DECIZIE Nr. 73*) din 4 iunie 1996
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL NR. 255 din 22 octombrie 1996



    Ioan Deleanu - preşedinte
    Antonie Iorgovan - judecător
    Victor Dan Zlatescu - judecător
    Raul Petrescu - procuror
    Maria Bratu - magistrat-asistent
    --------------- Notă *) A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 96/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996.
    Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330, ale art. 330^1, ale art. 330^2, ale art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, invocată în faţa Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie de: Buriman Marina, în Dosarul nr. 2.914/1995, Antonescu Elena şi Antonescu Cristina, în Dosarul nr. 3.232/1995, Gheorghiu Marie-Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana, în Dosarul nr. 3.658/1995, precum şi de Badulescu Vlad Radu, în Dosarul nr. 1.925/1995.
    Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 mai 1996, în prezenta unora dintre părţi şi în lipsa celorlalte părţi, legal citate, asa cum s-a consemnat în încheierea din acea data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a aminat pronunţarea pentru data de 29 mai 1996 şi, apoi, pentru data de 4 iunie 1996, data la care a adoptat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:
    Prin Încheierea din 23 noiembrie 1995, pronunţată în Dosarul nr. 2.914/1995, Curtea Suprema de Justiţie, Secţia civilă, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330, ale art. 330^1, ale art. 330^2, ale art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă.
    În motivarea excepţiei s-a susţinut ca dispoziţiile acestor articole - introduse după adoptarea Constituţiei - contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 şi ale art. 128. S-a mai susţinut ca instituirea recursului în anulare, în favoarea Ministerului Public, fără termen, constituie o încălcare a art. 128 coroborat cu art. 16 din Constituţie.
    Se arata, referitor la art. 330^1 şi 330^2 din Codul de procedură civilă, ca revizuirea şi contestaţia în anulare sunt afectate de termene în care căile de atac respective pot fi exercitate. În aceste condiţii, "instituirea unei cai de atac numai în favoarea Ministerului Public, fără termen, pentru motive ce puteau fi invocate prin alte cai de atac cu termen, constituie o inegalitate, întrucît aceste dispoziţii ale Codului de procedura civilă devin mai ingaduitoare pentru una dintre părţi şi, în ipoteza în care nu şi-a exercitat în termen căile de atac, poate să o facă oricând, spre deosebire de celelalte părţi pentru care hotărârea capata autoritate de lucru judecat".
    Exprimindu-şi opinia, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, doi judecători ai completului de judecată apreciază ca excepţia este neîntemeiată, deoarece în art. 128 din Constituţie se prevede că împotriva hotărîrilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă sunt de stricta interpretare, ele având în vedere amestecul judecătorului în atribuţiile puterii executive ori ale celei legislative, iar nu o simpla depasire a competentei. Recursul în anulare reprezintă un instrument de inlaturare a efectelor grave şi de netolerat ale unor hotărâri judecătoreşti, pronunţate în dispreţul organizării constituţionale a statului.
    Intervenţia Ministerului Public are ca principala sarcina ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor faţă de orice abuzuri, inclusiv cele care îşi au sorgintea într-o hotărâre judecătorească, şi nu poate fi obstaculata prin fixarea unui termen redus de exercitare a recursului în anulare. De altfel, în dreptul material, încălcarea unei dispoziţii de ordine publică a legii este sancţionată cu nulitate absolută, care poate fi invocată oricând şi nu poate fi acoperită prin confirmare, oricit timp s-ar fi scurs de la încheierea actului juridic.
    Unul dintre membrii completului de judecată a formulat opinie separată, considerind ca dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucît prevăd ca recursul în anulare se poate exercita oricând.
    Principiul autorităţii lucrului judecat şi principiul stabilitatii hotărîrilor judecătoreşti pot fi considerate principii constituţionale, întrucît, prin nerespectarea lor, se ajunge tocmai la infringerea principiului puterii lucrului judecat şi, în special, al stabilitatii raporturilor juridice cuprinse în hotărârile judecătoreşti.
    Se menţionează că, chiar în legislaţia statului totalitar, potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, recursul extraordinar era afectat de un termen de un an.
