DECIZIE nr. 100 din 9 martie 2004referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 261 din 24 martie 2004
Nicolae Popa - preşedinteCostică Bulai - judecătorNicolae Cochinescu - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorPetre Ninosu - judecătorŞerban Viorel Stănoiu - judecătorLucian Stângu - judecătorIoan Vida - judecătorIuliana Nedelcu - procurorFlorentina Geangu - magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Andrei Horia Ursu în Dosarul nr. 40/2003 al Curţii Militare de Apel.La apelul nominal răspunde avocat Eugenia Crângariu, pentru autorul excepţiei, precum şi partea Eugen Grigorescu, personal şi asistat de apărător ales, Ion Bunescu. Procedura, legal îndeplinită.Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 516 D/2003 având ca obiect aceeaşi excepţie, ridicată de Nicolae Badea în Dosarul nr. 4.157/2003 al Tribunalului Teleorman - Secţia penală. La apelul nominal, în acest dosar, răspunde avocat Anda Valeria Nedelea, pentru autorul excepţiei, lipsind părţile Lina Boboc şi Gheorghe Coşoveanu, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Din oficiu, Curtea pune în discuţie problema conexării celor două cauze, având în vedere că în ambele dosare obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este acelaşi.Reprezentanţii părţilor, precum şi reprezentantul Ministerului Public nu se opun conexării cauzelor.Curtea, deliberând, dispune conexarea Dosarului nr. 516 D/2003 la Dosarul nr. 505 D/2003, în temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, conform căruia "Procedura jurisdicţională [...] se completează cu regulile procedurii civile [...]", raportat la art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "[...] întrunirea mai multor pricini [...] în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură [╔] poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o".Cauza fiind în stare de judecată, se acordă cuvântul pe fond.Pentru autorul excepţiei, Andrei Horia Ursu, apărătorul ales solicită admiterea excepţiei, arătând că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, referitoare la persoanele care pot face apel, contravin prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 124 din Constituţie, republicată. De asemenea, se susţine că tratarea "în rem" a restrângerii exercitării căii de atac ordinare a apelului nu exclude discriminarea părţii vătămate, ca persoană participantă la procesul penal. Sub acest aspect, este de observat că, potrivit art. 362 alin. 1 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, poate face apel, fără nici o distincţie derivată din principiul oficialităţii, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, o asemenea persoană fiind şi partea vătămată. Totodată, în concepţia art. 21 din Legea fundamentală, accesul liber la justiţie este consacrat nu numai prin dreptul egal de promovare a unei acţiuni, ci şi prin dreptul la un proces echitabil, care presupune echilibru şi egalitatea armelor pentru toate actele de procedură, deci şi pentru promovarea aceloraşi căi de atac, care garantează accesul egal şi liber la justiţie, în toate gradele de jurisdicţie, acolo unde legiuitorul le reglementează. În susţinerea celor arătate depune note scrise.Partea Eugen Grigorescu, prin apărător, solicită respingerea excepţiei, deoarece nu există elemente din care să rezulte contradicţia textului procedural criticat ca fiind neconstituţional cu unul din textele Constituţiei. În susţinere, depune note scrise.Pentru autorul excepţiei, Nicolae Badea, apărătorul ales solicită admiterea excepţiei şi constatarea că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. În acest sens arată, în esenţă, că, "deşi i se recunoaşte persoanei vătămate dreptul de a se adresa justiţiei (art. 21 din Constituţie), precum şi posibilitatea de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată (art. 24 alin. 1 din Codul de procedură penală), aceasta nu beneficiază de o egalitate de tratament juridic decât în prima fază a procesului penal, aceea a judecăţii în primă instanţă, în celelalte faze ale procesului penal, în apel şi în recurs, partea vătămată participă pasiv, neavând la îndemână aceleaşi mijloace procesuale cu ale celorlalte părţi din proces. Această inegalitate de tratament juridic constituie o violare a principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a prevederilor art. 24 şi art. 49 din Constituţie". În susţinerea celor de mai sus depune note scrise.Reprezentantul Ministerului Public arată că diferenţierea făcută prin dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală (în sensul că partea vătămată poate face apel numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă) este contrară principiului constituţional al egalităţii şi nediscriminării, deoarece se aplică un tratament diferenţiat, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă. De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art. 24 din Constituţie, republicată, întrucât garantarea constituţională a dreptului la apărare are în vedere şi posibilitatea exercitării căilor legale de atac împotriva soluţiilor adoptate de instanţa de judecată, care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit cărora nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie şi care au ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau un grup social, arată că prevederile legale criticate nu reglementează o situaţie de excludere, ci de limitare a exerciţiului drepturilor procesuale pentru partea vătămată. Această limitare este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicată. Faţă de cele arătate, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală şi, totodată, în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, de constatare a neconstituţionalităţii şi a dispoziţiilor art. 385^2 din Codul de procedură penală.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:Prin Încheierea din 6 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 40/2003, şi Încheierea din 5 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 4.157/2003, Curtea Militară de Apel şi, respectiv, Tribunalul Teleorman - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Horia Andrei Ursu şi Nicolae Badea, părţi vătămate în dosarele menţionate.