DECIZIE nr. 259 din 24 septembrie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penalăEMITENT | CURTEA CONSTITUŢIONALĂ |
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 770 din 23 octombrie 2002
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Lucian Stangu - judecător
Şerban Viorel Stanoiu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 2.301/2001 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 septembrie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 24 septembrie 2002.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:
Prin Încheierea din 26 martie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 2.301/2001, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pompiliu Bota în dosarul menţionat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile art. 409 din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece conferă numai procurorului general dreptul de a promova recurs în anulare, precum şi prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie referitoare la imparţialitatea procurorilor, întrucât Ministerul Public se subordonează Guvernului, iar procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, fiind astfel lipsiţi de independenta faţă de puterea executivă. Se arata ca aceleaşi dispoziţii sunt contrare şi prevederilor art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare.
Dispoziţiile art. 410 contravin, în opinia autorului excepţiei, prevederilor art. 4 pct. 1 şi 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori pentru aceeaşi fapta.
Dispoziţiile art. 411 alin. 4 din Codul de procedură penală încalcă, în opinia autorului excepţiei, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, prevăzute în art. 6 pct. 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cu privire la dispoziţiile art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, definitivă ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, prin care s-a statuat ca posibilitatea procurorului general de a dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti încalcă principiul separaţiei puterilor în stat.
Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală arata ca, potrivit art. 128 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii, iar potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege. Se apreciază ca dispoziţiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor art. 4 pct. 1 şi 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece aceste dispoziţii instituie o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, iar nu un nou proces în aceeaşi cauza.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a transmite în scris punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauza.
Preşedintele Camerei Deputaţilor arata ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale, întrucât căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii, iar legea a încredinţat Ministerului Public dreptul şi îndatorirea de a promova recursul în anulare, atunci când exista vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 410 din Codul de procedură penală. Recursul în anulare are un caracter excepţional şi, prin urmare, nu poate fi lăsat la dispoziţia părţilor, deoarece s-ar periclita stabilitatea şi siguranţa ordinii de drept stabilite prin justiţie. Dispoziţiile art. 409, 410 şi 412 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile din Constituţie, întrucât acestea statuează posibilitatea exercitării căilor de atac şi de către Ministerul Public, în condiţiile stabilite de lege. Se mai apreciază că nu sunt incalcate prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece în cauza se exercită o cale de atac în cadrul aceluiaşi proces penal, pornit împotriva inculpatului, iar nu în cadrul unui nou proces penal. În concluzie, se arata ca dispoziţiile art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale şi se propune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul considera excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409, 410 şi ale art. 411 alin. 4 din Codul de procedură penală, în raport cu art. 21 şi 11 din Constituţie, ca fiind neîntemeiată. În motivarea acestei opinii se arata ca dispoziţiile art. 409 nu pot fi considerate ca fiind contrare prevederilor art. 21 din Constituţie, deoarece recursul în anulare reprezintă o procedură cu caracter excepţional, având o sfera restrânsă în ceea ce priveşte titularii, o astfel de limitare existând în multe legislaţii europene. Pe de altă parte, conform art. 125 alin. (3) din Constituţie, legea este cea care stabileşte procedura de judecată.
În ceea ce priveşte critica art. 410 pct. I.7^1, care reprezintă temeiul juridic al promovării recursului în anulare în speta dedusă controlului de constituţionalitate, în sensul că acesta ar contraveni dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd ca nici o persoană nu poate fi judecata sau condamnata pentru o infracţiune pentru care a fost achitată sau condamnata, Guvernul arata ca principiul non bis în idem are în vedere neinceperea unui nou proces penal cu privire la aceeaşi fapta şi la acelaşi făptuitor. Sub acest aspect se arata ca recursul în anulare nu poate fi asimilat unui nou proces în aceeaşi cauza. Aceasta este o cale extraordinară de atac al carei scop este remedierea unor eventuale erori în activitatea jurisdicţională într-o anumită cauza şi reprezintă reluarea procesului penal care a epuizat faza judecaţii. Aceasta cale extraordinară de atac nu reprezintă rezolvarea unei noi cauze, ci o modalitate de readucere a aceleiaşi cauze la stadiul de judecată.
