HOTĂRÂRE din 23 februarie 2006în Cauza Stere şi alţii împotriva României
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 600 din 30 august 2007
(Cererea nr. 25.632/02)StrasbourgÎn Cauza Stere şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, M.E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 2 februarie 2006,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25.632/02) îndreptată împotriva României, prin care 3 cetăţeni ai acestui stat, domnii Mihail Stere, Romeo Stoica şi Emil Marin Enache (reclamanţii) au sesizat Curtea la data de 21 iunie 2002, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii, cărora li s-a acordat beneficiul asistenţei judiciare, au fost reprezentaţi de către doamna Adnana Călugăr, avocat în Alba Iulia. Guvernul României (Guvernul) a fost reprezentant de agentul său, doamna R. Rizoiu, ulterior de doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 14 decembrie 2004, Curtea (Secţia a III-a) a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 alin. 3, aceasta a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.ÎN FAPTI. Împrejurările cauzei4. Reclamanţii s-au născut în anii 1960, 1956 şi, respectiv, 1948 şi locuiesc în Alba Iulia.5. În cadrul restructurării armatei, începută în 1995, au fost adoptate mai multe măsuri legislative pentru a încuraja cadrele militare să ceară trecerea în rezervă şi, prin urmare, să se pensioneze anticipat.6. În afara pensiei, art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 (Ordonanţa nr. 7/1998) acordă celor interesaţi o "plată compensatorie" neimpozabilă, calculată pe baza soldei lunare brute. Art. 31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999 (Legea nr. 138/1999) le acordă, de asemenea, dreptul la un "ajutor" neimpozabil şi calculat şi el în funcţie de solda lunară brută. Modul de calcul al acestor ajutoare a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136/2000 (Ordonanţa nr. 136/2000), care stabileşte ca bază de calcul valoarea soldei lunare nete.7. La cererea lor, reclamanţii au fost trecuţi în rezervă şi li s-a acordat pensionarea anticipată (la 31 martie 2000 pentru primul şi al treilea şi la 31 mai 2000 pentru cel de-al doilea) şi dreptul la pensie şi la alocaţiile menţionate mai sus. Or, în momentul plăţii acestor sume, Ministerul Apărării a dedus din acestea valoarea impozitului pe venit, calculat conform dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999 referitoare la impozitul pe venit (Ordonanţa nr. 73/1999), privându-l astfel pe primul reclamant de suma de 85.804.572 lei (ROL), pe cel de-al doilea de suma de 77.945.656 lei (ROL), iar pe cel de-al treilea de 59.605.499 lei (ROL).8. Printr-o acţiune îndreptată împotriva Ministerului Apărării, reclamanţii au cerut restituirea acestor sume, pe care ei le considerau ca fiind reţinute pe nedrept, din moment ce Ordonanţa nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1999 scuteau aceste alocaţii de impozit. Ministerul Apărării a contestat această cerere, argumentând că impozitarea respectivă era conformă cu Ordonanţa nr. 73/1999.9. Prin Sentinţa din 11 ianuarie 2001, Judecătoria Alba Iulia a admis acţiunea reclamanţilor şi a condamnat Ministerul Apărării la restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit. Instanţa a apreciat că la data pensionării lor, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 136/2000, reclamanţii dobândiseră dreptul de a primi alocaţii neimpozabile, calculate pe baza soldei lor lunare brute. În plus, instanţa a observat că art. 5 din Ordonanţa nr. 73/1999 precizează că ajutoarele sunt şi ele neimpozabile.10. Ministerul Apărării a introdus recurs, susţinând că scutirea de impozit referitoare la plata compensatorie prevăzută la art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998 fusese abrogată în mod expres prin art. 86 din Ordonanţa nr. 73/1999, care a anulat, în mod implicit, şi scutirea privind alocaţia de sprijin prevăzută la art. 31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999.11. Prin Decizia definitivă din 27 martie 2001, Tribunalul Alba a confirmat temeinicia sentinţei, expunându-şi motivele după cum urmează:"Chiar dacă, fără temei, s-ar reţine că ar fi fost abrogate prevederile art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998, rămân, ca temei de drept, prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999, care, de asemenea, prevăd neimpozitarea şi plata în raport de solda lunară brută; cu privire la acesta, în mod nejustificat, recurentul apreciază că ar fi fost implicit abrogat întrucât nu există nicio raţiune pentru această apreciere, Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 fiind ulterioară Legii nr. 138/1999, astfel că legiuitorul ar fi urmărit abrogarea şi a art. 31 alin. 1 din această lege, nimic nu l-ar fi împiedicat să o facă expres, aşa cum a prevăzut expres celelalte acte normative enumerate la art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr. 138/1999; (...) de asemenea, o ordonanţă a guvernului nu poate abroga o lege, fiind act normativ de grad inferior.Pe de altă parte, în mod greşit recurentul a susţinut că Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit este lege specială în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1999; această ordonanţă este reglementarea-cadru în materie de impozitare - şi deci specială în raport cu dreptul comun al muncii, dar, în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1999, care reglementează drepturile unei categorii speciale de salariaţi în privinţa impozitării, Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 constituie drept comun în materie de impozitare, de la care se derogă prin reglementările speciale pentru cadrele militare, reglementări constituite de Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1998.În altă ordine de idei, art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 prevede că ajutoarele şi plăţile compensatorii de natura celor care fac obiectul prezentului litigiu sunt scutite de impozit pe venit, deci nici ulterior intenţia legiuitorului n-a fost impozitarea.Faptul că în Legea nr. 136/2000 se face referire la solda netă nu are relevanţă în cazul petenţilor, care au fost astfel disponibilizaţi înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, care nu poate avea efecte ex tunc. (...) Eventuala discriminare [între, pe de o parte, militarii care au trecut în rezervă după intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 136/2000 şi ale căror alocaţii au fost calculate prin raportare la solda lunară netă şi, pe de altă parte, cei care au trecut în rezervă anterior acestei date şi cărora li s-au acordat alocaţii calculate prin raportare la solda lunară brută] la care face referire recurentul nu este o chestiune la latitudinea unităţii care disponibilizează sau a instanţei, ci la latitudinea legiuitorului, care trebuie să o aibă în vedere în procesul de legiferare şi să-i găsească soluţionarea adecvată printr-o reglementare precisă şi expresă. Astfel, nici unitatea recurentă, nici instanţa judecătorească nu se poate substitui legiuitorului, uniformizând reglementări legale diferite, intrate în vigoare la date diferite şi asupra aceluiaşi gen de situaţii dar născute, modificate sau stinse sub imperiul unor legi diferite."12. Instanţa a apreciat, de asemenea, că cele două alocaţii în discuţie nu puteau fi considerate drept "salariu" sau "venit asimilat salariului", în sensul art. 22 şi 23 din Ordonanţa nr. 73/1999, cu atât mai mult cu cât ele nu figurau printre veniturile impozabile menţionate la art. 4 din această ordonanţă.În fine, instanţa a confirmat practica instanţelor în litigii similare, practică ce era favorabilă cererilor fostelor cadre militare.13. Având în vedere că Sentinţa din 11 ianuarie 2001 a intrat în puterea lucrului judecat şi a fost învestită cu formulă executorie, reclamanţii au încasat la o dată neprecizată sumele ce făcuseră obiectul litigiului.14. La data de 11 septembrie 2001, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva Sentinţei Judecătoriei Alba Iulia din 11 ianuarie 2001 şi a Deciziei Tribunalului Alba din 27 martie 2001.15. Acesta a apreciat că, în interpretarea legislaţiei interne, cele două instanţe au comis erori grave de drept, ajungând la o soluţionare greşită a litigiului. El a argumentat că art. 86 din Ordonanţa nr. 73/1999 abrogase prevederile art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998 şi pe cele ale art. 31 din Legea nr. 138/1999 şi a adăugat că, în baza art. 4 şi 23 ale Ordonanţei nr. 73/1999, alocaţiile şi celelalte drepturi de care au beneficiat cadrele militare erau asimilate salariilor şi erau, din acel moment, supuse impunerii prevăzute de această ordonanţă.16. Reclamanţii au cerut respingerea recursului în anulare, contestând argumentarea procurorului general referitoare la abrogarea articolelor mai sus menţionate şi la asimilarea alocaţiilor cu salariile. Aceştia au argumentat că în orice caz şi presupunând că alocaţiile puteau fi asimilate salariilor, ele nu ar fi trebuit să fie supuse impozitului, art. 6 lit. f) din Ordonanţa nr. 73/1999 scutind de impozit alocaţiile calculate pe baza soldei lunare nete. Or, conform art. 24 alin. 2 din această ordonanţă, venitul net nu era venitul brut după deducerea impozitului, ci venitul brut minus cotizaţiile sociale. De aceea, ei au estimat că Ministerul Apărării le supusese pe nedrept alocaţiile impozitului.17. Prin Decizia din 30 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat hotărârile criticate şi a dispus rambursarea sumelor pe care Ministerul Apărării le-a plătit reclamanţilor în baza acestor hotărâri. Pasajul pertinent din decizie este redactat astfel:"Deşi este real că potrivit art. 31 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, cu drept de pensie, cadrele militare beneficiază de un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută, acest text trebuie raportat la dispoziţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit şi, respectiv, la Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999, care, deşi confirmă neimpozitarea veniturilor provenite din ajutoare, precizează totodată ce venituri fac parte din atare categorie, excluzându-le pe cele de natură salarială.Or, faţă de împrejurarea că însăşi Legea nr. 138/1999 se referă la şcolarizarea personalului militar şi la drepturile derivate ale acestuia din calitatea de salariat apare cu evidenţă că veniturile acordate militarilor la trecerea în rezervă sau direct în retragere cu titlu de ajutoare, în condiţiile art. 31 din lege, decurg din statutul lor de salariaţi şi prin urmare sunt supuse impozitării în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit.Că este aşa o confirmă şi Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999 care, referindu-se la art. 5 din ordonanţă, individualizează categoriile de venituri care nu sunt impozabile şi nu se impozitează, între care şi ajutoarele.Din enumerarea făcută de text rezultă că ajutoarele neimpozabile vizează exclusiv forme de sprijin cu destinaţie specială, cum ar fi ajutoarele soţiilor care satisfac serviciul militar obligatoriu; ajutorul social acordat potrivit legii; ajutorul de urgenţă acordat de Guvern şi de primari în situaţii de necesitate; ajutorul de înmormântare şi altele.Textul menţionat nu face nicio referire la ajutoarele pentru trecerea în rezervă acordate cadrelor militare în raport cu solda lunară brută.Prin urmare, aceste ajutoare fiind de natură salarială şi având ca bază de calcul solda lunară brută urmează a fi impozitate ca orice venit brut.De altfel, în art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 se statuează expres că se abrogă orice dispoziţii contrare menţionatei ordonanţe, ceea ce confirmă odată în plus intenţia legiuitorului de a impozita aceste categorii de ajutoare.În ceea ce priveşte plăţile compensatorii acordate reclamanţilor potrivit art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 calculate tot în raport de solda brută şi neimpozitate, art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit statuează expres abrogarea acestui text cu privire la neimpozitarea respectivelor venituri şi prin urmare reclamanţii datorează impozite şi pentru aceste sume.Pe de altă parte, este de evidenţiat şi faptul că în art. 6 lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, care enumeră veniturile scutite de impozitul pe venit, figurează doar plăţile compensatorii şi ajutoarele calculate în baza soldei lunare nete. Or, în speţă, plăţile compensatorii şi ajutoarele acordate reclamanţilor s-au acordat în raport de solda lunară brută şi prin urmare şi din această perspectivă atari venituri erau impozabile."18. Deoarece autorităţile nu au introdus nicio cerere de executare silită a deciziei Curţii Supreme de Justiţie, reclamanţii nu au restituit până în prezent sumele litigioase.II. Dreptul intern pertinentA. Codul de procedură civilă19. Art. 330 din Codul de procedură civilă prevedea:"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti,2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este în mod vădit netemeinică."Acest articol a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.B. Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naţionale20. Prevederile pertinente sunt următoarele:"Articolul 6În perioada de restructurare a armatei, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii [cu o vechime în serviciu de minimum 20 de ani] pot cere trecerea în rezervă, cu drept de pensie, înainte de împlinirea vârstei prevăzute de lege (...).""Articolul 7Cadrele militare trecute în rezervă cu drept de pensie (...) beneficiază, pentru activitatea depusă în armată, de ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare cu privire la salarizarea personalului armatei. În plus, pentru fiecare an rezultat ca diferenţă între vârsta de 55 de ani şi vârsta pe care o au la data trecerii în rezervă se acordă o plată compensatorie neimpozabilă, egală cu două solde lunare brute din ultima lună de activitate.""Articolul 8Cadrele militare cu o vechime în serviciu mai mică de 20 de ani pot trece în rezervă, la cerere, sau pot fi trecute în rezervă de către Ministerul Apărării Naţionale (...), beneficiind de o plată compensatorie neimpozabilă, corespunzătoare vechimii în serviciu şi ultimei lor solde lunare brute."C. Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar şi ale funcţionarilor civili din armată21. Art. 31 din Legea nr. 138/1999 prevede următoarele:"La trecerea în rezervă sau direct în retragere, cu drept de pensie, cadrele militare (...) beneficiază de un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută avută în luna schimbării poziţiei de activitate şi de vechimea lor (...).Cadrele militare în activitate trecute în rezervă, cu drept de pensie de serviciu, înainte de împlinirea vârstei prevăzute de reglementările în vigoare, mai beneficiază, pentru fiecare an rămas până la limita de vârstă, de un ajutor egal cu două solde lunare brute neimpozabile.Prevederile alin. (2) nu se aplică cadrelor care beneficiază de plăţile compensatorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998."D. Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit (intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2000)22. Prevederile pertinente sunt următoarele:"Articolul 4Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt: venituri din activităţi independente; venituri din salarii; venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri din dividende şi dobânzi; alte venituri.""Articolul 5Nu sunt venituri impozabile şi nu se impozitează, potrivit prezentei ordonanţe, următoarele: a) ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice, precum şi cele de aceeaşi natură primite de la terţe persoane (...).""Articolul 6 F)Sunt venituri scutite de impozit pe venit: (...) sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza soldelor lunare nete, acordate cadrelor militare trecute în rezervă ca urmare a nevoilor de reducere şi de restructurare, precum şi ajutoarele stabilite în raport cu solda lunară netă, acordate acestora la trecerea în rezervă sau direct în retragere cu drept de pensie sau pentru cele care nu îndeplinesc condiţiile de pensie.""Articolul 22Sunt considerate venituri din salarii, denumite în continuare salarii, toate veniturile în bani şi/sau în natură, obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă (...)""Articolul 23 b)Sunt asimilate salariilor în vederea impunerii: (...) drepturile de soldă lunară, indemnizaţii, prime, premii, sporuri şi alte drepturi ale cadrelor militare, acordate potrivit legii.""Articolul 24Alin. 2Venitul net din salarii se determină prin deducerea din venitul brut, determinat potrivit prevederilor alin. (1), a următoarelor cheltuieli, după caz: a) contribuţiile reţinute, potrivit legii, pentru pensia suplimentară, pentru protecţia socială a şomerilor şi pentru asigurările sociale de sănătate; b) o cotă de 15% din deducerea personală de bază, acordată cu titlu de cheltuieli profesionale (...).""Articolul 86Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă (...) prevederile articolelor 7 şi 8 alin. 1 din Ordonanţa nr. 7/1998 (...) cu privire la neimpozitarea sumelor primite sub formă de plăţi compensatorii, precum şi orice alte dispoziţii contrare."E. Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 5 ianuarie 2000) privind aplicarea Ordonanţei nr. 73/199923. Hotărârea respectivă prevede următoarele:"Nu sunt venituri impozabile şi nu se impozitează, potrivit prezentei ordonanţe [în sensul articolului 5 a) din Ordonanţa nr. 73/1999]: (...) ajutoarele care se acordă soţiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, ajutorul social, ajutorul de urgenţă acordat de Guvern şi de primari în situaţii de necesitate, ajutorul de şomaj, ajutorul de integrare profesională, ajutorul de înmormântare, ajutoarele umanitare, medicale şi sociale (...)."F. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind modul de calcul al plăţilor compensatorii şi al ajutoarelor acordate cadrelor militare24. Prevederile pertinente sunt următoarele:"Articolul 1Valoarea plăţii compensatorii prevăzute de articolele 7, 8 şi 11 din Ordonanţa nr. 7/1998 (...) şi cea a ajutorului prevăzut de articolele 31 şi 32 alin. 1 din Legea nr. 138/1999 sunt calculate pe baza soldei lunare nete.""Articolul 2Valoarea soldei lunare nete corespunde valorii soldei lunare brute din ultima lună de activitate, mai puţin valoarea impozitului lunar legal.Valoarea impozitului lunar este cea prevăzută de Ordonanţa nr. 73/1999 privind impozitul pe venit."ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenţie25. Reclamanţii se plâng de lipsa de independenţă şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie şi pretind că recursul în anulare formulat de procurorul general a fost admis din cauza presiunii exercitate de către Ministerul Finanţelor şi de către Ministerul Apărării. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (...)"26. Guvernul pledează pentru inaplicabilitatea art. 6 în cazul procedurii litigioase datorită faptului că aceasta are un caracter fiscal (Ferrazzini împotriva Italiei [MC], nr. 44.759/98, §§ 21-30, CEDO 2001-VII).27. Reclamanţii nu au depus observaţii asupra acestei chestiuni.28. Curtea reaminteşte faptul că, într-adevăr, contenciosul fiscal iese din sfera drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce priveşte situaţia contribuabililor (Ferrazzini, citată mai sus, §§ 29-31).29. În cauză, Curtea constată că, deşi litigiul a fost adus în faţa instanţelor civile, acesta se referea la supunerea la impozitul pe venit a ajutoarelor acordate reclamanţilor. Aşadar, era vorba de datorii fiscale contestate de către reclamanţi.30. Astfel, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că obiectul litigiului ţinea în principal de dreptul public, mai exact de contenciosul fiscal (vezi, mutatis mutandis, Cabinet Diot şi S.A. Gras Savoye împotriva Franţei (dec.), nr. 49.217/99 şi 49.218/99, 3 septembrie 2002).31. În plus, Curtea nu distinge în procedura în cauză nicio "nuanţă penală" (vezi, a contrario, Bendenoun împotriva Franţei, Hotărârea din 24 februarie 1994, seria A nr. 284, p. 20, § 47).32. Prin urmare, art. 6 § 1 din Convenţie nu este aplicabil în cauză.33. Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. 3, şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 4.II. Asupra pretinsei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 134. Reclamanţii se plâng de o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza obligaţiei de a restitui sumele încasate în baza unei decizii care se bucura de autoritate de lucru judecat. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii35. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Ea relevă, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului36. Guvernul recunoaşte că, în baza Hotărârii definitive a Tribunalului Alba din 27 martie 2001, reclamanţii beneficiau de o creanţă împotriva statului şi că anularea acesteia de Curtea Supremă de Justiţie constituie o ingerinţă în dreptul lor la respectarea bunurilor.37. El apreciază că această ingerinţă corespunde reglementării utilizării bunurilor pentru a asigura plata impozitelor, că ea ţine, aşadar, de cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că este compatibilă cu acest articol, având în vedere că este legală şi proporţională cu scopul legitim urmărit.38. În ceea ce priveşte respectarea principiului legalităţii, Guvernul consideră că ingerinţa se bazează pe dispoziţiile Ordonanţei nr. 73/1999, astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea Supremă de Justiţie în exercitarea dreptului său de apreciere şi aplicare a dreptului intern.39. În ceea ce priveşte "justul echilibru" ce trebuie păstrat între cerinţele interesului general şi apărarea drepturilor fundamentale ale reclamanţilor, Guvernul pretinde că obligaţia de a plăti retroactiv un impozit în baza unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, care nu este interzisă ca atare prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Di Belmonte (nr. 2) împotriva Italiei (dec.), nr. 72.665/01, 3 iunie 2004, şi M.A. şi alţii împotriva Finlandei (dec.), nr. 27.793/95, 10 iunie 2003).40. Guvernul consideră, de asemenea, că obligaţia de a plăti un impozit ce corespunde unui procent de circa 40% din suma ajutoarelor nu constituie, în circumstanţele cauzei, o sarcină excesivă pentru reclamanţi. În această privinţă, el a arătat că aceste ajutoare nu reprezentau niciun mod de remuneraţie a muncii depuse de către reclamanţi şi niciun drept ce decurgea din regimul de asigurare socială, ci un ajutor gratuit din partea statului, care viza încurajarea cadrelor militare să se pensioneze anticipat şi facilitarea reîntoarcerii lor la viaţa civilă.41. În opinia reclamanţilor, Curtea Supremă de Justiţie a interpretat în mod eronat prevederile Ordonanţei nr. 73/1999 şi, drept urmare, impozitarea ajutoarelor lor nu avea nicio bază legală. Ei susţin în continuare că au fost privaţi de drepturile lor de creanţă, dobândite în mod legal şi definitiv.42. Curtea observă, în primul rând, că nu se contestă faptul că, în baza Deciziei definitive din 27 martie 2001, reclamanţii aveau împotriva statului o creanţă suficient de clar stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel, Ministerul Apărării le-a plătit sumele în discuţie, de care s-au putut bucura până la Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 ianuarie 2002, care a dispus rambursarea lor. Această decizie a constituit, aşadar, o ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor de creanţă şi, prin aceasta, în dreptul lor la respectarea bunurilor.43. În ceea ce priveşte regula aplicabilă în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reaminteşte că acest articol conţine 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor.44. Curtea constată că reclamanţii se plâng de privarea de drepturile lor de creanţă, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1. Este adevărat că o ingerinţă în exercitarea drepturilor de creanţă împotriva statului se poate analiza într-o asemenea privare de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 22, § 34). Totuşi, fiind vorba de un impozit de achitat, demersul cel mai natural constă în examinarea capetelor de cerere din punctul de vedere al utilizării bunurilor în interesul general "pentru a asigura plata impozitelor", care ţine de regula enunţată în cel de-al doilea alineat al art. 1 (Naţional amp; Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 23 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, p. 2.353, § 79).45. Cu toate acestea, cele 3 reguli mai sus menţionate nu sunt "distincte", în sensul că nu au nicio legătură una cu cealaltă: cea de-a doua şi cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor şi, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă (vezi, printre multe altele, Gasus Dosier - und F'f6rdertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46-47, § 55).46. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate şi în primul rând, că o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie să fie legală. Cel de-al doilea alineat recunoaşte dreptul statelor de a reglementa utilizarea bunurilor, adoptând "legi". În exercitarea puterii sale de control, Curtea are competenţa, chiar dacă limitată, de a verifica respectarea dreptului intern (vezi, de exemplu, Hζkansson şi Sturesson împotriva Suediei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).47. În cauză, ea constată că poziţiile părţilor sunt divergente. Guvernul apreciază că prevederile Ordonanţei nr. 73/1999, astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea Supremă de Justiţie, au constituit baza legală a ingerinţei. Cât despre reclamanţi, aceştia pretind că interpretarea făcută de instanţa supremă a fost eronată.48. Curtea observă că reclamanţii au prezentat argumente identice celor formulate în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care le-a înlăturat în Decizia sa din 30 ianuarie 2002. Referitor la acest lucru, Curtea relevă că interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne revine în primul rând autorităţilor interne, în special instanţelor (vezi, mutatis mutandis, Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I).49. Având în vedere decizia Curţii Supreme de Justiţie mai sus menţionată, prin care s-a concluzionat în sensul că prevederile art. 31 din Legea nr. 138/1999 şi ale art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998, referitoare la scutirea de impozit a ajutoarelor în discuţie, erau abrogate, Curtea apreciază că ingerinţa era prevăzută de lege - în speţă Ordonanţa nr. 73/1999 -, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1.50. De asemenea, Curtea trebuie să analizeze dacă s-a menţinut un "just echilibru" între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Preocuparea de a instaura acest echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, inclusiv în cel de-al doilea alineat; în consecinţă, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (vezi Hotărârea Building Societies citată mai sus, § 80).51. Mai mult, pentru a stabili dacă această cerinţă este îndeplinită sau nu, este recunoscut faptul că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere (vezi, printre multe altele, Gasus Dosier, citată mai sus, § 60).52. Drept pentru care, Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamanţii au fost obligaţi la restituirea creanţelor încasate în deplină legalitate în baza unei decizii definitive şi care se bucura de autoritate de lucru judecat.53. În această privinţă, trebuie reamintit faptul că preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenţie (Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V). Ea presupune respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat. Niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii în unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (vezi, de exemplu, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 72, CEDO 2002-VII, şi Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Dacă nu ar fi fost aşa, readucerea în discuţie a hotărârilor definitive ar fi creat un climat general de nesiguranţă juridică, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar şi, prin urmare, în statul de drept.54. Desigur, aplicarea retroactivă a unei legi fiscale nu este interzisă ca atare prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Di Belmonte (nr. 2) şi M.A. şi alţii, citate mai sus). Totuşi, Curtea relevă că în cauză nu este vorba de aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, ci de anularea unei decizii definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care stabilise în favoarea reclamanţilor creanţe împotriva statului.55. Având în vedere faptul că intervenţia procurorului general după terminarea procedurii - la care nu participase - a condus la anularea integrală a acestor creanţe, Curtea apreciază că o încălcare atât de radicală a drepturilor celor interesaţi a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general (vezi, mutatis mutandis, S.A. Dangeville împotriva Franţei, nr. 36.677/97, § 61, CEDO 2002-III, şi Kliafas şi alţii împotriva Greciei, nr. 66.810/01, § 30, 8 iulie 2004).56. În ciuda marii puteri de apreciere de care beneficiază statul în materie fiscală, exercitarea acesteia, în circumstanţele cauzei, a adus prejudicii principiilor siguranţei raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului.57. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.III. Asupra aplicării articolului 41 din Convenţie58. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".A. Prejudiciu59. Reclamanţii solicită 10.000 euro fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-au suportat din cauza încălcării dreptului lor de a li se respecta bunurile.60. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra acestui aspect.61 Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil prin obligarea lor la restituirea sumelor litigioase.62. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând în echitate, conform art. 41, Curtea acordă, cu acest titlu, 1.000 euro fiecărui reclamant.B. Cheltuieli de judecată63. Reclamanţii solicită 1.200 euro cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne.64. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra acestui aspect.65. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În cauză, ţinând seama de faptul că reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile de judecată legate de procedura internă.C. Dobânzi moratorii66. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte: a) ca statul pârât să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 1.000 euro (o mie euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 23 februarie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Preşedinte,Bostjan M. ZupancicGrefier,Vincent Berger--------
| EMITENT |
(Cererea nr. 25.632/02)StrasbourgÎn Cauza Stere şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, M.E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 2 februarie 2006,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25.632/02) îndreptată împotriva României, prin care 3 cetăţeni ai acestui stat, domnii Mihail Stere, Romeo Stoica şi Emil Marin Enache (reclamanţii) au sesizat Curtea la data de 21 iunie 2002, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii, cărora li s-a acordat beneficiul asistenţei judiciare, au fost reprezentaţi de către doamna Adnana Călugăr, avocat în Alba Iulia. Guvernul României (Guvernul) a fost reprezentant de agentul său, doamna R. Rizoiu, ulterior de doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 14 decembrie 2004, Curtea (Secţia a III-a) a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 alin. 3, aceasta a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.ÎN FAPTI. Împrejurările cauzei4. Reclamanţii s-au născut în anii 1960, 1956 şi, respectiv, 1948 şi locuiesc în Alba Iulia.5. În cadrul restructurării armatei, începută în 1995, au fost adoptate mai multe măsuri legislative pentru a încuraja cadrele militare să ceară trecerea în rezervă şi, prin urmare, să se pensioneze anticipat.6. În afara pensiei, art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 (Ordonanţa nr. 7/1998) acordă celor interesaţi o "plată compensatorie" neimpozabilă, calculată pe baza soldei lunare brute. Art. 31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999 (Legea nr. 138/1999) le acordă, de asemenea, dreptul la un "ajutor" neimpozabil şi calculat şi el în funcţie de solda lunară brută. Modul de calcul al acestor ajutoare a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136/2000 (Ordonanţa nr. 136/2000), care stabileşte ca bază de calcul valoarea soldei lunare nete.7. La cererea lor, reclamanţii au fost trecuţi în rezervă şi li s-a acordat pensionarea anticipată (la 31 martie 2000 pentru primul şi al treilea şi la 31 mai 2000 pentru cel de-al doilea) şi dreptul la pensie şi la alocaţiile menţionate mai sus. Or, în momentul plăţii acestor sume, Ministerul Apărării a dedus din acestea valoarea impozitului pe venit, calculat conform dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999 referitoare la impozitul pe venit (Ordonanţa nr. 73/1999), privându-l astfel pe primul reclamant de suma de 85.804.572 lei (ROL), pe cel de-al doilea de suma de 77.945.656 lei (ROL), iar pe cel de-al treilea de 59.605.499 lei (ROL).8. Printr-o acţiune îndreptată împotriva Ministerului Apărării, reclamanţii au cerut restituirea acestor sume, pe care ei le considerau ca fiind reţinute pe nedrept, din moment ce Ordonanţa nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1999 scuteau aceste alocaţii de impozit. Ministerul Apărării a contestat această cerere, argumentând că impozitarea respectivă era conformă cu Ordonanţa nr. 73/1999.9. Prin Sentinţa din 11 ianuarie 2001, Judecătoria Alba Iulia a admis acţiunea reclamanţilor şi a condamnat Ministerul Apărării la restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit. Instanţa a apreciat că la data pensionării lor, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 136/2000, reclamanţii dobândiseră dreptul de a primi alocaţii neimpozabile, calculate pe baza soldei lor lunare brute. În plus, instanţa a observat că art. 5 din Ordonanţa nr. 73/1999 precizează că ajutoarele sunt şi ele neimpozabile.10. Ministerul Apărării a introdus recurs, susţinând că scutirea de impozit referitoare la plata compensatorie prevăzută la art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998 fusese abrogată în mod expres prin art. 86 din Ordonanţa nr. 73/1999, care a anulat, în mod implicit, şi scutirea privind alocaţia de sprijin prevăzută la art. 31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999.11. Prin Decizia definitivă din 27 martie 2001, Tribunalul Alba a confirmat temeinicia sentinţei, expunându-şi motivele după cum urmează:"Chiar dacă, fără temei, s-ar reţine că ar fi fost abrogate prevederile art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998, rămân, ca temei de drept, prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999, care, de asemenea, prevăd neimpozitarea şi plata în raport de solda lunară brută; cu privire la acesta, în mod nejustificat, recurentul apreciază că ar fi fost implicit abrogat întrucât nu există nicio raţiune pentru această apreciere, Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 fiind ulterioară Legii nr. 138/1999, astfel că legiuitorul ar fi urmărit abrogarea şi a art. 31 alin. 1 din această lege, nimic nu l-ar fi împiedicat să o facă expres, aşa cum a prevăzut expres celelalte acte normative enumerate la art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr. 138/1999; (...) de asemenea, o ordonanţă a guvernului nu poate abroga o lege, fiind act normativ de grad inferior.Pe de altă parte, în mod greşit recurentul a susţinut că Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit este lege specială în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1999; această ordonanţă este reglementarea-cadru în materie de impozitare - şi deci specială în raport cu dreptul comun al muncii, dar, în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1999, care reglementează drepturile unei categorii speciale de salariaţi în privinţa impozitării, Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 constituie drept comun în materie de impozitare, de la care se derogă prin reglementările speciale pentru cadrele militare, reglementări constituite de Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1998.În altă ordine de idei, art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 prevede că ajutoarele şi plăţile compensatorii de natura celor care fac obiectul prezentului litigiu sunt scutite de impozit pe venit, deci nici ulterior intenţia legiuitorului n-a fost impozitarea.Faptul că în Legea nr. 136/2000 se face referire la solda netă nu are relevanţă în cazul petenţilor, care au fost astfel disponibilizaţi înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, care nu poate avea efecte ex tunc. (...) Eventuala discriminare [între, pe de o parte, militarii care au trecut în rezervă după intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 136/2000 şi ale căror alocaţii au fost calculate prin raportare la solda lunară netă şi, pe de altă parte, cei care au trecut în rezervă anterior acestei date şi cărora li s-au acordat alocaţii calculate prin raportare la solda lunară brută] la care face referire recurentul nu este o chestiune la latitudinea unităţii care disponibilizează sau a instanţei, ci la latitudinea legiuitorului, care trebuie să o aibă în vedere în procesul de legiferare şi să-i găsească soluţionarea adecvată printr-o reglementare precisă şi expresă. Astfel, nici unitatea recurentă, nici instanţa judecătorească nu se poate substitui legiuitorului, uniformizând reglementări legale diferite, intrate în vigoare la date diferite şi asupra aceluiaşi gen de situaţii dar născute, modificate sau stinse sub imperiul unor legi diferite."12. Instanţa a apreciat, de asemenea, că cele două alocaţii în discuţie nu puteau fi considerate drept "salariu" sau "venit asimilat salariului", în sensul art. 22 şi 23 din Ordonanţa nr. 73/1999, cu atât mai mult cu cât ele nu figurau printre veniturile impozabile menţionate la art. 4 din această ordonanţă.În fine, instanţa a confirmat practica instanţelor în litigii similare, practică ce era favorabilă cererilor fostelor cadre militare.13. Având în vedere că Sentinţa din 11 ianuarie 2001 a intrat în puterea lucrului judecat şi a fost învestită cu formulă executorie, reclamanţii au încasat la o dată neprecizată sumele ce făcuseră obiectul litigiului.14. La data de 11 septembrie 2001, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva Sentinţei Judecătoriei Alba Iulia din 11 ianuarie 2001 şi a Deciziei Tribunalului Alba din 27 martie 2001.15. Acesta a apreciat că, în interpretarea legislaţiei interne, cele două instanţe au comis erori grave de drept, ajungând la o soluţionare greşită a litigiului. El a argumentat că art. 86 din Ordonanţa nr. 73/1999 abrogase prevederile art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998 şi pe cele ale art. 31 din Legea nr. 138/1999 şi a adăugat că, în baza art. 4 şi 23 ale Ordonanţei nr. 73/1999, alocaţiile şi celelalte drepturi de care au beneficiat cadrele militare erau asimilate salariilor şi erau, din acel moment, supuse impunerii prevăzute de această ordonanţă.16. Reclamanţii au cerut respingerea recursului în anulare, contestând argumentarea procurorului general referitoare la abrogarea articolelor mai sus menţionate şi la asimilarea alocaţiilor cu salariile. Aceştia au argumentat că în orice caz şi presupunând că alocaţiile puteau fi asimilate salariilor, ele nu ar fi trebuit să fie supuse impozitului, art. 6 lit. f) din Ordonanţa nr. 73/1999 scutind de impozit alocaţiile calculate pe baza soldei lunare nete. Or, conform art. 24 alin. 2 din această ordonanţă, venitul net nu era venitul brut după deducerea impozitului, ci venitul brut minus cotizaţiile sociale. De aceea, ei au estimat că Ministerul Apărării le supusese pe nedrept alocaţiile impozitului.17. Prin Decizia din 30 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat hotărârile criticate şi a dispus rambursarea sumelor pe care Ministerul Apărării le-a plătit reclamanţilor în baza acestor hotărâri. Pasajul pertinent din decizie este redactat astfel:"Deşi este real că potrivit art. 31 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, cu drept de pensie, cadrele militare beneficiază de un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută, acest text trebuie raportat la dispoziţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit şi, respectiv, la Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999, care, deşi confirmă neimpozitarea veniturilor provenite din ajutoare, precizează totodată ce venituri fac parte din atare categorie, excluzându-le pe cele de natură salarială.Or, faţă de împrejurarea că însăşi Legea nr. 138/1999 se referă la şcolarizarea personalului militar şi la drepturile derivate ale acestuia din calitatea de salariat apare cu evidenţă că veniturile acordate militarilor la trecerea în rezervă sau direct în retragere cu titlu de ajutoare, în condiţiile art. 31 din lege, decurg din statutul lor de salariaţi şi prin urmare sunt supuse impozitării în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit.Că este aşa o confirmă şi Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999 care, referindu-se la art. 5 din ordonanţă, individualizează categoriile de venituri care nu sunt impozabile şi nu se impozitează, între care şi ajutoarele.Din enumerarea făcută de text rezultă că ajutoarele neimpozabile vizează exclusiv forme de sprijin cu destinaţie specială, cum ar fi ajutoarele soţiilor care satisfac serviciul militar obligatoriu; ajutorul social acordat potrivit legii; ajutorul de urgenţă acordat de Guvern şi de primari în situaţii de necesitate; ajutorul de înmormântare şi altele.Textul menţionat nu face nicio referire la ajutoarele pentru trecerea în rezervă acordate cadrelor militare în raport cu solda lunară brută.Prin urmare, aceste ajutoare fiind de natură salarială şi având ca bază de calcul solda lunară brută urmează a fi impozitate ca orice venit brut.De altfel, în art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 se statuează expres că se abrogă orice dispoziţii contrare menţionatei ordonanţe, ceea ce confirmă odată în plus intenţia legiuitorului de a impozita aceste categorii de ajutoare.În ceea ce priveşte plăţile compensatorii acordate reclamanţilor potrivit art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 calculate tot în raport de solda brută şi neimpozitate, art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit statuează expres abrogarea acestui text cu privire la neimpozitarea respectivelor venituri şi prin urmare reclamanţii datorează impozite şi pentru aceste sume.Pe de altă parte, este de evidenţiat şi faptul că în art. 6 lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, care enumeră veniturile scutite de impozitul pe venit, figurează doar plăţile compensatorii şi ajutoarele calculate în baza soldei lunare nete. Or, în speţă, plăţile compensatorii şi ajutoarele acordate reclamanţilor s-au acordat în raport de solda lunară brută şi prin urmare şi din această perspectivă atari venituri erau impozabile."18. Deoarece autorităţile nu au introdus nicio cerere de executare silită a deciziei Curţii Supreme de Justiţie, reclamanţii nu au restituit până în prezent sumele litigioase.II. Dreptul intern pertinentA. Codul de procedură civilă19. Art. 330 din Codul de procedură civilă prevedea:"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti,2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este în mod vădit netemeinică."Acest articol a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.B. Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naţionale20. Prevederile pertinente sunt următoarele:"Articolul 6În perioada de restructurare a armatei, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii [cu o vechime în serviciu de minimum 20 de ani] pot cere trecerea în rezervă, cu drept de pensie, înainte de împlinirea vârstei prevăzute de lege (...).""Articolul 7Cadrele militare trecute în rezervă cu drept de pensie (...) beneficiază, pentru activitatea depusă în armată, de ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare cu privire la salarizarea personalului armatei. În plus, pentru fiecare an rezultat ca diferenţă între vârsta de 55 de ani şi vârsta pe care o au la data trecerii în rezervă se acordă o plată compensatorie neimpozabilă, egală cu două solde lunare brute din ultima lună de activitate.""Articolul 8Cadrele militare cu o vechime în serviciu mai mică de 20 de ani pot trece în rezervă, la cerere, sau pot fi trecute în rezervă de către Ministerul Apărării Naţionale (...), beneficiind de o plată compensatorie neimpozabilă, corespunzătoare vechimii în serviciu şi ultimei lor solde lunare brute."C. Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar şi ale funcţionarilor civili din armată21. Art. 31 din Legea nr. 138/1999 prevede următoarele:"La trecerea în rezervă sau direct în retragere, cu drept de pensie, cadrele militare (...) beneficiază de un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută avută în luna schimbării poziţiei de activitate şi de vechimea lor (...).Cadrele militare în activitate trecute în rezervă, cu drept de pensie de serviciu, înainte de împlinirea vârstei prevăzute de reglementările în vigoare, mai beneficiază, pentru fiecare an rămas până la limita de vârstă, de un ajutor egal cu două solde lunare brute neimpozabile.Prevederile alin. (2) nu se aplică cadrelor care beneficiază de plăţile compensatorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998."D. Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit (intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2000)22. Prevederile pertinente sunt următoarele:"Articolul 4Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt: venituri din activităţi independente; venituri din salarii; venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri din dividende şi dobânzi; alte venituri.""Articolul 5Nu sunt venituri impozabile şi nu se impozitează, potrivit prezentei ordonanţe, următoarele: a) ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice, precum şi cele de aceeaşi natură primite de la terţe persoane (...).""Articolul 6 F)Sunt venituri scutite de impozit pe venit: (...) sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza soldelor lunare nete, acordate cadrelor militare trecute în rezervă ca urmare a nevoilor de reducere şi de restructurare, precum şi ajutoarele stabilite în raport cu solda lunară netă, acordate acestora la trecerea în rezervă sau direct în retragere cu drept de pensie sau pentru cele care nu îndeplinesc condiţiile de pensie.""Articolul 22Sunt considerate venituri din salarii, denumite în continuare salarii, toate veniturile în bani şi/sau în natură, obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă (...)""Articolul 23 b)Sunt asimilate salariilor în vederea impunerii: (...) drepturile de soldă lunară, indemnizaţii, prime, premii, sporuri şi alte drepturi ale cadrelor militare, acordate potrivit legii.""Articolul 24Alin. 2Venitul net din salarii se determină prin deducerea din venitul brut, determinat potrivit prevederilor alin. (1), a următoarelor cheltuieli, după caz: a) contribuţiile reţinute, potrivit legii, pentru pensia suplimentară, pentru protecţia socială a şomerilor şi pentru asigurările sociale de sănătate; b) o cotă de 15% din deducerea personală de bază, acordată cu titlu de cheltuieli profesionale (...).""Articolul 86Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă (...) prevederile articolelor 7 şi 8 alin. 1 din Ordonanţa nr. 7/1998 (...) cu privire la neimpozitarea sumelor primite sub formă de plăţi compensatorii, precum şi orice alte dispoziţii contrare."E. Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 5 ianuarie 2000) privind aplicarea Ordonanţei nr. 73/199923. Hotărârea respectivă prevede următoarele:"Nu sunt venituri impozabile şi nu se impozitează, potrivit prezentei ordonanţe [în sensul articolului 5 a) din Ordonanţa nr. 73/1999]: (...) ajutoarele care se acordă soţiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, ajutorul social, ajutorul de urgenţă acordat de Guvern şi de primari în situaţii de necesitate, ajutorul de şomaj, ajutorul de integrare profesională, ajutorul de înmormântare, ajutoarele umanitare, medicale şi sociale (...)."F. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind modul de calcul al plăţilor compensatorii şi al ajutoarelor acordate cadrelor militare24. Prevederile pertinente sunt următoarele:"Articolul 1Valoarea plăţii compensatorii prevăzute de articolele 7, 8 şi 11 din Ordonanţa nr. 7/1998 (...) şi cea a ajutorului prevăzut de articolele 31 şi 32 alin. 1 din Legea nr. 138/1999 sunt calculate pe baza soldei lunare nete.""Articolul 2Valoarea soldei lunare nete corespunde valorii soldei lunare brute din ultima lună de activitate, mai puţin valoarea impozitului lunar legal.Valoarea impozitului lunar este cea prevăzută de Ordonanţa nr. 73/1999 privind impozitul pe venit."ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenţie25. Reclamanţii se plâng de lipsa de independenţă şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie şi pretind că recursul în anulare formulat de procurorul general a fost admis din cauza presiunii exercitate de către Ministerul Finanţelor şi de către Ministerul Apărării. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (...)"26. Guvernul pledează pentru inaplicabilitatea art. 6 în cazul procedurii litigioase datorită faptului că aceasta are un caracter fiscal (Ferrazzini împotriva Italiei [MC], nr. 44.759/98, §§ 21-30, CEDO 2001-VII).27. Reclamanţii nu au depus observaţii asupra acestei chestiuni.28. Curtea reaminteşte faptul că, într-adevăr, contenciosul fiscal iese din sfera drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce priveşte situaţia contribuabililor (Ferrazzini, citată mai sus, §§ 29-31).29. În cauză, Curtea constată că, deşi litigiul a fost adus în faţa instanţelor civile, acesta se referea la supunerea la impozitul pe venit a ajutoarelor acordate reclamanţilor. Aşadar, era vorba de datorii fiscale contestate de către reclamanţi.30. Astfel, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că obiectul litigiului ţinea în principal de dreptul public, mai exact de contenciosul fiscal (vezi, mutatis mutandis, Cabinet Diot şi S.A. Gras Savoye împotriva Franţei (dec.), nr. 49.217/99 şi 49.218/99, 3 septembrie 2002).31. În plus, Curtea nu distinge în procedura în cauză nicio "nuanţă penală" (vezi, a contrario, Bendenoun împotriva Franţei, Hotărârea din 24 februarie 1994, seria A nr. 284, p. 20, § 47).32. Prin urmare, art. 6 § 1 din Convenţie nu este aplicabil în cauză.33. Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. 3, şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 4.II. Asupra pretinsei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 134. Reclamanţii se plâng de o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza obligaţiei de a restitui sumele încasate în baza unei decizii care se bucura de autoritate de lucru judecat. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii35. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Ea relevă, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului36. Guvernul recunoaşte că, în baza Hotărârii definitive a Tribunalului Alba din 27 martie 2001, reclamanţii beneficiau de o creanţă împotriva statului şi că anularea acesteia de Curtea Supremă de Justiţie constituie o ingerinţă în dreptul lor la respectarea bunurilor.37. El apreciază că această ingerinţă corespunde reglementării utilizării bunurilor pentru a asigura plata impozitelor, că ea ţine, aşadar, de cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că este compatibilă cu acest articol, având în vedere că este legală şi proporţională cu scopul legitim urmărit.38. În ceea ce priveşte respectarea principiului legalităţii, Guvernul consideră că ingerinţa se bazează pe dispoziţiile Ordonanţei nr. 73/1999, astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea Supremă de Justiţie în exercitarea dreptului său de apreciere şi aplicare a dreptului intern.39. În ceea ce priveşte "justul echilibru" ce trebuie păstrat între cerinţele interesului general şi apărarea drepturilor fundamentale ale reclamanţilor, Guvernul pretinde că obligaţia de a plăti retroactiv un impozit în baza unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, care nu este interzisă ca atare prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Di Belmonte (nr. 2) împotriva Italiei (dec.), nr. 72.665/01, 3 iunie 2004, şi M.A. şi alţii împotriva Finlandei (dec.), nr. 27.793/95, 10 iunie 2003).40. Guvernul consideră, de asemenea, că obligaţia de a plăti un impozit ce corespunde unui procent de circa 40% din suma ajutoarelor nu constituie, în circumstanţele cauzei, o sarcină excesivă pentru reclamanţi. În această privinţă, el a arătat că aceste ajutoare nu reprezentau niciun mod de remuneraţie a muncii depuse de către reclamanţi şi niciun drept ce decurgea din regimul de asigurare socială, ci un ajutor gratuit din partea statului, care viza încurajarea cadrelor militare să se pensioneze anticipat şi facilitarea reîntoarcerii lor la viaţa civilă.41. În opinia reclamanţilor, Curtea Supremă de Justiţie a interpretat în mod eronat prevederile Ordonanţei nr. 73/1999 şi, drept urmare, impozitarea ajutoarelor lor nu avea nicio bază legală. Ei susţin în continuare că au fost privaţi de drepturile lor de creanţă, dobândite în mod legal şi definitiv.42. Curtea observă, în primul rând, că nu se contestă faptul că, în baza Deciziei definitive din 27 martie 2001, reclamanţii aveau împotriva statului o creanţă suficient de clar stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel, Ministerul Apărării le-a plătit sumele în discuţie, de care s-au putut bucura până la Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 ianuarie 2002, care a dispus rambursarea lor. Această decizie a constituit, aşadar, o ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor de creanţă şi, prin aceasta, în dreptul lor la respectarea bunurilor.43. În ceea ce priveşte regula aplicabilă în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reaminteşte că acest articol conţine 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor.44. Curtea constată că reclamanţii se plâng de privarea de drepturile lor de creanţă, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1. Este adevărat că o ingerinţă în exercitarea drepturilor de creanţă împotriva statului se poate analiza într-o asemenea privare de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 22, § 34). Totuşi, fiind vorba de un impozit de achitat, demersul cel mai natural constă în examinarea capetelor de cerere din punctul de vedere al utilizării bunurilor în interesul general "pentru a asigura plata impozitelor", care ţine de regula enunţată în cel de-al doilea alineat al art. 1 (Naţional amp; Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 23 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, p. 2.353, § 79).45. Cu toate acestea, cele 3 reguli mai sus menţionate nu sunt "distincte", în sensul că nu au nicio legătură una cu cealaltă: cea de-a doua şi cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor şi, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă (vezi, printre multe altele, Gasus Dosier - und F'f6rdertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46-47, § 55).46. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate şi în primul rând, că o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie să fie legală. Cel de-al doilea alineat recunoaşte dreptul statelor de a reglementa utilizarea bunurilor, adoptând "legi". În exercitarea puterii sale de control, Curtea are competenţa, chiar dacă limitată, de a verifica respectarea dreptului intern (vezi, de exemplu, Hζkansson şi Sturesson împotriva Suediei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).47. În cauză, ea constată că poziţiile părţilor sunt divergente. Guvernul apreciază că prevederile Ordonanţei nr. 73/1999, astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea Supremă de Justiţie, au constituit baza legală a ingerinţei. Cât despre reclamanţi, aceştia pretind că interpretarea făcută de instanţa supremă a fost eronată.48. Curtea observă că reclamanţii au prezentat argumente identice celor formulate în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care le-a înlăturat în Decizia sa din 30 ianuarie 2002. Referitor la acest lucru, Curtea relevă că interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne revine în primul rând autorităţilor interne, în special instanţelor (vezi, mutatis mutandis, Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I).49. Având în vedere decizia Curţii Supreme de Justiţie mai sus menţionată, prin care s-a concluzionat în sensul că prevederile art. 31 din Legea nr. 138/1999 şi ale art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998, referitoare la scutirea de impozit a ajutoarelor în discuţie, erau abrogate, Curtea apreciază că ingerinţa era prevăzută de lege - în speţă Ordonanţa nr. 73/1999 -, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1.50. De asemenea, Curtea trebuie să analizeze dacă s-a menţinut un "just echilibru" între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Preocuparea de a instaura acest echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, inclusiv în cel de-al doilea alineat; în consecinţă, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (vezi Hotărârea Building Societies citată mai sus, § 80).51. Mai mult, pentru a stabili dacă această cerinţă este îndeplinită sau nu, este recunoscut faptul că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere (vezi, printre multe altele, Gasus Dosier, citată mai sus, § 60).52. Drept pentru care, Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamanţii au fost obligaţi la restituirea creanţelor încasate în deplină legalitate în baza unei decizii definitive şi care se bucura de autoritate de lucru judecat.53. În această privinţă, trebuie reamintit faptul că preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenţie (Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V). Ea presupune respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat. Niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii în unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (vezi, de exemplu, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 72, CEDO 2002-VII, şi Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Dacă nu ar fi fost aşa, readucerea în discuţie a hotărârilor definitive ar fi creat un climat general de nesiguranţă juridică, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar şi, prin urmare, în statul de drept.54. Desigur, aplicarea retroactivă a unei legi fiscale nu este interzisă ca atare prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Di Belmonte (nr. 2) şi M.A. şi alţii, citate mai sus). Totuşi, Curtea relevă că în cauză nu este vorba de aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, ci de anularea unei decizii definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care stabilise în favoarea reclamanţilor creanţe împotriva statului.55. Având în vedere faptul că intervenţia procurorului general după terminarea procedurii - la care nu participase - a condus la anularea integrală a acestor creanţe, Curtea apreciază că o încălcare atât de radicală a drepturilor celor interesaţi a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general (vezi, mutatis mutandis, S.A. Dangeville împotriva Franţei, nr. 36.677/97, § 61, CEDO 2002-III, şi Kliafas şi alţii împotriva Greciei, nr. 66.810/01, § 30, 8 iulie 2004).56. În ciuda marii puteri de apreciere de care beneficiază statul în materie fiscală, exercitarea acesteia, în circumstanţele cauzei, a adus prejudicii principiilor siguranţei raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului.57. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.III. Asupra aplicării articolului 41 din Convenţie58. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".A. Prejudiciu59. Reclamanţii solicită 10.000 euro fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-au suportat din cauza încălcării dreptului lor de a li se respecta bunurile.60. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra acestui aspect.61 Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil prin obligarea lor la restituirea sumelor litigioase.62. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând în echitate, conform art. 41, Curtea acordă, cu acest titlu, 1.000 euro fiecărui reclamant.B. Cheltuieli de judecată63. Reclamanţii solicită 1.200 euro cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne.64. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra acestui aspect.65. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În cauză, ţinând seama de faptul că reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile de judecată legate de procedura internă.C. Dobânzi moratorii66. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte: a) ca statul pârât să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 1.000 euro (o mie euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 23 februarie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Preşedinte,Bostjan M. ZupancicGrefier,Vincent Berger--------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari