DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011
asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 440 din 23 iunie 2011



    În temeiul art. 146 lit. a) teza finală din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
    Prin Adresa nr. 1.172 din 9 iunie 2011, Preşedintele României a înaintat Curţii Constituţionale proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat la propunerea Guvernului.
    Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României are următoarea redactare:
    "Art. I. - Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se modifică şi se completează astfel:
    1. Articolul 6 se completează cu un nou alineat, (3), astfel:
    - După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
    "(3) Autorităţile publice vor consulta organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase."
    2. Alineatul (3) al articolului 23 se modifică astfel:
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Reţinerea nu poate depăşi 48 de ore."
    3. Alineatul (2) al articolului 37 se modifică astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Parlamentul României sau în organele administraţiei publice locale şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României."
    4. Alineatul (3) al articolului 40 se modifică astfel:
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia, magistraţii, cadrele militare în activitate, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică."
    5. Alineatul (8) al articolului 44 se modifică astfel:
    - Alineatul (8) va avea următorul cuprins:
    "(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată."
    6. Alineatul (3) al articolului 52 se modifică astfel:
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite."
    7. Alineatul (1) al articolului 58 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Avocatul Poporului este numit de către Parlament, pe o durată de 5 ani, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate, conform legii de organizare şi funcţionare a instituţiei."
    8. Articolul 60 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 60
    Avocatul Poporului prezintă Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestuia. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor."
    9. Alineatul (2) al articolului 61 se modifică astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră."
    10. Articolul 62 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Alegerea Parlamentului ".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 62
    (1) Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.
    (2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de parlamentar, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.
    (3) Numărul parlamentarilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării, şi nu poate depăşi 300 de persoane."
    11. Alineatele (1), (2) şi (4) ale articolului 63 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora."
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Alegerile pentru Parlament se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea acestuia."
    - Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
    "(4) Mandatul Parlamentului se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice."
    12. Articolul 64 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 64
    (1) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat cu votul majorităţii membrilor săi. Resursele financiare ale Parlamentului sunt prevăzute în bugetul propriu, aprobat de acesta şi care face parte integrantă din bugetul de stat.
    (2) Parlamentul îşi alege un birou permanent. Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului. Ceilalţi membri ai biroului permanent sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Preşedintele Parlamentului şi ceilalţi membri ai biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului, în condiţiile prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
    (3) Parlamentarii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
    (4) Parlamentul îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
    (5) Biroul permanent şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a Parlamentului."
    13. Articolul 65 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Şedinţele Parlamentului ".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 65
    (1) Parlamentul lucrează în şedinţe. Şedinţele Parlamentului sunt publice.
    (2) Parlamentul poate hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete."
    14. Articolul 66 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 66
    (1) Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
    (2) Parlamentul se întruneşte şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al Parlamentului ori a cel puţin o treime din numărul parlamentarilor.
    (3) Convocarea Parlamentului se face de preşedintele acestuia."
    15. Articolul 67 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 67
    Parlamentul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor."
    16. Articolul 68 se abrogă.
    17. La titlul III capitolul I, titlul secţiunii a 2-a se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "SECŢIUNEA a 2-a
    Statutul parlamentarilor"
    18. Alineatul (1) al articolului 69 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) În exercitarea mandatului, parlamentarii sunt în serviciul poporului."
    19. Articolul 70 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Mandatul parlamentarilor".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 70
    (1) Parlamentarii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Parlamentului, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.
    (2) Calitatea de parlamentar încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou-ales sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces."
    20. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 71 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului European."
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Calitatea de parlamentar este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului."
    21. Articolul 72 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 72
    (1) Parlamentarii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
    (2) Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
    22. Alineatul (3) al articolului 73 se modifică şi se completează astfel:
    - Litera c) va avea următorul cuprins:
    "c) statutul parlamentarilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;".
    - După litera s) se introduce o nouă litera, s^1), cu următorul cuprins:
    "s^1) răspunderea judecătorilor şi procurorilor;".
    23. Alineatele (1), (3), (4) şi (5) ale articolului 74 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative."
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Parlament."
    - Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
    "(4) Parlamentarii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi."
    - Alineatul (5) se abrogă.
    24. Articolul 75 se abrogă.
    25. Articolul 76 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 76
    (1) Propunerile legislative şi proiectele de legi vor fi dezbătute şi votate în plen în două lecturi succesive, la cel puţin 30 de zile distanţă. În cadrul primei lecturi, dezbaterile şi votul se vor face pe articole. În cadrul celei de-a doua lecturi, dezbaterile şi votul se vor face pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege. În mod excepţional, Parlamentul poate aproba, cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi, reducerea termenului de 30 de zile şi adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în procedură de urgenţă.
    (2) Legile organice şi hotărârea privind regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi.
    (3) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi la şedinţa Parlamentului.
    (4) La cererea Guvernului sau din propria iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedura de urgenţă prevăzută la alineatul (1). Această procedură se reglementează prin regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului."
    26. Alineatul (2) al articolului 77 se modifică astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Prevederile articolului 76 alineatul (4) se aplică în mod corespunzător."
    27. Alineatul (2) al articolului 82 se modifică astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Parlamentului următorul jurământ: <<Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!>>."
    28. Articolul 85 se completează cu un nou alineat, (2^1), astfel:
    - După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2^1), cu următorul cuprins:
    "(2^1) Propunerea primului-ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se poate face numai după consultarea prealabilă a Preşedintelui."
    29. Alineatul (1) al articolului 87 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, securitatea naţională şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii."
    30. Alineatul (1) al articolului 89 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) După consultarea preşedintelui Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură."
    31. Articolul 90 se completează cu trei noi alineate, (2), (3) şi (4), astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret."
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de către Preşedintele României se exprimă, printr-o hotărâre adoptată de Parlament, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui."
    - Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
    "(4) Dacă hotărârea Parlamentului nu este adoptată în termenul prevăzut la alineatul (3), procedura de consultare a Parlamentului se consideră îndeplinită, iar Preşedintele României poate emite decretul privind organizarea referendumului."
    32. Articolul 92 se completează cu două noi alineate, (3^1) şi (5), astfel:
    - După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3^1), cu următorul cuprins:
    "(3^1) Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare se fac de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor acestuia."
    - După alineatul (4) se introduce un nou alineat, (5), cu următorul cuprins:
    "(5) Preşedintele României propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii, iar Parlamentul exercită controlul asupra activităţii acestor servicii."
    33. Litera a) a articolului 94 se modifică astfel:
    - Litera a) va avea următorul cuprins:
    "a) conferă şi retrage decoraţii şi titluri de onoare;".
    34. Articolul 95 se modifică şi se completează astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor săi, după obţinerea avizului obligatoriu al Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încălcarea Constituţiei."
    - După alineatul (1) se introduc două noi alineate, (1^1) şi (1^2), astfel:
    - alineatul (1^1) va avea următorul cuprins:
    "(1^1) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.";
    - alineatul (1^2) va avea următorul cuprins:
    "(1^2) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va înceta."
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui."
    35. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 96 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Parlamentul, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi, poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare."
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută."
    36. Alineatul (2) al articolului 97 se modifică astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) În termen de 60 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte."
    37. Articolul 98 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 98
    (1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercită atribuţiile, interimatul se asigură de către preşedintele Parlamentului.
    (2) Atribuţiile prevăzute la articolul 85 alineatul (1), articolele 88-90 şi articolul 103 din Constituţie nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale, cu excepţia suspendării de drept a Preşedintelui României, prevăzută la articolul 96 alineatul (3)."
    38. Alineatele (2) şi (3) ale articolului 103 se modifică astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei propunerilor pentru membrii Guvernului. Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra formării noului Guvern în termen de 10 zile de la data solicitării votului de încredere. În caz contrar, după trecerea celor 10 zile, candidatul propus, împreună cu programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului, va fi considerat respins de către Parlament, iar Preşedintele României va desemna un alt candidat pentru funcţia de prim-ministru."
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului se dezbat de către Parlament, care acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii parlamentarilor."
    39. Alineatul (1) al articolului 105 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de parlamentar. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial."
    40. Alineatele (1) şi (4) ale articolului 107 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Parlamentului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate."
    - Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
    "(4) Dacă unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercită atribuţiile, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, va desemna un alt membru al Guvernului ca ministru interimar, până la numirea unui nou ministru. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă ministrul îşi reia activitatea în Guvern. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile."
    41. Articolul 109 se modifică şi se completează astfel:
    - Alineatul (2) se abrogă.
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Reglementarea răspunderii penale a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se stabileşte prin lege organică. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a membrilor Guvernului se realizează numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".
    - După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:
    "(4) Dacă s-a început urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestuia din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie."
    42. Alineatul (1) al articolului 111 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Parlament sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie."
    43. Articolul 112 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 112
    (1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de parlamentari, în condiţiile prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
    (2) Parlamentul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări."
    44. Articolul 113 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 113
    (1) Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii membrilor săi.
    (2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al parlamentarilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
    (3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în Parlament.
    (4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, parlamentarii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114."
    45. Articolul 114 se modifică şi se completează astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, o singură dată într-o sesiune, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege."
    - După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1^1), cu următorul cuprins:
    "(1^1) Limitarea angajării răspunderii prevăzută la alineatul (1) nu se aplică în cazul proiectului bugetului de stat şi celui al asigurărilor sociale de stat".
    - Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
    "(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterile şi votul se vor face de către Parlament, într-o singură lectură, pe articolele sesizate, urmate de votul final pe întreaga lege."
    46. Alineatul (5) al articolului 115 se modifică astfel:
    - Alineatul (5) va avea următorul cuprins:
    "(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere la Parlament şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Parlamentul, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)."
    47. Articolul 119 se completează cu două noi alineate, (2) şi (3), astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) În condiţiile legii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului, în vederea aprobării, strategia de securitate naţională."
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului rapoartele asupra activităţii desfăşurate, în vederea examinării acestora."
    48. Articolul 124 se modifică şi se completează astfel:
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei, legii şi deciziilor Curţii Constituţionale."
    - După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:
    "(4) Răspunderea judecătorilor şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
    49. Alineatul (6) al articolului 126 se modifică astfel:
    - Alineatul (6) va avea următorul cuprins:
    "(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."
    50. Alineatele (2), (3), (4), (5) şi (6) ale articolului 133 se modifică astfel:
    - Litera a) a alineatului (2) va avea următorul cuprins:
    "a) 10 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 5 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;".
    - Litera b) a alineatului (2) va avea următorul cuprins:
    "b) 6 reprezentanţi ai societăţii civile, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală: 3 numiţi de Parlament şi 3 de către Preşedintele României;".
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii prevăzuţi la alineatul (2) literele a) şi b), pentru un mandat de un an, ce poate fi înnoit o singură dată. Mandatul acestuia nu poate fi prelungit."
    - Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
    "(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani şi nu poate fi prelungit sau înnoit."
    - Alineatul (5) va avea următorul cuprins:
    "(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi luate prin vot secret şi se motivează."
    Alineatul (6) se abrogă.
    51. Articolul 138 se modifică şi se completează astfel:
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le transmite instituţiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a Parlamentului asupra conţinutului acestora."
    - După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2^1), cu următorul cuprins:
    "(2^1) Guvernul supune spre aprobare Parlamentului, separat, proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat."
    52. După articolul 138 se introduce un nou articol, 138^1, cu următorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Politica financiară".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 138^1
    (1) Statul trebuie să evite deficitul bugetar excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3% din produsul intern brut, iar datoria publică nu poate depăşi 60% din produsul intern brut.
    (2) Împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor.
    (3) În cazul producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situaţii excepţionale cu impact negativ semnificativ asupra finanţelor publice, valorile maxime prevăzute la alineatul (1) pot fi depăşite, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, numai dacă depăşirea poate fi compensată în maximum 3 ani.
    (4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (2), pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale sau ale unui dezastru deosebit de grav, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, pot fi contractate şi alte împrumuturi externe."
    53. Alineatul (3) al articolului 140 se modifică astfel:
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate."
    54. Alineatul (3) al articolului 142 se modifică astfel:
    - Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    "(3) Şase judecători sunt numiţi de Parlament şi trei de Preşedintele României."
    55. Literele a), b), c), e) şi h) ale articolului 146 se modifică astfel:
    - Litera a) va avea următorul cuprins:
    "a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari; precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;".
    - Litera b) va avea următorul cuprins:
    "b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea preşedintelui Parlamentului sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;".
    - Litera c) va avea următorul cuprins:
    "c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;".
    - Litera e) va avea următorul cuprins:
    "e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;".
    - Litera h) va avea următorul cuprins:
    "h) dă aviz obligatoriu pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;".
    56. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 147 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din Regulamentul Parlamentului, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Prevederile articolului 76 alineatul (4) se aplică în mod corespunzător."
    57. Articolul 148 se modifică şi se completează astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) România este stat membru al Uniunii Europene şi exercită în comun cu celelalte state membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii."
    - După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1^1), cu următorul cuprins:
    "(1^1) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
    - Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    "(2) Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive sau de revizuire, precum şi celelalte acte juridice ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne."
    - După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2^1), cu următorul cuprins;
    "(2^1) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeană se face prin lege adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
    - Alineatul (3) se abrogă.
    - Alineatul (5) se abrogă.
    58. Articolul 149 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Participarea la Tratatul Atlanticului de Nord".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 149
    România este parte la Tratatul Atlanticului de Nord. Obligaţiile care decurg din această calitate a României vor fi aduse la îndeplinire de către Parlament, Preşedintele României şi Guvern."
    59. Alineatul (1) al articolului 150 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul parlamentarilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot."
    60. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 151 se modifică astfel:
    - Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    "(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Parlament, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor săi."
    - Alineatul (2) se abrogă.
    61. Articolului 155 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ARTICOLUL 155
    (1) Prezenta lege de revizuire a Constituţiei intră în vigoare după aprobarea ei prin referendum.
    (2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.
    (3) Până la întrunirea legală a noului Parlament ales conform prezentei legi de revizuire, proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
    (4) După întrunirea legală a noului Parlament ales conform legii de revizuire, proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate sau respinse de către prima Cameră sesizată, potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire, se dezbat şi se adoptă de către Parlament, într-o singură lectură, pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege."
    Art. II. - Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum, organizat potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţia României."
    La dosarul cauzei, Consiliul Superior al Magistraturii a depus un document prin care îşi exprimă opinia cu privire la propunerile de revizuire referitoare la textele constituţionale care vizează autoritatea judecătorească.
    De asemenea, Asociaţia Magistraţilor din România a transmis Curţii Constituţionale un punct de vedere vizând "neconformitatea proiectului de revizuire a Constituţiei cu limitele de revizuire a Legii fundamentale, stabilite prin art. 152 din Constituţie".
    Luând în dezbatere acest proiect de lege, la termenele din 16 iunie 2011 şi, respectiv, 17 iunie 2011,
    CURTEA,
    examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, raportul întocmit de judecătorii-raportori, dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este prevăzută de dispoziţiile art. 146 lit. a) teza finală din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională "se pronunţă [...], din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei".
    În exercitarea acestei competenţe, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra îndeplinirii condiţiilor constituţionale de formă şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de titlul VII - art. 150-152 ale Legii fundamentale - "Revizuirea Constituţiei", condiţii care se referă la iniţiativa revizuirii şi limitele revizuirii. Totodată, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte, iar, în exercitarea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să examineze modificările propuse din perspectiva principiilor care fundamentează şi definesc statul român, prevăzute de art. 1 din Constituţie.
    A. Îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de iniţiativă în materia revizuirii Constituţiei
    Curtea reţine că dreptul Preşedintelui României de a iniţia revizuirea Legii fundamentale este prevăzut de art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului [...]".
    În cauză, Guvernul a adoptat, sub forma unui proiect de lege, propunerea de revizuire a Constituţiei în şedinţa din 21 aprilie 2010 şi a transmis-o Preşedintelui României, cu Adresa nr. 5/EB/38 din 21 aprilie 2010.
    În exercitarea dreptului său constituţional, prevăzut de art. 150 alin. (1) din Legea fundamentală, Preşedintele României a decis iniţierea procedurii de revizuire a Constituţiei şi, înainte de sesizarea Parlamentului, a transmis Curţii Constituţionale proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, însoţit de următoarele documente: expunere de motive, avizul Consiliului Legislativ transmis Preşedintelui României cu Adresa nr. 256 din 9 iunie 2011, Adresa Guvernului României nr. 5/EB/38 din 21 aprilie 2010 de înaintare a propunerii de revizuire a Constituţiei către Preşedintele României, Adresa ministrului justiţiei nr. 41.947 din 21 aprilie 2010 prin care a transmis primului-ministru proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, împreună cu expunerea de motive.
    Examinând aceste documente, Curtea constată că proiectul legii de revizuire înaintat de Preşedintele României Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, conţine o serie de modificări şi completări ale proiectului legii de revizuire înaintat Preşedintelui României de către Guvern. Astfel fiind, Curtea urmează să decidă dacă intervenţia Preşedintelui, în sensul modificării şi completării proiectului legii de revizuire a Constituţiei propus de Guvern, constituie o încălcare a normelor constituţionale incidente în materia iniţiativei revizuirii, norme care circumscriu limitele acesteia.
    Curtea reţine că dispoziţiile art. 150 din Constituţie, care reglementează titularii dreptului de iniţiere a revizuirii Constituţiei (Preşedintele României, deputaţi şi senatori, respectiv cetăţeni), instituie şi o serie de condiţii cu privire la exercitarea acestui drept. În cazul Preşedintelui României, dispoziţiile menţionate condiţionează exercitarea dreptului în cauză doar de formularea unei propuneri în acest sens din partea Guvernului. Stabilind că revizuirea "poate fi iniţiată de Preşedintele României", textul constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl priveşte. Prin urmare, Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar, în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte sau să completeze propunerea Guvernului. O altă interpretare a textului constituţional, în sensul atribuirii unui rol pur formal Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite Parlamentului un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei astfel cum a fost propus de Guvern, ar fi de natură să golească de conţinut dreptul său de iniţiativă. Or, acest drept i-a fost conferit de legiuitorul constituant tocmai în considerarea rolului şi a poziţiei pe care Preşedintele României o ocupă în cadrul sistemului politic al societăţii, care îi permite să cunoască evoluţia acesteia şi perspectivele sale de dezvoltare şi să valorifice aceste constatări, inclusiv pe calea iniţierii unui proces de modificare a Legii fundamentale a statului, atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens, se realizează un acord al celor 2 reprezentanţi ai puterii executive cu privire la iniţierea unui astfel de proces.
    Faţă de cele reţinute, Curtea constată că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţia României.
    De asemenea, au fost respectate dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, proiectul legii de revizuire depus la Curtea Constituţională fiind însoţit de avizul Consiliului Legislativ.
    B. Îndeplinirea condiţiilor privind limitele revizuirii Constituţiei
    Curtea constată că, în ceea ce priveşte limitele revizuirii, art. 152 din Constituţie stabileşte: "(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
    (2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
    (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război."
    Textul citat prevede condiţii de fond ale iniţiativei de revizuire [alineatele (1) şi (2) ale art. 152] şi condiţii de formă a acesteia [alin. (3) al art. 152].
    Sub aspectul condiţiilor de formă, privitoare la normalitatea împrejurărilor revizuirii Constituţiei, textul art. 152 alin. (3) din Legea fundamentală, care interzice revizuirea Constituţiei pe durata stării de asediu sau a stării de război, se coroborează cu cel al art. 63 alin. (4) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia revizuirea Constituţiei nu se poate realiza în perioada în care mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
    Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situaţiile la care fac referire textele constituţionale menţionate, fiind întrunite condiţiile de formă ale iniţiativei de revizuire.
    Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea de fond a iniţiativei de revizuire impune examinarea modificărilor propuse prin raportare la dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru a determina dacă fac obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, precum şi dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. În acest cadru, Curtea urmează să analizeze şi modul de respectare a prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte, precum şi a principiilor care definesc şi fundamentează statul român.
    Curtea, examinând din acest punct de vedere proiectul legii de revizuire a Constituţiei, observă mai întâi că prin noua reglementare propusă se urmăreşte atingerea următoarelor finalităţi, exprimate în cuprinsul expunerii de motive care însoţeşte acest proiect:
    - trecerea la un Parlament unicameral, propunere justificată prin opţiunea exprimată în acest sens de majoritatea cetăţenilor care au participat la referendumul naţional organizat de Preşedintele României la data de 22 noiembrie 2009;
    - necesitatea unor adaptări şi ajustări ale Constituţiei la realităţile societăţii actuale, cei 20 de ani de aplicare dovedind nu numai viabilitatea, ci şi o serie de deficienţe în aplicarea unor dispoziţii constituţionale la realităţile vieţii sociale, economice şi politice româneşti;
    - clarificarea instituţională şi reglementarea unor soluţii de natură să determine cooperarea autorităţilor publice şi eliminarea blocajelor ce ar putea să apară în raporturile dintre ele, ţinând seama, îndeosebi, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale exprimată în ultimii ani ca urmare a conflictelor juridice de natură constituţională pe care le-a soluţionat.
    În realizarea acestor deziderate, proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei cuprinde următoarele propuneri:
    I. În cadrul titlului I - Principii generale se propune o singură modificare, prin adăugarea unui al treilea alineat la art. 6, articol care reglementează dreptul la identitate al minorităţilor naţionale.
    Textul introdus, care prevede obligaţia autorităţilor publice de a consulta organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase, dă expresie obligaţiei statului de recunoaştere şi garantare pentru această categorie de persoane a dreptului la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor, prevăzută de alin. (1) al aceluiaşi articol, constituind una dintre modalităţile de garantare a dreptului la care textul constituţional face referire.
    Această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Curtea reţine, însă, că reglementarea modalităţilor în care statul garantează dreptul la identitate al minorităţilor naţionale nu este de domeniul Constituţiei, ci al legii, ridicarea la rang de principiu constituţional a uneia dintre aceste garanţii negăsindu-şi justificarea. În situaţia în care se va menţine această reglementare, pentru ca deciziile organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale privitoare la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase să nu contravină principiilor de egalitate şi nediscriminare faţă de ceilalţi cetăţeni români, ar trebui să se prevadă şi obligaţia acestor organizaţii de a consulta în scris autorităţile publice în legătură cu deciziile pe care urmează să le adopte.
    II. În cadrul titlului II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt propuse modificări determinate de corelarea necesară cu propunerea de modificare a structurii Parlamentului, în sensul înlocuirii referirilor la cele două Camere ale acestuia [este vorba despre alin. (2) al art. 37 şi de art. 60], corelări care se justifică în condiţiile trecerii la un Parlament unicameral.
    De asemenea, sunt propuse modificări de conţinut în privinţa art. 23 - Libertatea individuală, art. 40 - Dreptul de asociere, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 58 - Numirea şi rolul [Avocatului Poporului].
    1. Art. 23 - Libertatea individuală
    Este propusă modificarea alin. (3) al art. 23 - Libertatea individuală, în sensul măririi duratei maxime a reţinerii de la cel mult 24 ore la cel mult 48 de ore.
    Curtea constată că reţinerea unei persoane constituie o ingerinţă majoră în ceea ce priveşte libertatea persoanei, astfel încât reglementarea duratei maxime pe care aceasta o poate avea, printr-o normă de rang constituţional, constituie o reală garanţie a libertăţii individuale.
