HOTĂRÂRE din 7 iulie 2009
în Cauza Stanca Popescu împotriva României, definitivă la 7 octombrie 2009
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 179 din 14 martie 2011



    (Cererea nr. 8.727/03)
    În Cauza Stanca Popescu împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 16 iunie 2009,
    pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 8.727/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Stanca Popescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 8 decembrie 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
    2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
    3. La data de 18 martie 2008, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
    ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    4. Reclamanta s-a născut în anul 1921 şi locuieşte în Bârla, judeţul Argeş.
    A. Acţiunea în revendicare împotriva vecinilor reclamantei
    1. Procedura soluţionată prin Sentinţa din 28 octombrie 1996 a Judecătoriei Costeşti
    5. La data de 6 septembrie 1994, reclamanta a sesizat Judecătoria Piteşti cu o acţiune în revendicare împotriva a 2 vecini, doamna P.F. şi domnul P.A., pentru a i se restitui un teren ce fusese ocupat abuziv de pârâţi. S-a realizat o expertiză de către expertul Z.D., care a întocmit un raport conform căruia persoanele în discuţie ocupau o parcelă din terenul reclamantei. Raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 7 iunie 1995. La data de 4 octombrie 1995, pârâţii au formulat obiecţii la raportul de expertiză, considerând că expertul nu luase în considerare planurile ce însoţeau procesele-verbale de punere în posesie a părţilor în litigiu. Aşadar, instanţa a dispus ca expertul să prezinte un supliment la raportul de expertiză.
    6. La data de 24 aprilie 1996, Judecătoria Piteşti a constatat că Judecătoria Costeşti (judecătoria) era instanţa competentă din punct de vedere teritorial şi, prin urmare, a trimis cauza acestei instanţe.
    7. Prin Sentinţa din data de 28 octombrie 1996, judecătoria a admis acţiunea şi i-a obligat pe P.F. şi P.A. să îi restituie reclamantei un teren în suprafaţă de 166 mý, astfel cum a fost stabilit în raportul de expertiză trimis de expertul Z.D. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a dispus ca pârâţii să îi plătească reclamantei cheltuielile de judecată.
    8. P.A. a introdus apel, susţinând că nu ocupase terenul reclamantei şi că, după părerea sa, din raportul de expertiză şi din planul întocmit de expert reieşea că era vorba de două proprietăţi diferite.
    9. Prin Decizia din data de 26 mai 1997, Tribunalul Argeş (tribunalul) a respins apelul lui P.A., reţinând că din raportul de expertiză reieşea în mod clar că acesta ocupa terenul reclamantei. Această decizie a rămas definitivă prin nerecurare.
    2. Demersurile în vederea executării silite a Sentinţei din data de 28 octombrie 1996
    10. La data de 3 septembrie 1997, reclamanta a solicitat judecătoriei punerea în executare a Sentinţei din data de 28 octombrie 1996. În aceeaşi zi, instanţa i-a admis cererea şi a dispus executarea silită a sentinţei respective. Prin urmare, a fost deschis un dosar de executare.
    11. La data de 10 septembrie 1997, executorul judecătoresc însărcinat cu executarea le-a cerut vecinilor reclamantei să îi restituie acesteia terenul şi să îi plătească cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa în discuţie, şi aceasta în termen de o zi.
    12. La data de 12 septembrie 1997, P.A. a consemnat la casa de economii şi consemnaţiuni, la dispoziţia reclamantei, suma datorată pentru cheltuielile de judecată. Executorul a întocmit în aceeaşi zi un proces-verbal care atesta această plată.
    13. Dintr-o adresă nedatată, redactată de executor şi depusă la dosarul de executare, reiese că la data de 22 ianuarie 1998 reclamanta îi ceruse să îi oblige pe vecinii săi să mute un gard care era amplasat pe terenul în discuţie. Executorul i-a reamintit cu această ocazie că Sentinţa din 28 octombrie 1996 nu cuprindea o astfel de obligaţie în sarcina vecinilor. În consecinţă, partea interesată a refuzat să fie pusă în posesie dacă gardul nu avea să fie mutat. Executorul i-a sugerat apoi să sesizeze instanţele cu o acţiune având ca obiect obligaţia de a face referitoare la mutarea gardului respectiv.
    14. Reclamanta nu contestă faptele reţinute de expert în această adresă.
    15. La data de 16 februarie 1998, aceasta a sesizat judecătoria cu acţiunea sugerată de executor (paragraful 36 de mai jos).
    16. La data de 18 decembrie 1998, în urma unei noi cereri a reclamantei, executorul i-a somat pe vecini să îi restituie terenul.
    17. La data de 14 ianuarie 1999, reclamanta a solicitat judecătoriei continuarea executării silite.
    18. În urma mai multor plângeri ale reclamantei împotriva executorului, la data de 1 martie 1999, tribunalul a informat-o că acesta din urmă era obligat să respecte dispozitivul sentinţei în cauză. Prin urmare, în măsura în care partea interesată înţelegea să solicite şi mutarea gardului amplasat pe terenul său, ea trebuia să obţină o altă hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.
    19. Prin Adresa din data de 25 martie 1999, Curtea de Apel Piteşti (curtea de apel) a informat-o pe reclamantă despre faptul că cererea sa referitoare la schimbarea executorului nu era justificată. Prin aceeaşi adresă, curtea de apel a insistat asupra faptului că executorul judecătoresc nu putea proceda la mutarea gardului, având în vedere că sentinţa ce trebuia executată nu prevedea o asemenea obligaţie.
    20. La data de 11 aprilie 1999, P.A. a introdus la judecătorie o contestaţie la executare şi a solicitat suspendarea executării până la analizarea contestaţiei sale. Acesta arăta că o a doua procedură între părţi era pendinte.
    21. La data de 28 iunie 1999, P.A. a solicitat instanţei să suspende analizarea contestaţiei sale, pe motivul că soluţia celei de-a doua proceduri putea avea o influenţă asupra soluţiei ce avea să fie adoptată în procedura referitoare la contestaţie. În aceeaşi zi, cererea sa a fost admisă, iar analizarea contestaţiei a fost suspendată.
    22. La data de 4 septembrie 2000, judecătoria a constatat perimarea contestaţiei.
    23. La data de 13 octombrie 2000, reclamanta a solicitat instanţei să continue executarea silită. Ea arăta că executarea fusese, desigur, suspendată temporar din cauza contestaţiei formulate de pârâţi, însă între timp contestaţia respectivă se perimase.
    24. La data de 1 iunie 2005, reclamanta i-a trimis un memoriu Preşedintelui României, solicitându-i asistenţa în vederea soluţionării problemelor pe care le avea cu vecinii săi. Din afirmaţiile reclamantei, care nu a furnizat o copie a acestui memoriu, reiese că prin acesta ea solicita atât executarea Sentinţei din data de 28 octombrie 1996, cât şi executarea Sentinţei din data de 12 iunie 2001 (paragraful 39 de mai jos). Administraţia Prezidenţială a trimis memoriul la prefectură, care, la data de 7 iulie 2005, a invitat Primăria Costeşti să analizeze situaţia reclamantei. Conform afirmaţiilor reclamantei, primăria i-a recomandat să se adreseze unui executor judecătoresc.
    3. Cererea de revizuire a Sentinţei din 28 octombrie 1996
    25. La o dată neprecizată, vecinii reclamantei au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti (parchetul) cu o plângere penală îndreptată împotriva expertului Z.D., pe care îl acuzau că ar fi comis infracţiunea de mărturie mincinoasă în raportul de expertiză pe care îl redactase. La data de 8 august 2001, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul că termenul de prescripţie a răspunderii penale expirase. Soluţia le-a fost comunicată vecinilor reclamantei la data de 15 august 2001.
    26. La data de 17 septembrie 2001, P.A. şi moştenitorii lui P.F. (paragraful 36 de mai jos) au sesizat judecătoria cu o cerere de revizuire a Sentinţei din 28 octombrie 1996, întemeiată pe art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, pe motivul că expertul menţionat mai sus a comis infracţiunea de mărturie mincinoasă.
    27. Expertul V.C. a întocmit un raport de expertiză în care constata că P.A. şi P.F. nu ocupaseră nicio parte din terenul reclamantei. Expertul a constatat că existau diferenţe între dimensiunile terenului, aşa cum au fost reţinute de expertul Z.D., şi propriile sale măsurători; de asemenea, a observat că aceste diferenţe se datorau faptului că primul expert nu ţinuse cont de dimensiunile înscrise în planurile ce însoţeau procesele-verbale de punere în posesie a părţilor în litigiu; V.C. a considerat în plus că el folosise aparate de măsurare şi de calcul mai performante decât Z.D.
    28. La data de 26 noiembrie 2001, reclamanta a recuzat-o pe judecătoarea M.B. pe motiv că aceasta pronunţase şi Sentinţa din data de 12 iunie 2001. Această cerere a fost respinsă la data de 11 decembrie 2001 de către judecătoarea A.D. pe motiv că revizuirea se referea la Sentinţa din data de 28 octombrie 1996, care nu fusese pronunţată de judecătoarea M.B.
    29. La data de 29 ianuarie 2002, expertul Z.D. a invocat tardivitatea cererii de revizuire, considerând că termenul prevăzut de lege în acest sens începea să curgă de la data la care fusese comisă infracţiunea de mărturie mincinoasă. La rândul său, reclamanta a considerat că cererea de revizuire era tardivă. Printr-o încheiere de şedinţă pronunţată în aceeaşi zi, instanţa a respins excepţia, reţinând pe baza unei interpretări gramaticale a prevederii legale respective că acest termen nu începea să curgă decât de la data la care s-au cunoscut circumstanţele care făceau imposibilă constatarea infracţiunii pe cale penală, şi nu începând de la data la care fusese comisă infracţiunea. Încheierea de şedinţă cuprindea următoarele în partea sa relevantă:
    "Dacă am admite ipoteza invocată de [Z. D.], textul legii ar rămâne fără obiect.
    Pe de altă parte, dacă facem o interpretare gramaticală a prevederii în discuţie, putem constata că pronumele demonstrativ "acestea", folosit la plural, înlocuieşte substantivul "circumstanţele", şi nu substantivul "infracţiunea"."
    30. Prin Sentinţa din data de 23 iulie 2002, judecătoria a reţinut că expertul comisese infracţiunea de mărturie mincinoasă, a admis cererea de revizuire şi a respins acţiunea în revendicare. Instanţa a constatat în primul rând că la data de 8 august 2001 fusese dispusă neînceperea urmăririi penale cu privire la expertul Z.D. pe motiv de prescripţie şi că această soluţie le fusese comunicată vecinilor reclamantei la data de 15 august 2001. Apoi instanţa a statuat, în temeiul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, că expertul Z.D. comisese infracţiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care nu luase corect în considerare dimensiunile terenului; în plus, intenţia ca element subiectiv al infracţiunii era dovedită prin neconcordanţa dintre situaţia reală, aşa cum era prezentată în expertiza realizată de expertul V.C., şi cea descrisă în expertiza iniţială. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa i-a condamnat pe expertul Z.D. şi pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată ale vecinilor.
    31. Această sentinţă, pronunţată de judecătoarea M.B., a fost menţinută prin Decizia din 21 februarie 2003 a tribunalului, care a respins apelul reclamantei şi pe cel al expertului Z.D. Confirmând temeinicia sentinţei în ceea ce priveşte motivele deja reţinute, tribunalul a constatat în plus că linia de delimitare dintre cele două proprietăţi, aşa cum fusese propusă de primul expert, trecea pe sub casa şi grajdul vecinilor reclamantei.
    32. Recursurile formulate de aceasta şi de expertul Z.D. au fost, de asemenea, respinse prin Decizia din data de 30 iunie 2003 a curţii de apel. Reclamanta şi Z.D. au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată suportate de vecini cu ocazia celor două căi de atac. În ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, curtea de apel a statuat că judecătoria administrase probe relevante în temeiul cărora se stabiliseră corect faptele; în plus, ţinând cont de faptul că Z.D., în calitatea sa de expert, se deplasase la faţa locului şi identificase terenurile părţilor în litigiu, acesta nu putea pretinde că nu avusese cunoştinţă de faptul că linia de delimitare pe care o propusese trecea pe sub construcţiile vecinilor.
    33. Prin Încheierea de şedinţă din 7 aprilie 2006, judecătoria a admis cererea vecinilor şi a încuviinţat executarea silită împotriva reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor de judecată din recurs.
    34. La data de 28 aprilie 2006, executorul judecătoresc a dispus o poprire asupra pensiei reclamantei.
    35. Din probele aflate la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi formulat o contestaţie împotriva deciziei executorului judecătoresc.
    B. Acţiunea având ca obiect obligarea vecinilor la mutarea gardului şi tăierea copacilor
    1. Procedura soluţionată prin Sentinţa din data de 12 iunie 2001 a judecătoriei
    36. La data de 16 februarie 1998, reclamanta a sesizat judecătoria cu o acţiune împotriva lui P.A. pentru a-l obliga să deplaseze un gard şi să taie copacii aflaţi pe terenul său. La o dată neprecizată, moştenitorii lui P.F., decedată între timp, au cerut să intervină în cauză, solicitând respingerea acţiunii.
    37. Prin Sentinţa din data de 18 octombrie 1999, judecătoria a respins acţiunea.
    38. Prin Decizia din data de 28 iunie 2000, tribunalul a admis apelul reclamantei şi a trimis dosarul la judecătorie pentru rejudecare. Tribunalul a reţinut că judecătoria ignorase prevederile Sentinţei din 28 octombrie 1996, deşi aceasta dobândise autoritate de lucru judecat. Prin Decizia din data de 24 ianuarie 2001, curtea de apel a respins recursul lui P.A. împotriva Deciziei din 28 iunie 2000.
    39. Sesizată cu o nouă analiză a cauzei, judecătoria a pronunţat sentinţa la data de 12 iunie 2001, admiţând acţiunea. Astfel, i-a obligat pe vecinii reclamantei să mute gardul, deoarece se afla pe terenul său, şi să taie mai mulţi copaci din acelaşi motiv. Sentinţa a fost pronunţată de judecătoarea M.B. care s-a întemeiat pe raportul pe care îl trimisese expertul Z.D. în cadrul acţiunii în revendicare.
    40. Această sentinţă a fost confirmată prin deciziile din 29 aprilie 2002 a tribunalului şi din 30 octombrie 2002 a curţii de apel, care au respins apelul şi, respectiv, recursul lui P.A., ultima decizie rămânând definitivă.
    2. Cererea de revizuire a Sentinţei din 12 iunie 2001
    41. La data de 28 iulie 2003, vecinii reclamantei au sesizat judecătoria cu o cerere de revizuire a Sentinţei din 12 iunie 2001, întemeiată pe art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă. Aceştia arătau că Sentinţa din 28 octombrie 1996, pronunţată în favoarea reclamantei, fusese anulată.
    42. Prin Sentinţa din data de 21 ianuarie 2004, judecătoria a admis cererea de revizuire şi, în baza revizuirii făcute, a respins acţiunea reclamantei.
    43. Prin Decizia din data de 7 iunie 2004, curtea de apel a admis apelul reclamantei şi a trimis dosarul la tribunal, considerând că acesta este competent pentru a examina cererea de revizuire.
    44. Prin Decizia din data de 2 februarie 2005, tribunalul a respins cererea de revizuire ca tardivă, considerând că termenul de o lună prevăzut de art. 324 pct. 4 din Codul de procedură civilă începea să curgă de la data la care partea luase cunoştinţă de anularea deciziei, adică de la data de 21 februarie 2003, dată la care Sentinţa din 23 iulie 2002 ce anula Sentinţa din 28 octombrie 1996 a rămas definitivă.
    45. Decizia din data de 2 februarie 2005 a fost confirmată prin Decizia rămasă definitivă din 28 aprilie 2005 a curţii de apel, care a respins recursul vecinilor.
    3. Demersurile în vederea executării Sentinţei din data de 12 iunie 2001
    46. La data de 31 mai 2007, reclamanta a solicitat judecătoriei să dispună ca Sentinţa din data de 12 iunie 2001 să fie învestită cu formulă executorie.
    47. Prin Încheierea de şedinţă din data de 1 iunie 2007, judecătoria a respins cererea, reţinând că dreptul de a solicita executarea silită era prescris, în măsura în care termenul de prescripţie aplicabil în speţă era cel prevăzut de art. 405 din Codul de procedură civilă, adică 3 ani. Instanţa a reţinut şi că introducerea unei cereri de revizuire împotriva Sentinţei din 12 iunie 2001 nu suspendase cursul prescripţiei.
    48. Reclamanta a formulat un recurs, considerând că judecătoria îi respinsese pe nedrept cererea ca prescrisă, chiar dacă obiectul litigiului era un bun imobil.
    49. Prin Decizia din data de 18 ianuarie 2008, tribunalul judeţean a respins recursul. Acesta a apreciat că trebuia reţinut ca punct de plecare al prescripţiei de 3 ani data la care Sentinţa din 12 iunie 2001 a fost confirmată definitiv, şi anume data de 30 octombrie 2002 (paragraful 40 de mai sus). Tribunalul a înlăturat argumentul reclamantei referitor la obiectul litigiului, constatând că din Sentinţa din 12 iunie 2001 reieşea că acţiunea se referea la mutarea unui gard şi tăierea unor copaci şi apreciind, prin urmare, că nu era vorba de o acţiune reală imobiliară.
    C. Plângerile penale formulate de reclamantă
    1. Plângerea penală împotriva judecătoarei M.B.
    50. La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat parchetul de pe lângă curtea de apel cu o plângere penală împotriva judecătoarei M.B. Dosarul nu aduce informaţii cu privire la conţinutul acestei plângeri.
    51. La data de 18 noiembrie 2002, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, reţinând că problemele ridicate de reclamantă nu erau de natură penală şi că, în orice caz, ea avea posibilitatea să conteste Sentinţa din 23 iulie 2002 conform căilor legale de atac.
    2. Plângerea penală împotriva expertului V.C.
    52. În cursul anului 2002, reclamanta a sesizat parchetul cu o plângere penală împotriva expertului V.C., pe care îl acuza că ar fi comis infracţiunea de mărturie mincinoasă prin menţiunile pe care le făcuse în raportul său de expertiză (paragraful 27 de mai sus).
    53. La data de 17 ianuarie 2003, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, apreciind că faptele reproşate expertului nu erau incriminate de legea penală.
    54. La data de 23 iunie 2004, reclamanta a sesizat judecătoria cu o contestaţie împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
    55. Prin Sentinţa din data de 28 septembrie 2004, instanţa a respins contestaţia.
    56. La data de 14 februarie 2005, tribunalul a admis recursul reclamantei şi a trimis cauza la judecătorie spre rejudecare pentru încălcarea normelor de procedură.
    57. Prin Sentinţa din data de 21 septembrie 2005, judecătoria a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând că simplul fapt că în speţă existau divergenţe între mai multe rapoarte de expertiză nu era de natură să ducă la concluzia existenţei infracţiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experţii respectivi.
    58. Această sentinţă a fost confirmată prin Decizia din data de 16 ianuarie 2006 a tribunalului, care a respins recursul reclamantei.
    3. Plângerea penală împotriva vecinilor
    59. Prin Scrisoarea din data de 7 mai 2007, reclamanta a informat grefa Curţii că cele două sentinţe ce îi erau favorabile nu fuseseră executate până în prezent şi că vecinii săi construiseră un nou gard, ocupându-i astfel o suprafaţă şi mai mare din terenul ce constituie curtea sa. Ulterior, prin scrisorile sale din 8 august 2007 şi 19 decembrie 2007, reclamanta i-a precizat grefei că sesizase Parchetul de pe lângă judecătorie cu o plângere penală împotriva vecinilor pentru tulburare de posesie.
    II. Dreptul intern pertinent
    60. Prevederile din Codul de procedură civilă referitoare la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti au următorul conţinut în părţile lor relevante în speţă:
    Art. 322
    "Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs (...) se poate cere în următoarele cazuri: (...)
    4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină (...). În cazul în care (...) constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi (...) asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate.
    5. (...) dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere."
    Art. 323
    "Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere."
    Art. 324
    "Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: (...)
    3. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat la cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului (...). În lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.
    4. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5, din ziua în care [...] partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere."
    61. Articolul 405 din Codul de procedură civilă reglementează termenul de prescripţie pentru dreptul de a cere executarea silită. Acest articol are următorul conţinut:
    "Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.
    Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.
    Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie."
    ÎN DREPT
    I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza neexecutării sentinţelor din 28 octombrie 1996 şi 12 iunie 2001
    62. Reclamanta se plânge de neexecutarea sentinţelor rămase definitive din 28 octombrie 1996 şi 12 iunie 2001 ale judecătoriei. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele, în părţile sale relevante:
    "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
    1. Argumentele părţilor
    a) Guvernul
    63. În ceea ce priveşte Sentinţa din 28 octombrie 1996, Guvernul afirmă că în urma desfiinţării sale la data de 23 iulie 2002, executarea nu mai era posibilă, din lipsă de titlu executoriu. În ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 3 septembrie 1997 şi 23 iulie 2002, acesta consideră că a existat o imposibilitate obiectivă de executare. Guvernul observă în acest sens că sentinţa din 28 octombrie 1996 nu dispunea decât ca vecinii reclamantei să îi restituie terenul. Deoarece reclamanta nu formulase niciun capăt de cerere referitor la mutarea gardului în această procedură, deşi era la curent, sentinţa pronunţată nu a făcut nicio trimitere la acest lucru. Prin urmare, executorul judecătoresc, obligat să execute hotărârea judecătorească exact în forma în care a fost pronunţată, nu putea dispune înlăturarea gardului fără să aducă atingere dreptului de proprietate al vecinilor. Guvernul concluzionează că, având în vedere circumstanţele, era necesară o nouă acţiune în justiţie, ceea ce reclamanta a şi făcut, de altfel.
