DECIZIA nr. 34 din 24 iunie 2019privind interpretarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE- COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 768 din 23 septembrie 2019
    Dosar nr. 775/1/2019

    Eugenia Pușcașiu

    - pentru președintele Secției I civile - președintele completului

    Mirela Vișan

    - judecător la Secția I civilă

    Simona Gina Pietreanu

    - judecător la Secția I civilă

    Lavinia Dascălu

    - judecător la Secția I civilă

    Andreia Liana Constanda

    - judecător la Secția I civilă

    Aurelia Rusu

    - judecător la Secția I civilă

    Mihaela Tăbârcă

    - judecător la Secția I civilă

    Mihaela Paraschiv

    - judecător la Secția I civilă

    Adina Georgeta Nicolae

    - judecător la Secția I civilă

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluționarea Dosarului nr. 775/1/2019 este constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă, raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, și ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
    Ședința este prezidată de doamna judecător Eugenia Pușcașiu, înlocuitor al președintelui Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
    La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
    Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
    Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse practica judiciară identificată și punctele de vedere teoretice ale instanțelor naționale, precum și raportul întocmit de judecătorul-raportor. Se mai referă că raportul a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus de către apelanta-reclamantă un punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății.
    Doamna judecător Eugenia Pușcașiu, președintele completului, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepții, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra admisibilității sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,

    deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării1. Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a dispus, prin încheierea din data de 21 ianuarie 2019, în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: – prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul recunoașterii competenței Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competențe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii; – în cazul în care art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaște competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestație împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanța judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăși competențele etapei de analiză ce se desfășoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unității deținătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire.II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 2. Obiectul prezentului litigiu, început la data de 3 august 2017, vizează anularea unei decizii de invalidare emise de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), și solicitarea de emitere a unei noi decizii prin care să se acorde măsuri compensatorii pentru un imobil în suprafață de 0,40 ha, situat în Măgurele, județul Ilfov.3. În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat generic dispozițiile Legii nr. 165/2013 și a arătat că Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a invalidat hotărârea Comisiei județene Ilfov de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor privind înscrierea terenului în suprafață de 0,40 ha, situat în localitatea Măgurele, în anexa nr. 39 la Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările și completările ulterioare, cu propunerea acordării de despăgubiri în favoarea reclamantei, după autoarea sa. S-a mai învederat că Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a reținut că în sectorul cadastral din care face parte tarlaua unde este situat vechiul amplasament al suprafeței de teren ce face obiectul dosarului există o suprafață de 21,7011 ha ca rezervă retrocedabilă aflată la dispoziția Comisiei locale Măgurele.4. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a arătat că prin decizia de invalidare nu este contestat dreptul reclamantei la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 0,40 ha de teren aflat pe raza administrativ-teritorială a orașului Măgurele, județul Ilfov, ci doar reconstituirea acestui drept sub formă de despăgubiri. A invocat dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013, care consacră principiul prevalenței restituirii în natură. 5. Printr-un memoriu depus la dosar, reclamanta a solicitat atribuirea unei suprafețe de teren, având în vedere că există teren disponibil în zonă.6. Prin Sentința civilă nr. 286 din 16 decembrie 2018, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins contestația ca neîntemeiată.7. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
    Autoarea reclamantei a figurat în registrul agricol cu suprafața de teren de 2,01 ha, cu care s-a înscris în cooperativa agricolă de producție în anul 1961. Reconstituirea dreptului de proprietate pentru acest teren a fost solicitată prin cererea nr. xxxx din 19.03.1991, în baza căreia s-a emis titlul de proprietate nr. xxxx din 14.10.1994 pentru suprafața de 1,61 ha, după aplicarea coeficientului de reducere de 20%. În temeiul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), reclamanta a formulat Notificarea nr. xxx din 21.09.2005, prin care a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 0,40 ha.
    Tribunalul a examinat dispozițiile art. 8,art. 16 și art. 21 alin. (1)-(4) din Legea nr. 165/2013, concluzionând că principiul general statuat este acela al restituirii în natură către persoanele îndreptățite a imobilelor preluate de către stat.
    A mai constatat tribunalul că, potrivit adresei Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, în același sector cadastral a fost identificată o suprafață totală de 21,7011 ha ca rezervă retrocedabilă aflată la dispoziția Comisiei locale Măgurele de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, situație în care este legal și echitabil pentru reclamantă ca restituirea suprafeței de teren solicitate în baza Legii nr. 247/2005 să se facă de către Comisia locală Măgurele, în natură, acordarea de măsuri compensatorii potrivit Legii nr. 165/2013 fiind doar o măsură subsidiară și condiționată de imposibilitatea restituirii în natură.
    8. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta, în temeiul art. 466 din Codul de procedură civilă, considerând-o netemeinică și nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul anulării deciziei de invalidare și obligării pârâtei la emiterea unei decizii de acordare a măsurilor compensatorii.
    Reclamanta a arătat că a solicitat Primăriei Orașului Măgurele, în condițiile Legii nr. 247/2005, restituirea în natură a terenului în suprafață de 0,40 ha, însă nu a primit niciun răspuns, deși se menționează că există o suprafață de 21,7011 ha ca rezervă retrocedabilă aflată la dispoziția comisiei locale.
    9. Intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu i se poate imputa lipsa de răspuns a Primăriei Orașului Măgurele față de cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului. Intimata a mai arătat că această atitudine a Primăriei Orașului Măgurele nu poate răsturna principiul prevalenței restituirii în natură.
    III. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea procedurii10. Prin Încheierea din data de 21 ianuarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:11. Dosarul nr. 30.166/3/2017** este înregistrat pe rolul Curții de Apel București și nu a fost soluționat până la data formulării sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ. 12. Obiectul cauzei constă în verificarea legalității unei decizii de invalidare emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, al cărei singur considerent îl reprezintă existența posibilității reconstituirii în natură a dreptului de proprietate.13. Interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 are înrâurire asupra verificării legalității deciziei de invalidare în discuție, sub aspectul respectării de către entitatea emitentă a limitelor competenței sale legale.14. Interpretarea prevederilor art. 35 alin. (3) din același act normativ prezintă relevanță în cauză în determinarea limitelor competenței instanței judecătorești învestite cu soluționarea contestației, în ipoteza în care s-ar aprecia că decizia de invalidare a fost emisă în exercitarea competenței legale a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și că poate face obiect al analizei, în etapa judiciară, aspectul legat de dreptul contestatorului la restituirea în natură a imobilului.
    În concluzie, soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept în discuție.
    15. S-a mai arătat că problemele în discuție sunt noi, întrucât derivă dintr-un act normativ relativ recent și nu s-a cristalizat încă o jurisprudență constantă. 16. S-a menționat că din verificările efectuate niciuna dintre chestiunile de drept invocate nu a constituit obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluționare.
    IV. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept17. Opinia completului de judecată al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie asupra celor două chestiuni de drept invocate este următoarea: 18. Cu privire la prima chestiune ce formează obiectul sesizării s-a arătat că alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 consacră în mod expres numai competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii.19. O interpretare coroborată a prevederilor art. 21 cu alte dispoziții ale Legii nr. 165/2013 ar putea conduce însă la concluzia recunoașterii competenței Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și împrejurarea dacă este posibilă, din punct de vedere legal, restituirea în natură a imobilului pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării în puncte.20. În acest sens se impune a fi observate dispozițiile art. 1 și ale art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013, care consacră principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, și prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, care, referindu-se la scopul constituirii Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, menționează finalizarea procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a acestor imobile.21. De asemenea, din prevederile art. 21 alin. (1) și (4) din Legea nr. 165/2013 rezultă că sesizarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea emiterii deciziei de validare a propunerii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent și de compensare prin puncte a unui imobil, este legală numai după ce s-au epuizat verificările necesare pentru restituirea în natură, iar comisia națională este, la rândul său, îndrituită să cenzureze aceste verificări.22. Conform dispozițiilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va valida sau invalida decizia entității învestite de lege, în raport cu concluziile verificării și evaluării realizate.23. Se mai poate observa că Legea nr. 247/2005, în titlul VII, prin dispozițiile art. 21 alin. (1) (neabrogate), instituia obligația Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a stabili, pe baza analizei dosarului administrativ, dacă imobilul poate fi restituit în natură și de a proceda ea însăși, în această ipoteză, prin decizie motivată, la restituirea în natură a imobilului. Legea nr. 165/2013 nu a conferit în mod expres Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor o atribuție similară, însă a prevăzut în art. 18 alin. (3) preluarea de către comisia națională a atribuțiilor fostei comisii centrale.24. Se poate obiecta interpretării expuse mai sus consecința aplicării retroactive a dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în ipoteza în care dosarele cu propuneri de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent au fost înregistrate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.25. Din interpretarea gramaticală a normei enunțate, ținând seama și de principiul neretroactivității legii civile noi, reiese că ea este aplicabilă propunerilor emise de comisiile județene ulterior intrării în vigoare a acestei legi, neexistând temei pentru a se aprecia că norma respectivă ar permite returnarea dosarelor deja înregistrate la Secretariatul fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de către comisiile de aplicare a legilor fondului funciar după ce acestea se desesizaseră prin hotărâri cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.26. Ca atare, nu este o interpretare rezonabilă, care să fie în acord cu spiritul și litera Legii nr. 165/2013, aceea că identificarea unor terenuri retrocedabile în condițiile reglementate de art. 6 din acest act normativ ar putea conduce la emiterea de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a unei decizii de invalidare a hotărârilor prin care comisiile județene au propus (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) măsurile reparatorii prin echivalent. Dacă s-ar accepta o astfel de interpretare s-ar ajunge în situația sancționării total injuste a persoanelor îndreptățite, care ar fi puse în situația de a pierde însuși dreptul la măsuri reparatorii, deoarece decizia de invalidare constituie un act de dispoziție prin care autoritățile statului finalizează procedura de soluționare a cererii de retrocedare. Acest efect al deciziei de invalidare este confirmat chiar de faptul că în cuprinsul său nu se regăsește vreo dispoziție care să facă posibilă reluarea etapei procedurale desfășurate în fața comisiilor județene sau a celor locale constituite în baza legilor fondului funciar, așa încât nu există nicio premisă a sesizării acestor din urmă comisii spre a pronunța o nouă soluție cu privire la dreptul în privința căruia s-a adoptat o decizie de invalidare. 27. Pe de altă parte, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 6,art. 8 și art. 42 din Legea nr. 165/2013 reiese că numai persoanele îndreptățite au dreptul de a opta pentru returnarea către comisiile de fond funciar a dosarelor înregistrate (la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și că terenurile identificate de comisiile de fond funciar în condițiile art. 6 pot fi atribuite persoanelor aflate în situația menționată numai în măsura în care ele și-au exercitat dreptul de opțiune reglementat prin art. 42 din lege. 28. Cu privire la cea de-a doua chestiune ce formează obiectul sesizării s-a arătat că art. 35 din Legea nr. 165/2013 consacră dreptul persoanelor care au solicitat măsuri reparatorii în temeiul unor legi speciale de a se adresa instanței judecătorești pentru a le fi analizat pe fond dreptul la reparații afirmat.29. Alin. (3) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează măsurile ce se dispun de instanța judecătorească sesizată cu o cerere de chemare în judecată formulată în această materie, fără a distinge după cum procedura contestată se afla în fața comisiei de aplicare a legii fondului funciar ori a entității deținătoare a imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), respectiv în fața Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.30. Trebuie subliniat că, în soluționarea unei astfel de cereri, competența instanței este limitată la a verifica legalitatea și temeinicia actului contestat, în aceleași coordonate în care și-a putut exercita atribuțiile entitatea care a emis respectivul act, anume la verificările și dispozițiile ce constituie atribuțiile legale ale entității în fața căreia se găsea procedura de reparație la momentul sesizării instanței.31. În ipoteza în discuție, în care este contestată o decizie de invalidare emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, se impune ca interpretarea prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 să fie făcută cu observarea dispozițiilor prin care sunt stabilite competențele comisiei naționale.32. În mod expres, art. 21 din Legea nr. 165/2013 se referă la următoarele atribuții ale Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor: analiza existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii; validarea sau invalidarea deciziei entității învestite de lege; în cazul validării, aprobarea punctajului și emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv [alin. (5), (8), (9)].33. Din cuprinsul acestei reglementări rezultă că decizia de invalidare reprezintă un act prin care procedura de acordare a reparațiilor se finalizează, iar Legea nr. 165/2013 nu cuprinde vreo prevedere referitoare la căile de urmat în cazul în care invalidarea deciziei entității învestite de lege ar avea ca temei nelegalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Cum ipoteza în discuție are ca premisă existența calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, precum și posibilitatea restituirii în natură, este evident că decizia de invalidare nu poate constitui actul final al procedurii, ci se impune ca aceasta să fie continuată fie prin dispunerea măsurii restituirii în natură chiar de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, fie prin trimiterea dosarului