    Cât priveşte durata reţinerii, aceasta constituie o chestiune de politică penală a statului, care trebuie să asigure un just echilibru între imperativul realizării intereselor generale ale societăţii şi al apărării ordinii de drept, constând în identificarea şi aducerea în faţa autorităţilor judiciare competente a persoanelor cu privire la care există motive temeinice de a bănui că au săvârşit o infracţiune ori de a crede în necesitatea de a le împiedica să săvârşească o infracţiune sau să se sustragă după săvârşirea acesteia, pe de o parte, şi interesul comun al apărării drepturilor individului, pe de altă parte, fără a atinge substanţa dreptului la libertate a unei persoane.
    Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte sub acest aspect, în art. 5 alin. (1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă "potrivit căilor legale", adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăseşte şi în art. 9 pct. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În art. 5 alin. (3) din Convenţie, precum şi în art. 9 pct. (3) din acelaşi Pact, este instituită regula potrivit căreia orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Aceasta se corelează cu cea din art. 6 paragraful 1 din aceeaşi Convenţie [preluată şi în art. 21 alin. (3) din Constituţia României], potrivit căreia orice persoană are dreptul ca un proces în care a fost formulată o acuzaţie împotriva sa să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Totodată, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pentru ca o măsură să poată fi considerată ca prevăzută de lege, în sensul Convenţiei, legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvenyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că "nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita".
    Noua redactare a textului constituţional, reglementând durata maximă a reţinerii, printr-o normă clară, nesusceptibilă de interpretare, iar termenul prevăzut în acest sens fiind unul de natură să permită o ingerinţă minimă în ceea ce priveşte libertatea persoanei, respectă exigenţele menţionate şi nu poate fi interpretat ca având ca efect suprimarea garanţiilor unui drept fundamental, în sensul art. 152 alin. (2) din Constituţie. Modificarea propusă răspunde obligaţiei statului de a asigura un just echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului şi interesul apărării ordinii de drept, ţinând seama de problemele pe care le-a ridicat în practică durata actuală a termenului de reţinere, cât priveşte activitatea organelor de urmărire penală, cu consecinţe directe asupra modului în care este asigurată realizarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept. Reţinerea cu o durată maximă de 48 de ore se justifică pentru efectivitatea măsurii şi eficienţa acesteia.
    2. Art. 40 - Dreptul de asociere
    Modificarea textului, care vizează consacrarea interdicţiei de a face parte din partide politice şi pentru adjuncţii Avocatului Poporului, înlocuirea sintagmei "avocaţii poporului" cu "Avocatul Poporului" şi a sintagmei "membrii activi ai armatei" cu aceea de "cadre militare în activitate" nu pune în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
    Extinderea interdicţiei prevăzute de text şi la adjuncţii Avocatului Poporului este justificată de statutul şi activitatea pe care aceştia o desfăşoară, potrivit legii. Raţiunile pentru care subzistă această interdicţie pentru persoanele care ocupă funcţia de Avocat al Poporului sunt comune şi pentru cele care ocupă funcţia de adjuncţi ai acestuia, cu atât mai mult cu cât persoanele având această calitate pot fi şi înlocuitori ai Avocatului Poporului.
    Cât priveşte reformularea unor sintagme, aceasta aduce un plus de precizie şi unitate terminologică Legii fundamentale. Astfel, actuala formulare în ceea ce priveşte sintagma "avocaţi ai poporului" este inadecvată, întrucât nu pot exista mai multe persoane care să ocupe în acelaşi timp funcţia de Avocat al Poporului. În ceea ce priveşte înlocuirea sintagmei de "membrii activi ai armatei" cu aceea de "cadre militare în activitate", se constată că realizează o corelare terminologică a dispoziţiilor art. 40 din Constituţie - Dreptul de asociere, cu cele ale art. 118 - Forţele armatei, care se referă la statutul "cadrelor militare".
    3. Art. 44 - Dreptul de proprietate privată
    Este propusă modificarea alin. (8) al art. 44, text care în prezent are următoarea redactare: "Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă".
    Propunerea de modificare vizează eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8), potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumă."
    Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor iniţiative de revizuire a aceluiaşi text constituţional, iniţiative care au vizat, în esenţă, aceeaşi finalitate: eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii.
    Astfel, prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunţat asupra unei iniţiative de revizuire a Constituţiei prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumţie cu următorul text: "Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă". Cu acel prilej Curtea a reţinut că prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, în concordanţă cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituţie [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reţinând că prin propunerea de revizuire se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, precum şi faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestei propuneri.
    De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii propunerii legislative de modificare a aceluiaşi text, modificare ce viza circumstanţierea prezumţiei dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumţia nu se aplică "pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni". Curtea a reţinut că acest mod de redactare este criticabil şi poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (7^1), propus a fi introdus, rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni. Ca urmare, referindu-se şi la Decizia sa nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că şi în acest caz se vizează suprimarea unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 148 alin (2) din Constituţie [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu acelaşi prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reţinut că "dacă textul urmăreşte să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracţiuni, redactarea sa este necorespunzătoare".
    Prin prezentul proiect de lege se propune eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii. Ca şi în precedentele enunţate, Curtea reţine că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.
    Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumă" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    Curtea subliniază în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menţionată, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.
    Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie - Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.
    4. Art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
    Este propusă modificarea alin. (3) al art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, text care, în actuala redactare, stabileşte că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă." În forma propusă, teza a doua a alin. (3) al art. 52 are următoarea redactare: "Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite." În economia proiectului de revizuire a Constituţiei, acest text se corelează cu modificările propuse în ceea ce priveşte art. 73 - Categorii de legi şi art. 124 - Înfăptuirea justiţiei. Astfel, la alin. (3) al art. 73 se propune introducere literei s^1, potrivit căreia "Prin lege organică se reglementează [...] s1) răspunderea judecătorilor şi procurorilor", iar la art. 124 se propune introducerea alin. (4), potrivit căruia "Răspunderea judecătorilor şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
    Se constată că modificarea propusă, eliminând sintagmele "rea-credinţă" şi, respectiv "gravă neglijenţă", care circumstanţiază răspunderea magistraţilor, pune în acord cele două teze ale aceluiaşi alineat al art. 52, referitoare la răspunderea statului şi, respectiv, răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite, urmând ca, în ambele cazuri, condiţiile răspunderii să fie stabilite prin lege. Modificarea realizează, practic, o distincţie între un principiu de rang constituţional - răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare, şi norme de rang infraconstituţional - condiţiile angajării acestei răspunderi. Nu sunt puse în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei, întrucât principiul constituţional al independenţei justiţiei nu poate fi interpretat ca exonerând pe cei care o înfăptuiesc de răspundere pentru erorile judiciare pe care le săvârşesc, având în vedere consecinţele acestor erori atât pentru justiţiabili, cât şi pentru statul român. În plus, răspunderea magistraţilor urmează a se stabili, potrivit modificărilor corelative propuse, prin lege organică, adică prin norme considerate drept prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale ca poziţie şi forţă în ierarhia actelor juridice, ceea ce constituie, în sine, o garanţie a respectării principiilor constituţionale care guvernează înfăptuirea justiţiei.
    Această garanţie ar trebui însă reglementată chiar de textul care instituie răspunderea magistraţilor. Ca urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie care, în redactarea propusă, face referire, numai cât priveşte răspunderea statului, la "condiţiile legii", ar trebui reformulat, după cum urmează: "În condiţiile legii organice, răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite."
    5. Art. 58 - Numirea şi rolul [Avocatului Poporului]
    Completările aduse textului actual prin precizarea expresă a autorităţii care realizează numirea Avocatului Poporului, respectiv prin trimiterea la legea de organizare şi funcţionare a instituţiei, nu pun în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
    III. Titlul III - Autorităţile publice
    a) Cap. I - Parlamentul
    1. Art. 61 - Rolul şi structura [Parlamentului]
    Examinând conţinutul proiectul legii de revizuire, precum şi expunerea de motive care îl însoţeşte, se observă că cea mai amplă modificare propusă priveşte trecerea la un Parlament unicameral şi stabilirea unui număr de maximum 300 de parlamentari, cu recorelarea în mod corespunzător a textelor constituţionale care fac referire la Parlament, deputaţi, senatori şi procedură legislativă.
    Curtea constată mai întâi că modificarea propusă în acest sens este în concordanţă cu rezultatul referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea Constituţională prin Hotărârea nr. 37 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 30 decembrie 2009, prin care Curtea a reţinut că, "dintre voturile valabil exprimate, 72,31% au fost pentru răspunsul "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?", iar 83,31% dintre voturile valabil exprimate au fost pentru răspunsul <<DA>> la întrebarea <<Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?>> Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebări răspunsul afirmativ."
    Această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei.
    Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.
    Curtea reţine în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris" al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală - Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.
    Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe "lecturi" succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul proiect de revizuire a Constituţiei. Fiind realizate însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială, sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus, bicameralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele două Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative.
    Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două formule: unicameralism sau bicameralism.
    2. Examinând celelalte dispoziţii ale proiectului legii de revizuire, Curtea constată că recorelarea, din perspectiva acestei propuneri, a textelor constituţionale, a determinat modificarea următoarelor articole din Constituţie: art. 37 alin. (2) - Dreptul de a fi ales, art. 60 - Raportul în faţa Parlamentului, art. 61 alin. (2) - Rolul şi structura Parlamentului; art. 62 - Alegerea Camerelor, devenit Alegerea Parlamentului, art. 63 alin. (1), (2) şi (4) - Durata mandatului, art. 64 - Organizarea internă, art. 65 - Şedinţele Camerelor, devenit Şedinţele Parlamentului, art. 66 - Sesiuni, art. 67 - Actele juridice şi cvorumul legal, art. 68 - Caracterul public al şedinţelor (abrogat), Titlul III, Capitolul I, titlul Secţiunii a doua - Statutul deputaţilor şi senatorilor, devenit Statutul parlamentarilor, art. 69 alin. (1) - Mandatul reprezentativ, art. 70 - Mandatul deputaţilor şi senatorilor, devenit Mandatul parlamentarilor, art. 71 alin. (1) şi (2) - Incompatibilităţi, art. 72 - Imunitatea parlamentară, art. 73 alin. (3) lit. c) - Categorii de legi, art. 74 alin. (1), (3), (4) şi (5) - Iniţiativa legislativă, art. 75 - Sesizarea Camerelor - abrogat; art. 76 - Adoptarea legilor şi hotărârilor, art. 77 alin. (2) - Promulgarea legii, art. 82 alin. (2) - Validarea mandatului şi depunerea jurământului, art. 89 alin. (1) - Dizolvarea Parlamentului, art. 95 - Suspendarea din funcţie, art. 96 alin. (1) şi (2) - Punerea sub acuzare, art. 98 - Interimatul funcţiei, art. 103 alin. (2) şi (3) - Învestitura, art. 105 alin. (1) - Incompatibilităţi, art. 107 alin. (1) - Primul-ministru, art. 111 alin. (1) - Informarea Parlamentului, art. 112 - Întrebări, interpelări şi moţiuni simple, art. 113 - Moţiunea de cenzură, art. 114 - Angajarea răspunderii Guvernului, art. 115 alin. (5) - Delegarea legislativă, art. 133 alin. (2) - Rolul şi structura [Consiliului Superior al Magistraturii], art. 140 alin. (3) - Curtea de Conturi, art. 142 alin. (3) - Structura [Curţii Constituţionale], art. 146 lit. a), b), c) şi e) - Atribuţii [ale Curţii Constituţionale], art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană, art. 150 alin. (1) - Iniţiativa revizuirii, art. 151 alin. (1) şi (2) - Procedura de revizuire.
    Distinct de modificările constând în înlocuirea denumirilor de deputaţi şi senatori, respectiv a referirilor la cele două Camere ale forului legislativ, consecinţă directă, de ordin formal, a reglementării structurii unicamerale a Parlamentului, în cadrul capitolului I - Parlamentul, cuprins în titlul III - Autorităţile publice, se mai constată existenţa unor propuneri de modificare de ordin substanţial, respectiv a unor reformulări a normelor constituţionale, examinate în cele ce urmează.
    3. Art. 64 - Organizarea internă
    Propunerile de modificare vizează, în esenţă, adaptarea organizării interne a Parlamentului la structura unicamerală şi nu pun în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
    Pentru a conferi însă mai multă claritate alin. (1) al art. 64, care, referindu-se la regulamentul Parlamentului, utilizează sintagma "adoptat cu votul majorităţii membrilor săi", şi în corelare cu art. 76 alin. (1) din Constituţie, se recomandă înlocuirea acesteia cu sintagma "adoptat prin hotărâre cu votul majorităţii membrilor săi".
    De asemenea, pentru a se da deplină expresie principiului autonomiei parlamentare, în sensul de a se stabili dreptul parlamentarilor de a decide, prin regulament propriu, asupra înţelesului noţiunii de "configuraţie politică", alineatul (5) al art. 64, care, în redactarea propusă, prevede că "Biroul permanent şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a Parlamentului", ar trebui completat cu sintagma "stabilită conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Parlamentului".
    4. Art. 65 - Şedinţele Parlamentului
    În redactarea propusă, textul constituţional este adaptat specificului structurii unicamerale a Parlamentului. Referirea, în cuprinsul acestuia, la caracterul şedinţelor, determină, în mod corespunzător, propunerea de abrogare a actualului art. 68 - Caracterul public al şedinţelor.
    5. Art. 71 - Incompatibilităţi
    Potrivit proiectului legii de revizuire, alin. (1) al art. 71 din Constituţie reglementează un nou caz de incompatibilitate, acela dintre calitatea de membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului European, propunere justificată şi care nu pune în discuţie limitele revizuirii Constituţiei.
    Pentru a da expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi a asigura deplina efectivitate a textului constituţional în sensul asigurării independenţei membrilor Parlamentului şi a protejării legislativului împotriva influenţelor executivului, alin. (2) al art. 72 ar trebui modificat, în sensul eliminării excepţiei pe care o instituie în prezent şi care permite cumulul calităţii de parlamentar şi de membru al Guvernului. Menţinerea acestei dispoziţii ar determina lipsa de eficienţă a prevederilor constituţionale cuprinse în art. 109 alin. (1), potrivit cărora "Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate".
    6. Art. 72 - Imunitatea parlamentară
    Iniţial, Adunarea Constituantă a dat următoarea redactare imunităţii parlamentare:
    "(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
    (2) În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri."
    În redactarea actuală, art. 72 din Constituţie, care reglementează instituţia imunităţii parlamentare, are următorul cuprins "(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
    (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri."
    În redactarea proiectului legii de revizuire a Constituţiei, alineatul (1) al art. 72 se păstrează, singura diferenţă fiind înlocuirea denumirilor de "deputaţi" şi "senatori" cu aceea de "parlamentari", alineatul (3) al aceluiaşi articol este eliminat, iar alineatul 2 are următoarea redactare: "Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
    Din analiza comparativă a textelor menţionate rezultă că modificarea propusă vizează eliminarea inviolabilităţii parlamentare, ca formă a imunităţii parlamentare.
    Examinând această propunere, în raport cu dispoziţiile art. 152 din Constituţie, Curtea constată, mai întâi, că actuala reglementare a imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin. (1) al art. 72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) şi (3) ale art. 72], continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în art. VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării Elective, se bucură de "neviolabilitate", ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste.
    Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare, abolită practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunităţii parlamentare este reglementată atât sub forma imunităţii pentru opinii, fiind general admis faptul că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a imunităţii materiale, denumită şi imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate, fiind admis, de regulă, că un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art. 58 şi art. 59), Finlandei (art. 30), Franţei (art. 26), Greciei (art. 60-62), Italiei (art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 157), Spaniei (art. 71) ]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83) ].
    Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.
    Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. În ceea ce priveşte persoana care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.
    Pentru aceste considerente, şi văzând că prin proiectul legii de revizuire a Constituţiei este eliminată inviolabilitatea parlamentarului, adică acea imunitate de procedură care protejează parlamentarul împotriva urmăririlor penale abuzive sau vexatorii, instituţia imunităţii parlamentare fiind astfel golită de conţinut, Curtea constată că modificarea propusă sub acest aspect este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    7. Art. 73 - Categorii de legi
    Alineatul (3) al art. 73 stabileşte domeniile care, în considerarea importanţei acestora, se reglementează prin lege organică. Prin proiectul legii de revizuire se propune adăugarea unui nou domeniu de reglementare prin lege organică, şi anume cel al răspunderii judecătorilor şi a procurorilor, alineatul (3) al art. 73 fiind completat în acest sens cu litera s^1). Curtea constată că reglementarea propusă instituie o garanţie a respectării principiilor constituţionale care guvernează înfăptuirea justiţiei, aspect reţinut, de altfel, cu prilejul examinării constituţionalităţii propunerii de modificare a art. 52 alin. (3) din Constituţie. Având în vedere însă natura domeniului în cauză, Curtea recomandă ca acesta să fie introdus, în structura alineatului (3) al art. 73, imediat după litera l), care se referă la "organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi", constituindu-se astfel litera l^1).
    8. Art. 76 - Adoptarea legilor şi a hotărârilor
    Adaptarea procedurii de adoptare a legilor şi hotărârilor la specificul Parlamentului unicameral a determinat propunerea de modificare, în consecinţă, a modului de reglementare a acestei proceduri. Curtea constată în această privinţă că, în redactarea art. 76 alin. (1) teza întâi, text care se referă la dezbaterea şi votarea în plen a propunerilor legislative şi a propunerilor de legi în două lecturi succesive, se propune, referitor la a cea de-a doua lectură, ca realizarea acesteia să se facă "la cel puţin 30 de zile distanţă". Utilizarea în acest context a noţiunii de "distanţă" este improprie, recomandându-se înlocuirea sintagmei propuse cu sintagma "după cel puţin 30 de zile".
    b) Cap. II - Preşedintele României
    Din prevederile constituţionale cuprinse în Titlul III, Capitolul II din Constituţie rezultă că şeful statului are atribuţii importante în procesul de constituire a Guvernului şi a altor autorităţi publice, în procesul legislativ, în domeniul politicii externe, în domeniul apărării naţionale, în garantarea independenţei justiţiei.
    Totodată, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, are rolul de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice şi exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
    În considerarea acestor atribuţii şi obligaţii constituţionale, urmează a fi analizate modificările propuse cu privire la instituţia prezidenţială:
    1. Referitor la completarea art. 85 cu un nou alineat (2^1), potrivit căruia "Propunerea primului-ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se poate face numai după consultarea prealabilă a Preşedintelui", Curtea reţine că:
    Articolul 85 din Constituţia României prevede 3 cazuri în care Preşedintele României numeşte Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) şi (3)]. În cazul prevăzut la alin. (1) numirea are loc pe baza votului de încredere acordat de Parlament în conformitate cu prevederile art. 103 din Legea fundamentală, iar în cazul prevăzut la alin. (3), pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru. Actul juridic în baza căruia Preşedintele României face numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului.
    Reglementarea consacrată în art. 85 alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului". Interpretarea literală a textului impune concluzia că, în acest caz, Preşedintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea primului-ministru. Actul de decizie în această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea de a primi propunerea primului-ministru sau de a-i cere să facă o altă propunere.
    Prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Curtea Constituţională a constatat că "soluţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din Constituţie reprezintă o aplicaţie a concepţiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, principiu aplicat, în egală măsură, în modul de atribuire şi de exercitare a competenţelor tuturor autorităţilor publice, inclusiv a celor care fac parte din aceeaşi putere, dintre cele 3 prevăzute de textul menţionat. Pe baza acestui principiu, pentru evitarea blocajelor instituţionale şi pentru buna lor funcţionare, autorităţile publice au obligaţia să colaboreze." De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că "raporturile dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi pur formale. De aceea, verificarea îndeplinirii condiţiilor de numire în cazurile prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie intră în competenţa Preşedintelui României la exercitarea, pentru prima dată, de către primul-ministru, a dreptului de a propune. Limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că, în continuare, răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, primului-ministru".
    În consecinţă, Curtea Constituţională, apreciind că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale, a constatat că, în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, "Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului."
    Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării deciziei mai sus menţionate, completarea textului constituţional în sensul consultării Preşedintelui de către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională.
    2. Referitor la modificarea art. 87 alin. (1):
    "(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, securitatea naţională şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii."
    Propunerea de revizuire vizează înlocuirea sintagmelor "apărarea ţării" şi "asigurarea ordinii publice" cu sintagma "securitatea naţională". Pentru o transpunere mai fidelă a atribuţiilor Preşedintelui care justifică prezenţa sa la şedinţele Guvernului, respectiv cele care asigură rolul său de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (art. 80 alin. 1), precum şi calitatea sa de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Superior de Apărare a Ţării (art. 92 alin. 1), Curtea recomandă păstrarea sintagmelor din redactarea actuală a Constituţiei şi adăugarea sintagmei "securitate naţională".
    3. Referitor la completarea art. 90 cu trei noi alineate, (2), (3) şi (4):
    "(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret.
    (3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de către Preşedintele României se exprimă, printr-o hotărâre adoptată de Parlament, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui.
    (4) Dacă hotărârea Parlamentului nu este adoptată în termenul prevăzut la alineatul (3), procedura de consultare a Parlamentului se consideră îndeplinită, iar Preşedintele României poate emite decretul privind organizarea referendumului."
    Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000: "(1) Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum cu privire la probleme de interes naţional.
    (2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret.
    (3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui.
    (4) Dacă Parlamentul nu îşi transmite punctul de vedere în termenul stabilit la alin. (3), Preşedintele României emite decretul privind organizarea referendumului după expirarea acestui termen, procedura constituţională de consultare a Parlamentului considerându-se îndeplinită."
    Prin urmare, modificarea propusă constituţionalizează norma cuprinsă în legea organică, reglementând la rang de Constituţie procedura de iniţiere de către Preşedinte a referendumului cu privire la probleme de interes naţional. Cu privire la această completare, Curtea formulează rezerve sub aspectul oportunităţii unui asemenea demers.
    Distinct de modificarea propusă, Curtea apreciază necesară completarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) în sensul exceptării de la referendumul cerut de Preşedinte a problemelor de interes naţional care, aprobate prin exprimarea voinţei poporului, ar impune revizuirea Constituţiei. Prin eliminarea acestei posibilităţi s-ar evita o dublă consultare a poporului pentru una şi aceeaşi problemă: organizarea unui prim referendum prin care acesta şi-ar exprima punctul de vedere cu privire la o anumită problemă de interes naţional a cărei rezolvare necesită revizuirea Legii fundamentale, declanşarea procedurii de revizuire în sensul celor statuate în urma consultării populare şi, în fine, organizarea unui nou referendum pentru aprobarea legii de revizuire.
    4. Referitor la completarea art. 92 cu două noi alineate, (3^1) şi (5):
    "(3^1) Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare se fac de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor acestuia.
    (5) Preşedintele României propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii, iar Parlamentul exercită controlul asupra activităţii acestor servicii."
    Cele două alineate nu prezintă niciun element de noutate, ele reiau soluţiile constituţionale cuprinse în actualul art. 65, propus spre abrogare, care consacră Şedinţele Camerelor, şi care prevede la alin. (2): "Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
    d) declararea stării de război;
    e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;[...]
    h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii."
    Cu privire la dispoziţiile art. 92 alin. (3^1), pentru acurateţea redactării, în sensul precizării actului prin care Parlamentul îşi exercită atribuţiile stabilite prin Constituţie, Curtea propune completarea textului în sensul "Declararea stării de război, precum şi suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare se fac de către Parlament, prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii membrilor acestuia".
    5. Referitor la completarea art. 94 lit. a):
    "a) conferă şi retrage decoraţii şi titluri de onoare;".
