HOTĂRÂRE din 29 iunie 2006în Cauza Caracas împotriva României
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 189 din 19 martie 2007
(Cererea nr. 78.037/01)În Cauza Caracas împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, David Thor Bj'f6rgvisson, judecători, şi V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 8 iunie 2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 78.037/01) îndreptată împotriva României de către trei cetăţeni ai acestui stat, doamnele Eufrosina Caracas şi Victoria Cristina Caracas şi domnul Dimitrie Victor Caracas (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 17 aprilie 1999, în conformitate cu art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă juridică, sunt reprezentaţi de doamna Eugenia Crângariu, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamanţii arată, în principal, că respingerea de către Curtea de Apel Bucureşti, la data de 20 octombrie 1998, a celei de-a doua acţiuni în revendicare pe care au formulat-o a nesocotit dreptul lor de acces la instanţă, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie. În plus, se plâng că această hotărâre a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este recunoscut de art. 1 din Primul Protocol.4. Cererea a fost atribuită Secţiei a III-a a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluţionarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 alin. 1 din Regulament.5. Prin decizia din data de 1 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă, unind cu fondul excepţia Guvernului în ceea ce priveşte competenţa Curţii ratione materiae pentru a examina cererea sub aspectul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei6. Reclamanţii, membri ai aceleiaşi familii, sunt născuţi în 1915, 1947 şi, respectiv, 1943 şi locuiesc în Bucureşti. Prin scrisoarea din data de 4 martie 2004, ultimii doi reclamanţi au informat Curtea că mama lor, Eufrosina Caracas, a decedat la data de 22 octombrie 2001 şi că sunt unicii moştenitori.7. În 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, imobilul situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 26, proprietatea lui B.V., a trecut în proprietatea statului.8. B.V. a decedat în 1962 şi a lăsat prin testament bunurile sale, inclusiv imobilul menţionat mai sus, primelor două reclamante şi lui C.F.A. Prima acţiune în revendicare9. La data de 29 noiembrie 1993, primele două reclamante şi C.F., în calitate de moştenitori ai lui B.V., au introdus o acţiune în revendicarea imobilului în litigiu împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi împotriva societăţii H., administratorul imobilului. Ele au arătat că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile pensionarilor nu puteau fi naţionalizate, iar B.V. era pensionară la momentul naţionalizării imobilului.10. Prin sentinţa civilă din data de 7 aprilie 1994, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti le-a dat câştig de cauză şi a obligat pârâtele să pună în posesia imobilului pe reclamante şi pe C.F.11. În apelul Consiliului Local, Tribunalul Bucureşti a anulat sentinţa, cu motivarea că lipsea semnătura unui judecător de pe dispozitivul hotărârii, şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa primei instanţe.12. Prin sentinţa din data de 13 noiembrie 1995, judecătoria a admis pentru a doua oară acţiunea.13. În apelul Consiliului Local, această sentinţă a fost confirmată prin decizia din data de 7 iunie 1996 a Tribunalului Bucureşti.14. Recursul Consiliului Local împotriva hotărârii din 7 iunie 1996 a fost admis prin hotărârea din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a respins acţiunea ca inadmisibilă şi a anulat hotărârile precedente. Curtea a motivat hotărârea prin imposibilitatea revendicării imobilului anterior finalizării procedurii administrative reglementate de Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.B. Procedura administrativă de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/199515. La data de 22 iulie 1996, primele două reclamante, împreună cu C.F., au introdus o cerere de restituire a imobilului în cauză pe lângă Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a sectorului 1 Bucureşti.16. La data de 4 martie 1998, comisia le-a informat că cererea a fost trimisă la Comisia municipiului Bucureşti, cu aviz negativ, cu motivarea că imobilul a fost naţionalizat fără titlu valabil şi că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât imobilelor preluate cu titlu valabil.17. Comisia municipiului Bucureşti nu a emis nicio decizie până în prezent.C. A doua acţiune în revendicare18. La data de 24 octombrie 1996, primele două reclamante şi C.F. au introdus la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în constatarea ilegalităţii naţionalizării imobilului. La data de 3 martie 1997, şi-au precizat acţiunea, în sensul că au solicitat Consiliului Local şi societăţii H. care administra imobilul punerea în posesie asupra acestuia.19. După decesul lui C.F., la data de 8 mai 1997, moştenitorul acestuia, domnul Dimitrie Victor Caracas, cel de-al treilea reclamant, a continuat judecata.20. Prin sentinţa din data de 27 octombrie 1997, judecătoria, apreciind că naţionalizarea s-a făcut fără titlu valabil, a admis acţiunea şi a obligat pârâtele să îi pună pe reclamanţi în posesie asupra imobilului.21. Consiliul Local şi societatea H. au declarat apel împotriva sentinţei şi au ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a respins prima acţiune în revendicare.22. Prin hotărârea din data de 19 mai 1998, Tribunalul Bucureşti a admis apelul. A respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că un litigiu identic s-a desfăşurat anterior între aceleaşi părţi, astfel că există autoritate de lucru judecat a hotărârii din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti.23. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii, arătând că nu a existat identitate între cele două acţiuni, deoarece prima acţiune a fost o acţiune în revendicare, în timp ce a doua acţiune este în principal o acţiune în constatarea dreptului lor de proprietate.24. La data de 20 octombrie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat existenţa autorităţii de lucru judecat şi a respins recursul, cu motivarea că cele două litigii s-au purtat între aceleaşi părţi, au avut acelaşi obiect, şi anume restituirea imobilului în litigiu, şi s-au întemeiat pe aceleaşi dispoziţii legale.D. Cererea de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/200125. În aprilie 2001, în temeiul unei legi noi, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamanţii au introdus la Primăria Municipiului Bucureşti o cerere de restituire a imobilului.26. În prezent procedura este pe rol.II. Drept intern aplicabilA. Codul civil27. Art. 1201 dispune:"Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate."B. Codul de procedură civilă28. Art. 111 este astfel redactat:"Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului."ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie 29. Reclamanţii invocă încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă, având în vedere respingerea celei de a doua acţiuni în revendicare. Au invocat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede:"Orice persoană are dreptul la judecarea [...] de către o instanţă [...], care va decide [...] asupra contestaţiilor sale privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil [...]."Guvernul admite că reclamanţilor li s-a refuzat dreptul de acces la instanţă, dar consideră că, întrucât nu au precizat circumstanţele celei de a doua acţiuni şi nu au demonstrat diferenţa dintre cele două acţiuni, acest refuz le este imputabil.30. În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, aceştia arată că a doua acţiune viza în principal constatarea ilegalităţii titlului de proprietate al statului şi că respingerea acţiunii de către tribunal şi de către Curtea de Apel, pe motiv că există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză cu prima lor acţiune în revendicare, a fost rezultatul unei erori de drept. În plus, reclamanţii subliniază că nicio decizie nu a fost emisă în procedurile administrative de restituire întemeiate pe Legea nr. 112/1995 şi pe Legea nr. 10/2001.31. Curtea reaminteşte că art. 6 alin. 1 garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să ia cunoştinţă de orice cerere relativă la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, n║18, p. 18, paragraful 36).32. Cu certitudine, dreptul de acces la instanţă nu este absolut. El poate permite limitări admise implicit, deoarece el cere prin însăşi natura sa o reglementare de către stat. În elaborarea unei asemenea reglementări statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, limitările aduse nu trebuie să restrângă accesul la instanţă acordat individului de o asemenea manieră încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa sa. În plus, aceste limitări nu se conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, paragraful 44 şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, paragraful 23, CEDH 2001-XII).33. În cauză, Curtea constată că reclamanţii au parcurs căile de atac pe care le oferă sistemul juridic intern, anume o primă acţiune în revendicare, urmată de o acţiune în contestarea validităţii titlului de proprietate al statului care a fost declarată inadmisibilă pe motiv că a existat autoritate de lucru judecat a hotărârii din 14 octombrie 1996 pronunţată în prima acţiune în revendicare.34. Curtea apreciază în primul rând că excepţia autorităţii de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoială, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă.35. Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigenţele impuse de art. 6 alin. 1: mai trebuie examinat, în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei, dacă modul în care jurisdicţiile naţionale au respins a doua acţiune a reclamanţilor, aplicând dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la instanţă, având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (mutatis mutandis, Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, paragraful 37, 26 ianuarie 2006).36. Curtea observă că părţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte aplicarea principiului autorităţii de lucru judecat: reclamanţii susţin că respingerea celei de-a doua acţiuni a fost rezultatul unei erori de drept, în timp ce Guvernul arată că responsabilitatea respingerii acţiunii incumbă reclamanţilor, care nu au precizat circumstanţele celei de-a doua acţiuni.37. Curtea nu consideră necesar să rezolve această controversă. Într-adevăr, după introducerea primei acţiuni în revendicare, la 29 noiembrie 1993, cererile formulate de reclamanţi, atât în faţa instanţelor, cât şi în faţa autorităţilor administrative, în vederea obţinerii recunoaşterii calităţii lor de proprietari ai imobilului în litigiu şi a restituirii lui nu au făcut niciodată obiectul unei examinări pe fond.38. Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază faptul că prima acţiune în revendicare a fost declarată inadmisibilă prin hotărârea definitivă din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, pe motiv că reclamanţii nu au parcurs toate etapele procedurii administrative de restituire a imobilului prevăzute de Legea nr. 112/1995. Or, cererea de restituire a imobilului pe cale administrativă a rămas, până în prezent, fără răspuns din partea comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995.39. În plus, Curtea observă că cererea de restituire a imobilului întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este încă nesoluţionată de autorităţile administrative.40. În lumina celor menţionate, Curtea apreciază că simplul fapt că reclamanţii au avut acces la o instanţă, dar numai pentru a-şi vedea respinsă ca inadmisibilă a doua acţiune în revendicare, prin jocul dispoziţiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, nu răspunde exigenţelor art. 6 alin. 1 din Convenţie. Astfel, Curtea constată că reclamanţii au fost lipsiţi de orice posibilitate clară şi concretă de acces la instanţă care să dispună asupra cererii de restituire a imobilului în litigiu (mutatis mutandis, Lungoci împotriva României, paragrafele 42 şi 43).41. Prin urmare, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie42. Reclamanţii consideră că naţionalizarea imobilului care le-a fost lăsat moştenire a fost ilegală şi că, în prezent, refuzul de restituire îi privează de dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Ei se consideră victimele încălcării dreptului lor de proprietate, garantat de art. 1 din Primul Protocol, redactat astfel:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."43. Guvernul arată că reclamanţii nu au niciun bun şi nicio speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei Curţii, de a obţine exerciţiul dreptului de proprietate asupra acestui imobil, din moment ce a ieşit din patrimoniul autorului lor în 1950 şi de atunci nu au obţinut nicio decizie definitivă care să dispună restituirea.44. Reclamanţii susţin că respingerea celei de a doua acţiuni şi absenţa unei decizii din partea autorităţilor administrative i-au privat de dreptul de a beneficia de acest imobil.45. Curtea reaminteşte, în primul rând, că nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de statul pârât. În speţă, bunul în litigiu a fost naţionalizat în 1950, mult înainte de 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare faţă de România. Curtea nu este deci competentă ratione temporis pentru a examina circumstanţele naţionalizării imobilului litigios.46. În consecinţă, reclamanţii nu pot pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie decât în măsura în care procedurile de care se plâng s-ar raporta la bunuri ai căror titulari ar fi în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate [Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004].47. În speţă, Curtea observă că, formulând cereri de restituire la instanţele interne şi autorităţile administrative, reclamanţii au încercat să obţină recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Totuşi, Curtea a stabilit că nici aceste cereri, nici procedurile pe care le-au promovat nu se raportează la noţiunea de bun actual al reclamanţilor.48. Trebuie examinat dacă ar putea exista cel puţin o speranţă legitimă de a-şi vedea recunoscut dreptul de proprietate asupra acelui imobil.49. Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 52).50. În speţă, Curtea observă că această creanţă de restituire, de care reclamanţii s-ar putea prevala, este o creanţă sub condiţie, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au promovat. În consecinţă, Curtea consideră că, la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 58).51. Într-adevăr, la data de 13 noiembrie 1995 şi 7 iunie 1996, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti au dat câştig de cauză reclamanţilor. Totuşi, Curtea observă că aceste hotărâri nu au dobândit autoritate de lucru judecat, având în vedere că au fost ulterior infirmate de hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti. În plus, Curtea constată că, la momentul faptelor, motivarea Curţii de Apel pentru a dispune că prima acţiune în revendicare este inadmisibilă urma o jurisprudenţă constantă a instanţelor interne, care respingeau acţiunile în revendicare pe motiv că era aplicabilă Legea specială nr. 112/1995 (a se vedea asupra acestui aspect reglementarea aplicabilă relativ la situaţia anumitor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie, descrise în deciziile Constantinescu împotriva României, nr. 61.767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu împotriva României, nr. 59.654/00, 13 ianuarie 2005).52. În aceste condiţii, Curtea consideră că, în contextul cererilor de restituire formulate, reclamanţii nu aveau un "bun", în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol. În consecinţă, garanţiile acestei dispoziţii nu-şi găsesc aplicarea în speţă.53. În concluzie, nu a avut loc încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie54. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".A. Prejudiciu55. Reclamanţii solicită, pe baza unui raport de expertiză, 462.983 euro, reprezentând valoarea imobilului. De asemenea, solicită 87.300 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului între noiembrie 2002 şi data realizării raportului de expertiză, anume noiembrie 2005.56. În plus, reclamanţii solicită 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele şi neplăcerile pe care le-au cauzat jurisdicţiile interne şi autorităţile administrative prin respingerea cererilor lor de restituire a imobilului.57. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a imobilului. Potrivit unui raport de expertiză prezentat, această valoare a fost estimată la 213.003 euro. În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a bunului, Guvernul subliniază că, potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, nu trebuie acordată reclamanţilor nicio reparaţie cu acest titlu.58. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul apreciază că suma solicitată este excesivă şi că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi o eventuală încălcare a dreptului reclamanţilor de acces la instanţă.59. Curtea constată că în speţă singurul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la instanţă pentru a revendica un bun imobiliar, încălcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie.60. În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula cu privire la soluţia care s-ar fi pronunţat în cea de-a doua acţiune în revendicare dacă n-ar fi avut loc încălcarea Convenţiei.61. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit în mod real neplăceri ca urmare a respingerii celei de-a doua acţiuni în revendicare. Hotărând în echitate, Curtea le acordă cu acest titlu, în solidar, suma de 5.000 euro.B. Cheltuieli de judecată62. Reclamanţii solicită rambursarea sumei de 39.950.276 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa jurisdicţiilor interne şi pentru prezentarea cererii în faţa Curţii. Au depus mai multe chitanţe, în special pentru cheltuieli pentru traducere şi pentru expertiza realizată pentru determinarea prejudiciului material.63. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia ca ele să fie justificate, necesare şi rezonabile. Totuşi, arată că reclamanţii au omis să ceară în faţa jurisdicţiilor interne rambursarea cheltuielilor necesare în procedurile interne. În ceea ce priveşte cheltuielile aferente procedurii în faţa Curţii, Guvernul apreciază că, cu excepţia raportului de expertiză, chitanţele depuse nu demonstrează cheltuielile angajate în legătură directă cu cererea prezentată Curţii.64. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate numai cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost efectuate în mod real, că ele sunt necesare şi că au un cuantum rezonabil.65. Având în vedere elementele care se află în posesia sa, precum şi jurisprudenţa în materie, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamanţilor care au beneficiat şi de asistenţă juridică din partea Consiliului Europei suma totală de 1.000 euro pentru totalitatea cheltuielilor.C. Majorări de întârziere66. Curtea consideră adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE:1. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;3. hotărăşte: a) ca statul pârât să achite reclamanţilor în solidar, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci mii de euro) pentru prejudiciu moral şi 1.000 euro (o mie de euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sume care urmează să fie plătite în lei, conform ratei de schimb aplicabile la data plăţii; b) că, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 29 iunie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteVincent Berger,grefier----
| EMITENT |
(Cererea nr. 78.037/01)În Cauza Caracas împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, David Thor Bj'f6rgvisson, judecători, şi V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 8 iunie 2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 78.037/01) îndreptată împotriva României de către trei cetăţeni ai acestui stat, doamnele Eufrosina Caracas şi Victoria Cristina Caracas şi domnul Dimitrie Victor Caracas (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 17 aprilie 1999, în conformitate cu art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă juridică, sunt reprezentaţi de doamna Eugenia Crângariu, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamanţii arată, în principal, că respingerea de către Curtea de Apel Bucureşti, la data de 20 octombrie 1998, a celei de-a doua acţiuni în revendicare pe care au formulat-o a nesocotit dreptul lor de acces la instanţă, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie. În plus, se plâng că această hotărâre a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este recunoscut de art. 1 din Primul Protocol.4. Cererea a fost atribuită Secţiei a III-a a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluţionarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 alin. 1 din Regulament.5. Prin decizia din data de 1 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă, unind cu fondul excepţia Guvernului în ceea ce priveşte competenţa Curţii ratione materiae pentru a examina cererea sub aspectul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei6. Reclamanţii, membri ai aceleiaşi familii, sunt născuţi în 1915, 1947 şi, respectiv, 1943 şi locuiesc în Bucureşti. Prin scrisoarea din data de 4 martie 2004, ultimii doi reclamanţi au informat Curtea că mama lor, Eufrosina Caracas, a decedat la data de 22 octombrie 2001 şi că sunt unicii moştenitori.7. În 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, imobilul situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 26, proprietatea lui B.V., a trecut în proprietatea statului.8. B.V. a decedat în 1962 şi a lăsat prin testament bunurile sale, inclusiv imobilul menţionat mai sus, primelor două reclamante şi lui C.F.A. Prima acţiune în revendicare9. La data de 29 noiembrie 1993, primele două reclamante şi C.F., în calitate de moştenitori ai lui B.V., au introdus o acţiune în revendicarea imobilului în litigiu împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi împotriva societăţii H., administratorul imobilului. Ele au arătat că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile pensionarilor nu puteau fi naţionalizate, iar B.V. era pensionară la momentul naţionalizării imobilului.10. Prin sentinţa civilă din data de 7 aprilie 1994, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti le-a dat câştig de cauză şi a obligat pârâtele să pună în posesia imobilului pe reclamante şi pe C.F.11. În apelul Consiliului Local, Tribunalul Bucureşti a anulat sentinţa, cu motivarea că lipsea semnătura unui judecător de pe dispozitivul hotărârii, şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa primei instanţe.12. Prin sentinţa din data de 13 noiembrie 1995, judecătoria a admis pentru a doua oară acţiunea.13. În apelul Consiliului Local, această sentinţă a fost confirmată prin decizia din data de 7 iunie 1996 a Tribunalului Bucureşti.14. Recursul Consiliului Local împotriva hotărârii din 7 iunie 1996 a fost admis prin hotărârea din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a respins acţiunea ca inadmisibilă şi a anulat hotărârile precedente. Curtea a motivat hotărârea prin imposibilitatea revendicării imobilului anterior finalizării procedurii administrative reglementate de Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.B. Procedura administrativă de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/199515. La data de 22 iulie 1996, primele două reclamante, împreună cu C.F., au introdus o cerere de restituire a imobilului în cauză pe lângă Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a sectorului 1 Bucureşti.16. La data de 4 martie 1998, comisia le-a informat că cererea a fost trimisă la Comisia municipiului Bucureşti, cu aviz negativ, cu motivarea că imobilul a fost naţionalizat fără titlu valabil şi că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât imobilelor preluate cu titlu valabil.17. Comisia municipiului Bucureşti nu a emis nicio decizie până în prezent.C. A doua acţiune în revendicare18. La data de 24 octombrie 1996, primele două reclamante şi C.F. au introdus la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în constatarea ilegalităţii naţionalizării imobilului. La data de 3 martie 1997, şi-au precizat acţiunea, în sensul că au solicitat Consiliului Local şi societăţii H. care administra imobilul punerea în posesie asupra acestuia.19. După decesul lui C.F., la data de 8 mai 1997, moştenitorul acestuia, domnul Dimitrie Victor Caracas, cel de-al treilea reclamant, a continuat judecata.20. Prin sentinţa din data de 27 octombrie 1997, judecătoria, apreciind că naţionalizarea s-a făcut fără titlu valabil, a admis acţiunea şi a obligat pârâtele să îi pună pe reclamanţi în posesie asupra imobilului.21. Consiliul Local şi societatea H. au declarat apel împotriva sentinţei şi au ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a respins prima acţiune în revendicare.22. Prin hotărârea din data de 19 mai 1998, Tribunalul Bucureşti a admis apelul. A respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că un litigiu identic s-a desfăşurat anterior între aceleaşi părţi, astfel că există autoritate de lucru judecat a hotărârii din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti.23. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii, arătând că nu a existat identitate între cele două acţiuni, deoarece prima acţiune a fost o acţiune în revendicare, în timp ce a doua acţiune este în principal o acţiune în constatarea dreptului lor de proprietate.24. La data de 20 octombrie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat existenţa autorităţii de lucru judecat şi a respins recursul, cu motivarea că cele două litigii s-au purtat între aceleaşi părţi, au avut acelaşi obiect, şi anume restituirea imobilului în litigiu, şi s-au întemeiat pe aceleaşi dispoziţii legale.D. Cererea de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/200125. În aprilie 2001, în temeiul unei legi noi, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamanţii au introdus la Primăria Municipiului Bucureşti o cerere de restituire a imobilului.26. În prezent procedura este pe rol.II. Drept intern aplicabilA. Codul civil27. Art. 1201 dispune:"Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate."B. Codul de procedură civilă28. Art. 111 este astfel redactat:"Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului."ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie 29. Reclamanţii invocă încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă, având în vedere respingerea celei de a doua acţiuni în revendicare. Au invocat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede:"Orice persoană are dreptul la judecarea [...] de către o instanţă [...], care va decide [...] asupra contestaţiilor sale privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil [...]."Guvernul admite că reclamanţilor li s-a refuzat dreptul de acces la instanţă, dar consideră că, întrucât nu au precizat circumstanţele celei de a doua acţiuni şi nu au demonstrat diferenţa dintre cele două acţiuni, acest refuz le este imputabil.30. În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, aceştia arată că a doua acţiune viza în principal constatarea ilegalităţii titlului de proprietate al statului şi că respingerea acţiunii de către tribunal şi de către Curtea de Apel, pe motiv că există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză cu prima lor acţiune în revendicare, a fost rezultatul unei erori de drept. În plus, reclamanţii subliniază că nicio decizie nu a fost emisă în procedurile administrative de restituire întemeiate pe Legea nr. 112/1995 şi pe Legea nr. 10/2001.31. Curtea reaminteşte că art. 6 alin. 1 garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să ia cunoştinţă de orice cerere relativă la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, n║18, p. 18, paragraful 36).32. Cu certitudine, dreptul de acces la instanţă nu este absolut. El poate permite limitări admise implicit, deoarece el cere prin însăşi natura sa o reglementare de către stat. În elaborarea unei asemenea reglementări statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, limitările aduse nu trebuie să restrângă accesul la instanţă acordat individului de o asemenea manieră încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa sa. În plus, aceste limitări nu se conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, paragraful 44 şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, paragraful 23, CEDH 2001-XII).33. În cauză, Curtea constată că reclamanţii au parcurs căile de atac pe care le oferă sistemul juridic intern, anume o primă acţiune în revendicare, urmată de o acţiune în contestarea validităţii titlului de proprietate al statului care a fost declarată inadmisibilă pe motiv că a existat autoritate de lucru judecat a hotărârii din 14 octombrie 1996 pronunţată în prima acţiune în revendicare.34. Curtea apreciază în primul rând că excepţia autorităţii de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoială, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă.35. Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigenţele impuse de art. 6 alin. 1: mai trebuie examinat, în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei, dacă modul în care jurisdicţiile naţionale au respins a doua acţiune a reclamanţilor, aplicând dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la instanţă, având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (mutatis mutandis, Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, paragraful 37, 26 ianuarie 2006).36. Curtea observă că părţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte aplicarea principiului autorităţii de lucru judecat: reclamanţii susţin că respingerea celei de-a doua acţiuni a fost rezultatul unei erori de drept, în timp ce Guvernul arată că responsabilitatea respingerii acţiunii incumbă reclamanţilor, care nu au precizat circumstanţele celei de-a doua acţiuni.37. Curtea nu consideră necesar să rezolve această controversă. Într-adevăr, după introducerea primei acţiuni în revendicare, la 29 noiembrie 1993, cererile formulate de reclamanţi, atât în faţa instanţelor, cât şi în faţa autorităţilor administrative, în vederea obţinerii recunoaşterii calităţii lor de proprietari ai imobilului în litigiu şi a restituirii lui nu au făcut niciodată obiectul unei examinări pe fond.38. Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază faptul că prima acţiune în revendicare a fost declarată inadmisibilă prin hotărârea definitivă din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, pe motiv că reclamanţii nu au parcurs toate etapele procedurii administrative de restituire a imobilului prevăzute de Legea nr. 112/1995. Or, cererea de restituire a imobilului pe cale administrativă a rămas, până în prezent, fără răspuns din partea comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995.39. În plus, Curtea observă că cererea de restituire a imobilului întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este încă nesoluţionată de autorităţile administrative.40. În lumina celor menţionate, Curtea apreciază că simplul fapt că reclamanţii au avut acces la o instanţă, dar numai pentru a-şi vedea respinsă ca inadmisibilă a doua acţiune în revendicare, prin jocul dispoziţiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, nu răspunde exigenţelor art. 6 alin. 1 din Convenţie. Astfel, Curtea constată că reclamanţii au fost lipsiţi de orice posibilitate clară şi concretă de acces la instanţă care să dispună asupra cererii de restituire a imobilului în litigiu (mutatis mutandis, Lungoci împotriva României, paragrafele 42 şi 43).41. Prin urmare, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie42. Reclamanţii consideră că naţionalizarea imobilului care le-a fost lăsat moştenire a fost ilegală şi că, în prezent, refuzul de restituire îi privează de dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Ei se consideră victimele încălcării dreptului lor de proprietate, garantat de art. 1 din Primul Protocol, redactat astfel:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."43. Guvernul arată că reclamanţii nu au niciun bun şi nicio speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei Curţii, de a obţine exerciţiul dreptului de proprietate asupra acestui imobil, din moment ce a ieşit din patrimoniul autorului lor în 1950 şi de atunci nu au obţinut nicio decizie definitivă care să dispună restituirea.44. Reclamanţii susţin că respingerea celei de a doua acţiuni şi absenţa unei decizii din partea autorităţilor administrative i-au privat de dreptul de a beneficia de acest imobil.45. Curtea reaminteşte, în primul rând, că nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de statul pârât. În speţă, bunul în litigiu a fost naţionalizat în 1950, mult înainte de 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare faţă de România. Curtea nu este deci competentă ratione temporis pentru a examina circumstanţele naţionalizării imobilului litigios.46. În consecinţă, reclamanţii nu pot pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie decât în măsura în care procedurile de care se plâng s-ar raporta la bunuri ai căror titulari ar fi în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate [Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004].47. În speţă, Curtea observă că, formulând cereri de restituire la instanţele interne şi autorităţile administrative, reclamanţii au încercat să obţină recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Totuşi, Curtea a stabilit că nici aceste cereri, nici procedurile pe care le-au promovat nu se raportează la noţiunea de bun actual al reclamanţilor.48. Trebuie examinat dacă ar putea exista cel puţin o speranţă legitimă de a-şi vedea recunoscut dreptul de proprietate asupra acelui imobil.49. Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 52).50. În speţă, Curtea observă că această creanţă de restituire, de care reclamanţii s-ar putea prevala, este o creanţă sub condiţie, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au promovat. În consecinţă, Curtea consideră că, la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 58).51. Într-adevăr, la data de 13 noiembrie 1995 şi 7 iunie 1996, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti au dat câştig de cauză reclamanţilor. Totuşi, Curtea observă că aceste hotărâri nu au dobândit autoritate de lucru judecat, având în vedere că au fost ulterior infirmate de hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti. În plus, Curtea constată că, la momentul faptelor, motivarea Curţii de Apel pentru a dispune că prima acţiune în revendicare este inadmisibilă urma o jurisprudenţă constantă a instanţelor interne, care respingeau acţiunile în revendicare pe motiv că era aplicabilă Legea specială nr. 112/1995 (a se vedea asupra acestui aspect reglementarea aplicabilă relativ la situaţia anumitor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie, descrise în deciziile Constantinescu împotriva României, nr. 61.767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu împotriva României, nr. 59.654/00, 13 ianuarie 2005).52. În aceste condiţii, Curtea consideră că, în contextul cererilor de restituire formulate, reclamanţii nu aveau un "bun", în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol. În consecinţă, garanţiile acestei dispoziţii nu-şi găsesc aplicarea în speţă.53. În concluzie, nu a avut loc încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie54. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".A. Prejudiciu55. Reclamanţii solicită, pe baza unui raport de expertiză, 462.983 euro, reprezentând valoarea imobilului. De asemenea, solicită 87.300 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului între noiembrie 2002 şi data realizării raportului de expertiză, anume noiembrie 2005.56. În plus, reclamanţii solicită 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele şi neplăcerile pe care le-au cauzat jurisdicţiile interne şi autorităţile administrative prin respingerea cererilor lor de restituire a imobilului.57. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a imobilului. Potrivit unui raport de expertiză prezentat, această valoare a fost estimată la 213.003 euro. În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a bunului, Guvernul subliniază că, potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, nu trebuie acordată reclamanţilor nicio reparaţie cu acest titlu.58. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul apreciază că suma solicitată este excesivă şi că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi o eventuală încălcare a dreptului reclamanţilor de acces la instanţă.59. Curtea constată că în speţă singurul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la instanţă pentru a revendica un bun imobiliar, încălcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie.60. În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula cu privire la soluţia care s-ar fi pronunţat în cea de-a doua acţiune în revendicare dacă n-ar fi avut loc încălcarea Convenţiei.61. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit în mod real neplăceri ca urmare a respingerii celei de-a doua acţiuni în revendicare. Hotărând în echitate, Curtea le acordă cu acest titlu, în solidar, suma de 5.000 euro.B. Cheltuieli de judecată62. Reclamanţii solicită rambursarea sumei de 39.950.276 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa jurisdicţiilor interne şi pentru prezentarea cererii în faţa Curţii. Au depus mai multe chitanţe, în special pentru cheltuieli pentru traducere şi pentru expertiza realizată pentru determinarea prejudiciului material.63. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia ca ele să fie justificate, necesare şi rezonabile. Totuşi, arată că reclamanţii au omis să ceară în faţa jurisdicţiilor interne rambursarea cheltuielilor necesare în procedurile interne. În ceea ce priveşte cheltuielile aferente procedurii în faţa Curţii, Guvernul apreciază că, cu excepţia raportului de expertiză, chitanţele depuse nu demonstrează cheltuielile angajate în legătură directă cu cererea prezentată Curţii.64. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate numai cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost efectuate în mod real, că ele sunt necesare şi că au un cuantum rezonabil.65. Având în vedere elementele care se află în posesia sa, precum şi jurisprudenţa în materie, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamanţilor care au beneficiat şi de asistenţă juridică din partea Consiliului Europei suma totală de 1.000 euro pentru totalitatea cheltuielilor.C. Majorări de întârziere66. Curtea consideră adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE:1. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;3. hotărăşte: a) ca statul pârât să achite reclamanţilor în solidar, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci mii de euro) pentru prejudiciu moral şi 1.000 euro (o mie de euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sume care urmează să fie plătite în lei, conform ratei de schimb aplicabile la data plăţii; b) că, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 29 iunie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteVincent Berger,grefier----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari