DECIZIA nr. 841 din 9 decembrie 2021referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 529 din 30 mai 2022

    Valer Dorneanu

    - președinte

    Cristian Deliorga

    - judecător

    Marian Enache

    - judecător

    Daniel Marius Morar

    - judecător

    Mona-Maria Pivniceru

    - judecător

    Gheorghe Stan

    - judecător

    Livia Doina Stanciu

    - judecător

    Elena-Simina Tănăsescu

    - judecător

    Varga Attila

    - judecător

    Ingrid Alina Tudora

    - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, excepție ridicată de Regia Autonomă Aeroportul Oradea în Dosarul nr. 5.201/111/CA/2016 al Curții de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 669D/2019.2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Constituționale, concretizată, spre exemplu, prin Decizia nr. 482 din 17 septembrie 2019.
    CURTEA,

    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4. Prin Încheierea din 11 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 5.201/111/CA/2016, Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Regia Autonomă Aeroportul Oradea într-o cauză având ca obiect un „litigiu privind achizițiile publice - plata costuri suplimentare“.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că, spre deosebire de dreptul comun, Legea nr. 101/2016 prevede că, în cazul admiterii recursului, instanța de recurs este obligată să soluționeze în toate cazurile fondul cauzei, chiar și în condițiile în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. Or, Curtea Constituțională a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea în acest sens Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13). De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală, nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă în primă instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.6. În acest context, autoarea excepției susține că soluția legislativă consacrată de art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 este neconstituțională și apreciază că se impune a se clarifica faptul că instanțele de recurs „rejudecă“ fondul cauzei, doar în cauzele în care fondul a fost soluționat de instanțele de fond. În ceea ce privește încălcarea art. 24 din Constituție, autoarea excepției susține că prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunțate în fond se aduce atingere dreptului la un proces echitabil și, în special, dreptului la apărare, consacrate atât de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Constituția României. Or, statul are obligația de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare. Lipsa căii de atac împotriva hotărârii pronunțate în fond echivalează cu imposibilitatea de a remedia deficiențele hotărârii, dreptul la apărare devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic. În plus, recursul nu este o cale de atac devolutivă, existând astfel chestiuni de drept și de fapt care pot fi lămurite doar în faza cercetării judecătorești a fondului, numai în acest fel fiind asigurat pe deplin dreptul la apărare. Așa fiind, susține că, prin eliminarea căii de atac împotriva hotărârii pronunțate în fond, reglementarea criticată înlătură dreptul părților de a se prevala de toate garanțiile procesuale specifice accesului liber la justiție.7. Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, iar soluția legislativă consacrată de art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 este neconstituțională. Instanța de judecată apreciază astfel că textul de lege criticat contravine dispozițiilor art. 21, 24 și 129 din Constituție, întrucât prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunțate în fond se aduce atingere dreptului la un proces echitabil și, în special, dreptului la apărare, drepturi consacrate atât de Legea fundamentală, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susține că soluționarea de către instanța de recurs, pentru prima dată și cu titlu definitiv, a fondului cauzei, exclude de la controlul imediat al instanței ierarhic superioare legalitatea și temeinicia soluției și conduce la încălcarea accesului liber la justiție, în condițiile în care părțile litigante nu beneficiază de o garanție procedurală efectivă și imediată pentru a se putea apăra în mod corespunzător.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,