    64. În ceea ce priveşte Sentinţa din 12 iunie 2001, Guvernul observă că o cerere a părţii interesate având ca obiect învestirea sentinţei respective cu formulă executorie constituie o condiţie prealabilă necesară executării sale. Or, reclamanta nu a prezentat o astfel de cerere decât la data de 31 mai 2007. Cererea a fost respinsă pe motivul că termenul prevăzut de lege pentru a cere executarea silită expirase. În aceste condiţii, Guvernul consideră că statul nu poate fi considerat răspunzător de lipsa de diligenţă a reclamantei, care a omis să utilizeze, în termenul prevăzut de lege, mijloacele aflate la dispoziţia sa în vederea obţinerii executării silite a hotărârii în discuţie.
    b) Reclamanta
    65. Reclamanta reaminteşte faptul că a solicitat la data de 3 septembrie 1997 executarea silită a Sentinţei din 28 octombrie 1996 şi că a formulat ulterior mai multe plângeri împotriva executorului judecătoresc. Ea recunoaşte că a primit plata cheltuielilor de judecată stabilite prin această sentinţă, însă insistă asupra faptului că terenul nu i-a fost restituit. Partea interesată precizează şi că la data de 1 martie 1999 tribunalul îi adusese la cunoştinţă faptul că trebuia să obţină o altă hotărâre judecătorească cu privire la mutarea gardului.
    66. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia Sentinţa din 28 octombrie 1996 nu mai putea fi executată în urma desfiinţării sale, reclamanta susţine, pe de o parte, că această desfiinţare era ilegală şi, pe de altă parte, că sentinţa în discuţie fusese perfect valabilă între data de 26 mai 1997, dată la care a rămas definitivă, şi data de 21 februarie 2003, data desfiinţării sale, adică timp de circa 6 ani. Or, în această perioadă de timp autorităţile nu au asistat-o în executarea silită a sentinţei respective, deşi ea prezentase o cerere în acest sens încă din anul 1997.
    67. În ceea ce priveşte Sentinţa din data de 12 iunie 2001, reclamanta arată că a formulat o cerere de executare silită la data de 31 mai 2007, însă precizează că această cerere fusese precedată de Adresa din data de 1 iunie 2005 pe care i-o trimisese Preşedintelui României pentru a-i cere ajutorul, acest lucru având loc după eşecul demersurilor sale la executorul judecătoresc cu privire la executarea Sentinţei din 28 octombrie 1996. Reclamanta atrage atenţia asupra faptului că memoriul său i-a fost transmis prefecturii care, la rândul său, a invitat primăria la data de 17 iulie 2005 să îi analizeze situaţia. Conform afirmaţiilor reclamantei, primăria i-a recomandat apoi să se adreseze unui executor judecătoresc.
    68. Reclamanta consideră, în plus, că Sentinţa din data de 12 iunie 2001 ţinea de domeniul acţiunilor reale imobiliare, pentru care termenul de prescripţie a executării silite era de 10 ani.
    2. Aprecierea Curţii
    69. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa conform căreia art. 6 din Convenţie îi garantează oricărei persoane dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II). Totuşi, acest drept nu poate obliga un stat să asigure executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele; în schimb, statul are obligaţia de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin (Ciprova împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 33.273/03, 22 martie 2005; Topciov împotriva României (dec.), nr. 17.369/02, 15 iunie 2006). Curtea are ca sarcină exclusivă de a analiza dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003).
    70. În speţă, în ceea ce priveşte executarea celor două sentinţe împotriva unor particulari, statul era obligat să pună la dispoziţia reclamantei un sistem care să îi permită să obţină executarea respectivă.
    71. Curtea apreciază că trebuie făcută o distincţie între executarea Sentinţei din 28 octombrie 1996 şi cea a Sentinţei din 12 iunie 2001. În ceea ce priveşte prima sentinţă, Curtea nu consideră necesar să se ocupe de acea parte a sa referitoare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că reclamanta nu insistă asupra acestui lucru (paragraful 65 de mai sus).
    a) Asupra executării Sentinţei din 28 octombrie 1996
    72. În ceea ce priveşte Sentinţa din 28 octombrie 1996, Curtea observă că autorităţile au reacţionat în mod corespunzător la cererea părţii interesate din 3 septembrie 1997. Astfel, s-a deschis un dosar de executare şi executorul judecătoresc a dispus ca vecinii să îi restituie terenul reclamantei. În această privinţă, din probele aflate la dosar rezultă că reclamanta îi solicitase executorului să îi oblige pe vecinii săi să mute un gard amplasat pe terenul său. În aceste condiţii, executorul a informat-o că sentinţa ce trebuia executată nu impunea o asemenea obligaţie în sarcina vecinilor şi i-a sugerat să sesizeze în primul rând instanţele cu o astfel de cerere. Pe de altă parte, atât tribunalul, cât şi curtea de apel au confirmat punctul de vedere al executorului judecătoresc (paragrafele 13, 18 şi 19 de mai sus). În orice caz, reclamanta a acceptat sugestia făcută de executor, formulând o acţiune în acest sens încă din data de 16 februarie 1998 (paragraful 15 de mai sus).
    73. Având în vedere că din dosar nu reiese că reclamanta ar fi formulat, în cadrul procedurii în revendicare soluţionată prin Sentinţa din 28 octombrie 1996, un capăt de cerere referitor la mutarea gardului, Curtea consideră că nu era excesiv să i se ceară să introducă o acţiune specifică.
    74. Curtea apreciază, aşadar, că autorităţile naţionale au informat-o pe reclamantă cu privire la piedicile la executarea silită dorită de aceasta, precum şi asupra demersurilor pe care trebuia să le îndeplinească.
    75. Curtea nu poate, aşadar, să considere că statul şi-a încălcat obligaţia ce îi revenea de a o asista pe reclamantă în demersurile sale în vederea executării Sentinţei din 28 octombrie 1997.
    76. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
    b) Asupra executării Sentinţei din 12 iunie 2001
    77. În ceea ce priveşte Sentinţa din 12 iunie 2001, Curtea observă împreună cu Guvernul că reclamanta a solicitat la data de 31 mai 2007 ca această sentinţă să fie învestită cu formulă executorie. Cererea sa a fost respinsă de judecătorie la data de 1 iunie 2007 pe motivul că termenul de prescripţie pentru dreptul de a solicita executarea silită expirase. Soluţia judecătoriei a fost confirmată prin Decizia din 18 ianuarie 2008 a tribunalului (paragrafele 46-49 de mai sus). În măsura în care reclamanta susţine că în speţă era aplicabil un alt termen de prescripţie, Curtea observă că partea interesată a avut posibilitatea să îşi expună punctul de vedere şi că instanţele naţionale şi-au motivat hotărârile, care nu par să fie nici vădit eronate, nici lovite de arbitrar. Având în vedere că este în primul rând de datoria instanţelor naţionale să aplice dreptul intern şi să aprecieze probele (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea nu poate aprecia ea însăşi elementele de fapt care au determinat o instanţă naţională să adopte o anume hotărâre mai degrabă decât o alta, căci altfel ar deveni o a patra instanţă şi şi-ar încălca limitele misiunii (vezi, mutatis mutandis, Kemmache împotriva Franţei (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A nr. 296-C).
    78. În aceste condiţii, Curtea apreciază că îi revenea reclamantei să se folosească de mijloacele puse la dispoziţia sa de către legislaţia naţională şi să facă apel, dacă era cazul, la forţa publică pentru a o asista în executare (Ciprova, menţionată mai sus). Acest lucru presupune, în opinia Curţii, respectarea de către partea interesată a procedurii şi a termenelor prevăzute de dreptul intern, ceea ce nu a fost cazul în speţă. În măsura în care reclamanta susţine că a solicitat asistenţa Preşedintelui statului în vederea executării Sentinţei din 12 iunie 2001, Curtea reţine că nu era vorba de un demers prevăzut de lege pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti. Mai mult, aceasta nu distinge niciun motiv pentru a subscrie la afirmaţia reclamantei conform căreia demersurile la executorul judecătoresc în vederea executării acestei sentinţe erau sortite eşecului.
    79. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că autorităţile naţionale au asistat-o în mod corespunzător pe reclamantă în vederea executării Sentinţei din 12 iunie 2001.
    80. Prin urmare, şi acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
    II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurilor
    81. Reclamanta se plânge de durata totală a procedurilor referitoare la revendicarea terenului şi la obligarea vecinilor de a muta gardul, pe care o consideră excesivă. În formularul său de cerere trimis grefei la data de 19 septembrie 2001, aceasta se plânge de faptul că introdusese o acţiune în revendicare în anul 1994 şi că procedura de executare silită a sentinţei aferente se afla încă pe rol. În plus, ea consideră că, din cauza neexecutării sentinţei pronunţate în această procedură, ea a fost obligată să introducă o acţiune ce urmărea obligarea lui P. A. la mutarea gardului său, acţiune care nu fusese nici ea soluţionată la data respectivă. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în părţile sale relevante:
    "Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
    82. Guvernul consideră că cele două proceduri erau de o anumită complexitate şi că, în speţă, nu au existat perioade lungi de inactivitate imputabile autorităţilor.
    83. La rândul său, reclamanta susţine că durata celor două proceduri menţionate mai sus este excesivă, având în vedere că sentinţele din 28 octombrie 1996 şi din 12 iunie 2001 nu au fost executate încă, astfel încât ea nu deţine încă posesia asupra terenului său. Ea consideră că întârzierile în proceduri nu au fost cauzate din vina sa, ci în principal din vina autorităţilor. Reclamanta consideră că a fost obligată să înceapă cea de-a doua procedură din cauza neexecutării Sentinţei din 28 octombrie 1996.
    84. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, aminteşte Curtea, se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile interesate (Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
    85. Deşi reclamanta susţine că durata totală a procedurilor a fost excesivă, Curtea apreciază că este vorba de două proceduri diferite care, într-o anumită măsură, s-au desfăşurat în paralel şi pe care se cuvine să le analizeze separat. În măsura în care reclamanta înţelege să se plângă şi de durata excesivă a perioadei de executare a celor două sentinţe, Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar emana ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby, menţionată mai sus, § 40). Cu toate acestea, în speţă, având în vedere concluziile expuse în paragrafele 76 şi 80 de mai sus, ea consideră că trebuie ţinut cont numai de durata celor două proceduri pe fond.
    a) Asupra duratei procedurii în revendicare
    86. Curtea observă că această procedură are două părţi: prima a început la data de 6 septembrie 1994 odată cu sesizarea Judecătoriei Costeşti şi s-a încheiat la data de 26 mai 1997 cu decizia Tribunalului Argeş; a doua parte a început la data de 17 septembrie 2001, odată cu cererea de revizuire a Sentinţei din data de 28 octombrie 1996 şi s-a încheiat la data de 30 iunie 2003 cu Decizia din 30 iunie 2003 a Curţii de Apel Piteşti.
    87. Aşadar, procedura a durat în total aproximativ 4 ani şi 6 luni şi a cunoscut două grade de jurisdicţie în prima parte a sa şi 3 grade de jurisdicţie în cea de-a doua.
    88. Ţinând cont de jurisprudenţa sa, Curtea apreciază că durata acestei proceduri nu a fost excesivă.
    89. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
    b) Asupra duratei procedurii pentru obligarea vecinilor la mutarea gardului şi înlăturarea copacilor
    90. Curtea observă că această procedură cuprinde două părţi: prima a început la data de 16 februarie 1998, odată cu sesizarea Judecătoriei Costeşti, şi s-a încheiat la data de 30 octombrie 2002, prin decizia Curţii de Apel Piteşti; a doua parte a început la data de 28 iulie 2003, odată cu cererea de revizuire a Sentinţei din 12 iunie 2001, şi s-a încheiat la data de 28 aprilie 2005, cu decizia curţii de apel.
    91. Aşadar, procedura a durat în total aproximativ 6 ani şi 5 luni şi a cunoscut 3 grade de jurisdicţie în fiecare parte a sa.
    92. Ţinând cont de jurisprudenţa sa, Curtea apreciază că nici durata acestei proceduri nu a fost excesivă.
    93. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
    III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza pretinsei încălcări a principiului securităţii raporturilor juridice
    94. Reclamanta se plânge de repunerea în discuţie a Sentinţei din 28 octombrie 1996 pe calea revizuirii. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în părţile sale relevante:
    "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
    A. Asupra admisibilităţii
    95. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
    B. Asupra fondului
    96. Guvernul insistă asupra faptului că revizuirea este o cale extraordinară de atac, diferită de recursul în anulare, de care Curtea s-a ocupat în Cauza Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII). Apoi, acesta observă că această cauză este diferită de Cauza Androne împotriva României (nr. 54.062/00, §§ 47-53, 22 decembrie 2004), în măsura în care, în speţă, părţile pârâte sunt cele care au formulat o cerere de revizuire şi nu procurorul, iar cererea respectivă nu era tardivă. Guvernul observă în acest sens că respingerea excepţiei de tardivitate a fost motivată pe larg.
    97. Prin urmare, Guvernul consideră că principiul securităţii raporturilor juridice nu a fost încălcat.
    98. Reclamanta consideră că cererea de revizuire era tardivă şi că admiterea acesteia a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
    99. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Brumărescu, menţionată mai sus, § 61), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
    100. Curtea observă că, în temeiul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă poate face obiectul unei revizuiri în cazul în care expertul care a participat la procedura respectivă a comis o infracţiune în legătură cu cauza.
    101. Aceasta admite împreună cu Guvernul că această cauză este diferită de Cauza Androne, menţionată mai sus, din anumite puncte de vedere. Într-adevăr, cererea de revizuire fusese formulată, în speţă, de vecinii reclamantei, părţi în procedura soluţionată prin Sentinţa din 28 octombrie 1996, spre deosebire de cealaltă cauză, în care procurorul general a fost cel care a solicitat redeschiderea procedurii. Pe de altă parte, în Cauza Androne cererea de revizuire fusese formulată tardiv, pe când în cauza de faţă instanţa a respins excepţia de tardivitate printr-o încheiere de şedinţă suficient de motivată (paragraful 29 de mai sus). Având în vedere că obligaţia de a interpreta dreptul intern le revine în primul rând instanţelor naţionale, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a nu subscrie la argumentele lor în această privinţă.
    102. Cu toate acestea, observă Curtea, consecinţa juridică a admiterii cererii de revizuire a fost respingerea acţiunii în revendicare a reclamantei, iar aceasta la 5 ani de la data la care sentinţa respectivă rămăsese definitivă.
    103. Curtea observă că admiterea cererii respective a fost motivată prin faptul că expertul Z. D. ar fi comis infracţiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care acesta nu luase corect în calcul dimensiunile terenului (paragrafele 27 şi 30 de mai sus). Or, trebuie observat faptul că vecinii reclamantei aveau posibilitatea să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză (paragraful 5 de mai sus) şi că dacă P. A. a introdus, desigur, apel împotriva Sentinţei din 28 octombrie 1996, el nu a formulat ulterior un recurs (paragrafele 8 şi 9 de mai sus).
    104. Trebuie constatat că motivele avansate în cadrul procedurii de revizuire şi acceptate de judecătorie se refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuţie a unei hotărâri judecătoreşti definitive (Sergey Petrov împotriva Rusiei, nr. 1.861/05, § 28, 10 mai 2007). Pe de altă parte, în opinia Curţii, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (Pchenitchny împotriva Rusiei, nr. 30.422/03, § 26, 14 februarie 2008). Or, în speţă, Decizia din 26 mai 1997 a tribunalului, ce confirma Sentinţa din 28 octombrie 1996 a judecătoriei, a rămas definitivă prin nerecurare de către vecinii reclamantei.
    105. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că revizuirea nu a constituit, în circumstanţele speciale ale cauzei de faţă, decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluţionate în mod definitiv, şi aceasta cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le aducă în discuţie în cadrul acestei proceduri. Curtea reaminteşte în acest sens că simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiaşi subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze (Riabykh, menţionată mai sus, § 52). De altfel, judecătoria a reţinut în Sentinţa sa din 21 septembrie 2005, confirmată în urma recursului reclamantei, că faptul că există divergenţe între mai multe rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuşi, să constate existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experţii respectivi (paragraful 57 de mai sus).