    Abuzurile pe care judecătorii le-ar putea face în exercitarea atribuţiilor - se arata în acest punct de vedere - pot fi inlaturate şi dacă termenul de introducere a recursului în anulare ar fi de un an.
    Curtea Suprema de Justiţie, Secţia civilă, prin Încheierea din 23 ianuarie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 3.232/1995, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale.
    Motivând excepţia, autorii acesteia susţin ca textele criticate încalcă principiile art. 128 din Constituţie, care prevăd ca "împotriva hotărîrilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
    Instanţa considera ca excepţia nu este intemeiata.
    Prin Încheierea din 2 februarie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 3.658/1995, tot Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie sesizează Curtea Constituţională cu neconstituţionalitatea prevederilor art. 330, ale art. 330^1, ale art. 330^2, ale art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă.
    Se susţine ca dispoziţiile menţionate contravin art. 16 alin. (1) şi art. 128 din Constituţie.
    Instanţa de judecată nu îşi exprima însă opinia asupra excepţiei invocate.
    Prin Încheierea din 15 martie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 1.925/1995, Curtea Suprema de Justiţie, Secţia civilă, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă. În susţinerea excepţiei se arata ca sunt incalcate principiile statornicite de art. 128 din Constituţie, deoarece Ministerul Public are posibilitatea de a declara recurs oricând împotriva hotărîrilor judecătoreşti irevocabile, creându-se astfel o inechitate în raport cu ceilalţi participanţi la procesul civil.
    Instanţa apreciază ca excepţia este neîntemeiată.
    Pentru soluţionarea cauzei s-au solicitat punctele de vedere ale Camerei Deputaţilor, Senatului şi al Guvernului.
    Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia este neîntemeiată, impartasind opinia majoritara a completelor de la Curtea Suprema de Justiţie, Secţia civilă.
    Se apreciază ca prevederile art. 16 şi art. 128 din Constituţie nu au fost incalcate, deoarece "aceste prevederi au în vedere raporturile dintre subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, în timp ce în cazul recursului în anulare este implicata primordial necesitatea restabilirii ordinii legale constituţionale privind conlucrarea strict legală a puterilor statale. Pentru a se acţiona consecvent în aceasta direcţie, nu este oportun să se prevadă nişte limite în timp, o atare sarcina având nu caracter permanent actual".
    Se mai apreciază ca poziţia de resemnare a părţilor litigante, ca şi efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile nu constituie argumente care să justifice discutarea exercitării recursului în anulare de către procurorul general, datorită situarii ei în afară intereselor publice, statale.
    Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.
    CURTEA,
    examinînd încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele judecătorului-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului, precum şi dispoziţiile art. 330, ale art. 330^1, ale art. 330^2, ale art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:
    Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate, care au fost formulate şi înaintate, cu respectarea prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992.
    Deoarece încheierile de sesizare a Curţii constituţionale provin de la aceeaşi instanţa, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, în scopul mai bunei administrări a justiţiei, fiind întrunite cerinţele art. 164 din Codul de procedură civilă, prin Încheierea din şedinţa publică din 22 mai 1996 s-a dispus conexarea dosarelor nr. 16C/1996, nr. 30C/1996 şi nr. 41C/1996 la Dosarul nr. 15C/1996.
    Din cuprinsul încheierilor de sesizare a Curţii Constituţionale rezultă, asadar, ca s-a invocat neconstituţionalitatea prevederilor art. 330, ale art. 330^1, ale art. 330^2 alin. (1), ale art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă.
    În cadrul dezbaterilor, prin concluziile în fond, s-a renunţat la excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330, ale art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă. Instanţa de contencios constituţional nu poate însă sa ia act de aceasta renunţare. Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, prin invocarea ei punându-se în discuţie abaterea unor reglementări legale de la dispoziţiile legii fundamentale, iar soluţia asupra excepţiei este de interes general. Asa fiind, excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o şi ea nu este susceptibilă de acoperire, nici pe calea renunţării exprese la soluţionarea ei de către instanţa.