    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, potrivit cărora „În cazul admiterii recursului, instanța de recurs rejudecă, în toate cazurile, litigiul în fond.“12. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, aceste prevederi contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 care consacră accesul liber la justiție, ale art. 24 care consacră dreptul la apărare și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin Decizia nr. 436 din 24 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 28 octombrie 2021, s-a statuat că „Legea nr. 101/2016 transpune Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr. 395 din 30 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, și Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr. 76 din 23 martie 1992, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 1 alin. (1) din Directiva 89/665/CEE, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că, în ceea ce privește procedurile de atribuire a contractelor care intră în domeniul de aplicare circumscris, deciziile luate de autoritățile contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente și, în special, cât mai rapide posibil, în conformitate cu condițiile stabilite prin directivă. (...) Din economia acestei directive reiese că organismele responsabile cu procedurile privind căile de atac pot fi atât instanțele judecătorești, cât și alte autorități care nu sunt de natură judiciară. În situația în care calea de atac este prevăzută în fața unor autorități (organisme) ce nu sunt de natură judiciară, trebuie prevăzute dispoziții pentru a garanta că procedurile prin care o măsură presupus ilegală luată de organismul competent privind căile de atac sau orice presupusă deficiență în exercitarea competențelor acordate acestuia pot face obiectul unei căi de atac în fața instanței judecătorești sau al unei căi de atac în fața unui alt organism care este o instanță sau un tribunal în înțelesul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și este independent atât față de autoritatea contractantă, cât și față de organismul competent privind căile de atac. Prin urmare, potrivit directivei menționate, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că procedurile privind căile de atac sunt accesibile, în conformitate cu reglementări detaliate care pot fi stabilite de statele membre, oricărei persoane care este sau a fost interesată de obținerea unui anumit contract public de achiziție de produse sau a unui contract public de lucrări și care a fost sau riscă să fie lezată de o presupusă încălcare. La nivel național, Legea nr. 101/2016 reglementează remediile, căile de atac și procedura de soluționare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicțională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune, precum și organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. Prin urmare, în virtutea art. 2 din lege, orice persoană care se consideră vătămată întrun drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al unei autorități contractante sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri poate solicita anularea actului, obligarea autorității contractante la emiterea unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, pe cale administrativ-jurisdicțională sau judiciară, potrivit prevederilor acestei legi; de asemenea, oricare dintre membrii unei asocieri a unor operatori economici, fără personalitate juridică, poate formula orice cale de atac reglementată de această lege. În concret, legiuitorul a dat efectivitate prevederilor constituționale ale art. 148 alin. (2) și (4) cu privire la principiul priorității dreptului european, coroborate cu cele ale art. 21 care consacră accesul liber la justiție și a creat cadrul legal pentru exercitarea acestui drept fundamental, reglementând sistemul de remedii, și, astfel, pentru soluționarea contestației, persoana care se consideră vătămată se poate adresa: (i) fie pe cale administrativ-jurisdicțională Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor; (ii) fie pe cale judiciară instanței de judecată, potrivit art. 4 din Legea nr. 101/2016.“14. Raportat la criticile formulate în cauză, Curtea reține că art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 a mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, în acest sens fiind Decizia nr. 482 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 29 aprilie 2020, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile criticate sunt constituționale, întrucât „acestea sunt norme care stabilesc o procedură specială, derogatorie, privind termenele de judecată și modalitatea administrării probelor în cazul judecării cererilor referitoare la contractele de achiziție publică. Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziții este o opțiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și urgente, adaptată raporturilor din materia contractelor de achiziție publică. Regulile de procedură prevăzute de aceste dispoziții se aplică în mod echitabil atât autorității contractante, cât și operatorului economic vizat de ipoteza normei, fără a fi favorizată o categorie sau alta (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 34 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2011).“15. Curtea reține că, prin conținutul său normativ, art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 reprezintă o normă specială de procedură, adoptată de legiuitor în considerarea caracterului urgent al cauzelor din materia achizițiilor publice. În acest sens sunt de altfel și considerentele Deciziei nr. 482 din 17 septembrie 2019, precitată, prin care Curtea a reținut că „soluția legislativă criticată ține cont de faptul că subiectele de drept implicate în această categorie de litigii sunt profesioniști. Cu alte cuvinte, procedura contractelor de achiziție publică presupune etape prealabile în care părțile implicate pot solicita și primi clarificări înainte de a se ajunge în fața instanței judecătorești. Așadar, acestea cunosc deja care sunt aspectele divergente, fapt care se concretizează, de obicei, în documentația depusă la dosarul cauzei ce urmează a fi soluționat de instanța judecătorească. Mai mult decât atât, finalitatea acestor proceduri de achiziție este, de multe ori strâns legată și de anualitatea și execuția bugetară, de alocarea unor fonduri atât din bugetul național, cât și din fondurile Uniunii Europene. Or, eventualele încălcări ale termenelor stabilite prin contractele de finanțate produc consecințe ce pot fi sancționate de autoritățile competente prin rezilierea contractelor de finanțare, aplicarea unor corecții financiare sau chiar suspendarea sau respingerea parțială sau totală de la plată a cererilor pentru asemenea fonduri, fie că este vorba despre operațiuni anuale sau despre operațiuni multianuale. Toate aceste aspecte concură la realizarea cu transparență a procedurilor, desfășurarea cu celeritate a proceselor în materia achizițiilor publice, în scopul evitării tergiversării și pentru realizarea scopului pentru care a fost adoptat cadrul legislativ respectiv. Totodată, prevederile legale criticate au drept scop antrenarea și responsabilizarea tuturor celor care au un interes în finalitatea procedurilor de achiziție publică, cu precădere a participanților la procedură - autoritate contractantă, operatorii economici interesați să participe la procedura de atribuire, respectiv, după caz, operatorii economici participanți la procedura de atribuire. De asemenea, instanța judecătorească trebuie să concure la celeritatea procedurii, astfel încât procesele să nu se prelungească excesiv.“16. În jurisprudența sa, de exemplu Decizia nr. 1.554 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 8 martie 2012, Curtea a mai statuat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească regulile de procedură cu aplicabilitate generală, dar și unele reguli speciale, derogatorii, în considerarea unor situații deosebite, fără ca acestea să poată fi contrare liberului acces la justiție, dreptului la apărare sau dispozițiilor fundamentale referitoare la statul de drept. În acest sens sunt prevederile criticate din Legea nr. 101/2016, ce constituie norme de procedură, prin care se reglementează soluționarea contestațiilor privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, stabilind obligațiile judecătorului, termenul de depunere a întâmpinării și a răspunsului la aceasta și la cererea reconvențională, precum și stabilirea primului termen de judecată și a celor ulterioare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la respectarea principiului celerității procedurilor judiciare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, prin impunerea respectării unui termen rezonabil, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale subliniază importanța faptului că „justiția trebuie să fie administrată fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea și credibilitatea (Hotărârea din 27 octombrie 1994, pronunțată în Cauza Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, paragraful 61), statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru aceea a organelor judiciare (Hotărârea din 23 octombrie 1990, pronunțată în Cauza Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, paragraful 73).“17. Curtea observă, de altfel, că, în motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia deduce neconstituționalitatea reglementării criticate pornind de la o analiză comparativă a prevederilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 cu cele ale art. 498 din Codul de procedură civilă, apreciind că, spre deosebire de dreptul comun, Legea nr. 101/2016 prevede că, în cazul admiterii recursului, instanța de recurs este obligată să soluționeze în toate cazurile fondul cauzei, chiar și în condițiile în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. Autoarea excepției susține că soluția legislativă consacrată de art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 este neconstituțională, fiind contrară art. 21 și 129 din Constituție, context în care solicită ca normele supuse controlului de constituționalitate să primească o interpretare efectuată de către instanța de contencios constituțional, interpretare prin care „se impune a se clarifica faptul că instanțele de recurs «rejudecă» fondul cauzei, doar în cauzele în care fondul a fost soluționat de instanțele de fond (de altfel cuvântul rejudecat neputând avea decât semnificația unei judecări anterioare a fondului)“.18. Din perspectiva criticii astfel formulate, Curtea învederează faptul că aspectele privind modalitatea de aplicare și interpretare a normelor juridice revin instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei sau, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, Înaltei Curți de Casație și Justiție, excedând, însă, sferei controlului de constituționalitate. În acest context, Curtea reține că prin Decizia nr. 40 din 18 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 31 iulie 2020, paragrafele 