DECIZIE 1 13/03/2023

DECIZIA nr. 1 din 13 martie 2023referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil și ale art. 94 pct. 1 lit. h) și k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă

EMITENT

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 337 din 21 aprilie 2023
Dosar nr. 9/1/2023

Corina-Alina Corbu	- președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție -președintele completului
Laura-Mihaela Ivanovici	- președintele Secției I civile
Marian Budă	- președintele Secției a II-a civile
Mariana Constantinescu	- președintele Secției de contencios administrativ și fiscal
Andrei Claudiu Rus	- președintele Secției penale
Eugenia Pușcașiu	- judecător la Secția I civilă
Mirela Vișan	- judecător la Secția I civilă
Mariana Hortolomei	- judecător la Secția I civilă
Cristina Truțescu	- judecător la Secția I civilă
Cristina Petronela Văleanu	- judecător la Secția I civilă
Adina Georgeta Ponea	- judecător la Secția I civilă
Beatrice Ioana Nestor	- judecător la Secția I civilă
Irina Alexandra Boldea	- judecător la Secția I civilă
Petronela Iulia Nițu	- judecător la Secția a II-a civilă
Virginia Florentina Duminecă	- judecător la Secția a II-a civilă
Adina Oana Surdu	- judecător la Secția a II-a civilă
Carmen Trănica Teau	- judecător la Secția a II-a civilă
Mărioara Isailă	- judecător la Secția a II-a civilă
Diana Manole	- judecător la Secția a II-a civilă
Mirela Polițeanu	- judecător la Secția a II-a civilă
Roxana Popa	- judecător la Secția a II-a civilă
Horațiu Pătrașcu	- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
Adriana Elena Gherasim	- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
Dan Andrei Enescu	- judecător la Secția penală
Constantin Epure	- judecător la Secția penală

1. Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/1/2023 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).2. Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.4. La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.5. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București ce formează obiectul Dosarului nr. 9/1/2023.6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctul de vedere al procurorului general.7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că a doua orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii. Astfel, arată că cererile în constatare întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil au caracter autonom. În acest sens, menționează că aceste cereri au un regim juridic propriu și distinct de cel al cererilor privind acordarea despăgubirilor în temeiul art. 253 alin. (4) din Codul civil. În aceste condiții, conchide că tribunalul este instanța competentă material să soluționeze cauzele în care au fost formulate cererile întemeiate pe ambele texte de lege.9. Nemaifiind alte întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii10. Prin Hotărârea nr. 233 din 10 noiembrie 2022, Colegiul de conducere al Curții de Apel București a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil și ale art. 94 pct. 1 lit. h) și k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili competența materială de soluționare a cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depășesc valoarea de 200.000 lei inclusiv.II. Dispozițiile legale supuse interpretării11. Codul civil
Art. 253 - Mijloace de apărare(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: (...) c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (...)(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.12. Codul de procedură civilă
Art. 94 - Judecătoria
Judecătoriile judecă: 1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (...)
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe; (...)
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;“ (...)