    106. Prin urmare, Curtea nu distinge în speţă nicio împrejurare substanţială şi imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii (a se vedea, a contrario, Protsenko împotriva Rusiei, nr. 13.151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008; Podrugina şi Yedinov împotriva Rusiei (dec.), nr. 39.654/07, 17 februarie 2009).
    107. Prin urmare, aceasta apreciază că admiterea cererii de revizuire a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1.
    108. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.
    IV. Asupra pretinselor încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
    109. Reclamanta susţine o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza admiterii revizuirii împotriva Sentinţei definitive din 28 octombrie 1996, a neexecutării sentinţelor din 28 octombrie 1996 şi 12 iunie 2001 şi a duratei procedurilor. Ea citează art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
    "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
    110. Guvernul consideră că în speţă nu a avut loc nicio ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.
    111. Reclamanta contestă observaţiile Guvernului.
    112. Curtea observă că aceste capete de cerere pe care reclamanta le întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt direct legate de capetele sale de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie, care se referă la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, la neexecutarea sentinţelor şi la durata procedurilor. Având în vedere concluziile sale expuse în paragrafele 76, 80, 89, 93 şi 108 de mai sus, Curtea apreciază că nu este necesar să statueze asupra admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1.
    V. Asupra celorlalte pretinse încălcări
    113. Din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge că cererea de revizuire împotriva Sentinţei din 28 octombrie 1996 a fost admisă de aceeaşi judecătoare care pronunţase Sentinţa din 12 iunie 2001.
    114. Curtea observă că reclamanta a avut posibilitatea să recuze această judecătoare şi că respingerea cererii sale în acest sens a fost motivată (paragraful 28 de mai sus).
    115. Citând acelaşi articol, partea interesată se plânge şi de soluţia dată plângerilor sale penale îndreptate împotriva expertului V.C., a judecătoarei M.B. şi a vecinilor.
    116. Or, Convenţia nu garantează dreptul la începerea urmăririi penale împotriva unor terţi.
    117. Fără a invoca vreo prevedere a Convenţiei, reclamanta se plânge şi de faptul că executorul judecătoresc a făcut o poprire pe pensia sa pentru o sumă pe care nu o calculase corect.
    118. Curtea reţine în acest sens că reclamanta nu a formulat nicio obiecţie împotriva deciziei executorului (paragraful 35 de mai sus).
    119. Ţinând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie sesizată cu susţinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
    120. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
    VI. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
    121. Conform art. 41 din Convenţie:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
    A. Prejudiciu
    122. Reclamanta solicită pentru prejudiciul material următoarele sume:
    - 397 euro (EUR) pentru "prejudiciul general"; această sumă reprezintă valoarea celor 3 salcâmi tăiaţi de vecini în anul 2007, la care se adaugă lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren ocupate de aceştia în ultimii 2 ani şi pe care reclamanta o estimează la 500 mý;
    - 1.918 EUR pentru "prejudiciul material"; această sumă reprezintă lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 166 mý din cauza utilizării sale de către vecini, care au plantat pe el pomi fructiferi şi viţă-de-vie, pe care le puteau vinde, obţinând astfel câştiguri.
    123. Partea interesată mai solicită suma de 12.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza încălcărilor acestor drepturi.
    124. Guvernul arată că terenul care face obiectul cererii de faţă are o suprafaţă de 166 mý. Acesta furnizează o adresă primită din partea Camerei Notarilor Publici din 18 noiembrie 2008 conform căreia valoarea minimă a unui metru pătrat de teren în satul reclamantei este de 2 lei noi româneşti (RON). De asemenea, acesta mai constată că, în orice caz, reclamanta nu a solicitat valoarea terenului respectiv.
    125. Guvernul consideră că suma cerută de partea interesată pentru lipsa de folosinţă a terenului are un caracter speculativ.
    126. De asemenea, acesta consideră că suma solicitată ca daune morale este excesivă.
    127. În răspuns, reclamanta susţine că nu a solicitat valoarea terenului deoarece ea nu doreşte să îl vândă. Aceasta mai consideră că Guvernul "doreşte să [îi] cumpere terenul pentru a-l da apoi vecinilor". Partea interesată subliniază că ea solicită restituirea terenului.
    128. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi că a reţinut că nu este cazul să statueze asupra admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, aceasta respinge cererea de daune materiale a reclamantei. Curtea apreciază, în schimb, că partea interesată a suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării constatate. Prin urmare, îi acordă reclamantei suma de 5.000 EUR ca daune morale.
    B. Cheltuieli de judecată
    129. Reclamanta solicită suma de 1.746,55 EUR pentru cheltuielile angajate atât la nivel naţional, cât şi în faţa Curţii. Ea prezintă câteva documente justificative.
    130. Guvernul contestă pretenţiile reclamantei.
    131. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea îi acordă reclamantei suma de 300 EUR, cu toate cheltuielile incluse.
    C. Dobânzi moratorii
    132. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În unanimitate,
    CURTEA
    1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice din cauza admiterii cererii de revizuire a Sentinţei din 28 octombrie 1996 (art. 6 § 1 din Convenţie) şi inadmisibilă în rest;
    2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
    3. hotărăşte că nu este necesar să statueze asupra admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
    4. hotărăşte:
    a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
    (i) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
    (îi) 300 EUR (trei sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuielile de judecată;
    b) ca sumele menţionate mai sus să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
    c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
    5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
    Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 iulie 2009, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
    Josep Casadevall,
    preşedinte
    Santiago Quesada,
    grefier
    --------