DECIZIE nr. 339 din 18 iulie 1997
referitoare la constituţionalitatea Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 170 din 25 iulie 1997



    Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 11 iulie 1997, de către 36 de senatori, respectiv de: Ion Predescu, Constantin Sava, Virgil Popa, Oliviu Gherman, Alexandru-Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Gheorghe Dumitrascu, Doru Laurian Badulescu, Virgil Popescu, Ilie Aurel Constantin, Doru Ioan Taracila, Victor Apostolache, Nicolae Sersea, Marcu Burtea, Sergiu Chiriacescu, Ion Bold, Mihai Matetovici, Marin Predila, Gheorghi Prisacaru, Dan Mircea Popescu, Nicolae Vacaroiu, Sergiu Nicolaescu, Dumitru Badea, Petre Ninosu, Vasile Ion, Octav Cozmanca, Ion Solcanu, Nicolae Patru, Florea Preda, Gheorghe Bunduc, Ion Minzina, Gheorghe Avram, Ion Circiumaru, Haralambie Cotarcea, Octavian Opris şi Doru Gaita, asupra neconstitutionalitatii unor texte din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, adoptată de Senat la 1 iulie 1997 şi de Camera Deputaţilor la 9 iulie 1997. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 508 A/1997.
    În sesizare se apreciază ca au fost incalcate "multe principii constituţionale şi texte exprese ale Constituţiei", după cum urmează:
    a) art. 37, care a fost modificat în sensul că ministrul justiţiei poate da procurorilor dispoziţii obligatorii în vederea respectării şi aplicării legii şi în mod direct, nu numai prin procurorul general, astfel cum stabilea iniţial Legea nr. 92/1992, contravine prevederilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 131 alin. (1) din Constituţie.
    Se susţine, în esenta, ca textul adăugat - "în mod direct" - este neconstitutional, deoarece reprezintă o evidenta imixtiune a puterii administrative în atribuţiile exclusive ale autorităţii judecătoreşti - Ministerul Public - şi, indirect, o imixtiune asupra puterii judecătoreşti propriu-zise, adică instanţelor judecătoreşti, deoarece ministrul justiţiei este om politic, membru al Guvernului şi nu magistrat-procuror. Asa fiind, ministrul justiţiei nu este impartial, astfel cum pretinde art. 131 alin. (1) din Constituţie şi nici nu face parte din sistemul parchetelor, prin care Ministerul Public îşi exercită atribuţiile, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din Constituţie. Numai dispoziţiile date prin procurorul general sunt corespunzătoare Constituţiei, ministrul justiţiei neputând efectua, potrivit art. 38 alin. 1 din lege, direct, nici controlul profesional asupra procurorilor, ci numai prin procurori inspectori sau delegaţi;
    b) art. 38 alin. 2 este neconstitutional cat priveşte sintagma "sau prin procurori detasati în Direcţia relaţii cu Ministerul Public şi coordonarea strategiei antiinfractionale din cadrul Ministerului Justiţiei", deoarece procurorii sunt constituiţi în parchete, au stabilitate în funcţie, sunt ierarhic organizaţi şi nu pot fi detasati în unităţi administrative, chiar cu acordul lor, întrucât ar deveni subordonaţi total unor salariaţi administrativi;
    c) art. 38 alin. 5 este neconstitutional în partea care stabileşte ca ministrul poate da dispoziţie "în mod direct" procurorilor sa îndeplinească atribuţiile enumerate de text, spre deosebire de reglementarea din Legea nr. 92/1992, care permitea ca astfel de dispoziţii să se dea numai prin procurorul general. Pentru motivare se face trimitere la argumentarile anterioare, în esenta la faptul ca procurorul nu poate să primească dispoziţii decât de la superiorul ierarhic din sistem, nu şi de la alţi funcţionari, cum este şi ministrul justiţiei;
    d) titlul III cap. III referitor la "Parchetele de pe lângă curţile de apel şi Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie" conţine o reglementare neconstitutionala, deoarece încalcă unitatea Ministerului Public, principiu constituţional, înscris în art. 131 alin. (1), al controlului ierarhic, unitar şi sistematic, precum şi caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului român, consacrat în art. 1 din Constituţie. Se apreciază ca o asemenea reglementare creează premise de autonomizare şi baza de federalizare teritorială, diminuează rolul şi autoritatea procurorului general al României şi incearca sa refacă forma instituţională din perioada interbelica, perioada depăşită şi desueta din toate punctele de vedere;
    e) art. 52 alin. 1 este apreciat ca neconstitutional datorită eliminării din formula jurământului a cuvintelor "sa apar interesele României", dar nu se arata ce text sau principiu constituţional a fost încălcat. Se precizează numai ca motivarea acestei eliminari - afectarea imparţialităţii judecătorului, care ar fi obligat sa apere statul în diverse litigii - constituie o eroare grava, deoarece face o confuzie între statul român, ca subiect în raporturile juridice civile şi ţara, care reprezintă o valoare ce trebuie apărată;
    f) art. 73 şi următoarele sunt neconstituţionale, deoarece prevăd exclusiv pentru ministrul justiţiei dreptul de a face recomandări Consiliului Superior al Magistraturii, exercitandu-se astfel monopolul guvernarii asupra justiţiei şi controlul justiţiei de către guvern;
    g) art. 79^1, care permite detasarea judecătorilor inamovibili la Ministerul Justiţiei, la Institutul Naţional al Magistraturii sau chiar la alte autorităţi publice, este neconstitutional, deoarece încalcă separaţia puterilor, competentele, statutul constituţional al judecătorilor. Se apreciază, de asemenea, ca textul este neconstitutional, pentru aceleaşi motive, şi în ceea ce priveşte posibilitatea detaşării procurorilor.
    Printr-o alta sesizare, înregistrată la aceeaşi dată, formulată de un grup de 71 de deputaţi - dintre care unul nu poate fi identificat, deoarece nu şi-a scris numele clar -, respectiv de: Adrian Nastase, Miron Tudor Mitrea, Dan Ioan Popescu, Acsinte Gaspar, Daniela Popa, Gheorghe Vâlceanu, Eugen Nicolicea, Gheorghe Ana, Victor Neagu, Dumitru Popescu, Ion Munteanu, Mihai Nicolescu, Neculai Grigoras, Marian Sarbu, Ion Pirgaru, Petru Godja, Ovidiu Sincai, Ştefan Ignat, Gheorghe Ana, Gabriel Bivolaru, Ion Giurescu, Dumitru Buzatu, Mihail Sireteanu, Ioan Bivolaru, Gheorghe Ionescu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Florin Georgescu, Vasile Stan, Marin Gheorghe, Virgil Popa, Dan Matei-Agathon, Simion Darie, Mihai Hlinschi, Iulian-Costel Tocu, George Dragu, Marian Ianculescu, Victor Traian Mihu, Carmen (Hunea) Dumitriu, Dan Nicu, Daniela Bartos, Alexandru Albu, Viorica Afrasinei, Petru Şerban Mihailescu, Vasile Panteliuc, Petru Bejinariu, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Hildegard Puwak, Petre Naidin, Ion Honcescu, Croitoru Adrian, Nicu Ionita, Viorel Hrebenciuc, Marin Cristea, Gheorghe Oana, Traian Dobre, Niculae Napoleon Antonescu, Mihai Ioan Popa, Ioan Iuliu Furo, Luca Stefanoiu, Marcu Tudor, Gheorghe Ariton, Nicolae Leonachescu, Ilie Neacsu, Viorel Burlacu, Sever Mesca, Toma Nastase, Mitica Balaet, Leonida Lari Iorga, Corneliu Ciontu, Ion Dutu, Curtea Constituţională a fost sesizată cu privire la aceeaşi lege, invocandu-se neconstituţionalitatea următoarelor texte:
    a) art. 1 se apreciază ca este neconstitutional, deoarece face distincţie între autoritatea judecătorească şi puterea judecătorească, excluzând Ministerul Public din aceasta din urma, deşi Constituţia a aşezat în mod ferm Ministerul Public în sfera puterii judecătoreşti, astfel cum rezultă din capitolul "Autoritatea judecătorească", inclusiv art. 130 şi art. 131 din legea fundamentală, care prevăd ca Ministerul Public are atribuţii în activitatea judiciară, reprezentând interesele generale ale societăţii şi aparand ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În aceasta activitate, fie ca este vorba de Curtea Constituţională sau de instanţele judecătoreşti, procurorii sunt impartiali, la fel ca şi judecătorii, nu apara executivul, ci pun concluzii în mod liber, întemeindu-se pe lege şi pe probele administrate. Deşi Constituţia stabileşte ca procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", în contextul celorlalte prevederi ale art. 130 şi ale art. 131 din Constituţie, aceasta nu semnifica o subordonare ierarhica, ci o relaţie administrativă, organizatorică, similară cu aceea existenta între Ministerul Justiţiei şi instanţele judecătoreşti. Eliminarea Ministerului Public şi a Consiliului Superior al Magistraturii din puterea judecătorească pune problema apartenentei lor la una dintre celelalte puteri, în condiţiile în care Constituţia le reglementează, împreună cu instanţele judecătoreşti, în capitolul intitulat "Autoritatea judecătorească";
    b) art. 19 alin. 4 teza a doua, care stabileşte ca "nu se considera imixtiune exercitarea atribuţiilor date prin lege ministrului justiţiei cu privire la căile judiciare de atac", este în opoziţie cu prevederile constituţionale, întrucât reprezintă o intervenţie a ministrului justiţiei în soluţionarea definitivă a cauzelor. Se apreciază ca şi unele dispoziţii introduse recent în codurile de procedura, potrivit cărora ministrul justiţiei poate cere procurorului general sa exercite unele cai extraordinare de atac, sunt contrare Constituţiei;
    c) art. 37, care îngăduie ministrului justiţiei sa dea direct dispoziţii procurorilor, este neconstitutional, întrucât are semnificatia unui amestec al puterii executive în atribuţiile puterii judecătoreşti. Se apreciază ca ministrul justiţiei nu poate da ordine în mod direct procurorilor, întrucât între aceştia nu exista un raport de subordonare, el existând numai în cadrul Ministerului Public, din care ministrul justiţiei nu face parte. Dacă s-ar accepta textul actual, dispoziţiile ministrului justiţiei, date în mod direct, ar trebui să fie în forma scrisă, publice (ataşate la dosarul cauzei) şi supuse controlului instanţei;
    d) art. 38, care consacra controlul ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor, este neconstitutional, deoarece constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecătoreşti. Un asemenea control poate fi efectuat numai de către procurorii ierarhici şi de către instanţele judecătoreşti. Textul încalcă şi prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte autoritatea ministrului justiţiei asupra Ministerului Public, pe de o parte, pentru ca permite un control al inspectorilor generali din Ministerul Justiţiei asupra procurorilor, consacrandu-se astfel o autoritate şi a acestui minister alături de cea a ministrului, iar pe de altă parte, deoarece îngăduie ministrului justiţiei sa dea ordine direct procurorilor, ceea ce semnifica o activitate de conducere a Ministerului Public, or, potrivit Constituţiei, ministrul justiţiei nu are o asemenea atribuţie;
    e) art. 44 alin. 2, se apreciază a fi neconstitutional în ceea ce priveşte cuvântul "promovat", folosit în text în legătură cu procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, deoarece ar restrânge sfera persoanelor care ar candida la funcţie, întrucât promovarea se poate face numai dintr-o singura structura, astfel încât ar fi eliminati profesori universitari sau judecători de la Curtea Suprema de Justiţie. Prin modul de redactare nou se încalcă art. 16 şi art. 94 lit. c) din Constituţie, care consacra principiul egalităţii, respectiv prevede că Preşedintele României "numeşte" în funcţii publice;
    f) art. 73, astfel cum a fost adoptat, este neconstitutional, deoarece modifica, în esenta, natura Consiliului Superior al Magistraturii, acesta devenind dependent în principala sa atribuţie, în sensul că poate refuza recomandarea ministrului, dar fără aceasta recomandare nu poate propune numiri. Acest gen de dependenta constituie o încălcare a separaţiei puterilor în stat, o ingerinta asupra autorităţii judecătoreşti, ce excede controlului reciproc, firesc, între puteri. În orice caz, lărgirea atribuţiilor ministrului justiţiei cu privire la activitatea Consiliului Superior al Magistraturii s-ar putea face numai prin modificarea Constituţiei.