Art. 95 - Tribunalul
Tribunalele judecă: 1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;“ (...)III. Orientările jurisprudențiale divergente13. Autorul sesizării a menționat că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, în sensul că unele instanțe au stabilit că cererile având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale formulate simultan cu cererile de acordare a despăgubirilor în cuantum de până la 200.000 lei inclusiv intră în competența judecătoriei, iar alte instanțe au stabilit că acestea intră în competența tribunalului.14. Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că cererile având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei care aducere atingere unui drept nepatrimonial, întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, au natura unor capete de cerere accesorii celor având ca obiect plata despăgubirilor pentru daune morale, întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, competența materială fiind stabilită în funcție de criteriul valoric, conform art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă.15. În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că trebuie luată în considerare Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin care s-a reținut că plasarea în mod artificial a cererii de a se constata existența faptei ilicite discriminatorii, sub forma unui capăt principal de cerere, nu poate juca vreun rol în determinarea instanței competente să judece acțiunile în angajarea răspunderii delictuale pentru fapte discriminatorii. Această statuare este aplicabilă mutatis mutandis și în ipoteza faptei ilicite delictuale, chiar fără conotații discriminatorii.16. Ca atare, acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 253 din Codul civil reprezintă specii ale acțiunii în răspundere delictuală reglementate de art. 1.349 din același cod, care nu pot fi disociate de despăgubirile solicitate în vederea reparării prejudiciului cauzat. În consecință, cererile întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil cuprind, în mod implicit, solicitarea de a se constata caracterul ilicit al faptei, care reprezintă una dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale.17. În sensul primei orientări au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătorești definitive: Sentința civilă nr. 39 din 19 iunie 2017 a Curții de Apel Craiova - Secția I civilă; Sentința civilă nr. 179F din 6 decembrie 2017 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; sentințele civile nr. 141/F/CC/2019 din 13 august 2019 și nr. 126/F/CC/2021 din 10 iunie 2021 ale Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.18. În cadrul primei orientări s-a conturat și o opinie nuanțată conform căreia cererile întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. a)-c) din Codul civil vizează apărarea drepturilor nepatrimoniale și intră în sfera de competență a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă. Aceste cereri vizează, în sens larg, obligații de a face sau de a nu face. În măsura în care acestor capete de cerere principale le este alăturată și solicitarea de reparare a unui prejudiciu, care se circumscrie unui capăt de cerere principal în strânsă legătură cu celelalte, competența se stabilește conform art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă în considerarea criteriului valoric prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k) din același cod.19. Această opinie este reflectată în următoarele hotărâri judecătorești definitive: sentințele civile nr. 121F din 1 octombrie 2020, nr. 100F din 8 iulie 2021, nr. 41F din 25 martie 2022 ale Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și Sentința civilă nr. 50F/2020 din 25 iunie 2020 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.20. În a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că cererile având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei, întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, au natura unor capete de cerere principale, cu caracter autonom, care intră în competența tribunalului, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.21. În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că solicitarea de constatare a caracterului ilicit al faptei constituie chiar unul dintre mecanismele alternative, independente, de apărare a drepturilor nepatrimoniale. Aceste mijloace de protecție trebuie valorificate ca mecanisme speciale de apărare a drepturilor nepatrimoniale, care au fost preluate de legiuitor din sistemul de drept elvețian.22. De vreme ce constatarea caracterului ilicit al faptei constituie una dintre variantele primului mod procedural pus la dispoziție de legiuitor prin art. 253 alin. (1) din Codul civil [în funcție de etapa de desfășurare a pretinsei încălcări a dreptului nepatrimonial și de durata acesteia, la lit. a)-c)], iar exercitarea lui în același timp cu mijloacele procedurale puse la dispoziție de art. 253 alin. (3) și (4) din același cod nu ridică nicio problemă pentru variantele de la lit. a) și b), aceeași este situația și în privința variantei de la lit. c).23. S-a apreciat că folosirea adverbului „totodată“ pentru mijlocul procedural instituit de art. 253 alin. (3) din Codul civil și a locuțiunii adverbiale „de asemenea“ pentru mijlocul procedural pus la dispoziție prin art. 253 alin. (4) din același cod presupune că tipul de cerere reglementat la ultimul alineat se exercită în aceleași condiții cu cel de la alineatul al treilea. Cum mijlocul procedural reglementat la art. 253 alin. (3) din Codul civil se poate