    Textul constituţional în noua redactare consacră dreptul Preşedintelui de a retrage decoraţiile şi titlurile de onoare conferite în prealabil anumitor persoane. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 88 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 3 martie 2009, şi a reţinut următoarele:
    "În ceea ce priveşte critica potrivit căreia Preşedintele României nu are competenţa de a retrage decoraţii
    Articolul 94 din Legea fundamentală, sub titlul marginal <<Alte atribuţii>>, prevede la lit. a) că Preşedintele României <<conferă decoraţii şi titluri de onoare>>. Atribuţia de conferire de decoraţii şi titluri de onoare este exercitată de Preşedintele României în considerarea calităţii de reprezentant al statului român, conform art. 80 alin. (1) din Constituţie. Această atribuţie de ordin constituţional şi-a găsit dezvoltarea şi concretizarea în reglementările cuprinse în Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/1998 privind reinstituirea Ordinului naţional Steaua României. Chiar dacă Constituţia nu a prevăzut, în mod expres, alături de atribuţia Preşedintelui României de conferire a unei decoraţii, şi pe aceea de retragere, Curtea Constituţională constată că prima o implică şi pe cea de-a doua, că retragerea unei decoraţii decurge din atribuţia constituţională de a conferi. Altfel, a nega posibilitatea Preşedintelui României de a retrage o decoraţie înseamnă a restrânge una dintre atribuţiile ce îi revin în calitatea sa de reprezentant al statului român."
    Prin urmare, textul propus prin legea de revizuire nu face decât să consacre expres ceea ce Curtea Constituţională a statuat prin decizia prin care a interpretat dispoziţiile art. 94 din Constituţie.
    6. Referitor la modificarea şi completarea art. 95:
    "(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor săi, după obţinerea avizului obligatoriu al Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încălcarea Constituţiei.
    (1^1) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
    (1^2) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va înceta.
    (2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui."
    Coroborat, se modifică şi dispoziţiile art. 146 lit. h), Curtea Constituţională "dă aviz obligatoriu pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României".
    Potrivit actualei reglementări - art. 95 alin. (1) teza întâi din Constituţie, "În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale". De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. h), Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
    Din analiza comparată a celor două texte rezultă că modificarea are ca obiect caracterul avizului solicitat Curţii Constituţionale în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui.
    Astfel, actuala reglementare consacră caracterul consultativ al actului Curţii, Parlamentul fiind unica autoritate competentă să decidă, pe baza datelor şi a informaţiilor care îi sunt prezentate cu ocazia dezbaterilor, asupra existenţei şi gravităţii faptelor pentru care s-a propus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în concordanţă cu dispoziţiile art. 95 din Constituţie.
    Propunerea cuprinsă în proiectul de revizuire a Constituţiei conferă caracter obligatoriu avizului Curţii şi prevede efectele juridice ale unui asemenea act. Astfel, continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii Constituţionale, în cazul unui aviz negativ, procedura de suspendare încetând. Analizând modificările propuse, reglementate în două alineate distincte (11) şi (12), Curtea constată că dispoziţiile sunt redundante, consacrând în ambele alineate acelaşi efect: continuarea procedurii de suspendare numai în cazul avizului favorabil, respectiv încetarea acesteia în cazul avizului negativ. Consacrarea expresă a celor două tipuri de avize se poate întemeia pe împrejurarea că numai avizul negativ are un efect imediat, fiind de natură să împiedice continuarea procedurii de suspendare a Preşedintelui în faţa Parlamentului. În situaţia în care avizul Curţii Constituţionale este unul favorabil, este de neconceput maniera în care acest act ar obliga în vreun fel Parlamentul în luarea unei decizii prin votul majorităţii membrilor săi. Mai mult, într-o atare situaţie, avizul Curţii Constituţionale ar conduce direct la organizarea referendumului, rolul Parlamentului limitându-se doar la iniţierea procedurii de suspendare.
    Date fiind aceste consideraţii, propunem eliminarea sintagmei "obligatoriu" din cuprinsul prevederilor constituţionale, reglementarea expresă a efectului extinctiv al avizului negativ al Curţii Constituţionale cu privire la procedura de suspendare a Preşedintelui fiind suficientă.
    În altă ordine de idei, modificarea operată atribuie efecte determinante avizului Curţii Constituţionale, sporind rolul acestei instituţii în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui. În exercitarea competenţei atribuite de Constituţie, respectiv analizarea săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei şi pronunţarea unei soluţii cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituţională îşi asumă rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. În virtutea acestei calităţi, Curtea este unica autoritate care se poate pronunţa asupra faptelor de încălcare a ordinii juridice constituţionale la care se referă art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală, precum actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.
    7. Referitor la modificarea art. 97 alin. (2):
    "(2) În termen de 60 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte."
    Modificarea propusă operează asupra termenului în care Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte în caz de vacanţă a funcţiei, termen care se reduce de la 3 luni la 60 de zile. Noul text este menit să asigure stabilitatea sistemului politic şi a instituţiilor democratice, precum şi existenţa unor autorităţi statale funcţionale într-un termen cât mai scurt.
    8. Referitor la modificarea art. 98 alin. (2):
    "(2) Atribuţiile prevăzute la articolul 85 alineatul (1), articolele 88-90 şi articolul 103 din Constituţie nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale."
    Completarea propusă operează o restrângere a atribuţiilor Preşedintelui interimar în ceea ce priveşte desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru şi implicit pentru formarea Guvernului. Această restrângere creează premisele unui blocaj instituţional în cazul în care primul-ministru s-ar afla în una dintre situaţiile prevăzute de art. 106 din Constituţie, situaţii în care Guvernul este demis, sau în cazul demiterii Guvernului, dacă o moţiune de cenzură a fost votată în condiţiile art. 113 din Constituţie, motiv pentru care Curtea nu recomandă adoptarea modificării propuse.
    c) Cap. III - Guvernul
    1. Referitor la completarea art. 103 alin. (2):
    "(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei propunerilor pentru membrii Guvernului. Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra formării noului Guvern în termen de 10 zile de la data solicitării votului de încredere. În caz contrar, după trecerea celor 10 zile, candidatul propus, împreună cu programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului, va fi considerat respins de către Parlament, iar Preşedintele României va desemna un alt candidat pentru funcţia de prim-ministru."
    Dispoziţiile art. 103 alin. (2) trebuie coroborate cu cele ale art. 89 alin. (1) care au suferit şi ele o modificare sub aspectul termenului reglementat care a fost scurtat de la 60 de zile la 45 de zile: "După consultarea preşedintelui Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură."
    Propunerea de modificare este în spiritul dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, ce consacră separaţia puterilor în stat şi obligaţia autorităţilor publice de a-şi îndeplini loial şi cu bună-credinţă competenţele constituţionale. De altfel, Curtea Constituţională a subliniat în repetate rânduri importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial fiind o prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (de exemplu, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, sau prin Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 23 februarie 2011).
    2. Referitor la modificarea art. 105 alin. (1), Curtea constată că argumentele care au fundamentat recomandarea de eliminare a excepţiei pe care o instituie în prezent art. 71 alin. (2) teza finală din Constituţie, text care permite cumulul calităţii de parlamentar cu cea de membru al Guvernului, sunt aplicabile mutatis mutandis şi cu privire la propunerea de modificare a art. 105.
    3. Referitor la modificarea art. 107 alin. (4):
    "(4) Dacă unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercită atribuţiile, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, va desemna un alt membru al Guvernului ca ministru interimar, până la numirea unui nou ministru. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă ministrul îşi reia activitatea în Guvern. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile."
    Propunerea de modificare preia soluţia actuală prevăzută de art. 107 alin. (4), prevăzând expres procedura de desemnare a unui ministru interimar similară desemnării primului-ministru interimar. Cu toate acestea, în redactarea propusă, norma este susceptibilă a fi interpretată în sensul că inclusiv primul-ministru poate fi desemnat ca ministru interimar atunci când unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercită atribuţiile. O asemenea interpretare intră în conflict cu dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin".
    Curtea recomandă o circumscriere mai precisă a noţiunii "un alt membru al Guvernului" pe care primul-ministru să-l propună spre desemnare Preşedintelui României. Curtea apreciază că această noţiune nu trebuie să îl includă pe primul-ministru, al cărui rol este acela de a asigura conducerea şi coordonarea activităţii Guvernului, iar nu şi de a îndeplini atribuţiile unui ministru, fie şi interimar, pentru o perioadă determinată de 45 de zile.
    4. Referitor la modificarea art. 109:
    "(3) Reglementarea răspunderii penale a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se stabileşte prin lege organică. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a membrilor Guvernului se realizează numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
    Actuala reglementare prevede "(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    (3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială."
    Cu privire la răspunderea penală a membrilor Guvernului, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 15 decembrie 2007, a constatat că dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţie "instituie necondiţionat dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
    În consecinţă, atât cele două Camere ale Parlamentului, cât şi Preşedintele României au libertatea de a stabili, fără altă reglementare exterioară, aplicând direct Constituţia, modul de exercitare a acestui drept.
    Autorităţilor prevăzute la art. 109 alin. (2) nu li se poate impune, fără să se încalce principiul separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, obligaţia de a efectua cercetări proprii sau de a încredinţa unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate de Ministerul Public, de alte organe ale statului sau de cetăţeni. Asemenea cercetări au caracterul de acte de urmărire penală sau de acte premergătoare urmăririi penale şi sunt cu totul străine statutului juridic constituţional, rolului şi funcţiilor autorităţilor publice menţionate.
    Cerând urmărirea penală a unor membri ai Guvernului sau refuzând să dea curs unei sesizări în acest sens, Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României îşi asumă răspunderea politică pentru temeinicia deciziei lor."
    Pe de altă parte, consacrarea constituţională a dreptului Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor constituie, din perspectiva membrilor Guvernului, o garanţie constituţională de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile art. 109 alin. (2) din Constituţie instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale a libertăţii individuale a persoanei care ocupă funcţia de demnitate publică şi a dreptului său la apărare. Or, prin abrogarea dispoziţiilor menţionate, garanţia constituţională este suprimată, împrejurare ce este de natură a încălca prevederile art. 152 alin. (1) din Constituţie.
    d) Cap. IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul
    Referitor la modificarea art. 114:
    "(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, o singură dată pe sesiune, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege."
    (1^1) Limitarea angajării răspunderii prevăzută la alineatul (1) nu se aplică în cazul proiectului bugetului de stat şi celui al asigurărilor sociale de stat.
    (4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterile şi votul se vor face de către Parlament, într-o singură lectură, pe articolele sesizate, urmate de votul final pe întreaga lege."
    În privinţa angajării răspunderii Guvernului, Constituţia României din 1991 s-a inspirat după modelul Constituţiei franceze de la 1958, care prevedea la art. 49 paragraful 3 că primul-ministru putea să angajeze răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale pentru adoptarea unui text; acesta era considerat adoptat dacă nu a fost votată o moţiune de cenzură. Dispoziţia constituţională a permis ca Guvernul să îşi angajeze răspunderea în faţa Adunării Naţionale de foarte multe ori; în acest sens, este grăitor faptul că în cea de IX-a legislatură (o legislatură vizează o perioadă de 4 ani), această procedură a fost folosită de 39 de ori.
    Legiuitorul constituant francez a modificat procedura angajării răspunderii Guvernului prevăzută de art. 49 din Constituţia franceză de la 1958 prin Legea constituţională nr. 2008-724 din 23 iulie 2008 privind modernizarea instituţiilor celei de-a V-a Republici, limitând folosirea procedurii angajării răspunderii la un anumit număr de ori pe sesiune. Actualul text al art. 49 paragraful 3 din Constituţie prevede: "După deliberarea din cadrul Consiliului de miniştri, Primul-ministru poate să angajeze răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale pentru votarea unui proiect de lege privind finanţele publice sau finanţarea sistemului de securitate socială. În acest caz, proiectul este considerat adoptat, cu excepţia cazului în care o moţiune de cenzură, depusă în următoarele douăzeci şi patru de ore, este votată în condiţiile prevăzute de alineatul anterior. În plus, Primul-ministru poate recurge la această procedură pentru încă un proiect sau încă o propunere de lege din acea sesiune."
    Astfel, în urma revizuirii constituţionale din 23 iulie 2008, care a intrat în vigoare la data de 1 martie 2009, legiuitorul constituant francez a precizat in terminis că Guvernul poate să îşi asume răspunderea pe legea bugetului de stat şi pe cea a bugetului asigurărilor sociale. În schimb, Guvernul poate să îşi asume într-o sesiune o singură dată răspunderea pe un alt proiect de lege.
    În ceea ce priveşte Constituţia României, Curtea constată următoarele:
    Dispoziţiile cuprinse în art. 114 reprezintă corespondentul art. 49 paragraful 3 din Constituţia franceză în formularea anterioară revizuirii constituţionale ce a avut loc în anul 2008.
    Interpretând dispoziţiile textului constituţional, Curtea, prin jurisprudenţa sa, a impus anumite condiţii în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului. Astfel, Guvernul are îndrituirea constituţională de a-şi angaja răspunderea în următoarele condiţii, respectiv:
    - existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea;
    - necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;
    - importanţa domeniului reglementat;
    - aplicarea imediată a legii în cauză.
    Prin urmare, Guvernul nu este limitat în a folosi procedura angajării răspunderii la un anumit număr de ori pe sesiune, premisa folosirii acestei proceduri având în vedere existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurii legislative, indiferent de criteriul cantitativ. Însă, angajarea repetată a răspunderii Guvernului şi limitarea accentuată a atribuţiei principale a Parlamentului de a legifera sunt argumente suficiente în sensul reglementării mai stricte a acestei instituţii. Prin limitarea cantitativă a posibilităţii Guvernului de a folosi această procedură în cursul unei sesiuni parlamentare sunt eliminate premisele exercitării abuzive din partea Guvernului a dreptului constituţional de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului, iar, în ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, aceasta îşi poate exercita competenţa în plenitudinea sa, aşa cum este conferită de art. 61 alin. (1) din Constituţie.
    Distinct de modificarea propusă, Curtea recomandă completarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un program, o declaraţie de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu. Lipsa unei atare condiţionări cu privire sfera de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituţionale propuse spre modificare, şi anume posibilitatea angajării răspunderii o singură dată pe sesiune, întrucât dau posibilitatea Guvernului de a-şi asuma răspunderea prin intermediul unui proiect de lege, care în mod formal îndeplineşte condiţiile constituţionale, dar care, printr-o structură complexă şi un conţinut eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite.
    Argumentul pe care se întemeiază propunerea Curţii Constituţionale îl constituie însăşi jurisprudenţa sa, de exemplu în cazul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, proiect asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea şi asupra căruia Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate a priori prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005. Cu acel prilej, criticile formulate se întemeiau pe dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie, care deşi reglementează posibilitatea angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, "în cazul de faţă, Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui pachet de proiecte de lege, cum, de altfel, în mod constant şi-a anunţat intenţia şi scopul urmărit, întrucât în realitate, fiecare dintre cele 17 titluri ale legii are semnificaţia unui proiect de lege de sine stătător, ceea ce excede textului constituţional.
    Legea astfel adoptată cuprinde modificări şi completări de esenţă la 9 legi organice privind regimul proprietăţii, la 3 legi organice privind organizarea judiciară, statutul magistraţilor şi Consiliul Superior al Magistraturii, la două coduri (penal şi fiscal), precum şi două legi noi privind renta viageră şi procedura specială de judecare a unor procese.
    Formularea şi structurarea legii în 17 titluri nu acoperă încălcarea dispoziţiei imperative a art. 114 alin. (1) din Constituţie, aşa cum acest text trebuie interpretat prin raportare la art. 61, privind monopolul legislativ al Parlamentului, cât şi la art. 102 alin. (1) referitor la rolul Guvernului."
    Or, analizând criticile astfel formulate, Curtea a statuat că "nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări a mai multor acte normative în vigoare".
    Aşa fiind, pentru ca propunerea de modificare să producă efectul preconizat de iniţiator se impune completarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul celor menţionate de Curte.
    Pe de altă parte, Curtea observă că propunerea de modificare privind limitarea cantitativă a folosirii procedurii angajării răspunderii Guvernului la o singură dată pe sesiune nu priveşte "proiectul bugetului de stat sau al asigurărilor sociale de stat" [art. 114 alin. (1^1) din Constituţie]; această sintagmă este uşor confuză, întrucât este susceptibilă a fi interpretată fie că orice proiect care vizează acest domeniu poate fi supus procedurii angajării răspunderii Guvernului, fie că numai proiectul legii bugetului de stat sau al asigurărilor sociale de stat. Prin urmare, norma constituţională trebuie reformulată în scopul precizării mai clare a obiectului proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea.
    e) Cap. V - Administraţia publică
    Secţiunea 1 - Administraţia publică centrală de specialitate
    Referitor la completarea art. 119 cu două noi alineate, (2) şi (3):
    "(2) În condiţiile legii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului, în vederea aprobării, strategia de securitate naţională.
    (3) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării transmite Parlamentului rapoartele asupra activităţii desfăşurate, în vederea examinării acestora."
    Securitatea naţională se realizează în cadrul ordinii democratice prin exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, asumarea conştientă a responsabilităţilor, perfecţionarea capacităţii de decizie şi de acţiune a statului, precum şi afirmarea României ca membru activ al comunităţii internaţionale. Ca instrument naţional ce dă forţă şi valoare concretă acestor exigenţe, strategia de securitate naţională reprezintă un factor integrator de sinteză, ce se concretizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile şi ameninţările ce pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi valorile care dau identitate şi unitate construcţiei europene. Dată fiind importanţa unui asemenea document-program, se impune cu necesitate adoptarea sa în cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi aprobarea sa de către Parlament.
    Prin urmare, legea de revizuire a Constituţiei atribuie Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în virtutea competenţelor sale de organizare şi coordonare unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, sub toate aspectele sale: securitatea internă, securitatea energetică, securitatea alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, securitatea financiară, securitatea informatică etc., o nouă obligaţie constituţională, şi anume aceea de a elabora strategia de securitate naţională pe care o supune aprobării Parlamentului.
    Alineatul (3) nu prezintă niciun element de noutate, ci reia soluţia constituţională cuprinsă în actualul art. 65, propus spre abrogare, care consacră Şedinţele Camerelor şi care prevede la alin. (2) "Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
    g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării".
    f) Cap. V - Autoritatea judecătorească
    Secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti
    1. Referitor la modificarea şi completarea art. 124:
    "(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei, legii şi deciziilor Curţii Constituţionale.
    (4) Răspunderea judecătorilor şi procurorilor se reglementează prin lege organică."
    Propunerea de completare a alineatului (3) vizează înlocuirea formulării sintetice şi cuprinzătoare pe care o conţine în prezent Constituţia la o formulare enumerativă, care cuprinde, pe lângă lege, Constituţia şi deciziile Curţii Constituţionale. Modificarea reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", coroborate cu cele ale art. 142 alin. (1), conform cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei". În exercitarea acestui rol constituţional, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, precum şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial sau ridicate direct de Avocatul Poporului. Potrivit art. 147 alin. (4), "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Mai mult, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor". De asemenea, Curtea a constatat că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, Parlamentul, Guvernul, instanţele judecătoreşti, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziei. (De exemplu, prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau prin Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010.)
    În considerarea acestor raţiuni, Curtea apreciază că propunerea de completare a dispoziţiilor art. 124 alin. (3) este redundantă, obligaţia judecătorilor de a se supune Constituţiei şi de a respecta deciziile Curţii Constituţionale fiind deja consacrată prin norme constituţionale.
    Mai mult, sintagma constituţională în vigoare în prezent, "judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", reprezintă garanţia constituţională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de "lege" este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie.
    În ceea ce priveşte propunerea de completare a art. 124 cu un nou alineat (4), Curtea observă că aceasta este de prisos, întrucât reglementarea răspunderii judecătorilor şi procurorilor, prin lege organică, a fost deja consacrată prin propunerea de introducere a unei noi litere s^1) la art. 73 alin. (3).
    2. Referitor la completarea art. 126 alin. (6):
    "(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."
    În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin. (6), care stabileşte că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, control care este garantat şi de la care fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte - cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul - care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă controlului judecătoresc.
    Din punct de vedere constituţional, art. 126 alin. (6) este singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, norma fiind de strictă interpretare, întrucât constituie o derogare de la principiul liberului acces la justiţie.
    Propunerea de completare a alineatului (6) vizează o nouă excepţie de la controlul judecătoresc şi anume actele administrative care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului.
    Cu privire la politica fiscală şi bugetară a Guvernului, reţinem că, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) din Constituţie, "Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege". De asemenea, potrivit art. 139 alin. (1), "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege".
    În ceea ce priveşte conceputul de "lege", prin Decizia nr. 120 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 5 aprilie 2004, Curtea a reţinut că acesta "are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material.
    Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, conform cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării" cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate.
    În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea reţine că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material.
    În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea, în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material".
    Date fiind argumentele expuse în prealabil, actul administrativ care priveşte politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului îl poate constitui în exclusivitate o ordonanţă a Guvernului. O interpretare contrară este de natură a încălca prevederile art. 137 alin. (1) şi art. 139 alin. (1) din Constituţie.
    Pe de altă parte, necircumscrierea noţiunii de "act administrativ" prin norma constituţională, coroborată cu sintagma "în condiţiile legii contenciosului administrativ" este susceptibilă de interpretarea conform căreia această lege poate stabili care acte pot face obiectul controlului judecătoresc, respectiv care acte administrative pot fi exceptate de la acest control. Or, o atare interpretare, care ar conferi legiuitorului ordinar ca, prin intermediul unei legi infraconstituţionale, să adauge la Constituţie noi cazuri de acte administrative exceptate de la controlul judecătoresc, contravine principiului constituţional consacrat de art. 1 alin. (5) referitor la supremaţia Constituţiei, precum şi principiului prevăzut de art. 21 privind accesul liber la justiţie şi, implicit, art. 152 alin. (2) care stabileşte interdicţia revizuirii prevederilor constituţionale care ar avea ca efect suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
    Pe de altă parte, întrucât norma propusă prin legea de revizuire stabileşte doar domeniul de reglementare - politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, competenţa de a reglementa sfera actelor administrative supuse controlului judecătoresc aparţine în exclusivitate legiuitorului, primar sau delegat. Or, în cazul acestuia din urmă - Guvernul, există posibilitatea unei suprapuneri de calităţi: aceea de legiuitor care stabileşte actele administrative excluse de la controlul judecătoresc şi aceea de emitent al respectivelor acte, ceea ce contravine principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
    Mai mult, nici sub aspectul previzibilităţii, norma infraconstituţională care ar reglementa sfera actelor administrative exceptate de la controlul judiciar nu corespunde exigenţelor constituţionale şi convenţionale, întrucât lasă la latitudinea legiuitorului ordinar modificarea acestei sfere, împrejurare care poate genera discriminări între cetăţeni.
    Secţiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii
    3. Referitor la modificarea art. 133 alin. (2), (3), (4), (5) şi (6):
    "(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:
    a) 10 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 5 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
    b) 6 reprezentanţi ai societăţii civile, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală: 3 numiţi de Parlament şi 3 de către Preşedintele României;
    (3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii prevăzuţi la alineatul (2) literele a) şi b), pentru un mandat de un an, ce poate fi înnoit o singură dată. Mandatul acestuia nu poate fi prelungit.
    (4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani şi nu poate fi prelungit sau înnoit.