    Critica se referă şi la necesitatea a câte trei propuneri pentru conducerea Curţii Supreme de Justiţie şi pentru procurorii generali, precum şi la numirea procurorilor generali ai curţilor de apel de către Preşedintele României.
    Sesizarea grupului de deputaţi formează obiectul Dosarului nr. 509 A/1997.
    De asemenea, Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 14 iulie 1997, de către Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, asupra neconstitutionalitatii art. 73 alin. 1 lit. a), b), c) şi d) din aceeaşi lege. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 510 A/1997.
    Se apreciază ca dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. a), b) şi c), în sensul că propunerile Consiliului Superior al Magistraturii de numire în funcţie a preşedintelui, vicepreşedintelui, preşedinţilor de secţii şi a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, a celorlalţi judecători şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, se face la recomandarea ministrului justiţiei, contravin prevederilor art. 133 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora propunerile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt condiţionate de recomandarea ministrului justiţiei.
    În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. d), potrivit cărora Consiliul Superior al Magistraturii dispune, la propunerea ministrului justiţiei, cu privire la promovarea, transferarea şi la încetarea funcţiei acestora, se arata ca este contrară prevederilor art. 124 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc ca aceasta atribuţie se exercită de consiliu în condiţiile legii.
    Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
    Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază ca obiecţiile de neconstituţionalitate sunt nefondate, arătând, în esenta, următoarele:
    a) cu privire la neconstituţionalitatea art. 1 din lege, în demonstratia ca textul este constituţional se porneşte de la o apreciere a autorilor sesizării, socotită corecta, şi anume ca "Autorităţile publice nu sunt altceva decât expresii ale puterii de stat, indeplinind diversele funcţii specifice statului". Reglementand autorităţile publice, constituantul român le-a investit, implicit, cu atribuţii care, deşi concura la realizarea unei anumite puteri, nu se confunda cu aceasta. Astfel, în cap. I din titlul III al Constituţiei, deşi a urmărit sa dea expresie autorităţilor care infaptuiesc "puterea legiuitoare", nu s-a limitat doar la Parlament, ci a reglementat şi instituţia "Consiliul Legislativ". La fel, cap. II-V din acelaşi titlu, consacrate autorităţilor publice investite cu înfăptuirea puterii executive, reglementează, pe lângă instituţiile Preşedintelui României şi ale Guvernului, şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, care, evident, concura la realizarea puterii executive, dar nu o exercită în maniera şi ca atribut exclusiv recunoscut doar primelor doua. Respectând regula, în cap. VI din titlul III al Constituţiei, dedicat autorităţii judecătoreşti, constituantul a reglementat toate instituţiile care dau expresie puterii judecătoreşti - instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de infaptuire a justiţiei numai instanţelor, în frunte cu Curtea Suprema de Justiţie.
    Atât timp cat legiuitorul nu le-a conferit acestor autorităţi atributul infaptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia, ele nu dobândesc prerogativele instanţelor, asa cum nici Consiliul Legislativ nu dobândeşte rangul Parlamentului, sau autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, pe cele ale Preşedintelui României ori ale Guvernului;
    b) cu privire la neconstituţionalitatea art. 19 alin. 4 teza a doua, se apreciază textul criticat ca fiind constituţional, deoarece nu este vorba de alte "imixtiuni" ale ministrului justiţiei în activitatea instanţelor, decât de cele strict legate de "exercitarea atribuţiilor date prin lege ministrului justiţiei cu privire la căile judiciare de atac". De altfel, acest aspect reiese cu evidenta din textul tezei întâi a articolului citat, potrivit căruia în nici o împrejurare verificările efectuate de ministrul justiţiei, direct sau prin aparatul propriu, nu pot conduce la imixtiuni în desfăşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţie a ceea ce a fost deja judecat;
    c) cu privire la art. 37, se arata ca obiecţiile de neconstituţionalitate ignora textul art. 131 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei". De asemenea, se ignora cerinţele textului art. 19 alin. 2 din lege, modificat, care dispune ca "ministrul justiţiei răspunde de buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public." Din aceste texte rezultă existenta raportului de subordonare a procurorului faţă de ministrul justiţiei şi răspunderea ministrului justiţiei cu privire la activitatea procurorului. În drept, nu poate fi înţeles conceptul de "sub autoritatea ...." fără sensul de "subordonare", "îndrumare", "control". De asemenea, nu poate fi acceptată asumarea răspunderii pentru activitatea celui care nu se afla în raporturi de subordonare, sub autoritatea celui răspunzător. Dacă aceasta stare de fapt este acceptată, atunci trebuie acceptat şi faptul ca acela care exercită autoritatea să poată da în mod direct sau prin interpusi dispoziţii celor aflaţi sub respectiva autoritate. Astfel, conceptul constituţional, instituit prin formula "sub autoritatea ministrului justiţiei", din art. 131 alin. (1), ar fi lipsit de conţinut.
    În alta ordine de idei, se apreciază ca obiecţia formulată nu poate fi primită şi pentru aceea ca dispoziţiile ministrului justiţiei, date procurorului în mod direct sau prin procurorul general, nu sunt neconditionate, ci, dimpotriva, sunt strict circumscrise dezideratului social general, exprimat clar şi ferm de acelaşi text prin formula: "în vederea respectării şi aplicării legii". Ca atare, dispoziţiile ministrului justiţiei, directe sau mijlocite, dobândesc caracter obligatoriu numai dacă îndeplinesc condiţia stabilită de legiuitor. Sintagma "în vederea respectării şi aplicării legii" obliga deopotrivă ambii subiecti ai raportului relational: pe ministrul justiţiei - sa dea dispoziţii în considerarea respectării şi aplicării legii în vigoare, iar pe procurorul în cauza - sa îndeplinească cu promptitudine comandamentele legale. Privită astfel, relaţia ministrul justiţiei-procuror nu implica politica şi politizarea, ci ea este subordonata respectării şi aplicării legii de către ambii subiecti.
    Cat priveşte faptul ca ministrul justiţiei efectuează controlul procurorilor prin procurori-inspectori şi nu direct, ceea ce ar justifica susţinerea ca şi dispoziţiile sale să se dea tot prin procuror, nu tine de realizarea justiţiei - prerogativa exclusiva a Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege -, ci de buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public, sarcina atribuită ministrului justiţiei, care atrage şi răspunderea aferentă. Ca atare, se cuvine ministrului justiţiei atributul de a-şi constitui organele de control, atât timp cat dispoziţiile date de el îi angajează răspunderea.
    Cat priveşte forma scrisă, pe care ar trebui întotdeauna sa o imbrace dispoziţia ministrului justiţiei către procurorul controlat, este de constatat ca, în cele mai importante acte pe care urmează să le întocmească procurorul, ea este prevăzută, potrivit art. 38 ultimul alineat;
    d) cu privire la art. 38, se apreciază că nu poate fi primită critica, deoarece, prin opiniile exprimate, se urmăreşte a "scoate" procurorii din Ministerul Public de sub controlul şi autoritatea ministrului justiţiei, ceea ce contravine dispoziţiei art. 131 alin. (1) din Constituţie.
    În plus, textul art. 38 instituie controlul general asupra activităţii procurorilor şi nu se limitează doar la controlul judecătoresc asupra actelor de procedura pe care aceşti reprezentanţi ai autorităţii publice le instrumenteaza în procesul activităţii lor. Or, rezumand controlul doar la conţinutul actelor procedurale, ar insemna sa rămână în afară cea mai mare parte a activităţii de reprezentare a intereselor generale ale societăţii, de apărare a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În acest context, evident că nu poate fi primită nici soluţia conform căreia ceea ce nu se supune controlului judecătoresc sa revină procurorului ierarhic superior. Aceasta soluţie contravine principiului imparţialităţii şi nu poate fi primită.
    Cat priveşte art. 38 alin. 2, atacat de grupul de senatori, se arata ca, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, numai judecătorii sunt inamovibili - ceea ce asigura stabilitatea în funcţie -, în timp ce procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei [art. 131 alin. (1) din Constituţie], ceea ce - chiar dacă le asigura stabilitate în funcţie - nu se confunda cu inamovibilitatea. În acest sens, se invoca şi dispoziţia art. 36 din lege, potrivit căreia parchetele sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti, dar nu şi faţă de alte autorităţi. În sprijinul opiniei exprimate se invoca şi textul art. 131 alin. (2) din Constituţie, care nu poate fi în nici un caz interpretat în sensul că funcţia de procuror inspector la Direcţia relaţii cu Ministerul Public din cadrul Ministerului Justiţiei este incompatibilă cu funcţia de procuror la unul dintre parchete. În concluzie, se apreciază ca, în condiţiile legii, procurorii pot fi detasati din Ministerul Public în cadrul Ministerului Justiţiei, fără ca prin aceasta statutul lor de magistrat să fie afectat. Cat priveşte raporturile de subordonare, indiferent de locul în care activează procurorul, cat timp calitatea aceasta se menţine, el se va afla sub autoritatea ministrului justiţiei.
