prin activităţi infracţionale.
    23. Curtea observă că, potrivit art. 118^2 din Codul penal din 1969, pentru luarea măsurii confiscării extinse trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative: infracţiunea săvârşită să fie una din cele prevăzute la alin. 1 al art. 118 din Codul penal din 1969; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă să fie închisoarea de 5 ani sau mai mare; fapta să fie susceptibilă să îi procure un folos material inculpatului; valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. 1 al art. 118^2 din Codul penal din 1969, ceea ce presupune că nu s-a probat liceitatea bunurilor.
    24. Curtea reţine, astfel, că dispoziţiile criticate vin să stabilească măsura confiscării extinse în cazul condamnării pentru comiterea unor categorii de infracţiuni care au caracter grav, prezentând un pericol social relevant şi a căror săvârşire permite acumularea unor bunuri a căror valoare depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute licit, iar judecătorul are convingerea că bunurile respective provin din săvârşirea aceluiaşi tip de infracţiuni.
    25. Procedând la efectuarea controlului de constituţionalitate propriu-zis, în ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), Curtea observă că autorul excepţiei susţine că inculpaţii care au fost judecaţi anterior introducerii dispoziţiilor criticate în legislaţia naţională se află într-o situaţie net favorabilă, dar discriminatorie faţă de inculpaţii care au avut neşansa de a fi judecaţi după intrarea în vigoare a acestor prevederi, pentru fapte săvârşite în aceeaşi perioadă ca şi cei dintâi.
    26. Curtea constată că, prin Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014, a soluţionat deja această critică. Astfel, instanţa de contencios constituţional a constatat că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe cale de consecinţă, să nu se dispună luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul. Acest raţionament al Curţii are în vedere doar situaţia în care faptele penale ale coautorilor au fost comise înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate.
    27. Curtea reţine însă că autorul prezentei excepţii nu se află într-o astfel de situaţie, fapta sa fiind săvârşită după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012. Din această perspectivă nu se poate afirma că o persoană care a săvârşit fapta înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor criticate se află în aceeaşi situaţie cu cea care a săvârşit fapta ulterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii. Este evident că aceste persoane se află în situaţii diferite. Referitor la principiul egalităţii, instanţa de contencios constituţional a decis, în mod constant, că acesta nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000). Astfel, celui care a săvârşit fapta înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor criticate i se va aplica legea penală mai favorabilă, care nu prevedea măsura confiscării extinse, pe când celui care a săvârşit fapta ulterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii i se va aplica legea în vigoare la acel moment, adică legea ce prevede măsura confiscării extinse. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) sunt pe deplin respectate.
    28. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia normele legale criticate lipsesc de conţinut prezumţia constituţională de dobândire licită a averii, Curtea reţine că aceste norme reglementează condiţiile în care urmează să opereze confiscarea extinsă. În această împrejurare, instanţa de contencios constituţional este chemată să analizeze dacă măsura confiscării extinse îndeplineşte cerinţele constituţionale ale art. 44 alin. (8) teza a doua referitor la prezumţia caracterului licit al dobândirii averii. Pentru a realiza acest control se impune o analiză a principiului constituţional invocat, pe care Curtea este îndrituită să o realizeze.
    29. În virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai că poate, dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a evidenţia aspecte din legislaţie în contradicţie cu Legea fundamentală. (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010). Interpretarea efectuată de Curte trebuie realizată în lumina condiţiilor sociale actuale.
    30. Este indiscutabil faptul că societatea evoluează, iar noile realităţi politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în conţinutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, şi el trebuie să se adapteze modificărilor survenite (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).
    31. Departe de a fi doar o filosofie doctrinară, teoria "doctrina dreptului viu" (living law concept; diritto vivente) este larg acceptată şi aplicată atât la nivelul Curţilor Constituţionale, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu: Hotărârea din 7 iulie 1989 pronunţată în Cauza Soering împotriva Regatului Unit - "Convenţia este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale"; Hotărârea din 29 aprilie 2002 pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit - "Curtea trebuie să aibă o abordare dinamică şi flexibilă în ceea ce priveşte interpretarea Convenţiei, care este un instrument viu, orice interpretare trebuind să fie în concordanţă cu obiectivele fundamentale ale acesteia şi cu coerenţa sistemului apărării drepturilor omului".
    32. În jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că "Drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora". Astfel, prevederile constituţionale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu celelalte dispoziţii constituţionale în aşa fel încât să promoveze consecvenţă internă şi armonie între diferitele sale dispoziţii. De asemenea, dispoziţiile Constituţiei trebuie interpretate sistematic şi prin luarea în considerare a finalităţii lor, fără a se absolutiza una dintre acestea, până la înlăturarea celorlalte la fel de importante (Decizia nr. 566 din 20 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 februarie 2005).
    33. Determinarea conţinutului prezumţiei dobândirii licite a averii trebuie realizată în lumina criteriilor definite de Curte. Din această perspectivă, Curtea distinge în cuprinsul Legii fundamentale două categorii de drepturi, şi anume drepturi absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică), cărora autorităţile statului nu le pot aduce atingere în nicio situaţie, şi drepturi relative, al căror exerciţiu poate fi restrâns cu respectarea unor anumite condiţii.
    34. Curtea reţine că, prin definiţie, în ceea ce priveşte conţinutul şi întinderea atributelor, dreptul de proprietate nu este neîngrădit, ci este configurat de dispoziţiile legii, care stabilesc limitele exerciţiului acestuia şi constituie expresia îmbinării interesului individual al titularului cu interesele colective sau generale (Decizia nr. 492 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 22 ianuarie 2014). În acelaşi timp, prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general, potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ceea ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. (Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008). Prin urmare, de vreme ce dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate comporta anumite limitări, nu se poate pretinde că o garanţie a acestui drept poate avea un caracter absolut. A susţine contrariul duce la situaţia în care, deşi dreptul principal poate fi supus unor limitări, în unele circumstanţe, prin aplicarea prezumţiei, el devine absolut.
    35. Aşa fiind, în contextul stabilirii faptului că prezumţia caracterului licit al dobândirii averii nu este o prezumţie absolută, caracterul relativ al acestei prezumţii nu determină o răsturnare a sarcinii probei, principiul actori incumbit probatio rămânând pe deplin aplicabil, Curtea urmează să stabilească standardul de probă necesar răsturnării unei prezumţii legale relative. Astfel, Curtea observă că prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi relative (iuris tantum) şi absolute (iuris et de iure). Prezumţiile relative nu stabilesc adevăruri categorice, sustrase oricărei posibilităţi de discuţie, de corectare sau infirmare, putând fi combătute, aşadar, prin proba contrară. Prezumţiile absolute, neadmiţând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri legiuitoare.
    36. În doctrină, în privinţa sarcinii probei în materia confiscării, se arată că aceasta are trăsături specifice în sensul că se observă, pe de o parte, o "relaxare" în ceea ce priveşte proba faptelor specifice sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, iar, pe de altă parte, o "divizare" a sarcinii probei, cel în cauză având posibilitatea de a dovedi caracterul licit al bunurilor pe care le deţine. Curtea reţine, însă, că "relaxarea" se referă doar la probarea faptelor sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, art. 118^2 alin. 2 lit. b) din Codul penal din 1969 stabilind că instanţa trebuie să îşi formeze convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale, fără a fi nevoie de pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceste fapte, şi nicidecum că această "relaxare" se referă la dovedirea caracterului ilicit al bunurilor dobândite.
    37. Tot doctrina a subliniat că prezumţia dobândirii licite a averii reprezintă o aplicaţie a prezumţiei de nevinovăţie. Din această perspectivă, urmând a stabili natura măsurii confiscării extinse, Curtea constată că instituţia confiscării extinse nu este altceva decât o formă a măsurii de siguranţă a confiscării. În sistemul sancţiunilor de drept penal s-a impus necesitatea ca, alături de mijloacele de constrângere cu caracter represiv, să se instituie şi un cadru complementar, respectiv cel al măsurilor de siguranţă. Acestea sunt destinate să preîntâmpine săvârşirea altor fapte penale prin înlăturarea stărilor de pericol care au provocat luarea lor. Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, în conformitate cu prevederile art. 2 din Codul penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, conform art. 107 alin. (2) şi (3) din Codul penal. De altfel, şi Curtea Constituţională a statuat că incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa stării de pericol relevată de acea faptă (Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014).
    38. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul unei persoane urmărite penal de a fi prezumată nevinovată şi de a obliga acuzarea să suporte sarcina de a proba afirmaţiile îndreptate împotriva sa intră sub incidenţa noţiunii generale de proces echitabil (Hotărârea din 17 decembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, pct. 68). Acest drept nu este însă absolut, întrucât orice sistem juridic operează cu prezumţii de fapt sau de drept, la care convenţia nu se opune în principiu atât timp cât statele contractante nu încalcă anumite limite, ţinând seama de gravitatea mizei în cauză şi respectând dreptul la apărare (Hotărârea din 7 octombrie 1988, pronunţată în Cauza Salabiaku împotriva Franţei, pct. 28).
    39. Astfel, în ceea ce priveşte măsura confiscării extinse, în vederea stabilirii standardului de probă, Curtea Constituţională reţine că nu trebuie plecat de la premisa că prezumţia dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, respectiv prin probarea faptului că bunurile în cauză provin din comiterea de infracţiuni. Dacă aceasta ar fi abordarea, confiscarea extinsă ar fi lipsită de orice raţiune de a exista, căci dacă se ajunge la probarea fiecărui act infracţional din care provin anumite bunuri, se va ajunge şi la condamnarea autorului pentru aceste acte, şi deci la confiscarea specială a bunurilor astfel obţinute, nemaigăsindu-şi utilitatea măsura confiscării extinse. Prin urmare, o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin prezumţii simple, fapt statuat şi în doctrină. De altfel, prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, instanţa de contencios constituţional a statuat că prezumţia instituită de alin. (8) al art. 44 din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, ceea ce înseamnă că această prezumţie nu este una absolută.
    40. Dacă s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumţiei dobândirii licite a averii, contrar prevederilor constituţionale, s-ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societăţii în ansamblu, căreia statul este ţinut să îi acorde ocrotire, cu consecinţa ruperii echilibrului ce trebuie să existe între interesul general al societăţii şi interesele legitime ale fiecărei persoane. De asemenea, Curtea observă că măsura confiscării extinse se poate dispune în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni grave, susceptibile să procure şi să genereze foloase materiale ilicite, infracţiuni a căror săvârşire reprezintă scopul grupurilor infracţionale organizate şi care se înscriu în fenomenul criminalităţii organizate. În acest context, absolutizarea prezumţiei dobândirii licite a averii ar presupune o veritabilă "probatio diabolica" în sarcina organelor judiciare.
    41. Curtea reţine că folosirea de prezumţii în cadrul procedurilor de confiscare este recunoscută şi la nivelul instanţei de la Strasbourg, dar ea trebuie să fie însoţită de anumite garanţii, ce vin să protejeze drepturile apărării. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că fiecare sistem juridic recunoaşte prezumţiile de fapt sau de drept. Convenţia în mod evident nu interzice astfel de prezumţii, în principiu. Cu toate acestea, dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor presupune existenţa unei garanţii judiciare eficiente (Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei). Astfel, din jurisprudenţa europeană (Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45; Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43; Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei; Decizia din 27 iunie 2002, pronunţată în Cauza Butler împotriva Regatului Unit) se desprinde necesitatea existenţei următoarelor garanţii: evaluarea trebuie făcută de către o instanţă în cadrul unei proceduri judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecţiile şi să prezinte dovezile (fie ele mărturii documentare sau verbale) pe care le consideră necesare; prezumţiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi răsturnate de inculpat.
    42. Prin urmare, instanţa europeană a statuat că aplicarea practică a diverselor dispoziţii naţionale, care permit confiscarea extinsă, este compatibilă cu noţiunea de proces echitabil, cu prezumţia de nevinovăţie, cu protecţia proprietăţii, şi include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenţie. A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45, Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43, Hotărârea din 1 martie 2007, pronunţată în Cauza Geerings împotriva Olandei, paragraful 44, precum şi Hotărârea din 10 mai 2012, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 52.
    43. Curtea constată că dispoziţiile privind confiscarea extinsă, introduse în legislaţia română prin Legea nr. 63/2012, reglementează garanţiile relevate în jurisprudenţa curţii europene. Astfel, măsura confiscării extinse este dispusă de către o instanţă judecătorească, pe baza convingerii proprii că bunurile supuse confiscării provin din activităţi infracţionale, formate în urma parcurgerii unei proceduri judiciare publice, în cadrul căreia persoanele în cauză au acces la dosar şi la argumentele acuzării şi au posibilitatea să propună probe şi să prezinte dovezile pe care le consideră necesare.
    44. Pentru considerentele prezentate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală.
    45. Referitor la critica autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate permit aplicarea cu caracter retroactiv a măsurii confiscării extinse, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, atât timp cât aceasta se aplică unor bunuri dobândite în urmă cu până la 5 ani, dar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, Curtea reţine că prin Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014, a statuat că: "sub incidenţa reglementării constituţionale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanţial) şi nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare. Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se stabileşte ce fapte constituie infracţiuni, sancţiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fie executate pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale. Prin lege penală se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ propriu-zis, adică o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial. Prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea Constituţională, referindu-se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că "aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor". Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul la care conduce norma pusă în discuţie. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 118^2 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial şi nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii de infracţiuni. Or, măsura de siguranţă a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol şi la preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. În consecinţă, măsura de siguranţă a confiscării extinse este o normă de drept penal material."
    46. Curtea constată existenţa unei deosebiri între situaţia ce a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 78/2014 şi prezenta cauză. Astfel, în prima cauză infracţiunile au fost săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, pe când, în prezenta cauză, infracţiunile au fost săvârşite după intrarea în vigoare a legii referitoare la confiscarea extinsă. De asemenea, cele două cauze diferă şi din perspectiva formulării criticilor de neconstituţionalitate, în cauza de faţă, autorul invocând neconstituţionalitatea prevederii care permite confiscarea extinsă a bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, chiar dacă faptele pentru care este cercetat au fost comise după această dată, respectiv după 22 aprilie 2012.
    47. În doctrină s-a reţinut că măsura de siguranţă a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracţiunea care a determinat condamnarea, cât şi actele anterioare acesteia din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse au fost comise după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 63/2012.
    48. Curtea reţine că principiul neretroactivităţii legii îşi găseşte justificarea şi are rolul de a asigura stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice. Prin urmare numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecţilor de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea, doctrina a statuat că o lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând atitudinile deviante. Este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente şi o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.
    49. În considerarea celor de mai sus şi având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional care califică confiscarea extinsă ca instituţie de drept material, Curtea constată că norma legală criticată nu poate retroactiva nici cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. Dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    50. În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012.
    51. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Savu în Dosarul nr. 7.494/30/2013 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 118^2 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2014.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    AUGUSTIN ZEGREAN
    Magistrat-asistent,
    Bianca Drăghici
    ------