exercita în același timp cu cel prevăzut la art. 253 alin. (1) din Codul civil, aceeași soluție legislativă se regăsește și în privința celui de la ultimul alineat al aceluiași articol. Or, având în vedere că aceste solicitări nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 94 pct. 1 lit. a)-j) din Codul de procedură civilă, ele intră sub incidența dispozițiilor art. 95 pct. 1 din același cod.24. S-a mai arătat că instanța competentă material nu poate fi stabilită prin raportare la valoarea capătului de cerere prin care se solicită despăgubirile, deoarece prevederile art. 253 din Codul civil reprezintă norme speciale față de normele generale care reglementează răspunderea civilă. În măsura în care s-ar accepta interpretarea conform căreia instanța competentă se determină în funcție de valoarea despăgubirilor solicitate în baza art. 253 alin. (4) din Codul civil, s-ar ajunge la situații contradictorii, respectiv: dacă s-ar solicita atât constatarea caracterului ilicit al faptei în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, cât și despăgubiri al căror cuantum s-a situa sub pragul valoric de 200.000 lei inclusiv în temeiul art. 253 alin. (4) din Codul civil, instanța competentă ar fi judecătoria potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă; însă dacă cererea ar avea ca obiect exclusiv constatarea caracterului ilicit al faptei în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, instanța competentă ar fi tribunalul, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.25. În sensul celei de-a doua orientări au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătorești definitive: Sentința civilă nr. 4 din 23 ianuarie 2017 a Curții de Apel Craiova - Secția I civilă; Sentința civilă nr. 11/C din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel Constanța - Secția I civilă; Decizia civilă nr. 19F/2017 din 14 februarie 2017 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă; sentințele civile nr. 150F din 8 decembrie 2020 și nr. 13F din 29 ianuarie 2021 ale Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; Sentința civilă nr. 167F/2021 din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă; Sentința civilă nr. 89/F/CC/2019 din 2 mai 2019 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă și Decizia civilă nr. 65/F/CC/2021 din 1 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.IV. Jurisprudența Curții Constituționale26. Art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă a format obiectul unei excepții de neconstituționalitate care a fost respinsă prin Decizia nr. 152 din 4 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 10 mai 2021.V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție27. În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept supusă dezlegării.VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție28. Procurorul general a exprimat un punct de vedere ce corespunde celei de-a doua orientări jurisprudențiale, în sensul că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori amenințării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din Codul civil, fiind o cerere nepatrimonială, de competența materială de primă instanță a tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Acestea reprezintă „mijloace de apărare“ ale drepturilor personale nepatrimoniale descrise în cuprinsul art. 252 din Codul civil, putând fi formulate pe cale separată, principală, neîncadrându-se în niciuna dintre dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. a)-j) din Codul de procedură civilă. Chiar și în situația în care se formulează simultan cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, care sunt de competența tribunalelor, precum și cereri de acordare a despăgubirilor într-un cuantum mai mic de 200.000 lei, care sunt de competența judecătoriilor, competența de soluționare aparține tot tribunalului, ca instanță superioară în grad, potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă.29. În susținerea acestui punct de vedere, procurorul general a apreciat că soluționarea problemei de drept supuse analizei implică stabilirea raportului dintre capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei și cel de acordare a despăgubirilor pentru repararea prejudiciului nepatrimonial.30. În acest sens, a menționat că din interpretarea gramaticală a art. 253 din Codul civil rezultă că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cumula mijloacele de apărare reglementate de alin. (1) lit. a)-c) cu cele de la alin. (3) și (4) ale aceluiași articol.31. Art. 253 alin. (1) din Codul civil prevede posibilitatea în favoarea persoanei fizice de a cere „oricând“ instanței constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, având „totodată“ acces la mijloacele de apărare prevăzute de alin. (3) și „de asemenea“ de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat.32. Inspirându-se din sistemul de drept elvețian, legiuitorul a reglementat un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, care înglobează atât măsuri nepatrimoniale pentru restabilirea dreptului atins [art. 253 alin. (1)-(3) din Codul civil], cât și măsuri patrimoniale pentru indemnizarea victimei [art. 253 alin. (4) din Codul civil].33. Caracterul autonom al celor trei tipuri de acțiuni specifice apărării drepturilor nepatrimoniale reiese din condițiile lor de exercitare reglementate de art. 253 din Codul civil.34. Astfel, măsurile de prevenire și încetare a încălcării unui drept nepatrimonial pot fi dispuse independent de vinovăția autorului (cum ar fi cazul exercițiului unui drept care