    În legătură cu art. 38 alin. 5, atacat de asemenea de către grupul de senatori, se arata ca semnatarii ignora raportul de subordonare instituit prin art. 131 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei". În plus, semnatarii omit să constate ca, potrivit reglementărilor din Constituţie şi din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, procurorii nu primesc dispoziţii directe decât de la procurorii ierarhic superiori şi de la ministrul justiţiei, care în nici o situaţie nu poate fi inclus în categoria "alţi funcţionari";
    e) cu privire la reglementarea materiei titlului III cap. III, intitulat "Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie", se apreciază critica formulată ca nefondata şi neavenită, aceste dispoziţii neincalcand nici prevederile art. 131 alin. (1) şi nici pe cele ale art. 1 din Constituţie. Principiul constituţional, înscris în art. 131 alin. (1) din Constituţie, nu este încălcat de aceste prevederi atât timp cat el pune doar o problemă organizatorică, legată de centralizarea sau descentralizarea unei autorităţi publice care face parte din autoritatea judecătorească. În aceste condiţii, stabilirea structurii organizatorice a Ministerului Public de către legiuitor nu afectează nici autoritatea procurorilor, nici unitatea Ministerului Public şi nici autoritatea acestuia. Cu alte cuvinte, modul de organizare a Ministerului Public, într-o maniera centralizata sau descentralizata, reprezintă o opţiune legislativă, care nu poate fi pusă sub semnul unei incertitudini constituţionale, ea neafectand constituţionalitatea Ministerului Public.
    Cat priveşte art. 44 alin. 2, a cărui neconstituţionalitate a fost invocată de către grupul de deputaţi, critica este considerată neîntemeiată, deoarece între "propunere" şi "numire" nu exista similitudine şi cele doua atribuţii nu revin aceleiaşi autorităţi publice. Asa cum dispune textul, numirea procurorului general, cu respectarea dispoziţiei art. 94 lit. c) din Constituţie, este şi rămâne prerogativa Preşedintelui României;
    f) cu privire la art. 52 alin. 1, critica formulată de senatori este apreciată ca fiind neîntemeiată, deoarece formula existenta în Legea nr. 92/1992, integrată în jurământul judecătorului, este contrară statului de drept, în care judecătorul este impartial şi independent. Menţinerea în text a sintagmei ce se propune a fi eliminata ar insemna transformarea judecătorului "în parte", în special în procesele în care una dintre părţi este România. Înlăturarea din textul legii a formulei privitoare la apărarea intereselor României este, totodată, în concordanta cu principiul înscris în art. 124 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii". Implicit, respectând şi aplicând corect legea, magistratul serveşte şi apara interesele României, în măsura în care legile în vigoare le promovează şi le garantează;
    g) cu privire la art. 73, se considera ca textul din lege este în deplin acord cu litera şi spiritul prevederilor art. 124 alin. (1), art. 131 alin. (1) şi ale art. 133 alin. (1) din Constituţie.
    Dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. a), b) şi c) sunt nu numai constituţionale, dar şi de neinlocuit, atât timp cat Consiliul Superior al Magistraturii nu are un aparat propriu, iar ministrul justiţiei este cel care prezidează lucrările consiliului când se fac aceste propuneri.
    În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. d), în virtutea cărora Consiliul Superior al Magistraturii dispune, la propunerea ministrului justiţiei, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea din funcţie a judecătorilor, precum şi la încetarea funcţiei acestora, ele sunt concordante cu prevederile art. 124 alin. (1) din Constituţie, care permit legiuitorului sa stabilească, prin lege, condiţiile în care se fac promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor. Implicarea ministrului justiţiei în acest proces nu afectează constituţionalitatea textelor legale respective, atât timp cat dreptul Consiliului Superior al Magistraturii de a decide nu este afectat, iar recomandarea ministrului justiţiei nu este decât o premisa a exercitării acestui drept.
    Pe de altă parte, cat timp procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, este firesc şi de la sine înţeles să poată recomanda numirea procurorilor ori să facă suspendări ale celor aflaţi sub autoritatea sa. În caz contrar, "prerogativa sub autoritatea ministrului justiţiei" este lipsită de conţinut, pur formala. În plus, faţă de textele constituţionale ale art. 124 alin. (1) teza ultima şi ale art. 131 alin. (1) teza întâi, potrivit cărora "Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii", iar "Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii ....", dispoziţiile art. 73 nu trebuie interpretate în sensul că lipsa recomandarii ministrului justiţiei blocheaza activitatea consiliului. Ori de câte ori Consiliul Superior al Magistraturii va aprecia ca este necesar să se facă numiri, promovari, transferări sau suspendări, în rândul celor care cad sub autoritatea competentelor lui, va putea, în lipsa recomandărilor ministrului, sa i le ceara, iar în cazul unui eventual refuz, să le facă, ştiut fiind ca recomandarea nu impune, ci sugereaza.
    În ceea ce priveşte acordarea de avize de către Consiliul Superior al Magistraturii, la solicitarea ministrului justiţiei, cu privire la administrarea judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor, aceasta se întemeiază atât pe dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, cat şi pe cele ale art. 19 alin. 2 din lege, potrivit căruia "ministrul justiţiei răspunde de buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public ....". În consecinţa, buna funcţionare a instanţelor şi a parchetelor presupune, pe lângă o buna informare a ministrului justiţiei, şi intervenţia acestuia pentru asigurarea calităţii activităţii.
    Relaţia creata, consecinţa a recomandărilor statornicite de art. 73, nu afectează principiul separaţiei puterilor în stat, ci îi da consistenta pentru ca obliga cele doua autorităţi publice sa conlucreze, inlaturand orice manifestare de abuz din partea uneia dintre ele. Şi de această dată ne gasim în faţa unor optiuni organizatorice, care nu afectează constituţionalitatea dispoziţiilor legale;
    h) cu privire la art. 79^1 alin. 1, critica grupului de senatori este apreciată ca fiind gratuita şi în totală contradictie cu reglementările constituţionale, cat şi cu cele ale Legii nr. 92/1991. Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, "judecătorii ..... sunt inamovibili. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii". În conformitate cu art. 79^1 alin. 1, ministrul justiţiei poate dispune "detasarea judecătorilor inamovibili, numai cu acordul scris al acestora, în cadrul Ministerului Justiţiei, la Institutul Naţional al Magistraturii, la alte instanţe judecătoreşti sau la alte autorităţi publice". În consecinţa, este de observat ca statutul judecătorului nu este cu nimic afectat, dacă detasarea se poate efectua numai cu acordul sau scris. Dacă s-ar însuşi critica, ar insemna ca miscarea judecătorilor sa nu se producă decât prin transfer în cadrul sistemului, ceea ce ar afecta grav interesele acestora. Or, dacă detasarea se face cu consimţământul sau, atunci sunt respectate atât cerinţele legii, cat şi interesele corpului judecătoresc, magistraţii putând sa activeze nu numai în învăţământ, ci şi la celelalte instituţii menţionate, cu păstrarea statutului şi a celorlalte drepturi prevăzute de lege pentru personalul detaşat.
    Potrivit reglementării art. 79^1 alin. 3, detasarea procurorilor se poate dispune de ministrul justiţiei în aceleaşi condiţii ca şi în cazul judecătorilor, mai precis cu acordul lor scris şi cu păstrarea calităţii de magistrat.
    Faţa de aceste prevederi legale, nu se poate susţine ca un magistrat (judecător sau procuror) poate fi "scos" din sistem în mod discretionar de ministrul justiţiei, pentru a-i anula inamovibilitatea şi alte drepturi. În condiţiile în care cererea de magistraţi este prezenta la nivelul tuturor autorităţilor publice, reglementarea detaşării în condiţiile art. 79^1 din Legea pentru organizarea judecătorească nu poate fi decât benefica.
    Preşedintele Senatului, în punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale, apreciază ca toate obiecţiile de neconstituţionalitate sunt neintemeiate, pentru următoarele motive, redate în esenta:
    a) cu privire la art. 1, se arata ca, în art. 123-133, Constituţia stabileşte ca din autoritatea judecătorească fac parte: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Este însă evident ca aceşti trei factori ai autorităţii judecătoreşti nu constituie, fiecare, elemente ale puterii judecătoreşti. Prin putere judecătorească trebuie să se înţeleagă numai acele instituţii ale statului care infaptuiesc actul de justiţie prin pronunţarea hotărârilor judecătoreşti. Iar aceste instituţii nu pot fi decât Curtea Suprema de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, asa cum prevede art. 125 alin. (1) din Constituţie.
    De aceea Curtea Suprema de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti alcătuiesc puterea judecătorească şi fac parte, în acelaşi timp, din autoritatea judecătorească, din care mai fac parte şi Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii;
    b) cu privire la art. 19 alin. 4 teza a doua, se apreciază ca din moment ce, în concordanta cu art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, iar modificarea legii da conţinut legal acestei autorităţi, este normal, pe cale de consecinţa, ca ministrul justiţiei să aibă posibilitatea de a da ordin procurorilor aflaţi sub autoritatea sa, inclusiv ca sa exercite recursul în anulare;
    c) cu privire la art. 37, se arata ca, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, "procurorii îşi desfăşoară activitatea .... sub autoritatea ministrului justiţiei". Nici în acest text şi nici în vreun alt text constituţional nu se prevede forma de exercitare a acestei autorităţi. Prin urmare, autoritatea ministrului justiţiei se poate exercita atât direct, cat şi indirect. Prin exercitarea directa a autorităţii ministrului justiţiei, nu numai că nu se încalcă vreun text constituţional, dar nu se încalcă nici spiritul Constituţiei.
    Invocarea în sesizare a art. 115 şi 116 din Constituţie nu este de natura sa ducă la o alta concluzie. Este foarte adevărat ca ministrul justiţiei este om politic, membru al Guvernului, şi ca el acţionează conform programului de guvernare. Aceasta situaţie nu este însă de natura sa confere caracter temeinic sesizării. Dimpotriva, potrivit principiului "separaţiunii puterilor în stat şi controlului lor reciproc", textul criticat apare ca o aplicaţie concretă a controlului unei autorităţi asupra unei alte autorităţi. Pe de altă parte, în procesele la care participa, procurorii nu sunt decât parte în proces, iar, potrivit codurilor de procedura, toate părţile din proces se afla pe picior de egalitate, cei care urmează sa hotărască fiind numai judecătorii, constituiţi în complet de judecată. De aceea dispoziţiile ministrului justiţiei, date chiar în mod direct procurorilor, nu pot influenţa hotărârile judecătoreşti decât în egala măsura cu cererile şi concluziile formulate de celelalte părţi.
    Este, de asemenea, adevărat ca, în temeiul art. 131 alin. (1) din Constituţie, "procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic ...", dar, din moment ce tot art. 131 alin. (1) stabileşte ca aceasta activitate se desfăşoară sub autoritatea ministrului justiţiei, înseamnă ca textul criticat respecta întru totul prevederea constituţională din acelaşi text, şi anume ca aceasta activitate se desfăşoară potrivit principiului controlului ierarhic. Textul criticat nu face decât sa concretizeze cele doua prevederi constituţionale (controlul ierarhic şi autoritatea ministrului justiţiei), în sensul că stabileşte pe ministrul justiţiei ca organ superior al ierarhiei din Ministerul Public. Împrejurarea ca ministrul justiţiei nu este procuror şi nici magistrat nu poate conduce la susţinerea motivului invocat, neavând vreo relevanta. Dimpotriva, prin activitatea sa stabilită de textul criticat, ministrul justiţiei îşi exercită controlul democratic asupra Ministerului Public, potrivit principiului separaţiunii puterilor în stat şi controlului lor reciproc. Cu atât mai mult, acest control se poate exercita asupra unei autorităţi care nu are caracterul de putere şi care, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, se afla sub autoritatea ministrului justiţiei.