    Punerea în discuţie a constituţionalităţii prevederilor art. 330 din Codul de procedură civilă ar insemna de fapt repudierea a însăşi instituţiei recursului în anulare. Or, nici un temei constituţional nu poate fi invocat pentru a se susţine incompatibilitatea constituţională a recursului în anulare. Dimpotriva, facindu-se aplicarea dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, "în condiţiile legii" se pot organiza diverse cai de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, inclusiv cai extraordinare. Prin modificările aduse Codului de procedura civilă în materia căilor de atac, ca urmare a adoptării Legii nr. 59/1993, a fost introdus recursul în anulare, cale de atac care a mai existat în legislaţia română până la abrogarea din anul 1952.
    Autorii excepţiei de neconstituţionalitate n-au pus însă în discuţie legitimitatea constituţională a recursului în anulare, ci faptul ca el poate fi exercitat numai de către procurorul general, aspect asupra căruia se va stărui în contextul examinării constituţionalităţii prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă.
    Art. 330^3 din Codul de procedură civilă, printr-o dispoziţie de trimitere, precizează procedura ce trebuie urmată la judecarea şi soluţionarea recursului în anulare, precum şi obligativitatea participării procurorului la judecata recursului în anulare. Art. 330^4 din Codul de procedură civilă arata condiţiile în care procurorul general îşi poate retrage recursul în anulare şi consacra, totodată, dreptul părţilor din proces de a stărui pentru continuarea judecaţii. Or, prin aceste prevederi nu poate fi pusă în discuţie nici o situaţie conflictuala cu dispoziţiile Constituţiei. De altfel, dacă sunt considerate constituţionale prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă, reglementările cuprinse la art. 330^3-330^4 din Codul de procedură civilă, inevitabile în condiţiile existenţei recursului în anulare, nu pot fi ele însele considerate ca neconstituţionale, cita vreme prin aceste reglementări nu se face altceva decît să se precizeze procedura soluţionării recursului în anulare şi fiecare dintre aceste reglementări sunt compatibile cu dispoziţiile de principiu ale legii fundamentale.
    Rămân asadar în examinare, sub aspectul constituţionalităţii, prevederile art. 330^1 şi ale art. 330^2 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
    Potrivit art. 330^1 din Codul de procedură civilă "recursul în anulare se poate declara oricând". Întrucît textul nu limitează în timp posibilitatea acordată numai procurorului general de a introduce recursul în anulare, prevederile arătate au fost considerate neconstituţionale. Ele au fost considerate neconstituţionale, mai întâi, pentru ca dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general; sub un al doilea aspect, ele ar fi neconstituţionale pentru ca legea nu prevede un termen până la care poate fi exercitat recursul în anulare. În esenta, astfel cum s-a susţinut, prin aceasta posibilitate nelimitată în timp de a se exercită recursul în anulare se pun sub semnul incertitudinii autoritatea lucrului judecat şi stabilitatea raporturilor juridice. În context s-au evocat prevederile în materie ale legii de procedura penală, care, reglementind, de asemenea, recursul în anulare, precizează ca numai "recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând", în celelalte cazuri recursul în anulare putind fi declarat "numai în termen de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă', astfel cum precizează art. 411 din Codul de procedură penală. Totodată, prin acest mod de reglementare, părţile, în sens larg, cetăţenii, se afla într-o poziţie inegala faţă de autorităţi, din moment ce ele însele nu pot exercita recursul în anulare.
    Ar rezultă, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, ca prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravin, "direct", dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, ale art. 11 alin. (2) din Constituţie coroborat cu art . 20 din legea fundamentală şi cu art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În mod "implicit", prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar contraveni dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    Potrivit art. 128 din Constituţie, împotriva hotărîrilor judecătoreşti, "părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii". În interpretarea autorilor excepţie de neconstituţionalitate, prin reprezentantele lor, dispoziţiile art. 128 din Constituţie implica
    "egalitatea participanţilor la un proces în raport cu folosirea căilor de atac", "egalitatea armelor", ceea ce nu se asigura prin punerea în exclusivitate la dispoziţia procurorului general a recursului în anulare.
    Acest mod reductionist de interpretare nu corespunde însă sensului real al dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, nici aceluia al prevederilor art. 16 din Constituţie. (Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, prin care se reglementează aplicabilitatea legii în timp - considerate ca incalcate "implicit" - nu au nici o incidenţa cu problema de constituţionalitate în discuţie). Locutiunea "în condiţiile legii" din textul art. 128 din Constituţie nu poate avea semnificatia atribuită de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, anume aceea ca totdeauna în sistemul jurisdicţional părţile trebuie să se afle în aceeaşi poziţie în raport cu căile de atac conferite de lege împotriva hotărîrilor judecătoreşti. (Bunaoara, intervenientul accesoriu, deşi "parte" în procesul civil, nu poate exercita necondiţionat calea de atac). Egalitatea părţilor în procesul civil nu poate fi redusă numai la exercitarea directa a căilor de atac. Ea are determinări mult mai largi. Unele dintre acestea sunt de altfel evocate în chiar cuprinsul reglementărilor având ca obiect recursul în anulare (art. 330^3 alin. 1 şi art. 330^4 din Codul de procedură civilă). Este de observat, mai ales pentru ca s-a constituit ca argument şi reglementarea din domeniul procedurii penale, ca, potrivit art. 409 din Codul de procedură penală, recursul în anulare se exercită - ca şi în materie procesual civilă - numai de procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. În fine, art. 16 alin. (1) din Constituţie, constituit ca reper pentru demonstrarea conflictului de constituţionalitate, priveşte egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu egalitatea de tratament juridic al acestora în raport cu cea aplicabilă autorităţilor publice. Aceasta egalitate nu exclude, ci chiar implica un tratament juridic diferenţiat, ţinând seama de natura autorităţilor publice şi de "atribuţiile" acestora. Ministerul Public este o astfel de autoritate care exercită atribuţii, nu drepturi subiective.
    Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacra dreptul persoanei la un proces echitabil. În sensul practicii instanţei europene, conceptul de "proces echitabil" nu implica în mod necesar existenta mai multor grade de jurisdicţie, a unor cai de atac al hotărîrilor judecătoreşti, nici, pe cale de consecinţa, posibilitatea exercitării acestor cai de atac - inclusiv a celor extraordinare - de către toate părţile din proces. Art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, privitor la dreptul oricărei persoane "de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi impartial", nu are nici o legătură cu problema de constituţionalitate în discuţie. Art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, consacrând egalitatea "tuturor oamenilor" în faţa instanţelor şi dreptul la un proces echitabil, nu pune astfel în discuţie necesitatea garantarii pentru toate părţile dintr-un proces a dreptului de a exercita toate căile extraordinare de atac al hotărîrilor judecătoreşti.
    În legătură cu prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, stăruie însă o alta problema de constituţionalitate, anume faptul ca procurorul general poate declara recursul în anulare "oricând". Neconstituţionalitatea acestor prevederi nu poate fi însă susţinută prin invocarea dispoziţiilor art. 128 din Constituţie. Potrivit acestor dispoziţii, căile de atac se exercită "în condiţiile legii". Pornind de la semnificatia acestei locuinţe, nu se poate ajunge prin extrapolare la concluzia ca legea ar trebui sa prevadă un termen pentru exercitarea recursului în anulare, căci numai astfel ea ar satisface exigenţele constituţionale. La aceasta concluzie nu s-ar putea ajunge nici pe calea invocarii altor dispoziţii constituţionale.
    Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice garantează dreptul persoanei de a-i fi examinata cauza "într-un termen rezonabil". Aceste prevederi vizează însă celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac - inclusiv cele extraordinare - a unor termene pentru exercitarea lor. Chiar în materie procesual-penală, art. 411 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat "oricând". Deşi situaţiile procesual-penale şi procesual-civile nu sunt cu totul comparabile, reglementările procesual-penale pot avea semnificaţie, în materie procesual-civilă, sub un al aspect. Motivele recursului în anulare, prevăzute de art. 330 din Codul de procedură civilă, sunt stabilite în profitul ambelor părţi din procesul civil, dacă acestea au fost de buna-credinţa, atât reclamantul, cît şi pârâtul având interesul să obţină dezlegarea raportului litigios fără ca instanţa să-şi depăşească atribuţiile puterii judecătoreşti şi pronunţăndu-se cu desăvârşită imparţialitate.