În legătură cu critica adusă art. 411 alin. 4 din Codul de procedură penală, se precizează ca textul de lege prevede obligaţia instanţelor de judecată de a trimite dosarele spre examinare sau de a comunică situaţia juridică a acestora către Parchet, în vederea formulării recursului în anulare. O dată promovat recursul în anulare, Curtea Suprema de Justiţie este investită cu soluţionarea lui, iar dosarul aflat pe rolul acestei instanţe sta la dispoziţia părţilor interesate. Prin urmare, pe întreg parcursul desfăşurării activităţii de judecată părţile au aces liber la dosar. Se apreciază ca în acest mod se respecta art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacra dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, care prevăd ca procurorul general poate dispune suspendarea executării înainte de introducerea recursului în anulare, Guvernul considera aceste dispoziţii ca fiind neconstituţionale. Se arata ca suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti poate fi dispusă numai de către o instanţa judecătorească mai mare în grad sau cel puţin egala în grad cu aceea care a pronunţat hotărârea, iar nu de către un reprezentant al Ministerului Public. În acest sens se invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, cu privire la o reglementare similară din Codul de procedură civilă, statuand ca "sunt neconstituţionale prevederile art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executării hotărârilor judecătoreşti înainte de introducerea recursului în anulare". Prin aceste prevederi este afectat principiul separaţiei puterilor în stat, principiu care, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituţionale şi, îndeosebi, al celor având ca obiect stabilirea funcţiilor autorităţilor publice şi a raporturilor dintre acestea.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:
Curtea Constituţională este legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
- Art. 409: "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Suprema de Justiţie orice hotărâre definitivă.";
- Art. 410: "Hotărârile definitive de condamnare, achitare şi încetare a procesului penal pot fi atacate cu recurs în anulare în următoarele cazuri:
I. Cazurile în care recursul are efect cu privire la situaţia părţilor din proces:
1. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare;
2. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o alta fapta decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecata, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337;
3. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
4. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege;
5. când persoana condamnata a fost mai înainte judecata în mod definitiv pentru aceeaşi fapta sau dacă exista o cauza de inlaturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul inculpatului;
6. când, în mod greşit, inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul ca exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a răspunderii penale ori ca a intervenit decesul inculpatului;
7. când faptei săvârşite i s-a dat o gresita încadrare juridică;
7^1. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o gresita aplicare a legii de natura sa influenteze soluţia procesului;
8. când s-a comis o eroare grava de fapt;
9. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat.
II. Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului:
1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
2. instanţa nu a fost sesizată legal;
3. instanţa nu a fost compusa potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate;
4. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
5^1. judecata a avut loc fără citarea legală a părţilor sau cu procedura de citare neîndeplinită;
6. judecata a avut loc în lipsa aparatorului, când prezenta acestuia era obligatorie;
7. judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale, în cauzele cu infractori minori;
8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrica a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 117 alin. 1 şi 2;
9. instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv.
Hotărârile definitive, altele decât cele prevăzute în alin. 1, pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sunt contrare legii.
Instanţa, solutionand recursul în anulare, verifica hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în alineatele precedente, punându-le în prealabil în discuţia părţilor.";
- Art. 411 alin. 4: "Instanţele de judecată sunt obligate ca în termen de 10 zile de la primirea cererii parchetului sa trimită spre examinare dosarele în care hotărârile sunt definitive sau, după caz, sa comunice, în acelaşi termen, situaţia judiciară a acestora.";
- Art. 412 alin. 1: "Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare."
Dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei ca fiind incalcate sunt următoarele:
- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."; ...
- Art. 23 alin. (1): "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.";
- Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apărare este garantat.";
- Art. 123: "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii."; ...
- Art. 131 alin. (1): "Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei."
Invocand art. 11 din Constituţie, autorul excepţiei susţine ca au fost incalcate şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România, text care are următorul conţinut: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiţiei", precum şi dispoziţiile art. 4 pct. 1 şi 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd: "1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdictiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedica redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natura sa afecteze hotărârea pronunţată."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata următoarele:
I. Dispoziţiile art. 409, 410 şi 411 din Codul de procedură penală reglementează calea extraordinară de atac a recursului în anulare. Potrivit art. 125 alin. (3) coroborat cu art. 128 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate abilitata sa reglementeze competenţa şi procedura de judecată, precum şi căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate. În virtutea acestor prevederi constituţionale, recursul în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac, având următoarele particularităţi: legitimarea procesuala aparţine numai procurorului general, care poate acţiona din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, competenţa de soluţionare aparţine Curţii Supreme de Justiţie, obiectul recursului în anulare îl constituie numai hotărâri judecătoreşti definitive, iar motivele pentru care se poate exercita calea de atac sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 410 din Codul de procedură penală. Curtea retine ca dispoziţiile criticate sunt în concordanta cu prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, şi cu prevederile art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la convenţie, referitoare la dreptul de a nu fi judecat de doua ori pentru aceeaşi fapta. Fiind o cale de atac ce se exercită împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, legea a dat dreptul de a exercita recursul în anulare numai procurorului general al României, în considerarea dispoziţiilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Nu poate fi pusă în discuţie nici încălcarea dreptului constituţional la apărare, deoarece, potrivit prevederilor art. 413 din Codul de procedură penală, la judecarea recursului în anulare declarat în defavoarea celui condamnat, a celui achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal, părţile se citeaza şi pot să îşi exercite nestingherit acest drept.
Referitor la susţinerea autorului excepţiei privind încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacra dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea constata ca, în sensul practicii instanţei europene, conceptul de "proces echitabil" nu implica în mod necesar existenta mai multor grade de jurisdicţie, a unor cai de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, nici, pe cale de consecinţa, posibilitatea exercitării acestor cai de atac - inclusiv a celor extraordinare - de către toate părţile din proces. Curtea retine, de asemenea, ca recursul în anulare nu poate fi considerat un nou proces în aceeaşi cauza, ci o cale de atac prin care se urmăreşte remedierea erorilor care au stat la baza unor hotărâri definitive şi, implicit, restabilirea ordinii de drept. Sub acest aspect nu se poate retine încălcarea principiului non bis în idem la care se referă prevederile art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la convenţie.
II. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, care prevăd posibilitatea procurorului general de a dispune suspendarea executării hotărârii judecătoreşti definitive înainte de introducerea recursului în anulare, Curtea retine ca textele de lege criticate sunt contrare Constituţiei, incalcand principiul separaţiei puterilor în stat. Cu privire la acest aspect, dar în materia procedurii civile, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, definitivă ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996. Cu acel prilej Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executării hotărârilor judecătoreşti înainte de introducerea recursului în anulare". Curtea a statuat ca prin aceste prevederi este afectat principiul separaţiei puterilor în stat, principiu care, deşi nu este explicit consacrat, poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituţionale, în special din cele care se referă la funcţiile autorităţilor publice şi la raporturile dintre acestea. Ministerul Public, deşi face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecătorească, reprezintă o magistratura specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natura jurisdicţională. Asa cum se prevede în art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţa, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive.
De altfel, dacă procurorul general introduce recursul în anulare, potrivit art. 412 alin. 2, instanţa poate să dispună suspendarea executării hotărârii atacate. Suspendarea executării hotărârii judecătoreşti de către procurorul general pe considerente de oportunitate, înainte de a sesiza instanţa, nu poate avea, în sensul celor arătate, un temei constituţional.
Curtea constata ca soluţia şi considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iulie 1996 sunt valabile şi în cauza de faţa.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte prevederile art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală şi cu unanimitate în ceea ce priveşte celelalte texte de lege,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 2.301/2001 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală şi constata ca prevederile art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 409, 410 şi ale art. 411 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 septembrie 2002.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
*
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluţia adoptată cu majoritatea voturilor membrilor Curţii, consideram ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată şi ca trebuia să fie respinsă în acest sens. Motivele sunt următoarele:
1. Deşi recunoaşte ca Ministerul Public "face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecătorească", soluţia majoritara statuează ca procurorii sunt "agenţi ai autorităţii executive", deoarece "îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei". De aici, concluzia ca atributia acordată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie de a suspenda executarea hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, "dedus din ansamblul reglementărilor constituţionale".
1.1. Soluţia nu poate fi impartasita mai întâi pentru ca se întemeiază pe constatarea unei incompatibilităţi între executarea hotărârilor judecătoreşti care, în opinia majoritara, este o activitate de resortul puterii judecătoreşti şi suspendarea executării unei hotărâri de către un agent al puterii executive.
Or, constatarea ca executarea hotărârilor judecătoreşti constituie o atribuţie inerenta şi exclusiva a puterii judecătoreşti nu este exactă.
Atributia inerenta şi exclusiva a puterii judecătoreşti o constituie - în limitele principiului separaţiei puterilor în stat - activitatea de judecată, adică soluţionarea litigiilor dintre subiectele de drept cu privire la existenta, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective. În materie penală atribuţiile inerente şi inalienabile ale puterii judecătoreşti se rezuma la judecarea infracţiunilor şi la aplicarea pedepselor. Deosebit de aceste atribuţii, instanţele judecătoreşti mai au, atât în procesul penal, cat şi în procesul civil, şi atribuţii care prin natura lor sunt de domeniul executiv, cum este luarea de către instanţa de judecată a măsurilor preventive prevăzute de art. 136 din Codul penal sau punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Acestea nu sunt, prin natura lor, atribuţii de judecată, pentru ca în efectuarea lor judecătorul nu este chemat sa spună dreptul (juris dico) şi sa transeze, prin hotărâri cu putere de lege, litigii cu privire la drepturile subiective ori să aplice pedepse pentru comiterea de infracţiuni. Ele sunt, prin voinţa legiuitorului, atribuţii judiciare - pentru ca sunt intim legate de procedurile judiciare şi pentru ca exercitarea lor implica independenta şi imparţialitate, calităţi inerente funcţiei de magistrat.
Activitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti, neconstituind o activitate de judecată, ci, prin natura ei, o activitate executivă (cum este şi denumita), nu se exercită în exclusivitate de către judecători, ci şi de alte organe, dintre care unele - cum sunt organele de poliţie, administraţia şi aparatul penitenciarelor, executorii judecătoreşti - aparţin în mod necontestat puterii executive.
În rezumat spus, limitele puterii judiciare încep cu investirea instanţei de judecată şi se termina cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti executorii. Dincolo de aceste limite este domeniul executivului, chiar dacă, asa cum am arătat, unele atribuţii de natura executivă sunt date, prin lege, în puterea magistratului.
Interferentele semnalate nu constituie încălcări ale principiului separaţiei puterilor, ci reflecta modul nerestrictiv în care sistemele de drept moderne, între care şi cel consacrat prin Constituţia României din 1991, înţeleg acest principiu.
Asadar, şi în situaţia în care procurorul ar fi un agent al autorităţii executive, cum se susţine în opinia majoritara, atribuţiile conferite acestuia prin lege în domeniul executării hotărârilor judecătoreşti, inclusiv atributia prevăzută de art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, nu încalcă principiul separaţiei puterilor. Aceasta cu atât mai mult cu cat procurorul nu acţionează din afară sistemului, ci din interiorul autorităţii judecătoreşti, în calitate de magistrat.
1.2. Procurorul nu este însă un agent al puterii executive. Aceasta teza, tradiţionala, se întemeia pe legile de organizare judecătorească anterioare guvernarii comuniste, care, în consonanta cu toate sistemele de drept în care funcţiona instituţia procurorilor, plasau în mod explicit Ministerul Public în puterea executivă, iar ministrul justiţiei era investit expres cu funcţia de "cap al Ministerului Public".
În lumea contemporana, cu deosebire după 1990, conceptia privind calitatea procurorului de "agent al puterii executive" este tot mai mult fie abandonată, fie atenuata, inregistrandu-se o tendinta certa de deplasare a Ministerului Public din puterea executivă în puterea judecătorească.