unității deținătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire, conform competențelor ce i-au fost conferite prin legile speciale de reparație.34. Din coroborarea dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 cu cele ale art. 21 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar rezulta competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a dispune restituirea în natură a imobilului, cu consecința că, în cadrul procedurii judiciare, această măsură ar urma să fie dispusă de instanță.35. O astfel de concluzie ar putea însă conduce la pronunțarea unor hotărâri imposibil de pus în executare în cadrul procedurii de reconstituire a proprietății funciare [reglementate de Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), Legea nr. 247/2005], unde reconstituirea în natură se poate face și pe alt amplasament, însă nu există un sistem de evidență a măsurilor cu același conținut dispuse de alte instanțe și care ar putea să fi determinat epuizarea suprafețelor aflate la dispoziția comisiilor locale.V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 36. După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost depus un punct de vedere de către apelanta-reclamantă, arătându-se că Legea nr. 165/2013, care reglementează problematica măsurilor reparatorii în materia proprietății, nu complinește lipsurile și deficiențele reglementării prevăzute de Legea nr. 247/2005. Efectele imediate ale Legii nr. 165/2013 se materializează într-o nouă amânare a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, alături de crearea unui dezechilibru vădit între interesul socioeconomic general și cel particular.VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie 37. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat, în marea majoritate, că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, unele dintre instanțe exprimând puncte de vedere teoretice.38. Hotărârile judecătorești identificate sunt în număr foarte limitat, respectiv o sentință nedefinitivă pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția I civilă și câteva hotărâri pronunțate la nivelul Curții de Apel București, din care rezultă că nu este conturată o practică judiciară în această materie.39. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 653/C/1.129/III-5/2019 din 22 aprilie 2019, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudența Curții Constituționale 40. Prezintă relevanță în soluționarea prezentei sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile următoarele decizii ale Curții Constituționale: Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014; Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015; Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017; Decizia nr. 671 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.015 din 21 decembrie 2017; Decizia nr. 755 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 11 ianuarie 2019.VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 41. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție 42. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:43. În privința regularității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie mai multe condiții cumulative de admisibilitate în vederea declanșării acestei proceduri, și anume: existența unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluționată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat. 44. Primele trei condiții menționate sunt îndeplinite.
    Astfel, cauza în cadrul căreia s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată în ultimă instanță la Curtea de Apel București, instanță ce a fost învestită cu soluționarea unui apel declarat într-un litigiu având drept obiect anularea unei decizii de invalidare emise de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul Legii nr. 165/2013, și solicitarea privind emiterea unei noi decizii, prin care să se acorde măsuri compensatorii pentru un imobil teren în suprafață de 0,40 ha, situat în Măgurele, județul Ilfov.
    Completul de judecată din cadrul Curții de Apel București care a adresat întrebarea este legal învestit cu soluționarea apelului împotriva sentinței pronunțate de tribunal în această cauză și, de asemenea, judecă în ultimă instanță, hotărârea sa nefiind supusă recursului, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.
    45. În ceea ce privește chestiunile de drept cu privire la care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea sunt următoarele:– prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul recunoașterii competenței Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competențe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii; – în cazul în care art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaște competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestație împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanța judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăși competențele etapei de analiză ce se desfășoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unității deținătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire.46. De lămurirea acestor chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată raportat la obiectul litigiului menționat anterior.47. Referitor la condiția noutății chestiunii de drept s-a subliniat în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, căreia instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.48. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată.49. În urma verificărilor efectuate se constată că nu s-a cristalizat o jurisprudență unitară și constantă în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită, neexistând niciun număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit, în mod constant, chestiunile de drept, într-o anumită perioadă de timp, care să pună problema declanșării unui recurs în interesul legii, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare.50. Așa fiind, condiția noutății este îndeplinită în cauză.51. În legătură cu chestiunile de drept aduse în dezbatere se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat cu efecte general obligatorii problema de drept care constituie obiectul sesizării și nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare având acest obiect.52. Cu toate acestea, chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate nu prezintă gradul de dificultate necesar pentru a face obiectul pronunțării unei hotărâri prealabile, aspect ce reprezintă o cerință subsumată scopului acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare.53. În jurisprudența și doctrina în materie s-a reținut că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală care să privească interpretarea diferită și contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile, cu scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.54. Referitor la prima chestiune de drept [prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul recunoașterii competenței Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competențe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii], rezolvarea acesteia se poate deduce cu ușurință din interpretarea coroborată a prevederilor legale incidente.55. Astfel, de esența^1 reglementării Legii nr. 165/2013 este faptul că trebuie să se recurgă la acordarea măsurilor compensatorii doar în cazul imposibilității soluționării notificării prin restituire în natură, fapt ce rezultă din prevederile exprese ale art. 16, dar și ale art. 21 alin. (1) și (4) din lege:
    ^1 În același sens, paragrafele 36 și 37 din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018.

