DECIZIE nr. 356 din 5 iulie 2005referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 825 din 13 septembrie 2005
Ioan Vida - preşedinteNicolae Cochinescu - judecătorConstantin Doldur - judecătorAcsinte Gaspar - judecătorKozsokar Gabor - judecătorPetre Ninosu - judecătorIon Predescu - judecătorŞerban Viorel Stănoiu - judecătorFlorentina Baltă - procurorIngrid Alina Tudora - magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi în Dosarul nr. 4.614/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza este în stare de judecată.Reprezentantul Ministerului Public, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 11 ianuarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 4.614/2004, Curtea de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 38 din Codul muncii reprezintă o încălcare flagrantă a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a principiului libertăţii contractuale, prejudiciind drepturile recunoscute de lege angajatorului. În acest sens apreciază că atâta vreme cât textul de lege criticat împiedică exprimarea liberă a voinţei părţilor şi opreşte producerea efectelor juridice ale actului convenit de părţi în mod liber, acesta este neconstituţional în raport de prevederile art. 16 din Constituţie, egalitatea cetăţenilor în faţa legii însemnând inclusiv egalitatea contractuală, egalitatea de poziţie în momentul negocierilor şi a semnării actelor bilaterale, în absenţa oricărei forme de constrângere.De asemenea, arată că libertatea contractuală se circumscrie principiilor constituţionale consacrate în art. 30, 40 şi 45, în sensul recunoaşterii libertăţii de exprimare, de asociere şi a accesului liber al persoanei la o activitate economică, toate acestea presupunând relaţii contractuale liber consimţite. Ca atare, atât timp cât nu se pune problema lipsei capacităţii de exerciţiu, contractul de muncă fiind încheiat între persoane cu deplină capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, protejarea excesivă a salariatului aduce prejudicii nejustificate angajatorului şi contravine principiilor constituţionale invocate.Curtea de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nici celui referitor la libertatea contractuală. În acest sens arată că, în dreptul muncii actual, principiul negocierii presupune că drepturile şi obligaţiile salariaţilor se stabilesc prin negocierea liberă a acestora între salariaţi şi angajatori şi se concretizează atât în contractele individuale de muncă, cât şi în cele colective, la nivel de unitate, de ramură sau chiar la nivel naţional. Ca atare, cei doi parteneri sociali îşi asumă drepturi şi obligaţii reciproce în funcţie de condiţiile economice şi sociale de la un anumit moment dat.Instanţa apreciază că textul de lege criticat nu conferă salariatului o protecţie excesivă şi lipsită de temei legal şi nici nu contravine prevederilor constituţionale invocate, întrucât reprezintă, pe de o parte, un minim de garanţie pentru acesta, iar pe de altă parte, reflectă un anumit echilibru între interesele patronului şi dreptul persoanelor fizice de a-şi câştiga existenţa prin muncă.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, întrucât interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile recunoscute de lege, precum şi sancţiunea nulităţii aplicată actelor de acceptare tacită a unor drepturi salariale diminuate reprezintă o măsură minimă de protecţie a salariaţilor, având drept scop asigurarea exercitării neîngrădite a drepturilor şi intereselor legitime izvorâte din raporturile de muncă, împotriva oricăror abuzuri din partea angajatorilor, constituind totodată un echilibru între interesele salariaţilor şi ale angajatorilor. În acest context, măsura de protecţie a salariaţilor nu reprezintă un privilegiu, fiind justificată de situaţia în care se găsesc aceştia şi care impune o asemenea măsură.Aşa fiind, prin textul de lege criticat sunt respectate şi principiile constituţionale cu privire la inviolabilitatea libertăţii de exprimare, asocierea liberă a cetăţenilor şi accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii fiind în deplină concordanţă cu principiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei.Guvernul consideră excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. În acest sens arată că reglementarea cuprinsă în art. 38 din Codul muncii este în acord cu cerinţele art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevede, printre altele, că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea locului de muncă este liberă.Avocatul Poporului arată că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 494/2004, arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii faţă de art. 16 din Constituţie.De asemenea, apreciază că nu este întemeiată nici critica de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale faţă de prevederile art. 45 din Constituţie, întrucât dreptul oricărei persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând accesul neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acesteia, ceea ce s-a realizat prin dispoziţiile legale criticate.În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii cu prevederile art. 30 şi 40 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută, deoarece domeniile de incidenţă ale drepturilor fundamentale invocate sunt diferite faţă de obiectul de reglementare al normei deduse controlului de constituţionalitate.Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconsti-tuţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, potrivit cărora "Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate".Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 16, 30, 40 şi 45 din Constituţie, care au următoarea redactare:- Art. 16: "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. (3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. (4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.";- Art. 30: "(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.";- Art. 40: "(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. (2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale. (3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. (4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.";- Art. 45: "Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate."Examinând excepţia, Curtea constată că, în susţinerea criticii sale de neconstituţionalitate, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea exerciţiului dreptului (libertăţii) al cărui titular ori beneficiar este şi pe care îl invocă, pretinzând că prin reglementarea dedusă controlului i-ar fi fost încălcat. În cauza de faţă, obiectul pretinsei încălcări îl constituie - chiar dacă nu este nominalizată ca atare - libertatea contractuală care, în ciuda unei aparente identităţi terminologice, nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în expresia lor constituţională. Într-o formulă sintetică, libertatea contractuală este posibilitatea recunoscută oricărui subiect de drept de a încheia un contract, în înţelesul de mutuus consensus, de produs al manifestării sale de voinţă convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părţi, de a stabili conţinutul acestuia şi de a-i determina obiectul, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii a căror respectare este obligatorie pentru părţile contractante.Curtea reţine că libertatea contractuală poate fi valorificată numai în cadrul legal, cu respectarea unor limite rezonabile impuse de raţiuni de ocrotire a unor interese publice şi private legitime; exercitată în afara acestui cadru, fără oprelişti, orice libertate îşi pierde legitimitatea şi tinde să se convertească în anarhie. Neîndoielnic, şi contractul de muncă dă expresie libertăţii contractuale, dar o face într-o manieră specifică, determinată de obiectul său propriu şi esenţial diferit de acela al altor contracte, constând în prestarea unei anumite activităţi, a unei munci, în schimbul unei remuneraţii. Întrucât munca constituie un factor esenţial pentru existenţa şi propăşirea societăţii umane, iar remuneraţia aferentă muncii prestate reprezintă pentru cea mai mare parte a membrilor acestei societăţi principala, dacă nu chiar unica sursă de subzistenţă, dreptul la muncă este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consacrat, ca atare, de Constituţie, iar contractul de muncă, ca instituţie juridică prin care este valorificat în principal, beneficiază de o atenţie prioritară din partea legiuitorului, materializată în adoptarea unei legislaţii complexe şi unitare, constituind o ramură distinctă de drept, destinată reglementării multitudinii de drepturi şi obligaţii pe care, direct sau mediat, cu titlu principal ori în subsidiar, le generează. Curtea constată că, în condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului de muncă - angajator şi salariat - există o discrepanţă vădită din punct de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de natură să-i permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul - şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie, - este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege".Curtea constată că, pentru ca aceste măsuri de protecţie socială să îşi găsească efectiv aplicare, în mod necesar ele trebuie să fie instituite pe calea unor norme imperative, în caz contrar, deci în situaţia în care ar fi prevăzute de norme supletive, aşa cum susţine autorul excepţiei, respectarea lor ar deveni facultativă, părţile având posibilitatea să deroge de la ele prin acordul lor de voinţă, ceea ce ar permite angajatorului să-şi impună punctul de vedere. Ca atare, protecţia socială a muncii, deşi consacrată cu titlu de obligaţie în sarcina statului, prin Constituţie, ar deveni, astfel, pur formală şi iluzorie. Aşa fiind, textul legal dedus controlului de constituţionalitate reprezintă un corolar logic al art. 41 alin. (2) din Constituţie, fără a releva nici o contradicţie cu textele constituţionale de referinţă invocate.Astfel, referitor la susţinerea autorului excepţiei privind înfrângerea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea reţine că nu poate fi reţinută această critică, întrucât dispoziţiile art. 38 din Codul muncii dau pe deplin expresie textului constituţional, urmărind asigurarea egalităţii între părţile contractante, inegale, ab initio, din punct de vedere al potenţialului economic şi financiar.În ceea ce priveşte celelalte texte de referinţă menţionate, şi anume art. 16 alin. (2), (3) şi (4), art. 30, 40 şi 45 din Constituţie, Curtea constată că domeniul lor de incidenţă este cu totul altul decât cel al reglementării legale deduse controlului, ceea ce exclude, de plano, posibilitatea oricărei coliziuni între ele şi, pe cale de consecinţă, lipseşte de relevanţă invocarea lor cu acest titlu.În final, Curtea reţine că dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 494 din 11 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 18 ianuarie 2005, Curtea a constatat că interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la aceste drepturi, precum şi nulitatea actelor de acceptare tacită a unor drepturi salariale diminuate sunt măsuri de protecţie a salariaţilor, menite să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecţie a salariaţilor nu poate fi considerată un privilegiu şi, deci, contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât ea se justifică în considerarea situaţiei unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecţie.Deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin această decizie îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi în Dosarul nr. 4.614/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 iulie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Ingrid Alina Tudora-------