    Textul criticat are menirea de a ameliora activitatea procurorilor, în sensul de a evita întârzierile nejustificate sau netrimiterea în judecata a unor infractori.
    Nici argumentul ca ministrul justiţiei, ca om politic, nu are imparţialitate, deoarece aparţine unui partid politic şi face politica acestuia, iar nu politica generală a societăţii, incercand sa induca o contradictie între textul criticat şi art. 130 alin. (1) din Constituţie, nu este întemeiat. Aceasta, deoarece, în sistemul modern al democraţiei reprezentative, Parlamentul este expresia voinţei naţionale, iar Guvernul, deci inclusiv ministrul justiţiei, este investit de Parlament. De aceea Guvernul reprezintă interesele generale ale societăţii, asa cum art. 131 alin. (1) din Constituţie îi cere Ministerului Public. Nu exista, prin urmare, nici o contradictie între acest text constituţional şi textul de lege criticat.
    În sfârşit, se arata ca în Legea nr. 92/1992, nemodificata, Ministerul Public era singura instituţie a statului care nu era supusă vreunui control. Aceasta situaţie era în contradictie evidenta cu principiul fundamental al democraţiei, ca orice instituţie a statului să fie supusă controlului unei alte instituţii. Aceasta situaţie a făcut ca Ministerul Public să fie un adevărat stat în stat, o mica dictatura. Modificarea Legii nr. 92/1992 pune capăt acestei situaţii anormale şi plaseaza Ministerul Public, în mod real şi concret, sub autoritatea ministrului justiţiei, asa cum prevede art. 131 alin. (1) din Constituţie. Aceasta prevedere constituţională ar rămâne doar teoretică şi fără urmări practice, în cazul în care legea nu s-ar modifica;
    d) cu privire la art. 38, se arata ca art. 131 alin. (1) din Constituţie stabileşte autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor. Cum ministrul justiţiei nu are posibilitatea efectivă de a-şi exercită personal autoritatea conferita de Constituţie, "este firesc ca el să-şi constituie un corp de control, alcătuit din specialişti în materie, adică de procurori, care să supună deciziei sale felul în care el să-şi exercite aceasta autoritate". Critica formulată este surprinzatoare, ţinând seama ca la curţile de apel funcţionează judecători inspectori care au obligaţia de a-l informa pe ministru cu privire la funcţionarea instanţelor şi la abaterile de natura sa compromita calitatea activităţii, aplicarea legilor şi a regulamentelor în circumscripţiile curţilor de apel. Aceasta modificare a legii este cuprinsă în art. 19, pe care contestatorii nu l-au criticat. Prin similitudine de situaţii, este necesar ca ministrul justiţiei să aibă un corp de procurori inspectori care să-i supună spre aprobare măsurile pe care acesta să le ia în exercitarea autorităţii sale prevăzute la art. 131 alin. (1) din Constituţie.
    Detasarea acestor procurori în Direcţia relaţii cu Ministerul Public şi coordonarea strategiei antiinfractionale din cadrul Ministerului Justiţiei este necesară, pentru ca procurorii detasati sa nu-şi piardă statutul personal de magistraţi şi consecinţele ce deriva din acest statut (drepturi băneşti etc.). Aceasta detaşare nu este de natura să-i pună pe aceşti procurori în situaţia de subordonaţi ai unor salariaţi administrativi, deoarece ei sunt subordonaţi, în mod direct, ministrul justiţiei, care este titularul autorităţii prevăzute la art. 131 alin. (1) din Constituţie.
    Cat priveşte critica adusă dispoziţiei din alin. 5 al art. 38, se arata ca ea este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece şi prin acest text se concretizează modalitatea practica de realizare a autorităţii ministrului justiţiei asupra procurorilor, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie;
    e) cu privire la critica adusă dispoziţiilor din cap. III al titlului III al legii, se precizează ca art. 130 din Constituţie reglementează rolul Ministerului Public, dar nu şi organizarea sa. Din punct de vedere al respectării Constituţiei, Ministerul Public poate funcţiona atât în sistemul anterior, cat şi în cel preconizat de modificarea legii. Nu este, de aceea, necesar ca Ministerul Public şi parchetele alcatuitoare sa funcţioneze în modul stabilit prin legea din anul 1992.
    Contrar celor susţinute în contestaţie, art. 131 alin. (1) din Constituţie prevede numai controlul ierarhic, dar nu şi pe cel unitar şi sistematic, iar art. 130 nu impune ca Ministerul Public să fie "unic şi unitar". Toate criticile privitoare la premise de autonomizare, de federalizare teritorială, care se referă la caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului român, sunt neintemeiate, cu atât mai mult cu cat acest sistem funcţionează încă din anul 1992, prin înfiinţarea şi organizarea curţilor de apel. Modificarea legii, în aceasta privinta, nu este deci de natura sa aducă atingere caracterului unic şi unitar al sistemului judiciar român şi, cu atât mai puţin, prevederilor art. 1 din Constituţie.
    Faptul ca prin modificările preconizate se diminuează rolul şi autoritatea procurorului general al României nu are nici o relevanta din punct de vedere al respectării Constituţiei.
    Cat priveşte art. 44 alin. 2, atacat de grupul de deputaţi, se apreciază ca promovarea menţionată în text are valoare identică cu numirea prevăzută la art. 94 lit. c) din Constituţie. O excepţie de neconstituţionalitate se poate admite numai dacă textul contestat încalcă o prevedere constituţională şi în nici un caz din motive exclusiv semantice;
    f) cu privire la art. 52 alin. 1, se arata, de asemenea, ca obiecţia este neîntemeiată, deoarece magistraţii, în activitatea lor, trebuie să apere numai adevărul şi legalitatea. Menţinerea textului eliminat în formula jurământului i-ar obliga pe magistraţi să se îndepărteze de la obligaţia lor de obiectivitate, corectitudine şi imparţialitate, atunci când statul român este parte în proces sau chiar atunci când interesele statului român sunt în joc, chiar în situaţiile în care statul român nu este parte în proces. Menţinerea acestui text în formula de jurământ ar fi susceptibilă de a aduce atingere drepturilor legale şi legitime ale părţilor din proces care se judeca cu statul român şi ar crea premisele unui proces inechitabil;
    g) cu privire la art. 73, se apreciază ca, indiferent de împrejurarea ca recomandările se fac de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii sau de către ministrul justiţiei, un control politic exista în oricare dintre formule. Aceasta, deoarece membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi de Parlament, iar alegerea lor se face, în mod necesar, exclusiv pe criterii politice. Este adevărat ca magistraţilor le este interzis să facă parte din partide politice [art. 37 alin. (3) din Constituţie], însă nici o constituţie şi nici o lege nu îi pot opri pe magistraţi să aibă anumite simpatii politice, chiar fără a fi înscrişi într-un partid.
    Referitor la art. 73 alin. 1 lit. a), b) şi c) din lege, se apreciază ca art. 133 alin. (1) din Constituţie nu numai că nu opreşte ca propunerile formulate de Consiliul Superior al Magistraturii să fie făcute la recomandarea ministrului justiţiei, ci, dimpotriva, prin menţiunea finala "în condiţiile legii", permite ca legea sa stabilească condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii sa numească în funcţie pe judecători şi procurori.
    În ceea ce priveşte art. 73 alin. 1 lit. d) din lege, se menţionează că, şi în acest caz, art. 124 alin. (1) fraza a doua din Constituţie nu numai că nu opreşte ca aceste măsuri să fie dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea ministrului justiţiei, ci, dimpotriva, prin menţiunea finala "în condiţiile legii", permite ca legea sa stabilească condiţiile concrete în care Consiliul Superior al Magistraturii sa dispună promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor;
    h) cu privire la art. 79^1, se apreciază ca dispoziţia contestată nu contravine vreunei prevederi constituţionale, iar magistraţii pot fi detasati numai cu acordul lor scris.
    Guvernul apreciază, în punctul sau de vedere, ca dispoziţiile atacate sunt constituţionale şi, deci obiecţiile formulate în cele trei sesizări sunt neintemeiate, pentru următoarele motive, redate în esenta:
    a) cu privire la art. 1, se arata ca, prin noua sa redactare, textul stabileşte componentele autorităţii judecătoreşti, reproducand dispoziţiile constituţionale şi, în acelaşi timp, marcheaza locul distinct al instanţelor judecătoreşti, singurele care infaptuiesc justiţia şi, prin aceasta, exercita puterea judecătorească.
    Deşi în Constituţia României separaţia puterilor în stat nu este consacrată expressis verbis, ea este recunoscută prin funcţiile distincte pe care le prevede pentru autorităţile publice, pe care le reglementează în cuprinsul sau legea fundamentală. Pe de altă parte, art. 80 alin. (2) din Constituţie consacra sintagma "puterile statului", iar în al doilea rând face o distincţie neta între "autorităţile publice", ca instituţii, şi "puterile statului", ca funcţii ale acestuia. Or, este cunoscut ca teoria clasica a separaţiei puterilor în stat porneşte nu de la ideea de separaţie a instituţiilor, ci de la ideea ca funcţiile statului - legislativă, executivă şi judecătorească - sunt distincte şi infaptuite de organe independente. Prima idee este doar consecinţa celei de-a doua. În acest sens trebuie inteleasa şi distincţia pe care prevederile art. 1 din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească o fac între notiunile de autoritate judecătorească şi cea de putere judecătorească.
    Textul atacat nu numai că nu încalcă nici o dispoziţie a Constituţiei, ci, dimpotriva, da expresie, într-o alta formulare, prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc ca "Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Legiuitorul constituant, atunci când a redactat cap. VI din titlul III al Constituţiei, a înţeles să fie riguros exact în ceea ce priveşte exercitarea puterii judecătoreşti, înfăptuirea justiţiei, precizând ca ea se realizează numai prin instanţele judecătoreşti, nu şi prin celelalte doua componente ale autorităţii judecătoreşti - Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii - , care au cu totul alte atribuţii, bine precizate de Constituţie.
    Rigoarea legiuitorului constituant în delimitarea rolului fiecărei componente a autorităţii judecătoreşti este demonstrata şi de modul diferit în care sunt formulate textele care se referă la judecători şi cele care se referă la procurori. Astfel, art. 123 alin. (2) din Constituţie prevede că "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", ceea ce corespunde rolului lor de a infaptui justiţia, de a judeca, de a soluţiona litigii. Aceeaşi ratiune sta şi la baza inamovibilităţii care este recunoscută judecătorilor prin art. 124 alin. (1) din Constituţie, ca garanţie a independentei lor. În schimb, referitor la statutul procurorilor, art. 131 alin. (1) din Constituţie prevede că "Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei". Se observa, în mod clar, din formularea art. 131 alin. (1), ca procurorii au un statut complet diferit de cel al judecătorilor, tocmai din cauza faptului ca ei nu infaptuiesc justiţia, nu pronunţa hotărâri cu valoare de adevăr legal. Din analiza alin. (1) al art. 131 din Constituţie rezultă ca procurorii sunt supuşi atât controlului ierarhic, cat şi autorităţii ministrului justiţiei, ceea ce exclude ideea de independenta faţă de autorităţile ierarhic superioare.
    În aceste condiţii, a accepta, asa cum se susţine în sesizarea grupului de deputaţi, ca Ministerul Public face parte din puterea judecătorească, ar insemna a admite, contrar prevederilor Constituţiei, ca puterea judecătorească sau o parte a ei s-ar afla sub autoritatea ministrului justiţiei, deci a puterii executive, ceea ce ar fi de natura sa nege principiul separaţiei puterilor în stat, care, după cum s-a mai arătat, este consacrat şi de Constituţia României. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, retinand ca, chiar dacă Constituţia nu consacra in terminis principiul separaţiei puterilor, cerinţele lui de fond, astfel cum sunt concepute în prezent, se regăsesc în legea fundamentală.
    Faptul ca atât judecătorii, cat şi procurorii au calitatea de magistraţi, potrivit Constituţiei, nu are nici o relevanta, de vreme ce rolul şi statutul lor - în afară unor elemente comune - sunt totuşi diferite, potrivit prevederilor legii fundamentale.
    Referitor la poziţia procurorilor şi deci la situarea Ministerului Public în afară puterii judecătoreşti, se invoca punctul de vedere exprimat de domnul senator Ion Predescu cu prilejul dezbaterilor din Adunarea Constituantă, care, în şedinţa din 7 mai 1991, sublinia: "Procurorii, în mod firesc, nu fac parte din puterea judecătorească propriu-zisa; aceasta este constituită de instanţe, din judecători, din cei care pronunţa hotărâri; ei fac acte de urmărire penală şi luare de măsuri de trimitere în judecata etc., de supraveghere, de atacare a hotărârii judecătoreşti. Şi atunci, în ce sfera trebuie să se înscrie? În a patra putere? Sub nici un motiv; Constituţia nu prevede patru puteri - asa cum a fost Procuratura concepută şi, mai ales, cum a activat, ca a patra putere. Ei trebuie incluşi în sfera justiţiei (dar nu în cadrul puterii judecătoreşti), asa cum a fost şi în precedenta Constituţie din 1923 (...)".
    Acest punct de vedere exprima, de fapt, o idee fundamentală pentru înţelegerea poziţiei Ministerului Public în raport cu puterea judecătorească, şi anume ca aceasta autoritate publică nu poate fi, în acelaşi timp, judecător şi acuzator într-un proces, chiar dacă rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii, de a apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
    Este de remarcat, de altfel, ca şi alte autorităţi publice au misiunea de a apara ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fără a se erija în putere judecătorească.
    De asemenea, nu constituie un argument în favoarea ideii de apartenenţa a Ministerului Public la puterea judecătorească nici faptul ca la baza activităţii procurorilor stau principiile legalităţii şi imparţialităţii, întrucât, în mod normal, într-un stat de drept, aceste principii trebuie să stea la baza activităţii tuturor celorlalte autorităţi publice şi să fie înscrise, ca atare, în statutul funcţionarului public.
    De altfel, însăşi Curtea Constituţională a stabilit, în considerentele mai multor decizii, ca Ministerul Public, deşi face parte din "autoritatea judecătorească", reprezintă "o magistratura jurisdicţională". Mai mult, întrucât procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", organ esentialmente executiv, ei înşişi sunt, pe cale de consecinţa, "agenţi ai puterii executive";
    b) cu privire la art. 18 alin. 4, se arata ca simpla lectura a textului duce la concluzia că nu se încalcă nici o prevedere a Constituţiei. Dispoziţia criticata trebuie pusă în relaţie cu prevederile art. 329 şi ale art. 330 din Codul de procedură civilă, care reglementează dreptul procurorului general ca, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, sa introducă recursul în interesul legii şi recursul în anulare, cai extraordinare de atac. În mod asemănător sunt reglementate, prin art. 409 şi art. 414^2 din Codul de procedură penală, cele doua cai extraordinare de atac în materie penală. Din examinarea textelor din codurile de procedura civilă şi penală rezultă că nu ministrul justiţiei este titularul căilor de atac respective, ci procurorul general, ministrul având posibilitatea însă - în virtutea raporturilor sale cu procurorul general, care se afla sub autoritatea sa - sa ceara acestuia exercitarea acestor cai de atac, atunci când condiţiile legii sunt îndeplinite.
    Susţinerea din sesizare ca textele codurilor de procedura civilă şi penală privind recursul în interesul legii şi recursul în anulare nu ar fi nici ele constituţionale este fără relevanta, întrucât se referă la texte în vigoare, care nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate a priori, pe de o parte, iar pe de altă parte nu contravin nici ele vreunei dispoziţii constituţionale.
    Singura prevedere a Constituţiei cu care asertiunile cuprinse în sesizare pot fi puse în relaţie este cea cuprinsă în art. 128, conform căruia "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Prin compararea acestui text constituţional, pe de o parte, cu prevederile art. 19 alin. 4 teza finala şi cu textele referitoare la recursul în anulare şi în interesul legii, pe de altă parte, nu rezultă nici o încălcare a dispoziţiilor constituţionale, care, de altfel, trimit la "condiţiile legii" în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, condiţii care sunt reglementate în codurile de procedura.
    Precizarea cuprinsă în teza finala a alin. 4 al art. 19, în discuţie, a fost de altfel sugerata de expertiza legislativă efectuată de experţi ai Consiliului Europei în anul 1994, privind problemele ridicate în Avizul nr. 176/1993 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, referitor la cererea de aderare a României la aceasta organizaţie internationala;
    c) cu privire la art. 37, se apreciază ca criticile aduse în sesizările celor două grupuri de parlamentari nu sunt fondate.
    Prin conţinutul sau, textul criticat nu încalcă nici una dintre prevederile Constituţiei. Dar textul criticat exprima mai bine ideea de autoritate a ministrului justiţiei sub care procurorii îşi exercită activitatea, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie.
    Din modul în care este formulat acest text constituţional rezultă ca toţi procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei.
    Textul din legea fundamentală nu prevede că exercitarea acestei autorităţi de către ministrul justiţiei ar fi sau ar trebui să fie mediata, condiţionată în vreun fel. Or, în lipsa unei asemenea precizări, se impune, în mod natural, constatarea ca aceasta autoritate se poate exercita şi în mod direct, inclusiv prin dispoziţii. În nici unul dintre textele Constituţiei nu se vorbeşte despre procurorul general sau despre Parchetul General şi, cu atât mai puţin, despre rolul lor în relaţia de autoritate dintre ministrul justiţiei şi procurori.
    Se poate afirma, cu deplin temei, ca, în forma actuala a legii în vigoare, textul art. 37 este neconstitutional, întrucât procurorul general se interpune în relaţia dintre ministrul justiţiei şi procurori, deci se lasă fără conţinut real autoritatea pe care acesta trebuie să o exercite asupra activităţii procurorilor, potrivit Constituţiei.
    În acest context se menţionează aprecierea pe care Rezoluţia nr. 1.123 (1997) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei o face în sensul că în România "rolul Parchetului este încă foarte puternic", încurajând România să urmeze reformele în acest domeniu.
    De asemenea, se precizează ca textul art. 37 este restrictiv, precizând ca obligatorii sunt numai dispoziţiile ministrului justiţiei date în vederea respectării şi aplicării legii. Din interpretarea textului rezultă clar ca dispoziţiile care nu ar respecta aceste cerinţe nu sunt obligatorii şi pun pe procuror la adapost de răspundere.
    Pe de altă parte, se arata ca ministrul justiţiei este răspunzător pentru activitatea sa, pentru actele sale, menţionându-se prevederile art. 111 din Constituţie, conform cărora Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi sa răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, Camera Deputaţilor sau Senatul având posibilitatea sa adopte o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
    Se evidenţiază apoi faptul ca orice măsură dispusă de ministrul justiţiei pentru a fi luată de procuror, aceasta, în final, este supusă controlului instanţei de judecată, compusa din judecători a căror independenta este consacrată de lege şi garantată de principiul inamovibilităţii. De altfel, dispoziţiile cu consecinţele cele mai grave nu pot fi date decât în forma scrisă, ceea ce constituie o garanţie extrem de serioasă că nu vor fi date cu usurinta sau în mod abuziv.
    Fundamentul autorităţii pe care o exercită ministrul justiţiei asupra activităţii procurorilor, inclusiv prin dispoziţiile specifice sau cu caracter general, de orientare a politicii penale, rezida tocmai în responsabilitatea sa faţă de Parlament, autoritatea publică a carei legitimitate este izvorata din alegeri.
    Se apreciază ca este lipsită de suport constituţional argumentarea ca ministrul justiţiei, fiind un om politic şi neavând calitatea de magistrat, nu ar putea sa dea dispoziţii procurorilor, întrucât nu ar avea imparţialitate. Dimpotriva, art. 131 din Constituţie prevede, asa cum s-a mai arătat, ca procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, calitatea acestuia de om politic neavând, prin urmare, nici o relevanta în raporturile sale cu procurorii.
    În sfârşit, se arata ca argumentul din sesizarea grupului de deputaţi, în sensul că raporturile dintre ministrul justiţiei şi procuror s-ar limita numai la o relaţie administrativă, organizatorică, similară cu aceea existenta între ministrul justiţiei şi instanţele judecătoreşti, nu are baza constituţională, întrucât textul art. 131 alin. (1) nu circumstantiaza raporturile de autoritate dintre ministrul justiţiei şi procurori la sfera administrativă sau de alta natură. Este evident ca afirmatia critica ce se face din acest punct de vedere nu tine seama de principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus;
    d) cu privire la art. 38, se menţionează că, în realitate, textul acestui articol, a cărui neconstituţionalitate se invoca, reglementează dreptul de control al ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor, care decurge, în mod logic, din prevederea constituţională conform căreia procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei [art. 131 alin. (1) din Constituţie].
    Din moment ce s-a stabilit ca ministrul justiţiei, în virtutea art. 131 din Constituţie, are dreptul sa dea dispoziţii obligatorii, în mod direct sau prin procurorul general, procurorilor, este firesc ca el să poată sa şi controleze activitatea acestora.
    Dreptul de control, ca şi dreptul de dispoziţie asupra activităţii procurorilor sunt elemente intrinseci ale autorităţii pe care ministrul justiţiei o exercită asupra activităţii procurorilor. În lipsa acestor forme concrete de manifestare a autorităţii ministrului justiţiei, aceasta ar fi golita de orice conţinut.
