DECIZIA nr. 117 din 14 martie 2018referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 453 din 31 mai 2018

    Valer Dorneanu

    - președinte

    Marian Enache

    - judecător

    Mircea Ștefan Minea

    - judecător

    Daniel Marius Morar

    - judecător

    Mona-Maria Pivniceru

    - judecător

    Livia Doina Stanciu

    - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu

    - judecător

    Varga Attila

    - judecător

    Irina-Loredana Gulie

    - magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, excepție ridicată de Direcția de Sănătate Publică a județului Brăila în Dosarul nr. 37.894/3/2015 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.925D/2017.2. Dezbaterile au avut loc la data de 27 februarie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea pentru data de 14 martie 2018, dată la care a pronunțat prezenta decizie.
    CURTEA,

    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Decizia civilă nr. 1.994 din 4 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 37.894/3/2015, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Excepția a fost ridicată de Direcția de Sănătate Publică a județului Brăila, într-o cauză având ca obiect anularea unor dispoziții ce priveau transferul la cerere al unui funcționar public.4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că Legea nr. 188/1999 prevede egalitatea de șanse în ocuparea funcțiilor publice, precum și principiul potrivit căruia autoritățile sau instituțiile publice au obligația să identifice și să sprijine inițiativele privind dezvoltarea profesională a funcționarilor publici, cu interzicerea oricărei discriminări între aceștia.5. În ceea ce privește modalitățile de transfer, prevederile art. 90 din același act normativ reglementează transferul în interesul serviciului, art. 90 alin. (1) lit. a), și transferul la cererea funcționarului public, art. 90 alin. (1) lit. b). În ceea ce privește condițiile în care acesta se poate realiza, pentru ambele modalități de transfer, legea prevede că acesta se realizează într-o funcție publică de aceeași categorie, clasă și grad profesional cu funcția publică deținută de funcționarul public sau într-o funcție publică de nivel inferior. Spre deosebire de transferul în interesul serviciului, în cazul transferului la cererea funcționarului public, legea mai prevede o condiție, referitoare la categoriile autorităților publice la care acesta poate opera, și anume numai între autorități sau instituții publice din administrația publică centrală, între autorități administrative autonome ori, după caz, între autorități sau instituții publice din administrația publică locală.6. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că această ultimă condiție referitoare la transferul la cererea funcționarului public, care nu se regăsește între condițiile în care poate opera transferul în interesul serviciului, este discriminatorie și, prin urmare, neconstituțională.7. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că tratamentul juridic diferit, față de transferul în interesul serviciului (care este motivat de nevoia obiectivă a autorității sau instituției publice de a prelua din sistem funcționari publici cu anumite competențe și abilități profesionale dobândite), este justificat pentru a nu perturba activitatea la nivelul fiecărui palier administrativ, cu atât mai mult cu cât transferul la cerere operează prin acordul conducătorului autorității sau instituției publice la care se solicită transferul.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prevederile legale criticate nu contravin dispozițiilor art. 16 din Constituție, deoarece cele două modalități de transfer se referă la două situații juridice distincte, care justifică o reglementare juridică diferită, în raport cu scopul și finalitatea reglementării. Se mai consideră că transferul în interesul serviciului se face, după cum însăși denumirea o sugerează, în interesul instituției sau autorității publice respective, fiind normal a nu se limita categoria de autorități publice între care operează transferul. Motivul transferului în interesul serviciului constă în nevoia obiectivă a instituției de a prelua un funcționar public cu anumite competențe profesionale. În cazul transferului la cerere, apare ca firească această condiție, pentru a preîntâmpina perturbarea activității fiecărui palier administrativ. Nu sunt încălcate nici dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la muncă, având în vedere faptul că alegerea unei profesii, meserii, ocupații, precum și a locului de muncă sunt libere, dar exercitarea lor se face în condițiile și cu limitele prevăzute de lege. În cazul supus analizei, Legea nr. 188/1999 este o lege organică, așa cum prevede art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, condiția impusă de textul de lege fiind justificată de buna funcționare a fiecărei categorii de instituții și autorități publice. Nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 53 din Constituție, deoarece textul criticat nu limitează exercițiul unor drepturi sau libertăți, ci reglementează condițiile de exercitare a transferului la cerere a funcționarului public.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,

    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:11. Curtea Constituțională a fost sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, potrivit cărora: „(5) Transferul la cerere se face într-o funcție publică de aceeași categorie, clasă și grad profesional sau într-o funcție publică de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a funcționarului public de către conducătorul autorității sau instituției publice la care se solicită transferul. În acest caz, transferul poate avea loc numai între autorități sau instituții publice din administrația publică centrală, între autorități administrative autonome ori, după caz, între autorități sau instituții publice din administrația publică locală.“13. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă și art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autoarea acesteia critică modalitatea de realizare a transferului la cererea funcționarului public, arătând că acesta este discriminatorie față de transferul în interesul serviciului, din perspectiva condiției suplimentare reglementate în ceea ce privește transferul la cerere, și anume ca acesta să se realizeze pe același palier al administrației publice, respectiv între autorități publice centrale, între autorități publice locale sau între autorități administrative autonome.15. Analizând aceste susțineri, Curtea reține că, în acord cu dispozițiile art. 87 din lege, transferul este una dintre metodele de realizare a mobilității funcționarilor publici, prin modificarea raporturilor de serviciu, în scopul eficientizării activității autorităților și instituțiilor publice (în cazul transferului în interesul serviciului), respectiv, în interesul funcționarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcția publică (în cazul transferului la cerere). În ceea ce privește regimul juridic al celor două modalități de transfer, în ambele cazuri trebuie îndeplinite, de către funcționarul public supus transferului, condițiile necesare, prevăzute în fișa postului [art. 90 alin. (2) din Legea nr. 188/1999], iar funcția publică pentru care se realizează transferul să fie de aceeași categorie, clasă și grad profesional sau o funcție publică de nivel inferior [art. 90 alin. (3) și (4) din Legea nr. 188/1999]. Diferența între cele două modalități de transfer este dată de cerința ca, în cazul transferului la cererea funcționarului public, acesta să opereze între autorități de aceeași categorie (centrale, autonome sau locale), cuprinsă în teza finală a textului de lege criticat, condiție care este reglementată și pentru categoria funcționarilor de conducere [art. 90 alin. (6)], al înalților funcționari publici [art. 90 alin. (8)], cât și pentru personalul contractual din cadrul autorităților sau instituțiilor publice [art. 90 alin. (9) din același act normativ]. Prin urmare, diferența esențială între transferul la cererea funcționarului public și transferul în interesul serviciului este aceea că, în ultimul caz, acesta se poate realiza dintr-o funcție publică aparținând unei autorități locale pe aceeași funcție a unei autorități centrale, în vreme ce, în cazul transferului la cerere, cele două funcții trebuie să aparțină autorităților sau instituțiilor publice de aflate la același nivel al palierului administrativ.16. Cu privire la invocarea încălcării dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, principiul egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).17. Aplicând aceste considerente de principiu la speța de față, având în vedere faptul că, sub aspectul tipului de transfer aplicabil raporturilor de serviciu, funcționarii publici transferați în interesul serviciului nu sunt în aceeași situație juridică cu cei care au inițiativa transferului, în cazul ultimei ipoteze (a transferului la cerere), Curtea reține că tratamentul juridic aplicabil celor două tipuri de transfer poate fi diferit, în funcție de opțiunea legiuitorului. Astfel, în această situație, legiuitorul a dat prevalență interesului public generat de exigențele de competență profesională, necesară în cadrul diverselor paliere ale autorităților sau instituțiilor publice, reprezentat de nevoia imediată și stringentă de a răspunde unei situații excepționale, apărută în realizarea unui serviciu public, față de interesul personal al funcționarului public, referitor la dezvoltarea carierei profesionale.18. Așadar, Curtea reține că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate privind încălcarea principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale sau a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).19. De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu orice diferență de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispozițiilor convenționale relative la interzicerea discriminării. În acest sens, Curtea europeană a reținut că prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu interzic unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta „inegalitățile de fapt“ dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă și în ce măsură diferențele în situații similare justifică un tratament diferit (a se vedea hotărârile din 16 noiembrie 2004 și din 12 aprilie 2006, pronunțate în cauzele Ünal Tekeli împotriva Turciei, paragraful 49 și, respectiv, Stec și alții împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 și 52).20. Pentru aceleași considerente, în prezenta cauză nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă. De asemenea, prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente în cauză.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Direcția de Sănătate Publică a județului Brăila în Dosarul nr. 37.894/3/2015 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă și general obligatorie.
    Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunțată în ședința din data de 14 martie 2018.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. Valer Dorneanu
    Magistrat-asistent,
    Irina-Loredana Gulie

    -----