HOTĂRÂRE din 8 iunie 2006în Cauza Lupsa împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 30 din 17 ianuarie 2007



    CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUISECTIA A TREIAStrasbourg(Cererea nr. 10.337/04)Aceasta hotărâre va rămâne definitivă în situaţiile precizate în art. 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor modificari de forma.În Cauza Lupsa împotriva României,Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Birsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecatori, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 mai 2006,a pronuntat urmatoarea hotărâre, adoptata la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 10.337/04) indreptata împotriva României, prin care un cetatean sarbo-muntenegrean, domnul Dorjel Lupsa (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 19 ianuarie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apararea drepturilor omului şi a libertatilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat prin doamnele E. Iordache şi D. Dragomir, avocate din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, doamna R. Rizoiu, apoi de doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 18 februarie 2005, preşedintele Secţiei a treia a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 41 din Regulamentul Curtii şi art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele a hotarat ca cererea să fie analizata cu prioritate şi ca admisibilitatea şi temeinicia cauzei să fie analizate în acelasi timp.IN FAPTI. Circumstantele cauzei4. Reclamantul s-a nascut în anul 1965 în Iugoslavia şi în prezent locuieste în Belgrad.5. În cursul anului 1989, reclamantul, cetatean iugoslav, a intrat şi s-a stabilit în România. A locuit aici 14 ani şi în 1993 a înfiinţat o societate comerciala a carei activitate principala era prajirea şi comercializarea cafelei. De asemenea, a invatat limba română şi a trait marital cu o cetateana română începând din anul 1994.6. La data de 2 octombrie 2002, partenera de viaţa a reclamantului, aflata în vizita în Iugoslavia, a nascut un copil. Cateva zile mai tarziu, reclamantul, partenera sa şi nou-nascutul s-au intors în România.7. La data de 6 august 2003, reclamantul, care se afla în strainatate, a intrat în România, fără vreo opozitie din partea politiei de frontieră. Cu toate acestea, a doua zi, agentii politiei de frontieră s-au prezentat la domiciliul sau şi l-au insotit până la granita.8. Prin actiunea introdusa la data de 12 august 2003 în faţa Curtii de Apel Bucureşti împotriva Autorităţii pentru straini şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, avocata reclamantului a contestat măsura de însoţire până la granita.9. Aceasta a afirmat ca reclamantului nu i s-a prezentat niciun act care să-l declare pe acesta indezirabil pe teritoriul românesc. Ea a mai adaugat ca reclamantul traia din anul 1989 în România, ca participarea sa la revolta anticomunista din 1989 i-a adus o medalie, ca infiintase o societate comerciala, ca se ingrijea de familia sa şi că nu atentase în niciun fel la siguranţa statului.10. Singurul termen de judecată în faţa Curtii de Apel Bucureşti a avut loc la data de 18 august 2003. Reprezentanta Autorităţii pentru straini i-a inmanat avocatei reclamantului copia unei ordonante a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, emisa la data de 28 mai 2003, prin care, la cererea Serviciului Roman de Informaţii şi în baza Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor în România, reclamantul fusese declarat "persoana indezirabila" şi i s-a interzis sederea în România pentru o perioadă de 10 ani, pe motiv ca existau "indicii temeinice, conform cărora el desfăşura activităţi de natura sa puna în pericol siguranţa naţionala". Ultimul paragraf al ordonantei Parchetului menţiona ca aceasta trebuie comunicata reclamantului şi pusa în executare de către Autoritatea pentru straini, în temeiul art. 81 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002.11. Conform documentelor depuse la dosarul cauzei de către reprezentanta Autorităţii pentru straini, Ministerul de Interne informase la data de 2 şi 11 iunie 2003 Serviciul Roman de Informaţii, Ministerul Afacerilor Externe şi politia de frontieră despre faptul ca reclamantului i se interzisese sederea în tara.12. Avocata reclamantului a cerut o amanare pentru a-i comunică reclamantului copia ordonantei Parchetului şi pentru a-şi preciza actiunea.13. Desi reprezentanta Parchetului a sustinut aceasta cerere având în vedere că nu se dovedise faptul ca a fost respectata obligaţia de comunicare către reclamant a ordonantei Parchetului, curtea de apel a hotarat sa continue analizarea cauzei. Considerand ca probele administrate deja în dosar sunt suficiente, ea a respins şi noua cerere de amanare a avocatei reclamantului în vederea administrarii probelor necesare în dovedirea actiunii sale.14. Pe fond, curtea de apel a respins actiunea, motivandu-şi decizia astfel:"Curtea, analizand actele dosarului şi sustinerile formulate, urmeaza sa respinga ca neintemeiata contestaţia împotriva masurii de declarare ca indezirabil, dispusa prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi privind măsura returnarii, retinand ca, în raport de prevederile art. 83 şi 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, măsura dispusa este temeinica şi legala, în raport de condiţiile prevăzute de normele în materie.Faţa de motivarea actului administrativ contestat, se retine ca aceasta intruneste condiţiile de fond şi forma cerute de norma speciala, autorizarea prezentei unui strain pe teritoriul statului fiind atributul acestui stat, exercitat prin autorităţile competente, în limitele normelor în materie şi cu respectarea proportionalitatii restrangerii unor drepturi fundamentale proportional cu situaţia pe care a determinat-o, pe cale de consecinţa şi măsura returnarii fiind corect dispusa.Se sustine ca măsura dispusa prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 28.05.2003 a fost comunicata Ministerului Afacerilor Externe şi Serviciului Roman de Informaţii la data de 11.06.2003, iar Inspectoratului General al Politiei de Frontiera la data de 2.06.2003, iar la pct. 3 din dispozitivul ordonantei de declarare ca indezirabil s-a mentionat ca acesta se aduce la cunoştinţa strainului şi se pune în executare de către Autoritatea pentru straini, în condiţiile art. 81 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, în preambulul actului fiind menţionate datele privind pasaportul strainului, ca şi reşedinţa acestuia.Prin urmare, Curtea urmeaza sa respinga ca neintemeiata contestaţia reclamantului, formulata împotriva ordonantei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe toate capetele de cerere."15. În temeiul art. 85 alin. (1) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, aceasta hotărâre a ramas definitivă.16. Ulterior, în cursul anilor 2003 şi 2004, partenera de viaţa a reclamantului, care nu vorbeste limba sarba, şi fiul lor, care are dubla cetatenie română şi sarbo-muntenegreana, s-au deplasat în Serbia-Muntenegru de mai multe ori, în sejururi ce au durat de la cateva zile până la cateva luni.II. Dreptul şi practica interna pertinenteA. Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din data de 27 decembrie 2002Articolul 81"(1) Aducerea la cunoştinţa strainului a dispozitiei de parasire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru straini ori de formatiunile sale teritoriale. (2) Dispoziţia de parasire a teritoriului se redacteaza în doua exemplare, în limba română şi intr-o limbă de circulatie internationala. (3) Atunci când strainul este prezent, un exemplar al dispozitiei de parasire a teritoriului se inmaneaza acestuia, sub semnatura (...). (4) Dacă strainul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel: a) prin posta, cu confirmare de primire, la adresa la care strainul a declarat ca locuieste; b) prin afisare la sediul Autorităţii pentru straini şi al formatiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaste adresa la care locuieste strainul."Articolul 83"(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsura administrativa de autoritate, dispusa împotriva unui strain care a desfăşurat, desfăşoară ori exista indicii temeinice ca intenţionează sa desfasoare activităţi de natura sa puna în pericol siguranţa naţionala sau ordinea publică. (2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru straini sau a altor institutii cu competente în domeniul ordinii publice şi sigurantei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1). (3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţa motivata, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru straini pentru a fi pusa în executare. Atunci când declararea strainului ca indezirabil se intemeiaza pe ratiuni de siguranţă naţionala, în conţinutul ordonantei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii. (4) Dreptul de sedere al strainului inceteaza de drept de la data emiterii ordonantei de declarare ca indezirabil. (5) Perioada pentru care un strain poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani (...)."Articolul 84"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţa strainului de către Autoritatea pentru straini, în condiţiile prevăzute la art. 81. (2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru ratiuni de siguranţă naţionala se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementeaza regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţionala şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio forma, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa strainului declarat indezirabil."Articolul 85"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacata de strainul împotriva caruia a fost dispusa, în termen de 5 zile lucratoare de la data comunicarii, la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinta instanţei este definitivă şi irevocabila. (2) Exercitarea caii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonantei de declarare ca indezirabil a strainului (...)."B. Decizia Curtii Constitutionale nr. 342 din 16 septembrie 200317. Intr-o cauza similara cu cea a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronuntat asupra compatibilitatii art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile constitutionale de nediscriminare, cu dreptul de acces la justiţie şi cu dreptul la un proces echitabil. Excepţia de neconstitutionalitate a fost ridicata de către un strain în cadrul contestaţiei ordonantei Parchetului prin care a fost declarat indezirabil pe motivul ca "existau indicii temeinice conform cărora el desfăşura activităţi de natura sa puna în pericol siguranţa naţionala".18. Curtea Constituţională a apreciat ca articolul citat mai sus respecta Constitutia şi Convenţia, din urmatoarele considerente:În cauza de faţa situaţia strainilor declarati indezirabili în scopul apararii sigurantei naţionale şi protejarii informaţiilor clasificate este diferita de cea a celorlalţi cetăţeni straini, ceea ce poate determina legiuitorul sa stabileasca drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetăţeni straini, fără ca prin aceasta să se incalce principiul egalitatii. Diferenţa reala, care rezultă din cele doua situaţii, justifica existenta unor reguli distincte.Totodata Curtea constata ca interdictia stabilita de legiuitor pentru cetatenii straini declarati indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţa datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanta cu dispozitiile constitutionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora "Dreptul la informatie nu trebuie să prejudicieze [...] siguranţa naţionala".Dispozitiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constitutie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva masurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisa calea actiunii în justiţie.Curtea nu poate retine nici incalcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din Constitutie referitor la independenta judecatorilor, deoarece acestia trebuie să respecte legea care da prioritate intereselor privind siguranţa naţionala a României. Instanţa urmeaza sa solutioneze contestaţia în conformitate cu prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul strainilor în România, verificand legalitatea şi temeinicia ordonantei în condiţiile şi în limitele acesteia.Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apararea drepturilor omului şi a libertatilor fundamentale (art. 6 pct. 1), precum şi la cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 9 şi 10), invocate în motivarea excepţiei, Curtea retine ca textul legal criticat nu opreste părţile interesate de a apela la instantele judecătorești, de a fi aparate şi de a se prevala de toate garantiile procesuale care condiţioneaza intr-o societate democratica procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Maaouia împotriva Frantei) ca "deciziile privind intrarea, sederea şi expulzarea strainilor nu privesc drepturile şi oblibaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzatii de natura penala, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie. În consecinţa, art. 6 pct. 1 nu este aplicabil cauzei".IN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie19. Reclamantul pretinde ca măsura de expulzare, precum şi interdictia de sedere dispuse împotriva sa îi încalcă dreptul la respectarea vietii private şi de familie, garantat prin art. 8 din Convenţie, care prevede urmatoarele:"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vietii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decat în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, intr-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertatilor altora."A. Asupra admisibilitatii20. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este în mod vadit neintemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Ea releva, de asemenea, ca acest capat de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, el trebuie declarat admisibil.B. Pe fond1. Asupra existentei unei ingerinte21. Guvernul nu contesta existenta unei vieti private şi de familie a reclamantului în România inaintea expulzarii sale, însă sustine ca această măsură, precum şi interdictia de sedere nu au constituit o ingerinta în viaţa sa privată şi de familie. În acest sens, el arata ca reclamantul nu avea un drept de sedere permanenta în România, ci sedea aici în baza unei vize de afaceri prelungite periodic. Mai mult, el subliniaza ca după expulzarea reclamantului partenera sa şi copilul lor s-au deplasat de mai multe ori în Serbia fără a intampina probleme speciale şi ca au stat acolo mai multe luni. Prin urmare, Guvernul considera ca viaţa de familie a reclamantului nu a fost întreruptă.22. Reclamantul arata ca din anul 1989 şi până în anul 2003 viaţa sa privată, de familie şi profesionala s-a desfăşurat în România. El adauga ca, în ciuda vizitelor partenerei sale şi ale copilului lor, viaţa lor privată şi de familie a fost afectată iremediabil prin măsura de expulzare.23. De asemenea, el neaga posibilitatea ca partenera sa şi copilul lor să se stabileasca în Serbia-Muntenegru, deoarece aceasta nu vorbeste limba sarba, ceea ce ingreuneaza foarte mult adaptarea culturala şi sociala în aceasta tara. Mai mult, el afirma ca în urma expulzarii sale, societatea comerciala pe care o infiintase în România, prin care acestia se intretineau, a fost nevoita să-şi inceteze activitatea şi ca, de atunci incoace, ei nu au mai dispus de resurse suficiente pentru a-şi asigura un nivel de viaţa decent în Serbia-Muntenegru.24. Curtea observa în primul rand ca realitatea unei vieti private şi de familie a reclamantului în România inaintea expulzarii sale nu a fost contestata.25. Curtea reaminteste apoi faptul ca Convenţia nu garanteaza, ca atare, niciun drept pentru un strain de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite tari. Totusi, expulzarea unei persoane dintr-o tara în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerinta în dreptul la respectarea vietii de familie, asa cum este el protejat de art. 8 § 1 din Convenţie (Cauza Boultif împotriva Elvetiei, nr. 54273/00, § 39, CEDO 2001-IX).26. În cauza de faţa, Curtea releva faptul ca reclamantul, ajuns în România în 1989, a locuit aici în mod legal, a invatat limba română, a înfiinţat o societate comerciala şi şi-a intemeiat o familie cu o cetateana română. Din aceasta uniune a rezultat un copil cu dubla cetatenie, română şi sarbo-muntenegreana.27. Integrarea reclamantului în societatea românească şi caracterul efectiv al vietii sale de familie fiind incontestabile, Curtea considera ca expulzarea sa şi interdictia de a intra pe teritoriul român au pus capat acestei integrari şi au generat o bulversare radicala în viaţa sa privată şi de familie, pe care vizitele regulate ale partenerei sale şi ale copilului lor nu au putut-o remedia. Drept care, Curtea considera ca a avut loc o ingerinta în viaţa privată şi de familie a reclamantului.2. Asupra justificarii ingerintei28. Aceasta ingerinta încalcă Convenţia dacă nu respecta cerinţele paragrafului 2 al art. 8. Asadar, trebuie analizat dacă ea era "prevăzută de lege", dacă urmarea unul sau mai multe scopuri legitime, în sensul paragrafului respectiv, şi dacă era "necesară intr-o societate democratica".29. Guvernul sustine ca măsura litigioasa respecta criteriile paragrafului 2 al art. 8. El arata ca această măsură era prevăzută de lege, şi anume de Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi ca respecta, prin urmare, condiţia de accesibilitate. În ceea ce priveste criteriul de previzibilitate, Guvernul considera ca a fost şi el respectat, din moment ce art. 83 din ordonanţa mai sus mentionata prevedea ca interdictia teritoriala nu poate fi dispusa decat în cazurile strict enumerate, şi anume dacă un strain a desfăşurat, desfăşoară sau are intentia de a desfăşura activităţi de natura sa puna în pericol siguranţa naţionala sau ordinea publică.30. În fine, Guvernul afirma ca măsura litigioasa urmarea un scop legitim, şi anume apararea sigurantei naţionale, ca aceasta era necesară intr-o societate democratica din moment ce se justifica printr-o necesitate sociala imperioasa şi ca era proporţională cu scopul legitim urmarit. Pentru a conchide asupra proportionalitatii ingerintei, Guvernul subliniaza ca trebuie luate în calcul, pe de o parte, gravitatea faptelor de care era banuit reclamantul şi, pe de altă parte, faptul ca partenera sa şi copilul lor sunt liberi sa-l viziteze şi, eventual, să se stabileasca în Serbia-Muntenegru.31. Reclamantul arata ca Guvernul nu i-a comunicat niciodata faptele ce i se reprosau şi ca nicio alta procedura penala nu a fost inceputa împotriva sa, nici în România şi nici în Serbia-Muntenegru. Prin urmare, el considera ca măsura a carei victima a fost era complet arbitrara.32. Curtea reaminteste ca, în conformitate cu jurisprudenta sa constanta, sintagma "prevăzută de lege" înseamnă în primul rand ca măsura incriminata trebuie să aibă o baza în dreptul intern, însă se referă şi la calitatea legii respective: ea impune ca aceasta să fie accesibila persoanelor în cauza şi să aibă o formulare destul de exacta pentru a permite reclamantilor, care apeleaza, la nevoie, la consilieri, sa prevada, intr-o măsura rezonabila în circumstantele cauzei, consecintele ce ar putea rezultă dintr-un anumit act.33. Desigur, în contextul special al masurilor legate de siguranţă naţionala, cerinţa de previzibilitate nu ar putea fi aceeasi ca în multe alte domenii (Cauza Leander împotriva Suediei, Hotărârea din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 23, § 51).34. Totusi, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni legate de drepturile fundamentale, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaste limite, legea ar putea sa incalce preeminenta dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrate prin Convenţie (Cauza Malone împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 33, § 68). Intr-adevar, existenta unor garantii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, garantii printre care se numara mai ales cea a procedurilor de control eficient exercitat de către puterea judiciara, este cu atât mai necesară cu cat, sub pretextul apararii democratiei, asemenea măsuri risca sa o submineze, chiar sa o distruga (vezi, mutatis mutandis, Cauza Rotaru împotriva României [GC], nr. 28.341/95, §§ 55, 59, CEDO 2000-V).35. În cauza, Curtea constata ca art. 83 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 reprezinta textul legal ce a constituit fundamentul expulzarii şi interdicţiei sederii reclamantului. Ea conchide, asadar, ca măsura litigioasa avea o baza în dreptul intern.36. În ceea ce priveste accesibilitatea, Curtea observa ca ordonanţa citata mai sus a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002. Prin urmare, Curtea considera ca acest text respecta criteriul accesibilitatii.37. În ceea ce priveste previzibilitatea, Curtea reaminteste ca nivelul de precizie al legislaţiei interne depinde intr-o mare măsura de domeniul pe care se presupune ca îl reglementeaza. Or, amenintarile la adresa sigurantei naţionale difera în timp şi ca natura, ceea ce le face greu identificabile dinainte (Cauza Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie 2002).38. Totusi, nicio persoana care face obiectul unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranţă naţionala nu trebuie lipsita de garantii împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul masurii litigioase de către un organ independent şi impartial, abilitat sa analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii masurii şi a sanctiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana respectiva trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor (Cauza Al-Nashif, citata mai sus, §§ 123 şi 124).39. În cauza, Curtea observa ca, printr-o ordonanţa a Parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul român, i s-a interzis sederea pentru o perioadă de 10 ani şi a fost expulzat pe motiv ca Serviciul Roman de Informaţii detinea "indicii temeinice că desfăşoară activităţi de natura sa puna în pericol siguranţa naţionala".40. Or, Curtea constata ca împotriva reclamantului nu s-a declansat nicio urmărire penala pentru faptul ca a participat la comiterea vreunei infractiuni în România sau intr-o alta tara. În afară de motivul general mentionat mai sus, autorităţile nu i-au oferit reclamantului nicio alta precizare. În plus, Curtea observa ca, incalcand dreptul intern, ordonanţa prin care reclamantul a fost declarat indezirabil nu i-a fost comunicata decat după expulzarea sa.41. Curtea acorda importanţa faptului ca instanţa, Curtea de Apel Bucureşti, s-a limitat la o analiza pur formala a ordonantei Parchetului. În acest sens, ea observa ca Parchetul nu i-a furnizat curtii de apel nicio precizare referitoare la faptele reprosate reclamantului şi ca aceasta nu a mers dincolo de afirmatiile Parchetului pentru a verifica dacă reclamantul reprezenta intr-adevar un pericol pentru siguranţa naţionala sau pentru ordinea publică.42. Având în vedere ca reclamantul nu s-a bucurat nici în faţa autorităţilor administrative şi nici în faţa curtii de apel de nivelul minim de protecţie împotriva arbitrariului autorităţilor, Curtea conchide ca ingerinta în viaţa sa privată şi de familie nu era prevăzută de o "lege" care să respecte cerinţele Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, Cauza Al-Nashif, citata mai sus, § 128).43. Având în vedere aceasta constatare, Curtea apreciaza că nu mai are rost sa continue analiza acestui capat de cerere al reclamantului pentru a cerceta dacă ingerinta viza "un scop legitim" şi era "necesară intr-o societate democratica".44. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 8 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 745. Reclamantul invoca incalcarea garantiilor procedurale în caz de expulzare. El invoca art. 1 din Protocolul nr. 7, care prevede urmatoarele:"1. Un strain care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat în temeiul executarii unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată: a) să prezinte motivele care pledeaza împotriva expulzarii sale; b) sa ceara examinarea cazului sau; şi c) sa ceara să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către aceasta autoritate.2. Un strain poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate naţionala."A. Asupra admisibilitatii46. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este în mod vadit neintemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea releva ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, el trebuie declarat admisibil.B. Pe fond47. Guvernul nu contesta aplicabilitatea în cauza a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi admite ca reclamantul a fost expulzat înainte de a beneficia de garantiile prevăzute de acest articol.48. Totusi, el considera ca motive de siguranţă naţionala au impus luarea unor măsuri urgente. Drept care, apreciaza ca expulzarea reclamantului era justificata în sensul paragrafului 2 al art. 1.49. Guvernul mai sustine ca reclamantul, desi a fost expulzat, a beneficiat de aceste garantii procedurale în faţa unei instante judiciare. În acest sens, el arata ca reclamantul a fost reprezentat de avocata sa, care a putut arata în faţa curtii de apel motivele ce militau împotriva expulzarii reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Cauza Mezghiche împotriva Frantei nr. 33438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).50. Reclamantul reitereaza faptul că nu a fost niciodata informat despre motivele ce au determinat expulzarea sa. Prin urmare, el apreciaza ca avocata sa s-a aflat în imposibilitatea de a-i asigura apararea în faţa curtii de apel. El adauga ca ordonanţa Parchetului nu i-a fost comunicata avocatei sale decat la data de 18 august 2003, în timpul unicului termen în faţa curtii de apel care, pe deasupra, a respins orice cereri de amanare formulate de avocata sa.51. Inca de la inceput, Curtea subliniaza ca în caz de expulzare, pe lângă protectia ce li se ofera în special prin art. 3 şi 8 coroborate cu art. 13 din Convenţie, strainii beneficiaza de garantiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (vezi, mutatis mutandis, Cauza Al-Nashif, citata mai sus, § 132).52. Mai mult, Curtea releva faptul ca garantiile mai sus menţionate nu se aplică decat strainilor ce locuiesc în mod legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol (cauzele Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei [dec.] nr. 57575/00, 14 martie 2002, şi Sulejmanovic şi Sultanovic împotriva Italiei [dec.] nr. 57574/00, 14 martie 2002).53. În speta, Curtea observa că nu s-a contestat faptul ca reclamantul locuia legal pe teritoriul românesc în momentul expulzarii sale. Drept care, desi a fost expulzat de urgenta din motive de siguranţă naţionala, caz autorizat de paragraful 2 al art. 1, el avea dreptul sa invoce, după expulzarea sa, garantiile enuntate la paragraful 1 (vezi raportul explicativ ce insoteste Protocolul nr. 7).54. Curtea subliniaza ca prima garantie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decat "în temeiul executarii unei hotărâri luate conform legii".55. Cuvantul "lege" desemnand legea naţionala, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenţiei, nu numai la existenta unei baze în dreptul intern, ci şi la calitatea legii: el impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumita protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Convenţie (paragraful 34 de mai sus).56. Curtea reitereaza constatarea facuta în analizarea capatului de cerere intemeiat pe art. 8 din Convenţie, şi anume ca Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, care a constituit baza legala pentru expulzarea reclamantului, nu i-a oferit garantii minime împotriva arbitrariului autorităţilor.57. Prin urmare, desi expulzarea reclamantului a avut loc în executarea unei hotărâri luate conform legii, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce această lege nu raspunde cerințelor Convenţiei.58. În orice caz, Curtea apreciaza ca autorităţile interne au încălcat şi garantiile de care ar fi trebuit să se bucure reclamantul în virtutea paragrafului 1a) şi b) al acestui articol.59. În acest sens, Curtea observa, pe de o parte, ca autorităţile nu i-au oferit reclamantului nici cel mai mic indiciu referitor la faptele ce i se reprosau şi, pe de altă parte, ca Parchetul nu i-a comunicat ordonanţa data împotriva sa decat în ziua unicului termen avut în faţa curtii de apel. Mai mult, Curtea noteaza ca instanţa, curtea de apel, a respins orice cerere de amanare, impiedicand-o astfel pe avocata reclamantului sa studieze ordonanţa mai sus mentionata şi să depună la dosar probe în sprijinul contestaţiei indreptate împotriva sa.60. Reamintind ca orice prevedere a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie să se interpreteze astfel încât sa garanteze drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, Curtea considera, în lumina controlului pur formal efectuat de curtea de apel în cauza, ca reclamantul nu a putut cere în mod adecvat examinarea cazului sau prin prisma argumentelor ce militau împotriva expulzarii sale.61. Asadar, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie62. Invocand art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie, reclamantul se plange şi de inechitatea procedurii în faţa Curtii de Apel Bucureşti şi de lipsa unei cai de atac împotriva Hotărârii din 18 august 2003 a acestei instante.63. Curtea reaminteste ca hotărârile referitoare la expulzarea strainilor, cum ar fi sentinta mai sus mentionata în cauza, nu reprezinta o contestaţie asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil şi nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzatii în materie penala, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie (Cauza Maaouia împotriva Frantei [GC] nr. 39652/98, § 40, CEDO 2000-X).64. În ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 13 din Convenţie, Curtea reaminteste ca nicio prevedere a Convenţiei nu acorda dreptul la mai multe grade de jurisdictie în alte proceduri decat cele penale.65. Prin urmare, Curtea apreciaza ca aceasta parte a cererii este incompatibila ratione materiae cu prevederile Convenţiei şi trebuie respinsa conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.IV. Asupra aplicarii art. 41 din Convenţie66. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declara ca a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al inaltei părţi contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."A. Prejudiciu67. Invocand concluziile unei expertize contabile, reclamantul solicita cu titlu de prejudiciu material suma de 171.000 EUR pentru pierderile economice suferite de societatea sa comerciala de la expulzarea sa.68. De asemenea, el solicita 100.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suportat din cauza expulzarii sale.69. Guvernul contesta aceste pretentii, pe care le considera excesive. Mai mult, el sustine că nu exista nicio legătură directa între pretinsele încălcări şi asa-zisele prejudicii materiale şi morale pretinse.70. Curtea releva inca de la inceput că nu poate specula asupra evolutiei economice pe care ar fi putut-o avea societatea comerciala infiintata de reclamant dacă acesta nu ar fi fost expulzat. Totusi, ea apreciaza ca expulzarea reclamantului a perturbat în mod obiectiv administrarea societatii sale, perturbari ale caror consecinte nu pot fi evaluate cu exactitate.71. Mai mult, Curtea apreciaza ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza incalcarilor constatate.72. Ţinând cont de toate elementele ce se afla în posesia sa şi statuand în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea hotaraste sa acorde reclamantului 15.000 EUR, pentru toate prejudiciile suferite.B. Cheltuieli de judecată73. Reclamantul solicita rambursarea onorariilor avocatiale, precum şi a diferitelor cheltuieli efectuate pentru a-şi prezenta cererea în faţa Curtii. Cu titlu justificativ, el prezinta o nota de onorariu în valoare de 6.500 EUR, întocmită pe numele avocatei sale.74. Guvernul contesta suma solicitata, pe care o considera excesiva. Mai mult, el arata ca avocata reclamantului nu a precizat nici numărul de ore consacrate prezentarii cererii în faţa Curtii şi nici tariful orar practicat.75. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecată decat în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil.76. În cauza, Curtea apreciaza ca suma totală solicitata de reclamant cu titlu de onorarii avocatiale este excesiva.77. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa, precum şi de jurisprudenta sa în materie, Curtea, statuand în echitate, conform art. 41 din Convenţie, considera rezonabil sa acorde reclamantului suma de 3.000 EUR, pentru toate cheltuielile de judecată.C. Dobanzi moratorii78. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii să se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de pret marginal a Băncii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,IN UNANIMITATE:1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 8 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 7 şi inadmisibila în rest;2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 8 din Convenţie;3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7;4. hotaraste: a) ca statul pârât să-i plateasca reclamantului, în termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotărârii, conform art. 44 § 2 din Convenţie, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral şi 3.000 EUR (trei mii euro) drept cheltuieli de judecată, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit; b) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus şi până la efectuarea platii, aceste sume să se majoreze cu o dobânda simpla având o rata egala cu cea a facilitatii de pret marginal a Băncii Centrale Europene, valabila în această perioadă, majorata cu 3 puncte procentuale;5. respinge cererea de satisfactie echitabila pentru surplus.Întocmită în limba franceza, apoi comunicata în scris la data de 8 iunie 2006, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curtii.Bostjan M. Zupancic,presedinteVincent Berger,grefier--------------