    Critica cu privire la posibilitatea exercitării controlului prin inspectori generali din Ministerul Justiţiei şi prin procurori detasati în cadrul acestui minister nu are un fundament constituţional, întrucât ministrul justiţiei, în exercitarea autorităţii sale asupra procurorilor, are deplina libertate de a-şi alege modalităţile de control, ca şi persoanele pe care să le insarcineze să facă constatări cu privire la activitatea procurorilor. Nici un text constituţional nu interzice ca procurorii să poată fi controlati de persoane care nu au calitatea de procuror, ci sunt magistraţi asimilaţi. Pe de altă parte, critica facuta, în sensul că prin detasarea unor procurori în Ministerul Justiţiei s-ar încalcă statutul acestora, este neîntemeiată, întrucât aceasta este de fapt o dispoziţie de favoare care trebuie coroborata cu prevederile art. 79^1 al legii, care stabilesc ca detasarea procurorilor, ca şi a judecătorilor nu se poate face decât cu acordul lor scris, pe o perioadă determinata, cei în cauza pastrandu-şi statutul de magistrat pe perioada detaşării.
    De asemenea, se susţine ca nici critica ce se aduce ultimului alineat al art. 38 nu este fondată, deoarece nu contravine nici unei prevederi constituţionale ci, din contra, se înscrie mai exact în prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora nu numai procurorul general se afla sub autoritatea ministrului justiţiei, ci toţi procurorii, indiferent de poziţia lor ierarhica în cadrul Ministerului Public.
    În sfârşit, cat priveşte afirmatia cuprinsă în sesizarea grupului de deputaţi ca efectuarea controlului de către ministrul justiţiei asupra activităţii procurorilor constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecătoreşti, se arata ca nici aceasta nu are suport constituţional, Ministerul Public, procurorii, nefacand parte din puterea judecătorească, care cuprinde numai instanţele judecătoreşti. Dreptul ministrului justiţiei de a da, în interesul aplicării legii, dispoziţii procurorilor şi de a le controla activitatea decurge din faptul ca, spre deosebire de judecători, cu privire la care Constituţia, în art. 123 alin. (2), prevede că "sunt independenţi şi se supun numai legii", în ceea ce îi priveşte pe procurori, textele constituţionale nu mai afirma aceasta independenta. Mai mult, art. 131 alin. (1) prevede principiul controlului ierarhic al activităţii procurorilor şi al autorităţii ministrului justiţiei, sub care aceştia se afla, ceea ce exclude ipso facto ideea independentei lor. Este adevărat ca în acelaşi text se consacra principiul legalităţii şi cel al imparţialităţii în activitatea procurorilor, absolut necesare, dar care nu exclud controlul ierarhic şi autoritatea ministrului justiţiei;
    e) cu privire la dispoziţiile cuprinse în cap. III al titlului III, se apreciază ca criticile formulate de grupul de senatori - în sensul că se încalcă unitatea Ministerului Public, sistemul unitar al parchetelor, principiul controlului ierarhic înscris în art. 131 alin. (1) din Constituţie, ca se creează premise de autonomizare şi de federalizare teritorială, ca se lezeaza caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului român şi ca se diminuează rolul şi autoritatea procurorului general al României - sunt în mod evident nefondate.
    Faptul ca se prevede în art. 42 şi 43 ca parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali şi ca aceştia exercita, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra parchetelor din circumscripţia lor nu are absolut nici o legătură, şi cu atât mai puţin una de cauzalitate, cu unitatea statului român sau cu pericolul federalizării acestuia.
    Este de observat ca şi până acum existau parchete pe lângă curţile de apel, singura modificare adusă de noua lege fiind aceea ca, în concordanta cu tradiţiile existente în perioada anterioară instalării dictaturii comuniste, s-a revenit la denumirea de procuror general pentru conducătorii acestora.
    Existenta a cincisprezece procurori generali la parchetele de pe lângă curţile de apel nu diminuează cu nimic rolul procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, care, conform art. 44 alin. 3 din noua lege, exercita, direct sau prin procurori-inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor.
    Din examinarea tuturor textelor capitolului în atenţie nu rezultă nici o încălcare a principiului controlului ierarhic al activităţii procurorilor, prevăzut la art. 131 alin. (1) din Constituţie, sau a vreunei alte dispoziţii constituţionale.
    Cat priveşte critica adusă, în sesizarea grupului de deputaţi, articolului 44 alin. 2, se arata ca este lipsită de temei, întrucât, pe de o parte, nu exista nici un text constituţional care ar putea fi invocat în sprijinul sustinerii sale, iar, pe de altă parte, nimic nu împiedica, dacă ar fi cazul, ca o persoană care nu are calitatea de procuror să fie numita mai întâi procuror, cu respectarea condiţiilor şi procedurilor legale şi constituţionale, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, şi apoi să fie promovat în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie.
    În ceea ce priveşte al doilea motiv de critica a textului în cauza, anume acela ca s-ar încalcă prevederile art. 94 lit. c) din Constituţie, potrivit cărora preşedintele României "numeşte" în funcţiile publice, şi nu promovează, el este tot atât de neîntemeiat, întrucât şi în cazul promovării are loc o numire în noua funcţie.
    În legătură cu criticile aduse, se menţionează că nici un text constituţional nu s-ar fi opus ca promovarea în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie să fie facuta direct de ministrul justiţiei, întrucât competenţa Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la promovarea în funcţie a magistraţilor nu este prevăzută decât pentru judecători [art. 124 alin. (1) din Constituţie]. Fiind însă în cauza "primul procuror al tarii", Parlamentul a ales prin textul de lege soluţia promovării sale în funcţie, de către Preşedintele tarii, la propunerea ministrului justiţiei.
    Invocarea de către autorii sesizării a art. 16 din Constituţie, care se referă la egalitatea în drepturi, ca temei al neconstitutionalitatii textului care se referă la promovarea în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, nu are nici o relevanta în cauza, neputându-se invoca un drept atunci când se pune problema promovării într-o funcţie unica;
    f) cat priveşte art. 52 alin. 1, se arata ca prin noua formula a jurământului nu se încalcă nici un text constituţional, întrucât legea fundamentală nu cuprinde prevederi sau anumite condiţii privitoare la jurământul magistraţilor. Explicatia reformularii textului jurământului prestat de magistraţi consta în faptul ca angajamentul de a apara interesele României venea în contradictie cu obligaţia de imparţialitate ce revine magistraţilor în procesele în care s-ar putea pune problema intereselor unor persoane străine în conflict cu interesele statului român sau ale altor instituţii ale acestuia. De altfel, întrucât în jurământ se regaseste angajamentul magistratului de a respecta Constituţia şi legile tarii, nu se poate pune problema neloialitatii sale faţă de ţara, dar fără a se aduce atingere imparţialităţii de care trebuie să dea dovadă în calitatea sa de magistrat;
    g) cu privire la art. 73, se apreciază ca reglementarea nu numai că nu contravine legii fundamentale, dar este în deplin acord cu aceasta.
    Din faptul ca în art. 133 din Constituţie se precizează ca exercitarea atributiei conferite Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în funcţie a magistraţilor asistenţi se face "în condiţiile legii", se desprinde concluzia ca prin lege se pot da reglementări de natura sa precizeze modalităţile concrete în care Consiliul Superior al Magistraturii să-şi poată exercita aceasta atribuţie, inclusiv iniţiativa în identificarea persoanelor care urmează să fie propuse pentru numirea în funcţia de magistrat. În sprijinul acestei idei sta şi prevederea din finalul textului art. 133 alin. (1) din Constituţie, conform căreia lucrările Consiliului Superior al Magistraturii sunt prezidate de ministrul justiţiei, fără drept de vot. Explicatia logica a prevederii constituţionale consta în aceea ca în cadrul lucrărilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt analizate tocmai recomandările făcute de către ministrul justiţiei, care concura în acest fel la buna desfăşurare a lucrărilor consiliului, pe care le prezidează. Faptul ca ministrul justiţiei nu are drept de vot, conform textului constituţional, demonstreaza grija legiuitorului constituant de a nu depăşi cadrul colaborării dintre autoritatea executivă şi cea judecătorească în stabilirea propunerilor de numire în magistratura ce vor fi înaintate Preşedintelui României.
    În ceea ce priveşte promovarea şi transferarea judecătorilor, art. 124 alin. (1) din Constituţie prevede că acestea sunt dispuse numai de către Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Aceasta formulare presupune ca prin lege să se stabilească procedura de adoptare a măsurilor respective, ceea ce nu exclude, ci, dimpotriva, presupune o participare activa a ministrului justiţiei, inclusiv prin propunerile pe care le face Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, ministrul justiţiei este cel mai în măsura sa cunoască nevoile bunului mers al justiţiei, pentru a propune Consiliului Superior al Magistraturii efectuarea transferului judecătorilor şi promovarea acestora.
    De altfel, şi în aceste cazuri, ca şi în situaţia recomandărilor pe care ministrul justiţiei le face Consiliului Superior al Magistraturii pentru ca acesta sa propună Preşedintelui României numirile în magistratura, avem de a face cu acelaşi gen de atribuţii cu privire la personalul din magistratura, a cărui conducere se asigura de ministrul justiţiei prin aparatul ministerului. De aceea, în ambele situaţii, prezidarea lucrărilor Consiliului Superior al Magistraturii revine ministrului justiţiei. Aceasta rezultă din interpretarea sistematica a textelor art. 124 alin. (1), art. 133 alin. (1) şi art. 133 alin. (2) din Constituţie, conform cărora - cu excepţia cazului când are rolul de consiliu de disciplina şi este prezidat de Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie - lucrările sale sunt prezidate de ministrul justiţiei. În aceasta şi rezida ratiunea prevederilor din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care stabilesc ca pregătirea lucrărilor necesare desfăşurării activităţii Consiliului Superior al Magistraturii se asigura de compartimente ale aparatului Ministerului Justiţiei.
    În condiţiile în care, conform noului text al art. 73, ministrul justiţiei este cel care face recomandări, Consiliul Superior al Magistraturii este cel care decide dacă va promova propunerile pe baza recomandarii făcute de ministrul justiţiei sau nu, ori dacă va accepta propunerea ministrului justiţiei de a transfera un judecător sau de a-l promova. Orice recomandare sau, după caz, propunere ar face ministrul justiţiei, ea poate fi blocata de Consiliul Superior al Magistraturii, dacă acesta nu este de acord cu acceptarea ei. Asa fiind, nu sunt ştirbite atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, în prezent, în ceea ce îi priveşte pe judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, conform Legii nr. 56/1993, Colegiul permanent al acestei Curţi are, între atribuţiile sale, şi pe aceea de a prezenta recomandări Consiliului Superior al Magistraturii pentru numirea de judecători la instanţa suprema, fără a se considera ca prin aceasta sunt ştirbite prerogativele Consiliului Superior al Magistraturii.