    Articolul 16

    Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7).

    (...)

    Articolul 21
    (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. (...)(4) Comisiile județene de fond funciar și Comisia de Fond Funciar a Municipiului București pot propune Comisiei Naționale soluționarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafețelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local.
    56. Faptul că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 prevede că „Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii (...)“ nu înseamnă că acesta nu ar avea posibilitatea verificării îndeplinirii condiției prealabile a sesizării sale, impusă în mod expres de lege, anume cea a imposibilității soluționării notificării prin restituire în natură.57. Așa cum a reținut chiar instanța de trimitere, potrivit art. 17 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor preia toate atribuțiile, drepturile și obligațiile Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar prin dispozițiile art. 21 din titlul VII alLegii nr. 247/2005, neabrogate, acesta avea posibilitatea verificării dacă imobilul este restituibil sau nu în natură.58. Mai mult, prin mai multe decizii^2 ale Curții Constituționale care au privit articole ale Legii nr. 165/2013 s-a reținut că „invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate fi rezultatul constatării că imobilul poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepția Legii nr. 165/2013, conform principiului enunțat în art. 2 lit. a) din aceasta. Invalidarea poate fi, de asemenea, consecința constatării că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat“.
    ^2 Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragraful 24; Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 47.
    59. În ceea ce privește a doua chestiune de drept [prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanța judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăși competențele etapei de analiză ce se desfășoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unității deținătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire], prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 sunt inechivoce.60. Astfel, potrivit acestor dispoziții: „În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.“ 61. Or, alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează posibilitatea atacării la tribunal a deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 (decizii emise de entitățile învestite cu soluționarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de admitere sau de respingere a cererilor) și art. 34 (decizii emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor), iar alin. (2) al art. 35 stabilește posibilitatea sesizării tribunalului în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34.62. Atât timp cât legea prevede atribuția instanței de a se pronunța în sensul menționat expres la art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, când notificarea nu a fost soluționată în termenele prevăzute de lege, cu atât mai mult se justifică această reglementare în cazul în care aceste entități au soluționat cererea, dar într-un mod care nu corespunde dispozițiilor legale aplicabile.
    63. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este îndeplinită condiția cumulativă a existenței unei reale chestiuni de drept care să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea este inadmisibilă.
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: – prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul recunoașterii competenței Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competențe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii; – în cazul în care art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaște competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestație împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanța judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăși competențele etapei de analiză ce se desfășoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unității deținătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire.
    Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2019.

    p. PREȘEDINTELE SECȚIEI I CIVILE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    EUGENIA PUȘCAȘIU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Lorena Mitroi

    -----