| EMITENT |
Ioan Vida - preşedinteNicolae Cochinescu - judecătorConstantin Doldur - judecătorAcsinte Gaspar - judecătorKozsokar Gabor - judecătorPetre Ninosu - judecătorIon Predescu - judecătorŞerban Viorel Stănoiu - judecătorFlorentina Baltă - procurorIngrid Alina Tudora - magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi în Dosarul nr. 4.614/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza este în stare de judecată.Reprezentantul Ministerului Public, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 11 ianuarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 4.614/2004, Curtea de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 38 din Codul muncii reprezintă o încălcare flagrantă a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a principiului libertăţii contractuale, prejudiciind drepturile recunoscute de lege angajatorului. În acest sens apreciază că atâta vreme cât textul de lege criticat împiedică exprimarea liberă a voinţei părţilor şi opreşte producerea efectelor juridice ale actului convenit de părţi în mod liber, acesta este neconstituţional în raport de prevederile art. 16 din Constituţie, egalitatea cetăţenilor în faţa legii însemnând inclusiv egalitatea contractuală, egalitatea de poziţie în momentul negocierilor şi a semnării actelor bilaterale, în absenţa oricărei forme de constrângere.De asemenea, arată că libertatea contractuală se circumscrie principiilor constituţionale consacrate în art. 30, 40 şi 45, în sensul recunoaşterii libertăţii de exprimare, de asociere şi a accesului liber al persoanei la o activitate economică, toate acestea presupunând relaţii contractuale liber consimţite. Ca atare, atât timp cât nu se pune problema lipsei capacităţii de exerciţiu, contractul de muncă fiind încheiat între persoane cu deplină capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, protejarea excesivă a salariatului aduce prejudicii nejustificate angajatorului şi contravine principiilor constituţionale invocate.Curtea de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nici celui referitor la libertatea contractuală. În acest sens arată că, în dreptul muncii actual, principiul negocierii presupune că drepturile şi obligaţiile salariaţilor se stabilesc prin negocierea liberă a acestora între salariaţi şi angajatori şi se concretizează atât în contractele individuale de muncă, cât şi în cele colective, la nivel de unitate, de ramură sau chiar la nivel naţional. Ca atare, cei doi parteneri sociali îşi asumă drepturi şi obligaţii reciproce în funcţie de condiţiile economice şi sociale de la un anumit moment dat.Instanţa apreciază că textul de lege criticat nu conferă salariatului o protecţie excesivă şi lipsită de temei legal şi nici nu contravine prevederilor constituţionale invocate, întrucât reprezintă, pe de o parte, un minim de garanţie pentru acesta, iar pe de altă parte, reflectă un anumit echilibru între interesele patronului şi dreptul persoanelor fizice de a-şi câştiga existenţa prin muncă.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, întrucât interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile recunoscute de lege, precum şi sancţiunea nulităţii aplicată actelor de acceptare tacită a unor drepturi salariale diminuate reprezintă o măsură minimă de protecţie a salariaţilor, având drept scop asigurarea exercitării neîngrădite a drepturilor şi intereselor legitime izvorâte din raporturile de muncă, împotriva oricăror abuzuri din partea angajatorilor, constituind totodată un echilibru între interesele salariaţilor şi ale angajatorilor. În acest context, măsura de protecţie a salariaţilor nu reprezintă un privilegiu, fiind justificată de situaţia în care se găsesc aceştia şi care impune o asemenea măsură.Aşa fiind, prin textul de lege criticat sunt respectate şi principiile constituţionale cu privire la inviolabilitatea libertăţii de exprimare, asocierea liberă a cetăţenilor şi accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii fiind în deplină concordanţă cu principiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei.Guvernul consideră excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. În acest sens arată că reglementarea cuprinsă în art. 38 din Codul muncii este în acord cu cerinţele art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevede, printre altele, că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea locului de muncă este liberă.Avocatul Poporului arată că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 494/2004, arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii faţă de art. 16 din Constituţie.De asemenea, apreciază că nu este întemeiată nici critica de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale faţă de prevederile art. 45 din Constituţie, întrucât dreptul oricărei persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând accesul neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acesteia, ceea ce s-a realizat prin dispoziţiile legale criticate.În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii cu prevederile art. 30 şi 40 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută, deoarece domeniile de incidenţă ale drepturilor fundamentale invocate sunt diferite faţă de obiectul de reglementare al normei deduse controlului de constituţionalitate.Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconsti-tuţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, potrivit cărora "Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate".Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 16, 30, 40 şi 45 din Constituţie, care au următoarea redactare:- Art. 16: "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. (3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. (4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.";- Art. 30: "(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.";- Art. 40: "(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. (2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale. (3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. (4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.";- Art. 45: "Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate."Examinând excepţia, Curtea constată că, în susţinerea criticii sale de neconstituţionalitate, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea exerciţiului dreptului (libertăţii) al cărui titular ori beneficiar este şi pe care îl invocă, pretinzând că prin reglementarea dedusă controlului i-ar fi fost încălcat. În cauza de faţă, obiectul pretinsei încălcări îl constituie - chiar dacă nu este nominalizată ca atare - libertatea contractuală care, în ciuda unei aparente identităţi terminologice, nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în expresia lor constituţională. Într-o formulă sintetică, libertatea contractuală este posibilitatea recunoscută oricărui subiect de drept de a încheia un contract, în înţelesul de mutuus consensus, de produs al manifestării sale de voinţă convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părţi, de a stabili conţinutul acestuia şi de a-i determina obiectul, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii a căror respectare este obligatorie pentru părţile contractante.Curtea reţine că libertatea contractuală poate fi valorificată numai în cadrul legal, cu respectarea unor limite rezonabile impuse de raţiuni de ocrotire a unor interese publice şi private legitime; exercitată în afara acestui cadru, fără oprelişti, orice libertate îşi pierde legitimitatea şi tinde să se convertească în anarhie. Neîndoielnic, şi contractul de muncă dă expresie libertăţii contractuale, dar o face într-o manieră specifică, determinată de obiectul său propriu şi esenţial diferit de acela al altor contracte, constând în prestarea unei anumite activităţi, a unei munci, în schimbul unei remuneraţii. Întrucât munca constituie un factor esenţial pentru existenţa şi propăşirea societăţii umane, iar remuneraţia aferentă muncii prestate reprezintă pentru cea mai mare parte a membrilor acestei societăţi principala, dacă nu chiar unica sursă de subzistenţă, dreptul la muncă este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consacrat, ca atare, de Constituţie, iar contractul de muncă, ca instituţie juridică prin care este valorificat în principal, beneficiază de o atenţie prioritară din partea legiuitorului, materializată în adoptarea unei legislaţii complexe şi unitare, constituind o ramură distinctă de drept, destinată reglementării multitudinii de drepturi şi obligaţii pe care, direct sau mediat, cu titlu principal ori în subsidiar, le generează. Curtea constată că, în condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului de muncă - angajator şi salariat - există o discrepanţă vădită din punct de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de natură să-i permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul - şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie, - este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege".Curtea constată că, pentru ca aceste măsuri de protecţie socială să îşi găsească efectiv aplicare, în mod necesar ele trebuie să fie instituite pe calea unor norme imperative, în caz contrar, deci în situaţia în care ar fi prevăzute de norme supletive, aşa cum susţine autorul excepţiei, respectarea lor ar deveni facultativă, părţile având posibilitatea să deroge de la ele prin acordul lor de voinţă, ceea ce ar permite angajatorului să-şi impună punctul de vedere. Ca atare, protecţia socială a muncii, deşi consacrată cu titlu de obligaţie în sarcina statului, prin Constituţie, ar deveni, astfel, pur formală şi iluzorie. Aşa fiind, textul legal dedus controlului de constituţionalitate reprezintă un corolar logic al art. 41 alin. (2) din Constituţie, fără a releva nici o contradicţie cu textele constituţionale de referinţă invocate.Astfel, referitor la susţinerea autorului excepţiei privind înfrângerea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea reţine că nu poate fi reţinută această critică, întrucât dispoziţiile art. 38 din Codul muncii dau pe deplin expresie textului constituţional, urmărind asigurarea egalităţii între părţile contractante, inegale, ab initio, din punct de vedere al potenţialului economic şi financiar.În ceea ce priveşte celelalte texte de referinţă menţionate, şi anume art. 16 alin. (2), (3) şi (4), art. 30, 40 şi 45 din Constituţie, Curtea constată că domeniul lor de incidenţă este cu totul altul decât cel al reglementării legale deduse controlului, ceea ce exclude, de plano, posibilitatea oricărei coliziuni între ele şi, pe cale de consecinţă, lipseşte de relevanţă invocarea lor cu acest titlu.În final, Curtea reţine că dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 494 din 11 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 18 ianuarie 2005, Curtea a constatat că interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la aceste drepturi, precum şi nulitatea actelor de acceptare tacită a unor drepturi salariale diminuate sunt măsuri de protecţie a salariaţilor, menite să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecţie a salariaţilor nu poate fi considerată un privilegiu şi, deci, contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât ea se justifică în considerarea situaţiei unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecţie.Deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin această decizie îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Frarom International Est" - S.R.L. din Iaşi în Dosarul nr. 4.614/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 iulie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Ingrid Alina Tudora-------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari