DECIZIE nr. 235 din 5 mai 2005
privind sesizarea de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 2 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002| EMITENT | CURTEA CONSTITUŢIONALĂ |
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 462 din 31 mai 2005
Curtea Constituţională a fost sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, de către un grup de 27 de senatori, şi anume: Corneliu Vadim Tudor, Aurel Ardelean, Liviu Doru Bindea, Carol Dina, Valentin Dinescu, Viorel Senior Duca, Gheorghe Viorel Dumitrescu, Gheorghe Funar, Constantin Găucan, Ilie Ilaşcu, Nicolae Iorga, Irina Loghin, Eugen Mihăescu, Viorica-Georgeta-Pompilia Moisiuc, Dorel-Constantin Onaca, Ilie Petrescu, Petru Stan, Claudiu Tănăsescu, Mihai Ungheanu, Verginia Vedinaş, Ovidiu Teodor Creţu, Viorel Ştefan, Mihail Lupoi, Doina Silistru, Sever Şter, Ioan Chelaru şi Vasile Ion.
Sesizarea a fost trimisă Curţii Constituţionale cu Adresa nr. 892 din 22 martie 2005 a secretarului general al Senatului şi formează obiectul Dosarului nr. 274A/2005.
În motivarea sesizării se susţine că legea este neconstituţională, întrucât dispoziţiile art. 13 din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie contravin dispoziţiilor art. 72 alin. (2) din Constituţie. Astfel, dispoziţiile art. 13 lit. b) din legea criticată prevăd că sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 dacă sunt comise - între alte categorii de persoane - de către deputaţi şi senatori. Acest text de lege contravine prevederilor art. 72 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora urmărirea penală şi trimiterea în judecată a deputaţilor şi senatorilor "se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie". Autorii sesizării susţin că "textul constituţional citat este evident restrictiv, pentru că legiuitorul constituant care foloseşte sintagma numai a avut în vedere posibilitatea ca să nu existe tendinţa de a se legifera competenţa de urmărire şi cercetare a parlamentarilor de către un alt parchet, decât cel care se regăseşte în Legea fundamentală".
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/603/RG din 1 aprilie 2005, punctul său de vedere în sensul că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Parchetul Naţional Anticorupţie este o structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public şi îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a ministrului justiţiei. Astfel, cum precizează şi art. 131 din Constituţia României, republicată, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, respectiv şi în Parchetul Naţional Anticorupţie, înfiinţat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie. Constituţia nu detaliază aspecte de organizare a parchetelor, însă aceste structuri organizatorice pot fi dezvoltate sau, dimpotrivă, restrânse, în raport cu necesităţile concrete ale societăţii româneşti, cu nevoia prevenirii şi combaterii uneia sau alteia dintre faptele prevăzute de legea penală.
Organizarea Parchetului Naţional Anticorupţie ca structură a Ministerului Public şi coordonarea acestui parchet de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îndeplineşte condiţia statuată de art. 72 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Toate actele efectuate de procurori şi procedura urmată în activitatea de cercetare sunt coordonate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Deţinând atributul de coordonare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va avea automat şi atributul de supraveghere a ofiţerilor de poliţie judiciară, de îndrumare a procurorilor, de control al actelor încheiate de aceştia.
Legea nr. 601/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, în alin. (3^1) al art. 1, reglementează rolul coordonator al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie. Coordonarea priveşte îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, precum şi solicitarea de informări asupra activităţii instituţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind cel care soluţionează şi conflictele de competenţă. Astfel, prin activitatea Parchetului Naţional Anticorupţie, desfăşurată sub coordonarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se pot realiza, potrivit legii, pe baza documentelor şi a actelor de procedură, urmărirea şi trimiterea în judecată penală şi a deputaţilor şi senatorilor.
De altfel, prevederea privind competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie de a instrumenta în cazul infracţiunilor săvârşite de senatori sau deputaţi a funcţionat de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. În decursul timpului textul art. 13 alin. (1) lit. b) a fost amendat doar cu privire la subiecţii infracţiunilor, alţii decât senatorii sau deputaţii, ori cu privire la realizarea unui acord între partea introductivă la art. 13 alin. (1) lit. a), pe de o parte, şi lit. b) a aceluiaşi alineat, pe de altă parte. În ceea ce priveşte Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004, aceasta completează sfera subiecţilor prevăzuţi la art. 13 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.
Guvernul României a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/1.852/C.P.T. din 11 aprilie 2005, punctul său de vedere în sensul că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Dispoziţiile referitoare la competenţa de urmărire penală şi trimitere în judecată a deputaţilor şi senatorilor au fost introduse în cuprinsul alin. (2) al art. 72 prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, care a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003. Această prevedere nu are caracterul unei norme procesual penale, ci are valoare de principiu, care trebuie să stea la baza prevederilor legilor organice referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiilor componente ale autorităţii judecătoreşti. Aşadar, prevederea constituţională menţionată, prin natura ei şi prin locul unde este situată în Constituţie (în secţiunea a 2-a intitulată "Statutul deputaţilor şi al senatorilor" din capitolul I "Parlamentul" al titlului III), nu poate fi considerată ca normă prin care se configurează Ministerul Public, organizarea şi componentele sale, întrucât aceste atribute sunt de domeniul legilor organice şi deci ea nu limitează posibilitatea de organizare a acestuia prin legi organice. Funcţia sa este doar aceea de a stabili, la nivelul Constituţiei, că urmărirea şi trimiterea în judecată a deputaţilor şi senatorilor care săvârşesc infracţiuni, indiferent din ce categorie fac parte, se efectuează de către procuror şi nu de către organele de cercetare penală. Constituţia a utilizat termenul "numai" pentru a sublinia faptul că urmărirea se face în mod obligatoriu numai de procuror.
Sintagma "Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", cuprinsă în textul alin. (2) al art. 72, trebuie înţeleasă şi interpretată în contextul întregului text din teza a doua a aceluiaşi alineat. Astfel, întrucât în ultima parte a dispoziţiilor alin. (2) teza a doua (ultima propoziţie) se prevede că aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de judecată a deputaţilor şi senatorilor, deci celei mai înalte instanţe din sistemul organelor judiciare, în mod logic, simetric şi potrivit principiilor Codului de procedură penală, competenţa revine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.
Constituţia a prevăzut astfel că urmărirea penală se efectuează, în cazul deputaţilor şi senatorilor, de parchetul corespunzător înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nu de un parchet care funcţionează pe lângă o altă instanţă. În acest sens trebuie înţeleasă sintagma "Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie" din alin. (2) al art. 72 din Constituţia revizuită.
Deoarece Parchetul Naţional Anticorupţie funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie - astfel cum prevede art. 1 alin. (1) în redactarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2003 -, este firesc ca sintagma "Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", folosită în alin. (2) al art. 72 din Constituţie, să îl includă şi pe acesta, Parchetul Naţional Anticorupţie având prerogativa de a-i urmări pe deputaţi şi senatori atunci când săvârşesc infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.
Dispoziţia constituţională din art. 72 alin. (2) s-a referit, prin urmare, la orice parchet care funcţionează, potrivit legii, pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile care stabilesc competenţa fiecăruia aparţinând legilor ordinare.
Urmărirea infracţiunilor săvârşite de deputaţi şi senatori, prevăzute în Legea nr. 78/2000, a fost dată în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Toate actele normative de completare şi de modificare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 au păstrat dispoziţia prin care s-a conferit Parchetului Naţional Anticorupţie competenţa de urmărire penală şi de trimitere în judecată a deputaţilor şi senatorilor pentru infracţiuni de corupţie.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi cel al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992, Curtea a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
Curtea observă că obiectul sesizării, aşa cum a fost formulat de autorii acesteia, îl constituie dispoziţiile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie. Însă, în motivarea sesizării sunt criticate doar dispoziţiile cuprinse la art. I pct. 2 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie.
Aşadar, Curtea constată că numai aceste dispoziţii formează obiectul controlului de constituţionalitate, care au următorul cuprins:
- Art. I: "2. La articolul unic punctul 2, alineatul 1 al articolului 13 va avea următorul cuprins:
Art. 13. - (1) Sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:
a) [...] ...
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice, ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către deputaţi, senatori, membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale, preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, consilierii de stat ai primului-ministru, membrii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi, guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei, ceilalţi magistraţi, ofiţeri, amirali, generali şi mareşali, ofiţeri de poliţie şi ofiţeri din sistemul administraţiei penitenciare, preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti, primarii municipiilor şi ai oraşelor, prefecţii, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, precum şi persoanele care exercită atribuţii de control ale acestora, notarii publici, avocaţii, comisarii Gărzii Financiare, persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare, persoanele prevăzute la art. 8^1 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi vameşii." ...
În motivarea sesizării de neconstituţionalitate se susţine că prevederile criticate încalcă dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Constituţie, care au următorul cuprins:
"Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
Autorii sesizării arată că dispoziţiile criticate încalcă aceste prevederi constituţionale, întrucât stabilesc competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie de a efectua urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor, contrar dispoziţiilor art. 72 alin. (2) din Constituţie, care stabilesc competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea constată că este evidentă intenţia legiuitorului constituant de a stabili competenţa exclusivă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a efectua urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor, deoarece în construcţia normei cuprinse la art. 72 alin. (2) din Constituţie a utilizat cuvântul "numai", ceea ce îi conferă acesteia un caracter imperativ şi exclusiv. Utilizând cuvântul "numai", legiuitorul constituant a înţeles că confere această competenţă unei singure autorităţi statale, şi anume Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu o poate partaja cu nici un alt parchet, oricare ar fi poziţia ierarhică sau competenţa sa.
Ţinând seama de faptul că normele de competenţă sunt de strictă interpretare, Curtea urmează să reţină intenţia legiuitorului constituant nu numai în raport cu tehnica redacţională a textului examinat, ci şi în raport cu realitatea organizatorică a celor două instituţii în alcătuirea sistemului autorităţilor publice, din momentul finalizării procesului de revizuire a Constituţiei.
Astfel, Parchetul Naţional Anticorupţie a fost înfiinţat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfăşoară sub autoritatea ministrului justiţiei, iar conducerea sa este exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie. Dispoziţiile art. 2 din aceeaşi ordonanţă precizează locul acestui parchet în cadrul autorităţii judecătoreşti, prevăzând că "Parchetul Naţional Anticorupţie este independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea [...]".
Intenţia legiuitorului ordinar de a consolida independenţa Parchetului Naţional Anticorupţie rezultă din cuprinsul articolului unic pct. 1 lit. b) din Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, prin consolidarea autorităţii procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, prevăzându-se în mod expres, printre atribuţiile acestuia "conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea exclusivă a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie".
Astfel fiind, Curtea reţine că legiuitorul constituant, ţinând seama de existenţa Parchetului Naţional Anticorupţie organizat autonom faţă de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a prevăzut în mod clar competenţa exclusivă a celui din urmă de a efectua urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor, indiferent de natura infracţiunilor săvârşite. Nu este de admis ca în Legea fundamentală a statului să se reglementeze competenţa alternativă a autorităţilor publice.
Legiuitorul constituant a revizuit şi organizarea parchetelor, completând cu un nou alineat dispoziţiile art. 131 din Constituţie, având ca titlu marginal "Rolul Ministerului Public", după cum urmează: "(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii." Legea de revizuire a Constituţiei a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003. ţinându -se seama de cerinţa constituţională ca parchetele să funcţioneze pe lângă instanţele de judecată, prin dispoziţiile art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102 din 24 octombrie 2003 a fost modificat alin. (1) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, după cum urmează: "Prin prezenta ordonanţă de urgenţă se înfiinţează, la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, care funcţionează pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie." Această ordonanţă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003. Dispoziţiile organizatorice de la art. 1 şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie au mai fost modificate, păstrând caracterul autonom al menţionatului parchet - prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 27 aprilie 2004, care, în art. IV prevede: "1. După alineatul (3) al articolului 1 se introduce un nou alineat, alineatul (3^1), cu următorul cuprins:
"(3^1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează Parchetul Naţional Anticorupţie, potrivit legii, prin intermediul procurorului general al acestui parchet. Coordonarea priveşte îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, precum şi solicitarea de informări asupra activităţii instituţiei."
Curtea constată că legiuitorul ordinar şi-a menţinut concepţia de a conserva personalitatea juridică distinctă a Parchetului Naţional Anticorupţie faţă de parchetele organizate în subordinea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum rezultă din alin. (3) şi (4) ale pct. 4 din aceeaşi ordonanţă, care au următorul cuprins: "Art. 4 [...] (3) Procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie este ordonator principal de credite.
(4) Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Parchetului Naţional Anticorupţie se asigură de la bugetul de stat. Anual se constituie un depozit în valoare de 20 miliarde lei, pentru acţiuni privind organizarea şi constatarea infracţiunilor flagrante de corupţie, la dispoziţia procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie. Această sumă este prevăzută la titlul «Cheltuieli materiale şi servicii» în bugetul Parchetului Naţional Anticorupţie, iar modul său de gestionare şi utilizare se va stabili prin ordin al procurorului general al acestui parchet." ...
Curtea reţine că modificările şi completările aduse prin ordonanţele de urgenţă şi legile de aprobare a acestora au păstrat statutul special al Parchetului Naţional Anticorupţie faţă de celelalte parchete din structura Ministerului Public şi, în acelaşi timp, organizarea Parchetului Naţional Anticorupţie a fost pusă de acord cu prevederile art. 131 alin. (3) din Constituţia revizuită, şi anume de a funcţiona pe lângă o instanţă de judecată, fiind stabilită Curtea Supremă de Justiţie - devenită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, aşa cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2003 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 15 martie 2004.
Prevederile art. 131 alin. (3) din Constituţie, conform cărora "parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată", nu exclud posibilitatea ca pe lângă o instanţă să funcţioneze, în condiţiile legii, mai multe parchete. Astfel, s-a putut prevedea că şi Parchetul Naţional Anticorupţie funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără ca structurile sale teritoriale să fie arondate instanţelor judecătoreşti.
Curtea constată însă că art. 72 alin. (2) teza a doua din Constituţie nu dispune că urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi a senatorilor se pot face de un parchet care funcţionează pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci textul constituţional identifică, printr-o denumire proprie, parchetul exclusiv competent de a efectua urmărirea penală şi trimiterea în judecată, acesta fiind "Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", ceea ce exclude orice asimilare a acestuia cu un alt parchet. Atunci când Constituţia indică cu litere mari un subiect de drept - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - nu se poate trage concluzia potrivit căreia ne-am afla în faţa unei denumiri generice, aptă să absoarbă în conţinutul său orice parchet organizat pe lângă instanţa supremă, care la rândul ei este unică.
Tocmai de aceea, din interpretarea textului constituţional nu se poate ajunge la ideea că urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor, pentru săvârşirea faptelor de corupţie, pot fi date şi în competenţa altui parchet decât Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea mai constată că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Constituţie stabilesc competenţa de urmărire penală ce îi revine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie după calitatea persoanei, şi anume de senator şi de deputat, iar dispoziţiile criticate stabilesc competenţa după materie a Parchetului Naţional Anticorupţie de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încălcând Constituţia şi deturnând natura competenţei stabilite la nivel constituţional.
Curtea mai reţine că stabilirea competenţei exclusive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a efectua urmărirea penală şi a dispune trimiterea în judecată în cazul infracţiunilor săvârşite de deputaţi sau senatori, fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate de aceştia în exercitarea mandatului, nu are semnificaţia absolvirii de răspundere penală. Prevederea constituţională instituie măsuri de protecţie faţă de eventuale abuzuri, şicane sau constrângeri la care ar putea fi expuşi parlamentarii la niveluri inferioare de instrumentare a cauzelor penale. Pe de altă parte, s-a urmărit ca cercetarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor să se facă de cea mai înaltă autoritate judiciară, cu atribuţii de conducere şi supraveghere a urmăririi penale. Or, această autoritate este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărui conducător coordonează şi activitatea Parchetului Naţional Anticorupţie.
Având în vedere aceste considerente, dispoziţiile art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1), art. 72 alin. (2), art. 146 lit. a) şi ale art. 147 alin. (2) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi ale art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constată că prevederile art. I pct. 2 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, prin care se stabileşte că sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, comise de către deputaţi şi senatori, sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului, primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 5 mai 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokâr Gâbor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi 'aderban Viorel Stănoiu, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Prim-magistrat asistent,
Claudia Miu
OPINIE SEPARATĂ
Nu ne însuşim soluţia adoptată cu majoritate de voturi, pentru următoarele motive:
1. Sub titulatura de imunitate parlamentară, legiuitorul constituant a prevăzut, între altele, în art. 72 alin. (2) din Constituţia României, competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de judecată penală a deputaţilor şi senatorilor şi, corelativ, competenţa Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a efectua urmărirea şi trimiterea în judecată a acestora.
Caracterul protector al acestor dispoziţii constituţionale prin care se stabileşte competenţa de judecată a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se relevă în aceea că parlamentarul trimis în judecată penală este scos de sub jurisdicţia instanţei căreia i-ar reveni competenţa potrivit regulilor generale - fiind apărat, astfel, de presiunile şi vrăjmăşiile locale - şi i se dă posibilitatea de a fi judecat de magistraţii de la instanţa aflată în vârful piramidei sistemului judiciar, care, în virtutea acestei poziţii, prezintă cele mai puternice garanţii de independenţă şi imparţialitate. Tot astfel, stabilirea competenţei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de urmărire şi trimitere în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor constituie o măsură de protecţie împotriva eventualelor abuzuri sau şicane de ordin judiciar, ţinând seama de locul parchetului menţionat în sistemul judiciar. 'adi în acest caz, ca şi în cazul instituirii competenţei de judecată în sarcina judecătorilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul constituant a avut în vedere ca atribuţia de urmărire şi de trimitere în judecată a deputaţilor şi senatorilor să se exercite de magistraţii dintr-un parchet care, funcţionând pe lângă cea mai înaltă instanţă de judecată a ţării, să prezinte, ca şi magistraţii acestei instanţe, garanţii maxime de independenţă şi de imparţialitate.
2. Autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale atacate contravin Constituţiei, având în vedere că identitatea Parchetului Naţional Anticorupţie - căruia, prin aceste dispoziţii legale, i se stabileşte competenţa de urmărire şi trimitere în judecată a deputaţilor şi senatorilor pentru infracţiuni de corupţie - este diferită de cea a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, abilitat prin art. 72 alin. (2) din Constituţie să efectueze urmărirea penală a deputaţilor şi senatorilor şi să dispună trimiterea acestora în judecată.
Această susţinere nu poate fi primită, luând în considerare statutul constituţional al Ministerului Public - reglementat prin art. 131 şi art. 132 din Legea fundamentală - şi sistemul de organizare a parchetelor, reglementat prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu modificările şi completările ulterioare.
3. Potrivit art. 131 alin. (2) şi alin. (3) din Constituţia României, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, organizaţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti.
Limitându-se să consacre organizarea Ministerului Public în concordanţă cu concepţia general admisă asupra naturii juridice a acestei instituţii - aceea de magistratură organizată pe lângă instanţele judecătoreşti - Constituţia nu nominalizează parchetele şi nu instituie obligativitatea înfiinţării câte unui parchet pe lângă fiecare instanţă judecătorească şi nici interdicţia ca pe lângă aceeaşi instanţă de judecată să funcţioneze mai multe parchete.
Astfel, în funcţie de necesităţile apărării sociale, legiuitorul este liber să înfiinţeze parchete numai pe lângă anumite instanţe de judecată - precedentul istoric îl constituie sistemul judiciar care a funcţionat până în 1948, în care parchetele erau organizate numai pe lângă tribunale, curţi de apel şi Curtea de Casaţie, dar nu şi pe lângă judecătorii - după cum are libertatea de a înfiinţa pe lângă aceeaşi instanţă două sau mai multe parchete specializate, de exemplu pentru combaterea infracţiunilor de corupţie sau pentru combaterea criminalităţii organizate.
În considerarea acestei libertăţi constituţionale de reglementare şi ţinându-se seama de imperativul combaterii fenomenului corupţiei - fenomen în creştere evidentă şi de neacceptat - prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, modificată şi completată ulterior, a fost înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea corupţiei.
Acest parchet a fost ataşat încă prin textul iniţial al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în mod implicit, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căci prin art. 1 alin. (3) din ordonanţă s-a precizat că este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie este asimilat adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ataşarea parchetului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost precizată explicit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 26/2004, în sensul că Parchetul Naţional Anticorupţie "funcţionează pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie". Precizarea era necesară pentru evitarea oricărei alte interpretări, în condiţiile în care prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei, art. 130 (devenit după republicare art. 131) a fost completat cu un alineat nou (3), prin care se statuează că "parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată".
De asemenea, prin art. 76 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară s-a prevăzut că Parchetul Naţional Anticorupţie funcţionează ca "parchet pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".
4. Libertatea legiuitorului de a institui mai multe parchete pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă şi din faptul că, în timp de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nominalizată expres în art. 126 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din Constituţie, privind instanţele judecătoreşti - consacrându-se, deci, statut constituţional de unicitate acestei instanţe - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu i se atribuie, în secţiunea privind Ministerul Public, un asemenea statut.
5. În raport cu conţinutul dispoziţiilor art. 131 alin. (3) din Constituţie, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi caracterizat ca unul dintre parchetele care "funcţionează pe lângă instanţele de judecată", iar nominalizarea acestui parchet în art. 72 alin. (2) nu poate fi înţeleasă decât ca o identificare generică.
Raţiunea acestei identificări este, pe de o parte, aceea de a se stabili competenţa exclusivă a procurorului de a efectua urmărirea penală a deputaţilor şi senatorilor şi de a se exclude posibilitatea ca aceasta să se efectueze după normele de procedură penală comune, de către organele de cercetare penală, iar pe de altă parte, pentru a se exclude posibilitatea judecării parlamentarilor pe calea acţiunii directe formulate în faţa instanţei.
În sensul celor arătate este de reţinut şi faptul că norma constituţională din art. 72 alin. (2) este situată în Constituţia României în secţiunea a 2-a, intitulată "Statutul deputaţilor şi senatorilor", din capitolul I "Parlamentul" al titlului III, având prin natura sa funcţia de a defini una dintre condiţiile de tragere la răspundere juridică a membrilor Parlamentului, iar nu rolul de a stabili organizarea şi funcţionarea Ministerului Public. Principiile fondatoare ale Ministerului Public sunt prevăzute, aşa cum s-a arătat, în art. 131 şi art. 132, situate în cap. VI "Autoritatea judecătorească", din titlul III al Constituţiei.
Interpretarea sistematică a Constituţiei conduce, aşadar, la concluzia că nominalizarea prevăzută de art. 72 alin. (2) din Constituţie nu exclude posibilitatea ca urmărirea penală şi trimiterea în judecată a deputaţilor şi senatorilor pentru infracţiuni de corupţie să se efectueze de către Parchetul Naţional Anticorupţie care, şi acesta este, în termenii Ordonanţei de urgenţă nr. 43/2002 şi ai Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, un "parchet pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".
6. Prevederile art. 72 alin. (2) din Constituţie, în conformitate cu care urmărirea şi trimiterea în judecată a deputaţilor şi senatorilor se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost adoptate prin legea de revizuire a Constituţiei.
Având în vedere că la data când a fost revizuită Legea fundamentală, Parchetul Naţional Anticorupţie exista şi funcţiona, că raţiunea existenţei acestei instituţii era aceea de a descuraja fenomenul corupţiei la nivel înalt şi că obiectivul principal al revizuirii l-a constituit crearea cadrului constituţional de aderare a României la Uniunea Europeană - iar eradicarea corupţiei la nivelul celor mai înalte autorităţi ale statului era şi atunci, cum este şi în prezent, una dintre condiţiile de bază ale primirii României în organizaţia amintită - considerăm că este cu totul de neacceptat teza că legiuitorul constituant a urmărit înlăturarea din competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie a cercetării infracţiunilor de corupţie comise de deputaţi şi senatori. De altfel, pentru atingerea unui asemenea scop nu era necesară revizuirea Constituţiei, fiind suficientă modificarea în sensul dorit a legii organice a Parchetului Naţional Anticorupţie, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
7. Instituirea competenţei Parchetului Naţional Anticorupţie de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunilor de corupţie comise de deputaţi şi senatori şi de a dispune trimiterea acestora în judecată pentru infracţiunile comise, corespunde întru totul cu scopul urmărit de legiuitorul constituant în norma prevăzută de art. 72 alin. (1), privind imunitatea parlamentară, dat fiind că prin poziţia acestui parchet în sistemul judiciar, prin organizare şi prin normele pe care îşi întemeiază activitatea, se asigură cea mai solidă protecţie a parlamentarilor împotriva şicanelor şi abuzurilor de care ar avea a se teme în faza de urmărire a procesului penal sau în situaţia creată prin judecarea lor pe calea acţiunii directe formulate în faţa instanţei de judecată.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţia României, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, iar potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.
Prin normele şi principiile citate, Legea fundamentală defineşte Ministerul Public ca o instituţie independentă de interese partizane şi, deci, la adăpost faţă de imixtiuni de orice natură, iar procurorilor le impune să-şi exercite atribuţiile în mod imparţial şi în limitele legii, sub controlul ierarhic prevăzut de lege, asupra modului în care respectă aceste principii constituţionale.
Deosebit de aceste garanţii de independenţă şi imparţialitate, comune tuturor procurorilor din sistemul judiciar, procurorii din Parchetul Naţional Anticorupţie prezintă garanţiile generate de poziţia în care se află instituţia lor, care funcţionează pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi sunt coordonaţi direct de către procurorul general al parchetului din vârful ierarhiei Ministerului Public. Existenţa garanţiilor maxime de imparţialitate şi independenţă în persoana procurorilor care compun Parchetul Naţional Anticorupţie explică şi faptul că acestora li s-a stabilit prin lege competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală şi trimiterea în judecată pentru infracţiuni de corupţie, în cazul altor înalţi demnitari şi funcţionari ai statului, enumeraţi în art. 13 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, între care, "...membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale, preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, consilierii de stat ai primului-ministru...".
Pentru toate aceste considerente, apreciem că nu se poate admite susţinerea autorilor sesizării, în sensul că prin dispoziţiile legale atacate de aceştia s-ar încălca normele privind imunitatea parlamentară, prevăzute în art. 72 alin. (2) din Constituţia României.
În consecinţă, opinăm că prevederile art. I pct. 2 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie sunt constituţionale.
Judecător,
Nicolae Cochinescu
Judecător,
Constantin Doldur
____________