    Totuşi n-ar putea fi ignorate celelalte argumente invocate de către autorii excepţiilor de neconstituţionalitate în sprijinul ideii ca ar trebui să se prevadă un termen şi pentru exercitarea recursului în anulare. Dar Curtea Constituţională nu este competenţa sa sanctioneze omisiuni legislative, nici nu poate - în sensul practicii ei constante - să se manifeste ca legislator pozitiv.
    Sunt motivele pentru care, cu opinia separată a unui judecător, nu s-a putut retine nici excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă, sub acest al doilea aspect.
    Curtea Constituţională a considerat însă, cu unanimitatea membrilor completului, ca sunt neconstituţionale prevederile art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executării hotărîrilor judecătoreşti înainte de introducerea recursului în anulare". Prin aceste prevederi este afectat principiul separaţiei puterilor în stat, principiu care, deşi nu este consacrat expres, el poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituţionale şi, îndeosebi, al celor având ca obiect precizarea funcţiilor autorităţilor publice şi a raporturilor dintre acestea.
    Într-un alt context, Curtea Constituţională a decis ca o dispoziţie legală, prin care se suspenda cursul judecaţii sau executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate, este neconstitutionala. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993). Or, dacă nici autoritatea legiuitoare nu poate dispune suspendarea executării hotărîrilor judecătoreşti referitoare la anumite cauze determinate, cu atât mai mult o asemenea măsura nu poate fi luată de o alta autoritate.
    Este adevărat ca Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din "autoritatea judecătorească". Totuşi el reprezintă o magistratura specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natura jurisdicţională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţa, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive. Rezultă şi astfel ca, numai incalcindu-se principiul puterilor în stat, procurorii ar putea dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti. De altfel, dacă procurorul general introduce recursul în anulare, potrivit art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa poate să dispună suspendarea executării hotărârii. Considerente de oportunitate pentru suspendarea executării hotărârii de către procurorul general, înainte de a sesiza instanţa, nu pot avea, în sensul celor arătate, un temei constituţional.
    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 11, al art. 15, al art. 16, al art. 20, al art. 128 şi al art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, cît priveşte prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, şi în unanimitate, în privinta celorlalte prevederi din legea de procedura civilă, considerate ca neconstituţionale,
    CURTEA
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, invocată de doamnele Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie-Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana în dosarele nr. 2.914/1995, nr. 3.232/1995 şi nr. 3.658/1995, pe rolul Curţii Supreme de Justiţie.
    2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă invocată de doamnele Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie-Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana şi de domnul Badulescu Vlad Radu în dosarele nr. 2.914/1995, nr. 3.232/1995, nr. 3.658/1995 şi nr. 1.925/1995 pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, cu opinie separată, în sensul că prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.
    3. Constata ca prevederile art. 330, ale art. 330^2 alin. 2, ale art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.
    Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
    Pronunţată în şedinţa publică din 4 iunie 1996.
    PREŞEDINTE,
    prof. univ. dr. Ioan Deleanu
    Magistrat-asistent,
    Maria Bratu
    OPINIE SEPARATĂ
    Sunt întru totul de acord cu decizia completului, cu excepţia problemei neconstitutionalitatii prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă.
    Desigur, acest text nu contrazice expres nici un text din Constituţie. Trebuie sa admitem, însă, ca întreaga reglementare constituţională este supusă unor principii generale, care să ilustreze prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit cărora România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Stirbirea autorităţii hotărîrilor judecătoreşti - justiţia fiind una dintre puterile statului - lăsarea nedeterminată, în incertitudine, a situaţiilor juridice stabilite - cu autoritate de lege - prin aceste hotărâri, nu pot decît sa infringa principiile statului de drept.
    Încălcarea prin lege nu numai a textelor, ci şi a principiilor Constituţiei face ca această lege să fie neconstitutionala. Acest lucru este arătat explicit de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede: "Sunt neconstituţionale prevederile actelor normative prevăzute la alin. (1), care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei".
    Alături de "principiile generale", cuprinse în Titlul I al Constituţiei, se degaja din întreaga reglementare a acesteia un corp de principii fundamentale. În repetate rinduri, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra existenţei unor principii constituţionale de acest fel, cum ar fi în cazul separaţiei puterilor în stat sau al egalităţii sanselor partidelor politice.
