DECIZIE nr. 8 din 26 mai 2014
privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă"
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 473 din 27 iunie 2014



    Dosar nr. 12/1/2014/HP/P
    Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
    Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală
    Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală
    Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală - judecător-raportor
    Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală
    Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală
    Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală
    Cristina Rotaru Radu - judecător la Secţia penală
    Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală
    Valeria Maurer - magistrat-asistent
    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dolj, Secţia penală, prin Încheierea de şedinţă din 27 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă".
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul din data de 30 aprilie 2014, întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, însă la dosar nu s-au depus puncte de vedere din partea acestora privind chestiunea de drept supusă judecăţii. De asemenea, a arătat că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii, precum şi punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după expunerea argumentelor juridice, a solicitat pronunţarea unei decizii în sensul nevalorificării circumstanţelor atenuante sau agravante la identificarea maximului special prevăzut de legea nouă în aplicarea art. 6 din Codul penal. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.
    După care,
    ÎNALTA CURTE,
    Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Tribunalul Dolj, Secţia penală, a dispus, prin Încheierea din data de 27 martie 2014 în Dosarul nr. 3.004/215/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă".
    II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.004/215/2014 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia penală
    La data de 30 ianuarie 2014, prin Adresa nr. C3 17689 din data de 29 ianuarie 2014, Comisia de evaluare din cadrul Penitenciarului de minori şi tineri Craiova, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale, a sesizat Judecătoria Craiova pentru a dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul condamnatului P.M.
    Potrivit înscrisurilor ataşate sesizării respective, prin Sentinţa penală nr. 40 din data de 26 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 347/304/2013, Judecătoria Segarcea a hotărât condamnarea inculpatului P.M. (judecat în stare de arest preventiv) la pedeapsa principală de 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 321 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), art. 75 alin. 2 din Codul penal din 1969.
    De asemenea, a aplicat acestuia pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969.
    Prin aceeaşi sentinţă penală s-a dispus condamnarea inculpatului P.M. la pedeapsa principală de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), art. 75 alin. 2 din Codul penal din 1969. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare.
    În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal din 1969 i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969.
    În temeiul art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului şi, conform art. 88 alin. 1 din Codul penal din 1969, s-a dedus din pedeapsa principală perioada cât acesta a fost arestat preventiv, începând cu data de 16 aprilie 2013 la zi.
    Prin Decizia penală nr. 1.891 din data de 8 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 347/304/2013, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori a admis recursurile formulate de către inculpaţii M.I.L., U. I., P. E. şi P. M., a casat sentinţa în parte sub aspectul laturii penale şi civile în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii anterior menţionaţi şi a repus în individualitatea lor pedepsele aplicate acestora.
    De asemenea, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. h) din Codul de procedură penală a încetat procesul penal privind pe inculpaţii M.I.L., U. I. şi P.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 din Codul penal din 1969, prin împăcarea părţilor.
    A redus pedepsele aplicate inculpaţilor M.I. L. şi P.M. pentru infracţiunile prevăzute de art. 321 din Codul penal cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 şi art. 37 lit. b) din Codul penal, respectiv art. 321 din Codul penal cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 din Codul penal la câte 3 ani şi 6 luni închisoare.
    A menţinut modalitatea de executare a pedepselor aplicată inculpaţilor M. I. L., U. I. şi P.M.
    S-a dedus detenţia preventivă pentru fiecare dintre inculpaţii de mai sus, de la 26.06.2013 la zi.
    Punctul de vedere al comisiei de evaluare din cadrul penitenciarului unde condamnatul se află încarcerat a fost în sensul că, în privinţa acestuia, sunt incidente prevederile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă [art. 371 din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a), art. 78 din acelaşi cod].
    Prin Sentinţa penală nr. 433 din data de 04 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.004/215/2014, Judecătoria Craiova, în temeiul art. 23 din Legea nr. 255/2013 şi art. 595 din Codul de procedură penală, a admis contestaţia la executare privind pe condamnatul P.M.
    În baza art. 6 alin. (1) din Codul penal a redus pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată condamnatului prin Sentinţa penală nr. 40/26.06.2013 a Judecătoriei Segarcea, definitivă prin Decizia penală nr. 1.891/08.10.2013 a Curţii de Apel Craiova, în baza art. 321 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 din Codul penal din 1969, la 2 ani şi 8 luni închisoare, maximul special prevăzut de art. 371 din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a), art. 78 din Codul penal.
    A făcut aplicarea art. 65 din Codul penal, art. 66 lit. a), b) din Codul penal.
    S-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la 16.04.2013 la zi.
    S-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 176/08.10.2013 emis de Judecătoria Segarcea şi s-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii corespunzător prezentei sentinţe.
    S-au menţinut celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale nr. 40/26.06.2013 a Judecătoriei Segarcea, definitivă prin Decizia penală nr. 1.891/08.10.2013 a Curţii de Apel Craiova.
    Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Craiova a constatat că fapta comisă de inculpat, astfel cum a fost descrisă anterior, se regăseşte incriminată în noul Cod penal în cuprinsul articolului 371 şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani. Având în vedere că în sarcina inculpatului a fost reţinută şi circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) din Codul penal [art. 75 lit. a) din Codul penal din 1969], rezultă că pedeapsa maximă care s-ar putea aplica inculpatului conform art. 78 alin. (1) din noul Cod penal este de 2 ani şi 8 luni închisoare (2 ani, la care se adaugă un spor de o treime din maximul de 2 ani), pedeapsă mai redusă decât cea aplicată în fapt inculpatului prin sentinţa de condamnare.
    Sentinţa Judecătoriei Craiova a fost atacată cu contestaţie de către condamnat [care a invocat faptul că în mod greşit prima instanţă a aplicat sporul de 8 luni închisoare prevăzut de art. 78 alin. (1) din Codul penal, prin aplicarea automată a acestui spor procedându-se practic la o rejudecare pe fond a cauzei, în condiţiile în care, la momentul condamnării sale, instanţa a ţinut cont la aplicarea pedepsei de circumstanţa agravantă prevăzută de legea în vigoare la momentul respectiv, circumstanţă ce se regăseşte acum în dispoziţiile art. 77 lit. a) din Codul penal].
    III. Punctul de vedere al Tribunalului Dolj, Secţia penală, cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este în sensul că la compararea sancţiunii aplicate, în condiţiile reţinerii unor circumstanţe fie agravante, fie atenuante, cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, exclude ab initio luarea în considerare a acestora.
    În sensul opiniei, au fost aduse următoarele argumente:
    Aplicarea separată a dispoziţiilor legii penale mai favorabile nu este posibilă în cazul circumstanţelor de agravare, în raport cu încadrarea faptei, deoarece fapta fiind evaluată împreună cu circumstanţele în care s-a comis, tot împreună sunt evaluate şi în privinţa legii penale mai favorabile.
    În privinţa aplicării legii penale mai favorabile, raportat la momentul când legea nouă intervine, înainte de judecarea definitivă a cauzei sau după judecarea definitivă a cauzei, criteriile de determinare a caracterului mai favorabil sunt diferite.
    Astfel, pentru prima ipoteză, acestea sunt multiple (cuantumul şi conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante, tentativă, recidivă etc.), pe când, pentru cea de-a doua, în vederea determinării caracterului mai favorabil se are în vedere cuantumul sau conţinutul pedepsei (mitior poena).
    A accepta influenţa circumstanţelor agravante sau, după caz, atenuante, la determinarea caracterului mai favorabil al legii penale, în situaţia cauzelor definitiv judecate, înseamnă o reindividualizare post judicium a pedepsei, pornind de la limita maximă specială prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, textul de drept material prevăzut de art. 6 alin. (1) din Codul penal nemaigăsindu-şi eficienţa.
    În condiţiile în care tratamentul sancţionator pe care l-a prevăzut Codul penal din 1969 în cadrul dispoziţiilor art. 78 şi Legea penală nr. 286/2009 în art. 78 este unul facultativ, în aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, deşi reţinute aceste circumstanţe, efectul lor nu operează întotdeauna, nu se regăseşte în pedeapsa aplicată.
    A considera că influenţa circumstanţei agravante asupra maximului special prevăzut de legea penală nouă pentru infracţiunea săvârşită operează de drept prin simplul fapt că ele au fost reţinute, înseamnă a înlătura principiul agravării facultative a acestui efect.
    Totodată, se constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal restrâng determinarea caracterului mai favorabil doar cu privire la cuantumul pedepsei, stabilind în apreciere două limite: una cu privire la sancţiunea aplicată, iar cea de-a doua la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită. Această restrângere este prevăzută şi în dispoziţiile art. 4 şi 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare.
    Sintagma folosită de legiuitor - "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" - nu poate fi acceptată decât în considerarea dispoziţiilor art. 187 din Codul penal. Orice adăugare la acest maxim special în considerarea unor circumstanţe agravante înseamnă, folosind acelaşi raţionament logico-juridic, acceptarea reducerii limitei maximului special, în condiţiile reţinerii unor circumstanţe atenuante. Aceste ipoteze sunt excluse de legiuitor în mod expres prin dispoziţiile art. 8 raportate la art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare.
    În acest context este previzibil că se trece peste voinţa legiuitorului, care nu este decât aceea, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, să nu se depăşească maximul special prevăzut de lege, să nu se adauge un plus de pedeapsă la cea stabilită prin norma de incriminare care, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul penal, ar fi echivalentă cu o pedeapsă care nu este prevăzută de legea penală.
    IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    Condamnatul P.M. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în majoritate, punctele de vedere comunicate de către instanţe au fost în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, nu se pot lua în considerare la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
    VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării.
    Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public, în concluziile scrise depuse la dosar, după expunerea argumentelor de drept şi jurisprudenţiale, a arătat că soluţia propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:
    În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
    VII. Opinia specialiştilor consultaţi
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept, la dosar nefiind transmise puncte de vedere vizând problema de drept supusă dezlegării.
    A fost depus la dosar punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la problema de drept supusă dezlegării, în sensul că maximul special prevăzut de legea penală nouă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, este maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă, neredus potrivit art. 76 din Codul penal referitor la efectele circumstanţelor atenuante, sau, după caz, nemajorat, conform art. 78 din Codul penal privitor la efectele circumstanţelor agravante.
    VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a statuat în repetate rânduri că legea trebuie să fie previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru a satisface exigenţele de previzibilitate ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi cetăţeanului o protecţie adecvată contra arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta.
    Apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate, el trebuie să prevadă într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită conduită (Hotărârea din 4 mai 2000 în Cauza Rotaru împotriva României şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007 în Cauza Sissanis împotriva României).
    De asemenea, un alt principiu consacrat în jurisprudenţa CEDO se referă la securitatea raporturilor juridice, iar exigenţele acestui principiu se opun repunerii în discuţie a unei soluţii definitive dată unui litigiu şi nu sunt admise derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (Hotărârea din 7 iulie 2009 în Cauza Stanca Popescu împotriva României).
    Relevante în materie sunt şi deciziile CEDO care se referă la principiul egalităţii şi al nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia: "exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
    Legat de acest text, CEDO a arătat că art. 14 nu poate fi interpretat în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conţine sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situaţie", pentru că a distinge nu înseamnă a discrimina.
    Diferenţa de tratament devine discriminare numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
    În explicarea termenelor folosiţi, CEDO arată că "lipsa justificării obiective şi rezonabile semnifică faptul că diferenţa de tratament nu urmăreşte un scop legitim ori faptul că nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit a fi realizat".
    IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    O abordare similară există şi în jurisprudenţa acesteia, conform căreia "principiul egalităţii şi nediscriminării presupune ca situaţii comparabile să nu fie tratate diferit, în afară de cazul în care un astfel de tratament este justificat obiectiv" (Cauza C248/04, Cauza C-303/2005).
    X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Judecătorul-raportor a considerat că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
    XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţine următoarele:
    A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.004/215/2014 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia penală.
    Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    Constatând, deci, îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.
    B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă:
    În contextul cauzei, Înalta Curte reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.
    Astfel, se reţine că art. 6 din Codul penal realizează echilibrul dintre principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunţării sale, cât şi în cel al executării).
    Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
    Conchidem că, pe de o parte, singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excede limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.
    Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.
    Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.*1)
    -------
    *1) F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, în Caiete de drept penal nr. 3/2013.
    În dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se prevede că, atunci "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".
    În acelaşi sens, în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, se prevede că "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi". De asemenea, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, dispoziţiile art. 4 din aceeaşi lege se aplică în mod corespunzător şi pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II al legii menţionate.
    Art.6 alin. (1) din Codul penal stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea noului Cod penal, ca legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de noul Cod penal. În acelaşi sens, conform art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, care menţine acelaşi unic criteriu, pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul actelor normative prevăzute în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, în forma anterioară modificărilor realizate prin această lege, care nu depăşeşte maximul special prevăzut în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acesteia.
    Noul Cod penal, în cuprinsul dispoziţiilor art. 187, defineşte expresia "pedeapsă prevăzută de lege", stabilind că prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
    Dispoziţiile art. 187 din noul Cod penal, care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare şi exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziţii, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege şi, în consecinţă, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanţelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei) sau a circumstanţelor agravante (cauze de majorare a pedepsei). Natura circumstanţelor atenuante, de cauze de reducere a pedepsei şi a circumstanţelor agravante, de cauze de majorare a pedepsei, este stabilită prin dispoziţiile art. 79 din Codul penal.
    În lipsa unei dispoziţii legale, care, conform art. 172 din Codul penal, să atribuie un alt înţeles expresiei "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunii de maxim special prevăzut de lege, în reglementarea aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sunt incidente dispoziţiile art. 187 din Codul penal.
    În aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, instanţa compară pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare cu maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă, fără luarea în considerare a efectelor circumstanţelor atenuante sau agravante şi, dacă pedeapsa aplicată, inclusiv prin valorificarea efectelor circumstanţelor atenuante ori agravante, depăşeşte maximul special prevăzut în norma de incriminare, reduce pedeapsa aplicată la acest maxim.
    Circumstanţele nu pot fi disociate de limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, întrucât valorificarea acestora în ipoteza art. 6 din Codul penal ar echivala cu o individualizare judiciară în faza de executare a pedepsei, situaţie care ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat şi principiului supremaţiei dreptului, astfel cum este consacrat în jurisprudenţa CEDO şi care se opune repunerii în discuţie a unei soluţii definitive şi nu admite derogări decât dacă o impun motive serioase şi substanţiale, iar în procesul de interpretare şi aplicare a legii judecătorul are obligaţia de a identifica acel înţeles al normei juridice compatibil nu doar cu voinţa prezumată a legiuitorului, ci şi cu principiile de rang constituţional ori european.
    Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1 ) din Codul penal, în cazul faptelor definitiv judecate, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite sesizarea formulată de către Tribunalul Dolj, Secţia penală, în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită şi a circumstanţelor atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
    În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabileşte că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.
    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    CORINA MICHAELA JÎJÎIE
    Magistrat-asistent,
    Valeria Maurer
    -----