    (5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi luate prin vot secret şi se motivează."
    Modificarea esenţială priveşte alin. (2) referitor la structura Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul că, deşi se păstrează numărul total de 19 membri, se măreşte (de la 2 la 6) numărul membrilor reprezentaţi ai societăţii civile şi se micşorează proporţional (de la 14 la 10), numărul membrilor care au calitatea de judecători şi procurori. Sporirea numărului de membri reprezentanţi ai societăţii civile este coroborată cu propunerea de numire a celor 6, după cum urmează: 3 de către Parlament şi 3 de către Preşedintele României.
    Curtea observă că şi în alte state europene, structura organului reprezentativ al autorităţii judiciare, cu competenţe în numirea, transferul, promovarea şi sancţionarea magistraţilor, este diferită, putând include un număr variabil de membri care nu sunt magistraţi.
    Astfel, în Portugalia, potrivit art. 218 din Constituţie, Consiliul Judecătoresc Suprem este format din: 2 membri numiţi de Preşedintele ţării, 7 membri aleşi de Parlament şi 7 judecători aleşi de către adunările generale ale magistraţilor, pe baza principiului reprezentării proporţionale.
    În Spania, Consiliul General al Puterii Judiciare este condus de Preşedintele Curţii Supreme şi este compus din 20 de membri numiţi de Regele Spaniei, dintre care: 12 membri judecători sau alţi magistraţi, 4 membri propuşi de Congresul Deputaţilor şi 4 membri propuşi de Senat. Cei 8 membri numiţi de Parlament trebuie să fie avocaţi sau alţi jurişti cu înaltă competenţă profesională şi să aibă peste 15 ani de experienţă profesională.
    În Italia, potrivit dispoziţiilor art. 104 din Constituţie, două treimi dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi dintre magistraţi, iar o treime dintre aceştia sunt aleşi de Parlament, în şedinţă comună, dintre profesorii universitari de drept şi avocaţii cu peste 15 ani vechime.
    Analizând propunerea de modificare, Curtea reţine că, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie şi dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, Consiliul Superior al Magistraturii este un organism independent, cu activitate permanentă, cu atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor. Totodată, acest Consiliu reprezintă garantul independenţei justiţiei, iar membrii săi răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.
    Curtea observă că legiuitorul constituant originar a optat pentru includerea în componenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi a unor membri care nu sunt magistraţi de profesie, dar care reprezintă societatea civilă, sunt specialişti în domeniul dreptului şi se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală.
    Curtea constată că îndeplinirea rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela de garant al independenţei justiţiei, precum şi a principalelor atribuţii care privesc cariera şi răspunderea disciplinară a magistraţilor, presupune ca judecătorii şi procurorii să aibă o pondere corespunzătoare imperativului constituţional, consacrat de art. 133 alin. (1).
    Aşa fiind, în virtutea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, componenţa acestui organism trebuie să reflecte specificitatea acestei activităţi, calitatea de magistraţi a membrilor - aşa cum o impune însăşi titulatura acestui organism suprem de reprezentare, care cunosc în mod direct implicaţiile activităţii desfăşurate de această categorie profesională, fiind definitorie pentru hotărârile pe care le adoptă Consiliul.
    Pe de altă parte, numirea celor 6 reprezentanţi ai societăţii civile de către Parlament, autoritatea legiuitoare, respectiv de către Preşedintele României, reprezentant al autorităţii executive, constituie o interferenţă a celorlalte puteri constituţionale în activitatea autorităţii judecătoreşti, punând sub semnul întrebării rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. Astfel, majorarea numărului membrilor reprezentanţilor societăţii civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar, şi schimbarea proporţiei de reprezentare în Consiliu, are consecinţe negative asupra activităţii sistemului judiciar. Mai mult, se ajunge la situaţia în care aceşti membri dobândesc un rol important în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, ceea ce reprezintă o ingerinţă a politicului în justiţie, împrejurare ce este de natură a anihila garanţia constituţională referitoare la independenţa justiţiei.
    Totodată, textul propus modifică şi alin. (3) al art. 133, prevăzând că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii poate fi ales atât dintre membrii - judecători sau procurori, cât şi dintre membrii - reprezentanţi ai societăţii civile. Pentru argumentele expuse anterior, Curtea reţine că şi această modificare este de natură a aduce atingere garanţiei constituţionale care consacră independenţa justiţiei.
    O altă modificare a alin. (3) al art. 133 constă în acordarea posibilităţii ca mandatul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii să poată fi înnoit o singură dată, dar să nu poată fi prelungit. Curtea observă că modificarea este justificată de faptul că mandatul preşedintelui Consiliului este unul foarte scurt, de doar un an, fiind necesară acordarea posibilităţii înnoirii acestuia, dar în mod limitat, la o singură dată.
    La alin. (4) al art. 133, iniţiatorul propune introducerea interdicţiei ca mandatul membrilor să poată fi prelungit sau înnoit. Curtea observă că durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, iar interdicţia ca acesta să fie prelungit sau înnoit este prevăzută în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin urmare, modificarea propusă nu face decât să constituţionalizeze norma cuprinsă în legea organică.
    Referitor la alin. (5) se propune modificarea acestuia, în sensul că hotărârile Consiliului nu pot fi luate prin vot secret şi se motivează. Această modificare reprezintă o garantare a drepturilor fundamentale de acces liber la justiţie şi de apărare, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii în ceea ce priveşte numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, numirea judecătorilor stagiari şi procurorilor stagiari, promovarea judecătorilor şi a procurorilor, eliberarea din funcţie a judecătorilor stagiari şi a procurorilor stagiari. Prin votul deschis şi obligaţia de motivare a hotărârii, norma asigură transparenţă activităţii Consiliului, constituind o garanţie a respectării drepturilor constituţionale menţionate, împotriva abuzurilor şi arbitrarului. Mai mult, în virtutea calităţii sale de garant al independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se supună exigenţelor constituţionale în ceea ce priveşte actele sale decizionale, asupra cărora pot plana suspiciuni în condiţiile în care acestea nu conţin argumentele pe care se fundamentează hotărârea adoptată.
    Distinct de analiza propunerii de revizuire ce are ca obiect dispoziţiile art. 133 din Constituţie, Curtea repune în discuţie ceea ce a constatat prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003. Astfel, cu privire la dispoziţiile alineatului 7 al art. 133 care consacră că "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)", Curtea a statuat că "această dispoziţie se află într-un raport antinomic cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora <<Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime>>. Mai mult, într-un stat de drept neasigurarea accesului liber la instanţele judecătoreşti este inacceptabilă. Ca atare, interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotărâri, este contrară principiului stabilit de art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea proces fiind exclus în afara unei instanţe care să garanteze efectiv independenţa judecătorului.
    Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen, în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această <<instanţă>> extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale".
    Prin urmare, Curtea apreciază ca fiind oportună reanalizarea caracterului definitiv şi irevocabil al hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii consacrat de art. 133 alin. (7) din Constituţie.
    IV. Titlul IV - Economia şi finanţele publice
    1. Referitor la modificarea şi completarea art. 138:
    "(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le transmite instituţiilor Uniunii Europene, după informarea prealabilă a Parlamentului asupra conţinutului acestora.
    (2^1) Guvernul supune spre aprobare Parlamentului, separat, proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat."
    Propunerea de modificare a textului constituţional cuprins în alineatul (2) al art. 138 vizează obligaţia Guvernului de a transmite instituţiilor Uniunii Europene proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, după informarea prealabilă a Parlamentului. Oportunitatea constituţionalizării unei atare obligaţii, care se limitează la transmiterea acestor proiecte către instituţiile Uniunii Europene, comportă anumite critici. Astfel, în măsura în care România este stat membru al Uniunii Europene şi în această calitate exercită în comun cu celelalte state membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii, consacrarea acestei obligaţii la nivel constituţional apare ca fiind redundantă şi excesivă.
    Alineatul (2^1) nu prezintă niciun element de noutate, ci reia soluţia constituţională cuprinsă în actualul art. 138 alin. (2), referitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului, separat, a celor două proiecte al bugetului de stat, respectiv al bugetului asigurărilor sociale de stat.
    2. Referitor la introducerea art. 138^1, cu denumirea marginală "Politica financiară":
    (1) Statul trebuie să evite deficitul public excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3% din produsul intern brut, iar datoria publică nu poate depăşi 60% din produsul intern brut.
    (2) Împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor.
    (3) În cazul producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situaţii excepţionale cu impact negativ semnificativ asupra finanţelor publice, valorile maxime prevăzute la alineatul (1) pot fi depăşite, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, numai dacă depăşirea poate fi compensată în maximum 3 ani.
    (4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (2), pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale sau ale unui dezastru deosebit de grav, cu acordul majorităţii membrilor Parlamentului, pot fi contractate şi alte împrumuturi externe."
    Potrivit Pactului de Stabilitate şi Creştere (PSC), acord între statele membre ale Uniunii Europene având scopul de a coordona politicile fiscale naţionale în cadrul Uniunii Economice Monetare pentru asigurarea unui climat de stabilitate şi de prudenţă bugetară, procedura privind deficitul excesiv reprezintă principalul instrument de constrângere a statelor membre de a respecta criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht privind evitarea deficitelor publice excesive. În cazul în care un stat are un deficit bugetar mai mare de 3% din produsul intern brut sau o datorie publică mai mare de 60%, Comisia Europeană poate recomanda Consiliului să ia o serie de măsuri împotriva statului ce încalcă termenii pactului.
    Începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dispoziţiile art. 104 din Tratatul de la Maastricht au fost preluate în art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010. Potrivit acestor dispoziţii, "(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia supraveghează evoluţia situaţiei bugetare şi a nivelului datoriei publice în statele membre. Comisia examinează în special dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:
    (a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă, cu excepţia cazului în care:
    - raportul s-a diminuat în mod semnificativ şi constant şi atinge un nivel apropiat de valoarea de referinţă; sau
    - depăşirea valorii de referinţă este excepţională şi temporară şi respectivul raport se menţine aproape de valoarea de referinţă;
    (b) dacă raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă, cu excepţia cazului în care acest raport se diminuează suficient şi se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.
    Valorile de referinţă sunt precizate în Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, care este anexat la tratate".
    Sub acest aspect, art. 1 din Protocolul nr. 12 privind procedura aplicabilă deficitelor excesive stabileşte că "Valorile de referinţă menţionate la articolul 126 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene sunt următoarele:
    - 3% pentru raportul dintre deficitul public prevăzut sau realizat şi produsul intern brut la preţurile pieţei;
    - 60% pentru raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut la preţurile pieţei".
    De asemenea, potrivit Declaraţiei cu privire la articolul 126 din tratat, "consolidarea potenţialului de creştere şi garantarea unor situaţii bugetare sănătoase formează cei doi piloni pe care se sprijină politica economică şi bugetară a Uniunii şi a statelor membre. Pactul de stabilitate şi de creştere este un instrument important pentru realizarea acestor obiective. [...] Conferinţa [...] confirmă faptul că un sistem întemeiat pe norme este cel mai bun mijloc de a garanta respectarea angajamentelor şi egalitatea de tratament pentru toate statele membre. [...] Uniunea urmăreşte o creştere economică echilibrată şi stabilitatea preţurilor. În consecinţă, politicile economice şi bugetare trebuie să stabilească priorităţi adecvate în domeniul reformelor economice, al inovaţiilor, al competitivităţii şi al consolidării investiţiilor private şi al consumului pe parcursul perioadelor în care creşterea economică este redusă".
    Legea de revizuire consacră, la nivel de normă juridică de rang constituţional, principiul echilibrului bugetar: reglementarea unui deficit bugetar maxim de 3% din produsul intern brut şi a unei datorii publice care nu poate depăşi 60% din produsul intern brut. Propunerea se fundamentează pe necesitatea convertirii într-un criteriu de constituţionalitate a exigenţei economice privind disciplina şi rigoarea bugetară şi nu încalcă limitele de revizuire a Constituţiei, prevăzute de art. 152 alin. (1).
    V. Titlul V - Curtea Constituţională
    1. Referitor la modificarea art. 142 alin. (3)
    "(3) Şase judecători sunt numiţi de Parlament şi trei de Preşedintele României."
    Modificarea reflectă schimbarea structurii Parlamentului de la sistemul bicameral la sistemul unicameral, astfel că numirea judecătorilor Curţii Constituţionale urmează a se adapta noii reglementări.
    2. Referitor la modificarea literelor a), b), c), e) şi h) ale articolului 146
    Modificările operate vizează schimbarea structurii Parlamentului şi privesc subiectele de sesizare a Curţii Constituţionale, care urmează a fi preşedintele Parlamentului şi 40 de parlamentari.
    Cu privire la modificarea lit. h), aceasta a fost examinată în prealabil în cadrul analizei modificărilor aduse prin legea de revizuire a dispoziţiilor constituţionale referitoare la suspendarea Preşedintelui.
    Independent de analiza propunerii de revizuire ce are ca obiect dispoziţiile art. 146 din Constituţie, Curtea consideră oportună completarea dispoziţiilor literei a) în sensul "a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi a legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de aprobarea lor prin referendum;" şi a literei c) în sensul care urmează "c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului şi a hotărârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;".
    Propunerea vizează constituţionalizarea normelor cuprinse în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementând la rang de Constituţie atribuţiile Curţii reglementate în cuprinsul art. 23 alin. (1) şi al art. 27 alin. (1) din legea sa organică. Cu privire la completarea literei a), Curtea apreciază că este necesar ca legea de revizuire adoptată de Parlament, înainte de a fi supusă referendumului în condiţiile art. 151 alin. (3) din Legea fundamentală, să fie examinată de Curtea Constituţională pentru a constata, pe de o parte, dacă a fost respectată decizia Curţii privind proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţiei şi, pe de altă parte, dacă modificările şi completările aduse proiectului sau propunerii de revizuire în procedura de dezbatere şi adoptare parlamentară respectă principiile şi dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire.
    De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 146 lit. e), Curtea apreciază necesară reevaluarea acestei atribuţii în sensul circumscrierii noţiunii de "conflict juridic de natură constituţională" numai cu privire la conflictele dintre autorităţile publice care "presupun acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". O atare concepţie este în acord cu cele stabilite prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, sau prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, conform cărora "conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale".
    Potrivit textului în vigoare în prezent, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze în fond orice conflicte juridice de natură constituţională născute între autorităţile publice, iar nu numai conflictele pozitive sau negative de competenţă de natură constituţională dintre autorităţile publice, cum ar fi fost firesc. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte care au ca sursă dispute politice sau altă sorginte decât cea juridică, Curtea consideră că se impune modificarea textului constituţional în sensul circumscrierii atribuţiei Curţii numai cu privire la soluţionarea conflictelor de autoritate, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă.
    Curtea recomandă abrogarea literei l), potrivit căreia "îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii". Propunerea este justificată de împrejurarea că, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea, alături de atribuţiile "de rang constituţional" prevăzute la art. 146 lit. a)-k), poate dobândi şi alte atribuţii instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare şi funcţionare, atribuţii "de rang" legal.
    Aşa fiind, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare - art. 146 lit. l), atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii. Curtea apreciază că, prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei.
    Distinct de cele menţionate mai sus, Curtea propune introducerea unei noi atribuţii a Curţii Constituţionale, respectiv aceea de a se pronunţa, din oficiu, asupra constituţionalităţii deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care soluţionează recursurile în interesul legii. Propunerea formulată porneşte de la împrejurarea că, pe de o parte, dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecăţii este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, iar, pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
    Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, s-a statuat "În exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora".
    Curtea Constituţională apreciază că soluţiile pronunţate în recursul în interesul legii, obligatorii pentru instanţele de judecată, adoptate în vederea asigurării, interpretării şi aplicării unitare a legii, trebuie să respecte exigenţele constituţionale, sens în care se impune controlul de constituţionalitate al acestora.
    VI. Titlul VI - Integrarea euroatlantică
    1. Referitor la modificarea art. 148
    "(1) România este stat membru al Uniunii Europene şi exercită în comun cu celelalte state membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii.
    (1^1) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi.
    (2) Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive sau de revizuire, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
    (2^1) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeană se face prin lege adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi."
    Propunerea de revizuire nu face decât să consacre formal statutul de stat membru al Uniunii Europene, actualizând prevederile constituţionale adoptate în perioada de preaderare. Noul text reia soluţia constituţională referitoare la ratificarea, de această dată a actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a tratatelor privind aderarea unor state la Uniunea Europeană, prin legi adoptate de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi. De asemenea, legea de revizuire reia soluţia care consacră prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive, precum şi a celorlalte acte juridice cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. De altfel, Curtea reţine că, în urma aderării la Uniunea Europeană, statele membre trebuie să respecte un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, şi anume efectul direct al normelor adoptate de instituţiile Uniunii.
    În plus, în cuprinsul noului articol nu se mai regăseşte obligaţia Guvernului de a transmite Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene.
    Curtea observă că, în domeniile care impun aplicarea principiului subsidiarităţii, dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010, prevăd expres obligaţia instituţiilor Uniunii Europene de a transmite parlamentelor naţionale proiectele legislative, astfel, "Comisia transmite parlamentelor naţionale proiectele sale legislative şi proiectele sale modificate, în acelaşi timp în care le transmite organului legislativ al Uniunii.
    Parlamentul European transmite parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative, precum şi proiectele sale modificate.
    Consiliul transmite parlamentelor naţionale proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii, precum şi proiectele modificate".
    2. Referitor la modificarea art. 149 cu denumirea marginală "Participarea la Tratatul Atlanticului de Nord"
    "România este parte la Tratatul Atlanticului de Nord. Obligaţiile care decurg din această calitate a României vor fi aduse la îndeplinire de către Parlament, Preşedintele României şi Guvern."
    Propunerea de revizuire consacră formal statutul de parte la Tratatul Atlanticului de Nord, menţionând expres autorităţile care au obligaţia de a îndeplini sarcinile care decurg din această calitate.
    VII. Titlul VIII - Dispoziţii finale şi tranzitorii
    1. Curtea recomandă abrogarea dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Constituţie, care prevăd obligaţia Consiliului Legislativ ca, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, să examineze conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi să facă Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare, întrucât dispoziţiile constituţionale şi-au epuizat efectele juridice, la momentul prezent, fiind caduce.
    2. Referitor la modificarea art. 155
    "(1) Prezenta lege de revizuire a Constituţiei intră în vigoare după aprobarea ei prin referendum.
    (2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.
    (3) Până la întrunirea legală a noului Parlament ales conform prezentei legi de revizuire, proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
    (4) După întrunirea legală a noului Parlament ales conform legii de revizuire, proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate sau respinse de către prima Cameră sesizată, potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire, se dezbat şi se adoptă de către Parlament, într-o singură lectură, pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege."
    Legea de revizuire prevede dispoziţii tranzitorii menite să asigure continuitatea procesului legislativ şi a activităţii Parlamentului.
    Includerea unor dispoziţii privitoare la intrarea în vigoare a legii de revizuire după aprobarea ei prin referendum potrivit art. 155 alin. (1), precum şi includerea unor dispoziţii privitoare la supunerea legii de revizuire unui referendum, potrivit art. II "Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum organizat potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţia României" al proiectului de lege, sunt imprecise. Astfel, Curtea consideră că dispoziţiile art. II din legea de revizuire ar trebui reformulate în sensul următor: "Legea de revizuire a Constituţiei României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Curţii Constituţionale pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional privind legea de revizuire."
    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) teza finală, al art. 150 alin. (1) şi al art. 152 din Constituţie, precum şi al art. 19-21 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Cu majoritate de voturi, constată că proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei a fost iniţiat cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.
    2. Cu majoritate de voturi, constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumă" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    3. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin. (2) şi eliminarea alin. (3) ale art. 72 din Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    4. Cu majoritate de voturi, constată că abrogarea alin. (2) şi modificarea alin. (3) ale art. 109 din Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    5. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin. (6) al art. 126 din Constituţie, în sensul introducerii sintagmei "precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea liberului acces la justiţie, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    6. Cu majoritate de voturi, constată că modificările alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (3) ale art. 133 sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect încălcarea independenţei justiţiei, în contradicţie cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie.
    7. Supune atenţiei Preşedintelui României observaţiile din considerentele prezentei decizii privitoare la următoarele dispoziţii din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei: art. 6 alin. (3), art. 52 alin. (3), art. 64 alin. (1) şi alin. (5), art. 71 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. s^1, art. 76 alin. (1), art. 87 alin. (1), art. 90, art. 92 alin. (3^1), art. 95, art. 98 alin. (2), art. 105 alin. (1), art. 107 alin. (4), art. 114 alin. (1), art. 124 alin. (3) şi (4), art. 133 alin. (5), art. 146 lit. a), c), e) şi l), art. 154 alin. (2), art. 155 alin. (1) şi art. II.
    8. Cu unanimitate de voturi, constată că celelalte prevederi din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei nu contravin dispoziţiilor constituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Dezbaterile au avut loc în Şedinţele Plenului Curţii Constituţionale din 16 şi 17 iunie 2011, la care au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Iulia Antoanella Motoc, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    AUGUSTIN ZEGREAN
    Prim-magistrat-asistent,
    Marieta Safta
    Magistrat-asistent-şef,
    Mihaela Senia Costinescu
    *
    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu opinia Curţii Constituţionale exprimată prin decizia de mai sus, considerăm că propunerea de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie potrivit căreia "caracterul licit al dobândirii se prezumă" nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanţiilor acestuia.
    Menţionăm că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăseşte prezumţia caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Ciprului.
    Apreciem că această prezumţie trebuie înlăturată, deoarece nu aduce atingere securităţii juridice a dreptului de proprietate, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicţia confiscării averii dobândite licit.
    De asemenea, principiul securităţii juridice nu se referă la protecţia bunurilor sau a persoanelor potrivit unei concepţii tradiţionale asupra securităţii, ci se referă la protecţia drepturilor fundamentale prin stabilitate legislativă.
    Este ştiut că principiul securităţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat protecţia cetăţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (Franăois Luchaire - Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat acelaşi sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodată, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Marii Britanii şi Hentrich împotriva Franţei.
    Prin urmare, sensul principiului securităţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înţeles la nivel european.
    Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii contravine tratatelor internaţionale pe care România le-a ratificat, respectiv Convenţia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor având legătură cu infracţiunea şi Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalităţii organizate transnaţionale. Astfel, în conformitate cu art. 12 din Convenţia ONU, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse ca având legătură cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern şi cu natura procedurii judiciare.
    Măsurile cuprinse în convenţiile menţionate au fost luate pentru combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere, pentru prevenirea şi combaterea următoarelor infracţiuni: spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor.
    Propunerea de revizuire a avut în vedere prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni prin înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averilor rezultate în urma comiterii infracţiunilor menţionate şi este în conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, decizie care produce efecte obligatorii.
    Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate să nu formuleze şi nici să nu menţină rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei Consiliului Europei privind confiscarea.
    Se arată, de asemenea, că instrumentele care există în acest domeniu nu au contribuit în mod suficient la asigurarea unei cooperări transfrontaliere eficace în materie de confiscare.
    Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune având legătură cu criminalitatea organizată.
    Propunerea de revizuire a art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie nu numai că nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, ci a fost făcută pentru respectarea tratatelor internaţionale anterior menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală.
    În concluzie, apreciem că respingerea de către Curtea Constituţională a propunerii de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie poate atrage răspunderea statului român pentru nerespectarea obligaţiilor pe care acesta şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.
    Judecător,
    prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc
    ---------