interferează cu alt drept nepatrimonial), inclusiv înainte de producerea unui prejudiciu [art. 253 alin. (1) lit. a) din Codul civil].35. Din perspectiva condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei, din analiza art. 253 alin. (1) din Codul civil rezultă că trebuie să fi avut loc o încălcare ori o amenințare a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și tulburarea să persiste.36. În schimb, pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor sau, după caz, a reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat este necesară o condiție suplimentară, prevăzută expres de alin. (4) al art. 253 din Codul civil, și anume ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei ilicite.37. Prin urmare, accesul la acest mijloc de apărare este garantat pentru simpla încălcare sau amenințare a dreptului nepatrimonial, îndeplinirea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale fiind necesară numai pentru capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor.38. S-a mai arătat că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei este imprescriptibilă conform art. 2.502 alin. (2) pct. 1 din Codul civil, iar cererea de acordare a despăgubirilor este supusă prescripției extinctive, astfel cum prevede art. 253 alin. (4)teza finală din Codul civil.39. Autonomia capătului de cerere privind constatarea caracterului ilicit al faptei rezultă din împrejurarea că obiectul său este distinct, condițiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea sa sunt diferite, dreptul la acțiune în sens material este independent și are un regim juridic propriu din perspectiva prescripției extinctive în raport cu cel având ca obiect pretenții.40. Ca atare, în măsura în care reclamantul înțelege să își construiască demersul său procesual în această manieră, există posibilitatea constatării caracterului ilicit al faptei prin dispozitivul hotărârii și respingerii acțiunii în pretenții ca prescrisă sau ca neîntemeiată, după cum există și posibilitatea admiterii ambelor capete de cerere.41. Acest raționament juridic este valabil pentru ipoteza în care este neîndoielnică voința reclamantului de a învesti instanța cu un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei.42. În schimb, dacă referirea la caracterul ilicit al faptei reprezintă doar expresia voinței reclamantului de a antama o condiție a răspunderii civile delictuale, menită a asigura obligarea celeilalte părți la plata despăgubirilor, se va considera că acțiunea are un singur capăt de cerere având ca obiect pretenții.VII. Opinia judecătorilor-raportori43. Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil și că tribunalul este instanța competentă material în ce privește soluționarea cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depășesc valoarea de 200.000 lei inclusiv.VIII. Înalta Curte de Casație și JustițieVIII.1. Asupra admisibilității recursului în interesul legii44. Prin Hotărârea nr. 233 din 10 noiembrie 2022, Colegiul de conducere al Curții de Apel București a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil și ale art. 94 pct. 1 lit. h) și k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili competența materială de soluționare a cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depășesc valoarea de 200.000 lei inclusiv, întrucât problema de drept ar fi primit o dezlegare diferită în practica instanțelor judecătorești din țară, sens în care au fost anexate hotărâri judecătorești definitive, în majoritate pronunțate în cadrul procedurii regulatorului de competență.45. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispozițiilor legale incidente, art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele aspecte.46. Art. 514 din Codul de procedură civilă stabilește că pentru acuratețea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, colegiile de conducere ale curților de apel au îndatorirea să solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit.47. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.“48. Așadar, textele legale menționate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o face Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești, dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.49. Nu în ultimul rând, este necesar ca sesizarea să fie de natură să ducă la atingerea scopului recursului în interesul legii, respectiv unificarea jurisprudenței divergente prin asigurarea interpretării și aplicării textelor de lege supuse examinării, sub forma unei dezlegări de principiu.50. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat deja, prin Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016, că premisele recursului în interesul legii sunt acelea ca dispoziția legală ce conține reglementări îndoielnice, lacunare, neclare, să fie lămurită sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia.51. Din perspectiva celor expuse și a dispozițiilor legale enunțate se constată că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, în ce privește admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație Justiție de către Colegiul de conducere al Curții de Apel București, respectiv este îndeplinită atât cerința legală privind titularul sesizării, cât și cea vizând dezlegarea diferită, prin hotărâri judecătorești definitive, a problemei de drept ce vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil și ale art. 94 pct. 1 lit. h) și k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în ce privește competența materială a instanțelor, în soluționarea cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depășesc valoarea de 200.000 lei inclusiv.VIII.2. Asupra fondului recursului în interesul legii52. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în esență, problema de drept ce constituie obiectul sesizării vizează stabilirea competenței materiale a instanței în ce privește acțiunile având ca obiect cereri în constatarea caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, de a se acorda despăgubiri care nu depășesc valoarea de 200.000 lei inclusiv.53. Din această perspectivă se apreciază că în examinarea problemei de drept enunțate se impune analiza dispozițiilor art. 253 și ale art. 1.391 din Codul civil și ale art. 94 și 95 din Codul de procedură civilă.54. Prioritar analizei acestor dispoziții trebuie precizat că dispozițiile art. 252-257 din Codul civil sunt inspirate din dispozițiile art. 28 și 29 din Codul civil elvețian, în care se consideră că gravitatea prejudiciului moral poate fi diminuată de satisfacția pe care victima a primit-o prin hotărârea de constatare a caracterului ilicit al faptei, care este publicată sau, după caz, comunicată unor terți.55. Așadar, având ca reper modelul elvețian (dispozițiile art. 28 și 29 din Codul civil elvețian modificat în anul 1983), o reglementare relativ modernă, cu o jurisprudență deja conturată, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi în noul Cod civil o reglementare unitară privind mijloacele de protejare a drepturilor nepatrimoniale, punând la dispoziția persoanei interesate mijloace moderne și flexibile pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, atât prin măsuri menite să restabilească dreptul atins, cât și prin compensații materiale, mijloace care pot fi cumulate, păstrându-și, însă, caracterul distinct.56. Astfel, art. 253 din Codul civil, referindu-se la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale, concluzie ce rezultă din denumirea marginală a textului „Mijloace de apărare“ și cea a titlului V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale“ din cartea I „Despre persoane“ din Codul civil, prevede că:(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.
Art. 1.391 din Codul civil, cu denumirea marginală „Repararea prejudiciului nepatrimonial“, prevede:(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.(2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispozițiilor prezentului articol, nu trece la moștenitori. Aceștia îl pot însă exercita, dacă acțiunea a fost pornită de defunct.(5) Dispozițiile art. 253-256 rămân aplicabile.
Dispozițiile art. 94 din Codul de procedură civilă prevăd că:
Judecătoriile judecă:1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (...)
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe; (...)
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;“ (...)
Dispozițiile art. 95 din Codul de procedură civilă prevăd că:
Tribunalele judecă:1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;“ (...)57. Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, în ce privește problema de drept ce formează obiectul sesizării, se constată că, în analiza dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, raportat la art. 253 alin. (4) din Codul civil, se impune lămurirea cu prioritate a următoarelor aspecte:
a) care este raportul dintre capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei, pe de o parte, și cel privind acordarea despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs, pe de altă parte, respectiv dacă cererea având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unui drept nepatrimonial, întemeiată pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, are natura unui capăt de cerere autonom, distinct de cel având ca obiect plata despăgubirilor pentru daune morale, întemeiat pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, sau reprezintă doar o specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală reglementate de art. 1.349 din Codul civil, care nu poate fi disociată de despăgubirile solicitate în vederea reparării prejudiciului cauzat, întrucât prin aceasta se solicită, în mod implicit, constatarea existenței faptei ilicite, care reprezintă una dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale;
b) în ipoteza în care s-ar considera că există două capete de cerere distincte și autonome, se impune a se stabili care este natura juridică a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. a)-c) din Codul civil, respectiv dacă aceasta are natura juridică a unei acțiuni în constatare (în apărarea unui drept nepatrimonial) care, nefăcând parte din categoria acțiunilor enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-k) din Codul de procedură civilă pentru a intra în competența de soluționare a judecătoriei, va fi de competența tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, sau dacă vizează, în sens larg, obligații de a face sau de a nu face, ce intră în competența de soluționare a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă;