    Literatura de specialitate a semnalat, la rindul sau, existenta unor astfel de principii generale.
    "După ezitari traditionale unei jurisprudente în formare, recenta şi continua - scrie Dominique Rousseau, <<Droit du contentieux constitutionnel>> (p. 97) -, este clar, astăzi, ca toate principiile politicii economice şi sociale, în mod particular necesare timpului nostru, au primit valoare constituţională şi sunt opozabile legiuitorului de către Consiliu în exerciţiul controlului constituţionalităţii legilor."
    Consideram ca, pe drept cuvint, principiul autorităţii lucrului judecat şi cel al stabilitatii hotărîrilor judecătoreşti au valoarea unor astfel de principii. Acesta este motivul pentru care consideram ca textul criticat prin excepţia de neconstituţionalitate contravine Constituţiei.
    Stabilirea unui termen pentru introducerea recursului în anulare ar fi, după părerea noastră, nu o infirmare a valorilor sociale ocrotite prin reglementarea acestei cai de atac, ci un act de stimulare a Ministerului Public de a acţiona cu promptitudine.
    De altfel, Codul de procedură penală stabileşte pentru executarea recursului în anulare un termen de un an, chiar pentru cele mai grave infracţiuni.
    Lipsa de corelare este aici vădită.
    Textul art. 330^1 din Codul de procedură civilă apare neconstitutional şi sub alt aspect.
    Potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordante între pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
    Or, textul amintit contrazice câteva prevederi de mare însemnătate din convenţiile internaţionale la care România este parte.
    Primul dintre acestea este art. 6 din Convenţie europeană a drepturilor omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil (fair trial). Acest articol prevede că "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită prin lege, care va hotărî asupra contestaţiilor sale privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil".
    Referirea la "termenul rezonabil" presupune, în primul rind, existenta unui termen în care să fie pus capăt procesului. Lăsarea unei cai de atac fără un termen poate conduce la reluarea procesului după un interval de timp oricit de lung, ceea ce contrazice în mod vadit caracterul "rezonabil" al termenului.
    Este de semnalat ca practica Comisiei şi Curţii Europene interpretează foarte larg acest text. Astfel, într-o speta (Delcourt, v. Belgia), Curtea a statuat ca: "Într-o societate democratica, în sensul convenţiei, dreptul la o buna administrare a justiţiei ocupa un loc atât de important încât o interpretare restrictiva a art. 6 pct. 1 nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii".
    Un alt principiu al justiţiei europene, încălcat de textul art. 330^1 din Codul de procedură civilă, este cel al egalităţii armelor". Acest principiu, definit prin numeroase hotărâri ale Comisiei şi Curţii Europene, reclama o identitate de tratament procesual între Ministerul Public şi celelalte părţi litigante.
    Or, din întreaga economie a reglementării căilor de atac din Codul de procedură penală rezultă o vădită inegalitate.
    Motivele pentru care o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu recurs în anulare pot fi invocate numai de Ministerul Public. Prin sine însăşi, aceasta prevedere nu poate fi criticata, deoarece celelalte părţi din proces au posibilitatea sa invoce aceleaşi motive în temeiul art. 304 pct. 4 sau al art. 317 pct. 2 din Codul de procedură civilă.
    Inegalitatea apare însă din faptul ca, dacă exercitarea căilor contestaţiei în anulare şi revizuiri, care sunt la indemina tuturor părţilor, este afectată de termen, exerciţiul recursului în anulare nu este. Armele sunt inegale.
    Desigur, nu este de competenţa Curţii Constituţionale, care nu face opera de legislator pozitiv, sa stabilească un anume termen, aceasta fiind atributul exclusiv al puterii legislative.
    Nu trebuie uitat însă ca, chiar în statul totalitar, recursul extraordinar, posibil iniţial oricând, a fost ulterior limitat prin lege la un an, tocmai spre a se asigura stabilitatea hotărîrilor judecătoreşti.
    Pentru aceste motive, consider ca textul art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravine Constituţiei.
    Judecător,
    prof. univ. dr. Victor Dan Zlatescu
    ----------------------