DECIZIE nr. 270 din 10 mai 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 519 din 11 iulie 2016



        Augustin Zegrean - preşedinte
        Valer Dorneanu - judecător
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Daniel Marius Morar - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Ficior în Dosarul nr. 5.202/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.135 D/2015.
    2. La apelul nominal răspund părţile Mihai Dionisie, Nicolae Ghiţă, Manuela Hagiopol şi Ion Radu. Se constată lipsa celorlalte părţi, procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţilor prezente, care arată că lasă la latitudinea Curţii Constituţionale soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
    4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită modificarea dispoziţiilor legale criticate. Se arată că, de altfel, soluţia legislativă criticată este justificată de împrejurarea că orice nelămurire cu privire la o chestiune de fond poate fi clarificată cu ocazia soluţionării căii de atac, persoana interesată dispunând de garanţiile procesuale necesare soluţionării unor astfel de chestiuni, şi că doar existenţa unor astfel de nelămuriri cu ocazia soluţionării unei căi de atac poate determina recurgerea la formularea unor întrebări prealabile. Se susţine, totodată, că soluţia contrară ar conferi un aspect de inutilitate căilor de atac şi activităţii instanţelor de control judiciar.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 3 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.202/2/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Ficior, într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii contra umanităţii, prevăzută la art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că sintagma "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă" din cuprinsul prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare. Se susţine că dreptul fundamental anterior referit trebuie asigurat, conform dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, pe parcursul întregului proces penal şi că, tot pe parcursul întregului proces penal, pot apărea chestiuni juridice neclare, care să necesite o dezlegare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se arată, astfel, că pentru asigurarea dreptului la apărare, chiar şi instanţa care judecă fondul cauzei penale ar trebui să poată solicita instanţei supreme să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea fondului cauzei.
    7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, arătând că dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală ar putea fi privite ca neconstituţionale, în măsura în care restrâng posibilitatea de a fi adresate întrebări Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, încă din faza cercetării judecătoreşti. Se susţine că, în caz contrar, textul criticat încalcă dreptul la apărare. Totodată, se arată că, chiar dacă apelul este o cale de atac devolutivă, există chestiuni de drept care necesită a fi lămurite încă din faza cercetării judecătoreşti, numai în acest fel fiind asigurat cu adevărat dublul grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    9. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se apreciază că scopul introducerii în legislaţia românească a instituţiei reglementate la art. 475-477 din Codul de procedură penală este acela al uniformizării practicii instanţelor de judecată la nivel naţional, prin interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor dispoziţii legale neclare susceptibile de aplicări diferite. În acest sens, având în vedere că legea procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, cea a apelului, a fost reglementată posibilitatea ca instanţa de judecată învestită cu soluţionarea apelului, deci cu soluţionarea în ultimă instanţă a cauzei, să se adreseze Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa hotărâri prin care să dea rezolvări de principiu unor chestiuni de drept cu care este sesizată. Se arată, totodată, că textul criticat nu încalcă dreptul la apărare, întrucât nu înlătură posibilitatea suspecţilor şi a inculpaţilor de a se apăra ei înşişi sau de a fi reprezentaţi de avocaţi şi de a dispune de timpul necesar pregătirii apărării.
    10. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că atribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are ca scop unificarea practicii judiciare, iar împrejurarea că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei astfel de hotărâri se poate face doar de către completul de judecată care soluţionează cauza în ultimă instanţă este justificată prin faptul că împotriva hotărârilor nedefinitive pot fi promovate căile de atac prevăzute de lege. Se mai arată că, în caz contrar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar fi de natură să afecteze celeritatea soluţionării cauzelor penale. De asemenea, se susţine că părţile au posibilitatea de a-şi formula apărările încă din etapele procesului penal premergătoare judecăţii şi că prevederile art. 475 din Codul de procedură penală nu contravin dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Legea fundamentală.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".
    14. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudenţe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunţate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunţate înaintea soluţionării definitive a cauzelor, pentru a evita situaţia imposibilităţii producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluţionate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-477^1 din Codul de procedură penală preîntâmpină apariţia unei practici neunitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti.
    16. Astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci valoarea unui incident procedural prin care se soluţionează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfăşurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a menţiunii "în cursul judecăţii" în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    17. Condiţiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 din Codul de procedură penală, următoarele: de lămurire a chestiunii de drept vizate să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    18. Referitor la obiectul sesizării, textul criticat prevede că acesta constă într-o problemă de drept de care depinde soluţionarea fondului unei cauze penale.
    19. Asupra cererilor formulate conform art. 475 din Codul de procedură penală, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, potrivit art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin decizii, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării.
    20. Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului criticat, aceştia sunt completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării unor cauze în primă instanţă.
    21. Curtea reţine, însă, că criticile formulate în prezenta cauză nu vizează sfera constituţionalităţii legii şi că reglementarea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuţiilor constituţionale prevăzute la art. 61 din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Acesta este şi sensul prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
    22. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, Curtea reţine că acesta conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33).
    23. În acest context, Curtea constată că, potrivit art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă, poate fi formulat apel, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Iar, conform art. 417 din Codul de procedură penală, apelul reprezintă o cale ordinară de atac integral devolutivă, instanţa fiind obligată, conform alin. (2) al articolului anterior menţionat, ca, în limitele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol, limite date de persoana care a declarat apelul, de persoana la care se referă declaraţia de apel şi de calitatea pe care apelantul o are în proces, ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
    24. Aşa fiind, nimic nu împiedică oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală să solicite instanţei de apel sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, atunci când apreciază că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia este necesar ca instanţa supremă să se pronunţe înaintea soluţionării definitive a cauzei. Prin urmare, procedura soluţionării căii de atac a apelului oferă dreptul de a solicita instanţei de apel sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, fapt ce constituie o garanţie procesuală a dreptului la apărare. În consecinţă, nu poate fi reţinută încălcarea prin art. 475 din Codul de procedură penală a prevederilor art. 24 din Constituţie.
    25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Ficior în Dosarul nr. 5.202/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2016.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Cristina Teodora Pop

    ----