c) care este instanța competentă material atunci când cele două capete de cerere (constatarea caracterului ilicit al faptei și plata despăgubirilor care nu depășesc valoarea de 200.000 lei inclusiv) sunt formulate simultan în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil.58. Cu referire la primul aspect, ce vizează raportul dintre cele două cereri, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori al amenințării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din Codul civil.59. Astfel, din analiza dispozițiilor art. 253 din Codul civil rezultă că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate are la dispoziție mai multe mecanisme alternative și independente de apărare, prevăzute de alin. (1) lit. a)-c), respectiv la alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, mecanisme ce pot fi cumulate.60. Ideea caracterului cumulativ al mijloacelor de apărare prevăzute de alin. (1), (3) și (4) ale textului legal analizat rezultă din interpretarea gramaticală și sistemică a acestuia, termenii folosiți de legiuitor conducând în mod neechivoc la această concluzie.61. Astfel, în alin. (1) se menționează că persoana poate cere „oricând“ instanței constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, având „totodată“ acces la mijloacele de apărare prevăzute de alin. (3) și „de asemenea“ posibilitatea de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, potrivit alin. (4).62. Așadar, art. 253 din Codul civil reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau amenințate [cele de la alin. (1) și (3)], cât și măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)], posibilitatea cumulului mijloacelor de apărare fiind incontestabilă.63. Folosirea adverbului „totodată“ pentru mijlocul procedural pus la dispoziția persoanei interesate prin art. 253 alin. (3) din Codul civil și a locuțiunii adverbiale „de asemenea“ pentru mijlocul procedural pus la dispoziție prin art. 253 alin. (4) din același cod presupune că tipul de cerere reglementată de alin. (4) (acordarea de despăgubiri sau a unei reparații patrimoniale) se exercită în aceleași condiții cu cererea de la alin. (3) (obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat).64. Cum cererea de la alin. (3) al art. 253 din Codul civil se poate exercita în același timp cu cea reglementată de primul alineat al aceluiași text legal, aceeași soluție trebuie adoptată și pentru cererea de la alin. (4) al textului legal enunțat.65. Cu alte cuvinte, cererea prin care persoana prejudiciată solicită, în temeiul art. 253 alin. (4) din Codul civil, despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat poate fi formulată concomitent cu cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, întrucât persoana interesată nefiind obligată să opteze pentru una dintre ele, rezultă că fiecare dintre aceste cereri își păstrează caracterul autonom și distinct.66. Sub un alt aspect, din cuprinsul art. 253 alin. (1) din Codul civil rezultă că, pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei, trebuie să fi avut loc o încălcare ori o amenințare a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și tulburarea trebuie să persiste, în timp ce, pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirii sau, după caz, a reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, este necesară o condiție suplimentară, expres prevăzută de alin. (4) al art. 253 din Codul civil, și anume ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei ilicite.67. Cu alte cuvinte, pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei nu este neapărat necesară îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în concret, accesul la acest mijloc de apărare fiind garantat pentru simpla încălcare sau amenințare a dreptului nepatrimonial, dar, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri, cerințele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie să fie îndeplinite.68. În aceste condiții, cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil nu poate fi considerată o specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală întrucât constatarea caracterului ilicit al faptei, în temeiul textului legal menționat, este considerată de legiuitor ca fiind chiar una dintre modalitățile de apărare prevăzute în favoarea persoanei ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate sau amenințate, pe când, în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, caracterul ilicit al faptei constituie doar una dintre condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acțiunii, finalitatea urmărită fiind acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite, prejudiciu care poate fi patrimonial sau nepatrimonial.69. Distincția este și mai clară prin raportare la natura juridică a celor două cereri, cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil fiind una în constatare, în timp ce acțiunea în răspundere civilă delictuală este o acțiune în realizare.70. În sprijinul tezei potrivit căreia cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie o formă de răspundere civilă delictuală vin atât denumirea marginală a art. 253 din Codul civil „Mijloace de apărare“ (a drepturilor nepatrimoniale), cât și topografia textului.71. Astfel, art. 253 din Codul civil este situat în titlul V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale“ din cartea I a Codului civil, „Despre persoane“, în timp ce art. 1.391 din Codul civil este situat în secțiunea a 6-a „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale“ a capitolului IV „Răspunderea civilă“ din titlul II „Izvoarele obligațiilor“ al cărții a V-a „Despre obligații“.72. Art. 1.391 din Codul civil, cu denumirea marginală „Repararea prejudiciului nepatrimonial“, prevede la alin. (5) că „dispozițiile art. 253-256 rămân aplicabile“, ceea ce conduce la concluzia că aceste din urmă dispoziții legale nu au fost concepute ca o formă de reparare a prejudiciului nepatrimonial, ca efect al îndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale, însă ele vor fi incidente și în aceste situații, rămânând aplicabile, astfel cum prevede, în mod explicit, textul.73. Cu alte cuvinte, sfera de aplicare a art. 253-256 din Codul civil este mai amplă decât aceea a ipotezelor de răspundere civilă delictuală tipică pentru fapta proprie, incluzând și ipotezele de lipsă a vinovăției, împrejurare față de care nu se poate aprecia că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei ar avea un rol pur argumentativ și că ar constitui o simplă afirmare a uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale.74. Autonomia capătului de cerere privind constatarea caracterului ilicit al faptei față de cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor mai rezultă și din împrejurarea că dreptul la acțiune în sens material este independent și are un regim juridic aparte din perspectiva prescripției extinctive în raport cu cel având ca obiect acordarea despăgubirilor.75. Astfel, art. 253 alin. (4)teza finală din Codul civil prevede în mod expres că dreptul la acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial este supus prescripției extinctive. În schimb, cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei este imprescriptibilă, prin raportare la dispozițiile art. 2.502 alin. (2) pct. 1 din Codul civil, care stabilesc că acțiunea pentru apărarea unui drept nepatrimonial este imprescriptibilă, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel.76. Ca atare, în situația în care reclamantul înțelege să promoveze o cerere de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, întemeiată pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, simultan cu o cerere în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din același cod, există posibilitatea constatării caracterului ilicit al faptei prin dispozitivul hotărârii judecătorești și a respingerii acțiunii în pretenții ca prescrisă sau ca neîntemeiată, după caz, după cum există și posibilitatea admiterii ambelor capete de cerere.77. În cazul în care s-ar considera că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie un capăt de cerere distinct, o eventuală admitere a excepției prescripției dreptului la acțiunea în pretenții ar face ca acest capăt de cerere să rămână nesoluționat, în pofida unor norme care stabilesc caracterul său imprescriptibil, ceea ce nu poate fi acceptat.78. În considerarea acestor argumente, se impune concluzia că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori al amenințării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, constituind prin ea însăși o măsură reparatorie (de natură nepatrimonială) a prejudiciilor nepatrimoniale, reglementată distinct de celelalte mijloace juridice de protejare a drepturilor nepatrimoniale cuprinse în art. 253 alin. (3) și (4) din Codul civil, are caracter autonom față de cererea privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din Codul civil.79. În ceea ce privește cea de-a doua chestiune în discuție, referitoare la natura juridică a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acțiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei este o acțiune nepatrimonială (în apărarea unui drept nepatrimonial), prin care se tinde la restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat, care, nefăcând parte din categoria acțiunilor enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-k) din Codul de procedură civilă, nu intră în competența de soluționare a judecătoriei, astfel că va fi de competența tribunalului, ca instanță de drept comun, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, care prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.80. Nu se poate considera că o astfel de acțiune ar viza, în sens larg, obligații de a face sau de a nu face, ce intră în competența de soluționare a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, întrucât pe calea acesteia nu se urmărește stabilirea sau interzicerea unei anumite conduite, a unei îndatoriri etc., ci se tinde la constatarea existenței unui drept nepatrimonial.81. Or, cererile de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care se referă art. 253 alin. (1)-(3) din Codul civil excedează prin conținutul lor sferei „obligațiilor de a face sau de a nu face neevaluabile în bani“, fiind, astfel, de competența tribunalului, în temeiul art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.82. Nu se poate reține că o astfel de acțiune, în constatare, ar fi inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 35 din Codul de procedură civilă, întrucât reclamantul ar avea la îndemână acțiunea în despăgubire, pentru că, din modul de reglementare a mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale, rezultă că poate exista un cumul de măsuri, fiecare având natura sa specifică, motiv pentru care este evident că acțiunea în despăgubire nu constituie acțiunea în realizare corespondentă.83. Din perspectiva celor expuse, în raport cu dispozițiile art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că tribunalul este instanța competentă material să judece acțiunile având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, care nu depășește valoarea de 200.000 lei inclusiv.84. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București și, în consecință, stabilește că:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil și ale art. 94 pct. 1 lit. h) și k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul este instanța competentă material în ce privește soluționarea cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depășesc valoarea de 200.000 lei inclusiv.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 martie 2023.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
CORINA-ALINA CORBU
Magistrat-asistent,
Cristian Balacciu
------