    În realitate, prin modul în care sunt reglementate, în actuala formulare, textele art. 73, se realizează o conlucrare strânsă, o colaborare a autorităţilor judecătorească şi executivă în asigurarea bunei funcţionari a instanţelor judecătoreşti, a parchetelor şi evitarea oricărui blocaj. A accepta ideea, care se cauta a fi acreditata prin sesizările adresate Curţii Constituţionale, în sensul că, în ceea ce priveşte numirile, promovarile şi transferarile în magistratura, acestea ar trebui să fie exclusiv de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, fără nici un amestec din partea executivului, ar insemna să se nege necesitatea colaborării între autorităţile statului, a echilibrului care trebuie să existe între acestea, ceea ce contravine conceptiei moderne despre separaţia puterilor. În cazul în care ministrul justiţiei, prin recomandările sau propunerile făcute ori prin refuzul de a investi Consiliul Superior al Magistraturii cu propuneri ori recomandări, ar bloca activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi ar perturba astfel activitatea autorităţilor judecătoreşti, el ar fi tras la răspundere în condiţiile Constituţiei şi ale legilor în vigoare.
    Prevederea alin. 4 al art. 73 din lege, care stabileşte ca, pentru numirea în funcţia de preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, vor fi prezentate Preşedintelui României trei propuneri, nu încalcă nici o dispoziţie constituţională. Nici o prevedere a Constituţiei nu conţine restrictii în ceea ce priveşte numărul de propuneri ce pot fi prezentate Preşedintelui României pentru numirile în funcţiile din magistratura. Este firesc ca pentru funcţia suprema în magistratura să fie oferită posibilitatea Preşedintelui tarii de a desemna pe cel pe care îl considera cel mai potrivit pentru înaltă misiune ce îi va reveni;
    h) cu privire la art. 79^1, se arata ca măsura detaşării, astfel cum este prevăzută în textul criticat, nu încalcă în nici un fel statutul judecătorilor sau al procurorilor, asa cum este el prevăzut de Constituţie. Aceasta măsura nu poate fi luată decât cu consimţământul scris al judecătorului sau al procurorului, astfel încât Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii sau alte instituţii publice să poată beneficia, când este necesar, de experienta profesională şi de cunoştinţele de specialitate ale magistratului. Din moment ce acestea sunt ratiunile şi condiţiile detaşării, iar în nici un caz motive de ordin politic, rezultă ca art. 79^1 oferă garanţia respectării inamovibilităţii judecătorilor şi a stabilitatii procurorilor. Mai mult, textul criticat se constituie ca o dispoziţie de favoare pentru magistraţi, care pot, astfel, pentru o durată limitată de timp, sa schimbe felul muncii, în beneficiul imbogatirii experienţei juridice şi al largirii orizontului de cunoaştere. Este evident ca, în condiţiile detaşării, magistraţii desfăşoară o alta activitate decât aceea de judecător sau de procuror, astfel încât nu se poate susţine ca se încalcă în vreun fel separaţia puterilor. Faptul ca reglementarea adoptată de lege diferă de regimul obişnuit al detaşării prevăzut de Codul muncii, care nu se aplică magistraţilor, nu are relevanta în planul controlului de neconstituţionalitate.
    Întrucât cele trei sesizări privesc neconstituţionalitatea aceleiaşi legi, s-a procedat la conexarea lor, pronunţându-se decizia de faţa.
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
    ţinând seama de sesizările de neconstituţionalitate formulate, de punctele de vedere comunicate, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, precum şi de concordanta dintre textele legale ce fac obiectul sesizarilor şi dispoziţiile constituţionale, retine următoarele:
    În temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională constata ca este competenţa să soluţioneze sesizările, care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
    Curtea constata, cu caracter de generalitate, ca prin controlul de constituţionalitate se verifica concordanta textelor atacate cu prevederile Constituţiei, fără să poată fi luate în considerare soluţii din reglementarea românească din alte perioade sau din legislaţia străină ori tendintele existente în alte tari cu privire la instituţii similare, decât în măsura în care interesează înţelesul constituţional al reglementării supuse controlului. Asa fiind, dacă se doresc alte soluţii legislative decât cele care au la baza textele legii fundamentale, trebuie mai întâi revizuită Constituţia şi nu interpretate sau aplicate textele peste voinţa legiuitorului constituant.
    Pe de altă parte, este de reţinut ca reprezentanţii autorităţilor publice au obligaţia constituţională de a se abţine de la comentarii asupra sesizarilor aflate pe rolul Curţii Constituţionale, fiindca ele pot fi interpretate ca presiuni asupra judecătorilor constitutionali şi pot pune la indoiala independenta lor în luarea deciziilor.
    Cu referire directa la obiecţiile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constata următoarele:
    1. Critica de neconstituţionalitate adusă art. 1 din legea atacată este nefondata. Potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, astfel ca legea fundamentală recunoaşte numai judecătorului jurisdictio şi imperium, adică puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea silită a hotărârilor. Prin Decizia nr. 96/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Curtea Constituţională a statuat în sensul că, deşi dispoziţiile referitoare la Ministerul Public sunt aşezate în Constituţie în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească", aceasta nu poate duce la transformarea Ministerului Public şi a unităţilor sale în instanţe judecătoreşti, care să infaptuiasca, potrivit Constituţiei, justiţia. În aceeaşi decizie, analizandu-se art. 131 alin. (1) din Constituţie, care este plasat tot în capitolul "Autoritatea judecătorească", şi reţinându-se ca ministrul justiţiei, sub a cărui autoritate îşi desfăşoară activitatea procurorii, este reprezentant al executivului, s-a apreciat ca din textul constituţional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezintă interesele societăţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, reprezintă şi el, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
    Curtea Constituţională nu este chemată sa stabilească care dintre soluţiile doctrinare ar fi corecta, ci sa verifice dacă textul atacat este sau nu în concordanta cu Constituţia, legea fundamentală cu forta juridică suprema. Or, din dispoziţiile constituţionale rezultă, astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, ca Ministerul Public reprezintă o magistratura specială care nu îndeplineşte atribuţii jurisdicţionale.
    Aceste considerente îşi păstrează valabilitatea şi în prezent, neintervenind nici un element care să conducă la reconsiderarea lor, astfel încât soluţia din art. 1, care face distincţie între autoritatea judecătorească şi puterea judecătorească, nu este în contradictie cu Constituţia. Chiar dacă ea nu consacra in terminis principiul separaţiei puterilor în stat, cerinţele lui de fond, astfel cum sunt concepute în prezent, se regăsesc în legea fundamentală şi trebuie respectate de către toate autorităţile. Pe de altă parte, art. 80 alin. (2) din Constituţie se referă la "puterile statului", astfel încât şi acest text constituie un temei pentru aprecierea textului atacat ca fiind constituţional.
    Nici Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte din puterea judecătorească, deoarece nu înfăptuieşte justiţia, ci reprezintă un organism care se interpune între puterea judecătorească şi puterea executivă, reprezentată de Preşedintele României şi Guvern, în principal pentru asigurarea unei cat mai depline independente a justiţiei. Aceasta explica de ce a fost reglementat în capitolul "Autoritatea judecătorească".
    De reţinut ca grupul de senatori care a formulat obiecţia de neconstituţionalitate apreciază ca dispoziţiile art. 1 din lege, astfel cum au fost modificate, sunt constituţionale.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate privind art. 19 alin. 4 teza a doua este şi ea nefondata, deoarece textul atacat nu îngăduie ministrului justiţiei sa exercite el căile de atac, ci precizează, în mod logic, ca exercitarea atribuţiilor ce i se dau prin lege de a solicita exercitarea căilor de atac nu constituie o imixtiune în activitatea de judecată. Într-adevăr, art. 128 din Constituţie stabileşte ca, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Iar legea procesual civilă, prin art. 329 şi 330, precum şi legea procesual penală, prin art. 409 şi 414^2, îngăduie ministrului justiţiei să solicite procurorului general exercitarea recursului în interesul legii şi a recursului în anulare, cai extraordinare de atac. Chiar şi aceste texte sunt apreciate ca neconstituţionale în sesizarea grupului de deputaţi, dar, întrucât este vorba de dispoziţii legale intrate în vigoare, Curtea nu se poate pronunţa asupra acestei probleme în cadrul controlului a priori. În cadrul controlului constituţionalităţii pe cale de excepţie, Curtea s-a pronunţat însă prin Decizia nr. 73/1996, în sensul că dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.
    Fără a intră în cercetarea constituţionalităţii textelor din legea procesuala civilă sau penală, deoarece ele nu formează obiectul prezentei cauze, este necesar, pentru aprecierea constituţionalităţii textului atacat, să se retina motivele pentru care se recunoaşte ministrului justiţiei dreptul de a solicita exercitarea de către procurorul general a acestor cai de atac: recursul în interesul legii urmăreşte să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul tarii, Curtea Suprema de Justiţie pronunţându-se asupra chestiunilor de drept care au primit soluţionare diferita din partea instanţelor judecătoreşti; recursul în anulare în materie civilă se poate introduce numai dacă, printr-o hotărâre irevocabilă, instanţele au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când judecătorii au săvârşit infracţiuni în legătură cu hotărârea pronunţată; în materie penală, recursul în anulare se exercită pentru motive mai variate, uneori numai în favoarea condamnatului. Este vorba deci de apărarea unor principii fundamentale ale statului de drept, precum: aplicarea unitară a legilor, separaţia puterilor, independenta şi imparţialitatea judecătorilor, precum şi de înlăturarea unor încălcări esenţiale ale legii penale sau procesual penale, altfel spus, probleme de interes general. Interesele private ale părţilor ar putea să le determine sa nu exercite căile de atac pentru îndepărtarea erorilor judecătorilor, iar interesul general al legii reclama pronunţarea unor decizii care să asigure suprematia ei. De aceea, încă de la prima reglementare a acestor cai de atac s-a prevăzut posibilitatea declanşării controlului de către procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
    3. Nici critica de constituţionalitate privind art. 37 nu este fondată. Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constituţional nu distinge. Pe de altă parte, art. 130 alin. (2) din Constituţie stabileşte ca Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Asa fiind, înseamnă ca legea poate concretiza formele sub care se manifesta autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor, inclusiv dreptul de a da dispoziţie direct procurorilor, în vederea respectării şi aplicării legii.
    Susţinerea din sesizarea grupului de deputaţi, în sensul că aceasta autoritate ar fi numai administrativă, este contrară textului constituţional, ca urmare a acceptării de către Adunarea Constituantă a unui amendament ce viza eliminarea restrictiei din proiectul de Constituţie, care limita autoritatea ministrului justiţiei numai la aspectul administrativ.
    4. Obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la art. 38 este, de asemenea, neîntemeiată. Nu se poate retine ca reglementarea prin lege a controlului ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecătoreşti şi deci o încălcare a Constituţiei, din moment ce, potrivit legii fundamentale, Ministerul Public nu face parte din puterea judecătorească, iar procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei. Aceasta ultima prevedere constituţională, înscrisă în art. 131 alin. (1), nu poate fi lipsită de conţinut prin interpretări care nu îşi au temeiul în Constituţie.