152-157, instanța supremă a reținut că „din perspectiva Legii nr. 101/2016, dreptul comun în materie îl constituie Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și nu normele din Codul de procedură civilă, ce constituie dispozițiile legii civile de drept comun și care completează legea specială (devin incidente) numai în măsura în care nu sunt contrare acesteia. Așadar, trimiterea la dispozițiile dreptului comun cuprinsă în modificarea intervenită prin Legea nr. 212/2018 vizează exclusiv normele de reglementare a competenței materiale (funcțională și procesuală) a instanței civile competente să soluționeze litigiile decurgând din executarea contractelor administrative, fără ca această trimitere să poată fi extinsă implicit și asupra căii de atac sau procedurii de judecată de drept comun în materie civilă, în condițiile în care prevederile cuprinse în Legea nr. 101/2016 sunt norme speciale, nu numai prin raportare la procedura de drept comun în materie civilă, ci chiar și prin raportare la dreptul comun în materia contenciosului administrativ. O interpretare în sensul modificării implicite a procedurii de soluționare a căii de atac în litigiile decurgând din executarea contractelor administrative în sensul aplicării normelor de procedură de drept comun în materie civilă ar presupune ca, în privința litigiilor decurgând din executarea contractelor administrative, calea de atac să fie apelul, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii din primă instanță, și, respectiv, recursul, ce poate fi declarat tot într-un termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei din apel, iar în ipoteza judecării recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, soluția neputând fi decât aceea de trimitere spre rejudecare, ceea ce presupune reluarea judecății cel puțin din faza procesuală a apelului. Ținând cont de faptul că, deși a dat în competența de soluționare a instanței civile de drept comun litigiile decurgând din executarea contractelor administrative, legiuitorul a prevăzut în mod expres că aceste litigii se soluționează «de urgență și cu precădere», fiind evident că termenele și soluțiile reglementate în procedura de drept comun din materie civilă nu pot fi considerate compatibile cu celelalte dispoziții speciale ale Legii nr. 101/2016“. O astfel de interpretare ar lipsi de eficiență modificările adoptate de legiuitor prin Legea nr. 212/2018, respectiv de reducere a duratei de soluționare a dosarelor, atât din perspectiva duratei care trece între data depunerii cererii și data la care se acordă primul termen de judecată, cât și în ce privește durata dintre sesizarea instanței și finalizarea definitivă a litigiului. De altfel, intenția legiuitorului de a păstra procedura specială de judecată inclusiv în privința litigiilor decurgând din executarea contractelor administrative rezultă și din ultima modificare a Legii nr. 101/2016, adusă potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice.19. Curtea Constituțională constată că în practica instanțelor de judecată (curților de apel) s-a reținut că prevederile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 sunt norme speciale de procedură, care justifică reglementarea criticată tocmai prin prisma interesului superior al celerității în litigiile de achiziții publice. S-a subliniat, de asemenea, că în fața instanței de judecată, litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul procedurilor de atribuire se soluționează de urgență și cu precădere. Potrivit prevederilor criticate, în cazul admiterii recursului, instanța de recurs rejudecă, în toate cazurile, litigiul în fond, iar problema care suscită interes din partea autoarei excepției este aceea care derivă din folosirea de către legiuitor a sintagmei „rejudecă, în toate cazurile, litigiul în fond“.20. Referitor la această problemă de drept, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 40 din 18 mai 2020, precitată, din perspectiva Legii nr. 101/2016, dreptul comun în materie îl constituie Legea nr. 554/2004, și nu normele din Codul de procedură civilă, astfel încât, în acord cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul are, prin excepție de la normele de drept comun reglementate de Codul de procedură civilă, caracter devolutiv. Astfel, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificat prin Legea nr. 76/2012, prevede că, „în cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. În cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond.“21. Așadar, în materia soluționării recursului formulat în condițiile Legii nr. 101/2016, sintagma „rejudecă, în toate cazurile“ cuprinsă în textul art. 55 alin. (5) din lege conduce la concluzia că, spre deosebire de norma cu caracter general prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, norma specială prevăzută de art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 conferă posibilitatea ca instanța de recurs, în cazul admiterii recursului, să rejudece litigiul în fond și atunci când instanța de fond a soluționat litigiul fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului.22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Regia Autonomă Aeroportul Oradea în Dosarul nr. 5.201/111/CA/2016 al Curții de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă și general obligatorie.
    Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunțată în ședința din data de 9 decembrie 2021.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Ingrid Alina Tudora

    ----