În acest sens, în art. 222 din legea organică a Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) se prevede că procurorul care participa la activitatea Curţii de Justiţie "are rolul de a prezenta public, în deplina imparţialitate şi în deplina independenta, concluzii motivate asupra cauzei supuse Curţii de Justiţie". Or, este evident, imparţialitatea şi independenta sunt atribute ale magistratului, component al puterii judecătoreşti, iar nu ale agentului puterii executive. Tot astfel, în Italia, pe baza prevederilor constituţionale şi a legilor de organizare judecătorească se recunoaşte ca "În sistemul justiţiei italiene ministerul public face parte din puterea judecătorească, iar procurorul nu se deosebeşte de judecător decât prin funcţiile sale" (citat din Gianni Tinebra, The Role of the Publico Ministerio în Italy, în Revue Internaţionale de Droit Penal, trim. III şi IV 1992). În sfârşit, în Franţa, deşi ministerul public nu este încadrat în autoritatea judiciară, membrii instituţiei sunt magistraţi şi fac parte din corpul judiciar. Şi în aceasta ţara (creatoare a instituţiei) deplasarea ministerului public spre puterea judecătorească este evidenta, căci prin reforma constituţională din 1993 s-a modificat, între altele, art. 65 din Constituţie, în sensul instituirii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a unei secţiuni pentru magistraţii parchetului, iar din componenta Consiliului face parte şi un procuror.
În ţara noastră reforma judiciară începută prin Constituţia României din 1991 a aşezat Ministerul Public în sfera autorităţii judecătoreşti. Ministerului Public i s-au consacrat în Constituţie doua articole, art. 130 şi 131, în cap. VI, intitulat Autoritatea judecătorească, fiind definit astfel ca una dintre cele trei instituţii ale puterii judecătoreşti, alături de instanţele judecătoreşti şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Din economia textelor Constituţiei rezultă cu evidenta voinţa categorica a legiuitorului-constituant de a desprinde Ministerul Public din Executiv (acolo unde îl plasase traditia istorica) şi de a-i recunoaşte statutul de organ al statului care "reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor" [art. 130 alin. (1) din Constituţie].
Prin urmare, funcţiile Ministerului Public, stabilite expres prin Constituţie, sunt următoarele: a) reprezentarea intereselor generale ale societăţii; b) apărarea ordinii de drept; c) apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În calitate de reprezentant al "intereselor generale ale societăţii", procurorul nu numai că nu este un agent al Executivului, dar se poate afla pe o poziţie contrară celei exprimate de Guvern în actele individuale, de administraţie sau chiar în actele cu caracter normativ, care încalcă legea. Astfel, în conformitate cu art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională are, între celelalte atribuţii, şi pe aceea de a hotărî asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea ordonanţelor emise de Guvern, iar potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este citat şi Ministerul Public. Participând la judecarea unui asemenea caz, procurorul nu este obligat sa pună concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate şi de constatare a validităţii ordonanţei - cum ar fi obligat să facă dacă ar fi agent al Executivului -, ci are libertatea să prezinte în instanţa constituţională concluziile pe care le considera întemeiate potrivit legii (art. 28 alin. 4 din Legea nr. 92/1992, republicată). În oricare alt litigiu în faţa instanţelor judecătoreşti, în care este parte statul, Guvernul sau o instituţie a administraţiei publice, procurorul este de asemenea liber să prezinte concluziile sale, întemeindu-se pe lege şi pe probatoriul administrat în cauza.
Constituţia României nu lasă nici o indoiala asupra faptului ca întreaga competenţa a Ministerului Public izvorăşte din lege, iar nu din mandatul pe care l-ar avea de la vreuna dintre autorităţile statului din sfera executivă sau din puterea legiuitoare. Iar pentru ca acest mandat legal, de reprezentant al întregii societăţi, să poată fi îndeplinit, Constituţia asaza la baza funcţionarii Ministerului Public principiul "imparţialităţii" specific organelor puterii judecătoreşti.
1.3. Teza ca procurorii sunt agenţi ai puterii executive, deoarece îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, este, de asemenea, contrară literei şi spiritului Constituţiei României.
Constituţia stabileşte, într-adevăr, ca procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", dispoziţie care, în contextul celorlalte precizări conţinute de art. 131 şi 132, nu semnifica însă un raport de subordonare, ci o relaţie administrativă, organizatorică, similară cu aceea existenta între ministrul justiţiei şi instanţele judecătoreşti.
Dispoziţiile date de ministrul justiţiei procurorilor nu sunt măsuri decizionale, de rezultat, întrucât, chiar actionand din dispoziţia ministrului, procurorul nu este obligat sa ajungă la rezultatul cerut sau dorit de acesta, ci îşi păstrează întreaga independenta de a da soluţia pe care o considera temeinica şi legală, adică bazată pe adevăr şi pe ordinea normativa în vigoare. Pe de altă parte, legea prevede expres ca ministrul justiţiei nu poate da procurorului dispoziţii sa oprească urmărirea penală legal deschisă (art. 34 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, republicată). De asemenea, ministrul justiţiei nefiind organ superior ierarhic, el nu poate suspenda, infirma sau modifica actele şi dispoziţiile procurorilor.
În sistemul nostru judiciar ierarhia din sanul Ministerului Public nu-l implica asadar şi pe ministrul justiţiei. El are atribuţii de administrare a sistemului, iar nu de dirijare a exercitării atribuţiilor procurorului care rămâne, în relaţia sa cu ministrul justiţiei, sub protecţia principiilor legalităţii şi imparţialităţii.
2. Suspendarea executării hotărârii, în cazul prevăzut de art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, constituie un mijloc de apărare a libertăţii persoanei, în aplicarea principiului consacrat prin art. 23 din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În acest sens trebuie observat ca problema suspendării executării hotărârii nu se pune niciodată în situaţia în care instanţa de judecată a stabilit - fie şi greşit - că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru ca o persoană sa răspundă penal. În asemenea cazuri instanţa pronunţa fie achitarea inculpatului, fie încetarea procesului penal, iar hotărârile pronunţate în acest sens nu pot fi, prin natura lor, suspendate.
Problema suspendării executării hotărârii se pune numai atunci când, printr-o grava eroare judiciară, o persoană a fost condamnata ilegal pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o sau nu a săvârşit-o cu vinovăţie ori atunci când instanţa a aplicat o pedeapsă neprevăzută de lege sau care depăşeşte limitele prevăzute de lege.
În toate aceste cazuri executarea hotărârii judecătoreşti implica lipsirea de libertate a persoanei, prin încălcarea legii şi a Constituţiei, iar suspendarea executării se impune ca un remediu necesar şi imediat.
În sistemul Codului de procedura penală în vigoare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie este singura autoritate competentă sa suspende executarea unei hotărâri penale înainte de declararea recursului în anulare. Astfel, dat fiind ca legea nu prevede nici competenţa instanţelor judecătoreşti de a lua această măsură şi nici procedura care ar trebui urmată, prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, se ajunge la rezultatul cu totul inacceptabil al inlaturarii din legislaţie a uneia dintre cele mai importante garanţii ale libertăţii persoanei.
3. Nici Constituţia României, nici Declaraţia Universala a Drepturilor Omului - la care face trimitere art. 20 alin. (1) din Constituţie -, nici Convenţia europeană a drepturilor omului şi nici un alt pact sau tratat internaţional la care România este parte nu interzic luarea unor măsuri de apărare a drepturilor omului, suplimentare faţă de cele prevăzute expres de aceste surse primare ale ordinii de drept.
Or, asa cum am arătat, suspendarea de către procurorul general a executării unei hotărâri penale prin care o persoană a fost condamnata ilegal la pedeapsa privativă de libertate constituia o măsura legală de garantare a libertăţii persoanei.
Scoaterea acestei dispoziţii din ordinea normativa, fără ca funcţia ei să poată fi îndeplinită de o alta reglementare în vigoare, este, pentru considerentele arătate, contrară nu numai securităţii juridice, dar şi imperativului apărării drepturilor omului.
Judecători,
Nicolae Cochinescu
Şerban Viorel Stanoiu
------------