    Este adevărat ca, potrivit art. 44 alin. 3 din lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie exercita controlul asupra tuturor parchetelor, dar aceasta dispoziţie nu poate fi contrapusa prevederii constituţionale din art. 131 alin. (1), care pune pe toţi procurorii, inclusiv pe procurorii generali, sub autoritatea ministrului justiţiei. Din aceleaşi considerente nu poate fi reţinută afirmatia din sesizarea grupului de deputaţi, în sensul că, din moment ce art. 30 alin. final din Legea nr. 92/1992 prevede că Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, instituţia Ministerului Public nu poate fi condusă de către ministrul justiţiei. De altfel, o interpretare sistematica a art. 30 ar fi dus la aceeaşi concluzie, deoarece în alin. 1 se reia dispoziţia constituţională, prevăzându-se ca Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţa judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei.
    Critica ce vizează posibilitatea controlului asupra procurorilor prin inspectori generali din Ministerul Justiţiei nu are temei constituţional. Este evident ca dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie, care pune procurorii sub autoritatea ministrului justiţiei, nu poate fi interpretată în sensul că numai ministrul justiţiei ar putea exercita singur atribuţiile ce decurg din calitatea sa. Pe de altă parte, sesizarea grupului de deputaţi ignora dispoziţiile art. 38 din lege, ce definesc obiectul controlului care se poate exercita de către procurorii inspectori, procurorii delegaţi, procurorii detasati sau inspectorii generali.
    Nici critica vizând posibilitatea detaşării unor procurori în Ministerul Justiţiei nu poate fi primită, deoarece ea nu încalcă vreo dispoziţie constituţională şi nici principiul separaţiei puterilor în stat, din moment ce ei nu fac parte din puterea judecătorească şi îşi păstrează statutul pe care l-au avut, aflându-se tot sub autoritatea ministrului justiţiei, iar, pe de altă parte, detasarea se face cu acordul lor.
    Pentru considerentele arătate mai sus, nu poate fi reţinută nici critica ce se aduce alin. 5 al art. 38, în privinta dispoziţiilor pe care ministrul justiţiei le poate da direct procurorilor.
    5. Dispoziţiile cuprinse în cap. III al titlului III din lege, referitoare la parchetele de pe lângă curţile de apel şi de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, nu infrang nici o dispoziţie constituţională şi deci obiecţia de neconstituţionalitate este nefondata. În esenta, prin obiecţia formulată se invoca încălcarea unităţii Ministerului Public, desconsiderarea lui şi a sarcinilor pe care le are, precum şi diminuarea rolului procurorului general al României. Este de reţinut ca, potrivit art. 130 alin. (2) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Or, art. 30 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 stabileşte ca parchetele funcţionează pe lângă fiecare instanţa judecătorească, respectiv: Curtea Suprema de Justiţie, curţi de apel, tribunale şi judecătorii. Soluţia legii îşi afla deci temeiul în Constituţie şi nu afectează unitatea Ministerului Public, din moment ce art. 44 alin. 3 din lege stabileşte ca procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie exercita controlul asupra tuturor procurorilor, iar potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie toţi procurorii se afla sub autoritatea ministrului justiţiei. Aceasta fiind, în esenta, şi soluţia data prin Legea nr. 92/1992, este greu de admis ca prin reglementarea actuala s-ar încalcă caracterul unitar al statului şi s-ar crea premise de autonomizare şi de federalizare teritorială.
    Nici celelalte critici nu au temei constituţional. Legea fundamentală nu se referă la procurorul general al României, ci la procurori constituiţi în parchete, potrivit legii, sub autoritatea ministrului justiţiei. Deci critica privind diminuarea rolului procurorului general al României nu poate fi primită. Aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte critica referitoare la desconsiderarea Ministerului Public şi a sarcinilor sale. Legiuitorul constituant a înscris în Constituţie dispoziţii referitoare la Ministerul Public tocmai pentru a sublinia importanţa instituţiei, dar a lăsat ca reglementarea de amănunt să se realizeze prin lege, însă fără a extinde sau a restrânge conţinutul prevederilor legii fundamentale. Constituţia tratează, sub unele aspecte, în mod diferit poziţia şi rolul instanţelor şi judecătorilor faţă de Ministerul Public şi faţă de procurori şi este firesc ca aceste diferentieri să se regaseasca şi în lege, dar aceasta nu înseamnă o desconsiderare a Ministerului Public sau a procurorilor, ci este vorba de reglementarea diferita a rolului distinct şi diferit pe care îl au cele doua autorităţi.
    În sfârşit, nu poate fi reţinută nici critica ce se aduce în sesizarea grupului de deputaţi prevederilor art. 44 alin. 2 din lege, în sensul că textul ar încalcă prevederile art. 16 şi ale art. 94 lit. c) din Constituţie. Se susţine ca prin referirea textului la "promovare" s-ar încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16, deoarece în acest fel ar putea fi promovati numai procurori, restrangandu-se sfera persoanelor care ar putea candida la aceasta funcţie. Critica nu tine seama însă de faptul ca art. 16 alin. (1) are în vedere egalitatea de sanse a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, dar avansarea ca procuror general presupune calitatea de procuror, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea de organizare judecătorească, inclusiv condiţiile de vechime stabilite de art. 67 din lege. Pe de altă parte, deşi art. 94 lit. c) din Constituţie foloseşte termenul de numire, noţiunea de avansare nu este neconstitutionala, ea presupunand o numire în funcţia de procuror general.
    6. Critica formulată de grupul de senatori cu privire la art. 52 alin. 1 nu ste fondată. Constituţia nu prevede formula jurământului pe care trebuie să-l depună magistraţii, dar stabileşte în art. 123 alin. (2) ca judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, ceea ce se reflecta în textul atacat. Pe de altă parte, referirea din formula jurământului la respectarea Constituţiei are în vedere şi apărarea intereselor tarii, fără ca prin aceasta judecătorul să fie socotit apărător al statului în procese şi nu independent şi impartial, astfel cum presupune profesia.
    7. Nu este intemeiata nici obiecţia de neconstituţionalitate formulată în legătură cu art. 73 din lege. Potrivit art. 124 alin. (1) teza finala din Constituţie, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Pe de altă parte, art. 133 alin. (1) teza întâi din legea fundamentală stabileşte, de asemenea, ca, în condiţiile legii, Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari. Asadar legiuitorul constituant a stabilit ca prin lege să se detalieze modalităţile de numire a judecătorilor şi a procurorilor, precum şi cele de avansare, de transfer şi de sancţionare a judecătorilor. De aceea, faptul ca textul atacat a introdus recomandarea ministrului justiţiei în legătură cu atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu contravine Constituţiei. Consiliul Superior al Magistraturii nu este ţinut de recomandarea ministrului justiţiei şi o poate refuza, solicitând alte recomandări. În măsura în care ministrul justiţiei ar bloca procesul firesc de numire, de promovare sau de transferare nefacand alte recomandări, se poate angaja răspunderea ministrului justiţiei, pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale.
    Numai în cazul în care Consiliul Superior al Magistraturii nu ar avea dreptul de a dispune asupra recomandărilor, textul ar fi fost neconstitutional, deoarece ar fi transformat consiliul într-o curea de transmisie între doua componente ale puterii executive. Soluţia din text are în vedere faptul ca ministrul justiţiei, prin aparatul pe care îl are la dispoziţie, este în permanenta informat asupra situaţiei magistraţilor. Pe de altă parte, potrivit art. 73 alin. 3 din lege, Consiliul Superior al Magistraturii poate cere Ministerului Justiţiei, instanţelor judecătoreşti sau parchetelor relaţii sau acte referitoare la activitatea profesională ori la conduita magistraţilor, iar art. 46 alin. 1 din Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii stabileşte ca membrii săi se pot informa şi la sediile instanţelor şi ale parchetelor cu privire la problemele care intră în competenţa sa.
    Desigur ca ar putea fi de discutat dacă legiuitorul actual s-a oprit la cea mai buna soluţie, excluzând posibilitatea ca şi alte structuri legate de înfăptuirea justiţiei să facă recomandări Consiliului Superior al Magistraturii, dar soluţia din textul atacat reprezintă o opţiune politica a Parlamentului, pe care Curtea Constituţională nu o poate cenzura, nefiind în contradictie cu Constituţia. Pe de altă parte, în cadrul unei conlucrari între Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrul justiţiei, nici textele constituţionale şi nici textul legal atacat nu împiedica pe membrii consiliului sa-l informeze pe ministru asupra unor situaţii de care au luat cunoştinţa şi care ar justifica formularea unor recomandări de către ministrul justiţiei.
    Critica adusă textului în sesizarea grupului de deputaţi, în sensul că pentru numirea în funcţiile de conducere ale Curţii Supreme de Justiţie nu trebuie făcute câte trei propuneri, deoarece, potrivit Constituţiei, Preşedintele României numeşte şi nu alege din mai multe propuneri făcute, nu este justificată. În primul rând, trebuie reţinut ca art. 73 alin. 4 din lege se referă numai la preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, astfel ca menţiunea din sesizare la alte funcţii este fără temei. Aceeaşi este constatarea şi cu privire la referirile din sesizare relativ la numirea procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel de către Preşedintele României. Cat priveşte pe preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, faptul ca legea prevede trei propuneri nu contravine nici unui text constituţional, deoarece numirea nu exclude existenta mai multor propuneri.
    De remarcat ca, deşi sesizarea grupului de senatori se referă la art. 73 şi următoarele, în realitate critica vizează numai art. 73, astfel încât nu este cazul analizarii celorlalte dispoziţii.
    8. Nici critica adusă art. 79^1 de către grupul de senatori nu poate fi primită, deoarece soluţia din text nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale. Legea pentru organizarea judecătorească, lege organică, poate crea un regim special de detaşare, diferit de cel reglementat de Codul muncii şi, pentru a nu afecta statutul constituţional al magistraţilor, textul atacat prevede necesitatea acordului scris al magistratului, o durată limitată pentru detaşare şi păstrarea statutului avut înainte de detaşare.
    Pe de altă parte, se retine ca pe perioada detaşării cel astfel încadrat nu mai îndeplineşte funcţia de judecător sau de procuror, chiar dacă îşi păstrează statutul de magistrat, astfel încât detasarea nu contravine prevederilor art. 124 alin. (2) şi ale art. 131 alin. (2) din Constituţie.
    Având în vedere considerentele expuse, vazand şi dispoziţiile art. 16, art. 94 lit. c), art. 124 alin. (1), art. 130, art. 131, art. 133 alin. (1) şi ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi prevederile art. 13 alin. (1) lit. A.a) şi ale art. 17-20 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinta art. 38, a prevederilor cuprinse în cap. III al titlului III, a art. 73 şi cu unanimitate în ceea ce priveşte celelalte texte atacate,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Constata ca prevederile art. 1, art. 19 alin. 4, art. 37, art. 38, cap. III al titlului III, art. 52 alin. 1, art. 73 şi art. 79^1 din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească sunt constituţionale.
    Decizia se comunică Preşedintelui României.
    Dezbaterea a avut loc la data de 18 iulie 1997 şi la ea au participat Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica şi Victor Dan Zlatescu, judecători.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    prof. univ. dr. IOAN MURARU
    Magistrat-asistent,
    Florentina Geangu
    -------------