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1), ale art. 21, 24, art. 49 alin. (1) şi art. 123 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se motivează că, în cauzele penale în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, partea vătămată care participă la proces nu are dreptul să atace cu apel sentinţa pe care o consideră nelegală sau netemeinică, deşi, în calitatea sa de subiect pasiv al infracţiunii, este profund interesată în soluţionarea cauzei. Refuzându-i-se acest drept, i se îngrădeşte accesul la justiţie şi i se nesocoteşte dreptul la un proces echitabil.Curtea Militară de Apel apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât persoana vătămată, care participă în procesul penal în calitate de parte vătămată, poate devolua latura penală a cauzei numai în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, nu şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, ceea ce creează astfel o inegalitate în drepturi între persoanele vătămate, în cele două situaţii. Or, arată instanţa, chiar în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, contribuţia părţii vătămate la aflarea adevărului este de necontestat nu numai în etapa judecăţii în primă instanţă, dar şi în căile de atac. Faptul că procurorul are calitatea de reprezentant al intereselor generale ale societăţii nu înlătură, în opinia sa, dreptul părţii vătămate de a critica, pentru nelegalitate şi netemeinicie, hotărârea primei instanţe, în faţa instanţelor de control judiciar. Se mai invocă şi argumentul că însăşi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 486/1997, a recunoscut dreptul persoanei vătămate de a declanşa judecata în faţa instanţei a persoanei faţă de care procurorul a dispus o soluţie de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Decizia Curţii Constituţionale a condus la introducerea, prin Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, a art. 278^1 , de unde rezultă dreptul persoanei vătămate de a sesiza instanţa (art. 278^1 alin. 9 din Codul de procedură penală). În cazul pronunţării soluţiei de achitare în primă instanţă, în lipsa recunoaşterii dreptului persoanei vătămate de a se adresa instanţelor de control judiciar, în ipoteza reglementată de art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, aceasta ar echivala cu lipsa accesului la justiţie. Or, nerecunoaşterea dreptului de apel şi recurs pentru partea vătămată ar lipsi de conţinut şi finalitate demersul juridic şi principial al Curţii Constituţionale şi al legiuitorului. Dispoziţiile legale criticate sunt contrare, precizează instanţa, şi prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3), referitoare la accesul liber la justiţie, şi ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.Tribunalul Teleorman - Secţia penală consideră excepţia întemeiată, cu motivarea că "singura posibilitate a părţii vătămate de a-şi susţine interesele în ceea ce priveşte latura penală este aceea de a declara apel ca o cale de apărare a intereselor victimei, or o excludere a acestei posibilităţi vine în contradicţie cu interesele acesteia, îngrădindu-i drepturile pe care statul le protejează".În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al acestei instituţii.Guvernul arată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens se arată că legea face distincţie între situaţiile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi cele în care acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită din oficiu. În conformitate cu prevederile art. 131 din Constituţie, republicată, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii. Persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, având deplină capacitate procesuală în ce priveşte acţiunea civilă, va putea discuta, în apelul său, şi aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care au fost soluţionate acestea depinde soluţionarea acţiunii civile. Eventualele erori comise de prima instanţă, în soluţionarea laturii penale, nu vor putea fi îndreptate ca urmare a declarării apelului numai de către partea civilă, însă aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei sunt garantate de legiuitorul român prin posibilitatea oferită părţilor din proces de a exercita căile extraordinare de atac prevăzute de lege. De aceea, nu se poate susţine că, prin dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, se încalcă accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 din Constituţie, republicată.În cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, partea vătămată nu are dreptul să decidă nici declanşarea, nici încetarea procesului penal şi, în consecinţă, nici continuarea acestuia prin promovarea căii de atac a apelului. În aceste condiţii, îşi găseşte aplicare principiul oficialităţii înscris în art. 2 din Codul de procedură penală.Deşi în cele două situaţii drepturile părţii vătămate sunt diferite, acestea nu constituie o încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece acest principiu nu trebuie să atragă aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii diferite. Aşa cum, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, procurorul nu poate dispune punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale împotriva voinţei persoanei vătămate, tot aşa, în cazurile în care funcţionează principiul oficialităţii, partea vătămată nu poate dispune asupra acţiunii penale. Acest fapt nu este de natură să îi aducă părţii vătămate nici un fel de prejudicii; altfel, partea vătămată s-ar substitui Ministerului Public, singurul împuternicit prin Constituţie să reprezinte interesele societăţii în procesul penal.Avocatul Poporului arată că, faţă de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, excepţia este neîntemeiată, deoarece "procesul echitabil" nu implică imperios "existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al hotărârilor judecătoreşti, pe cale de consecinţă, posibilitatea exercitării acestor căi de atac de către toate părţile din proces". Totodată, faptul că partea vătămată poate folosi calea de atac a apelului numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă şi numai în ce priveşte latura penală, corespunde întru totul intereselor generale ale societăţii, soluţionarea acţiunii penale nefiind lăsată, în nici un sistem de drept penal, la voinţa persoanei vătămate (cu excepţia infracţiunilor zise de învinuire privat-publică).Critica raportată la prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, este neîntemeiată, deoarece textele legale criticate nu conţin norme restrictive privind accesul la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor la care se referă.În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate faţă de art. 16 din Constituţie, republicată, Avocatul Poporului apreciază că aceasta este nefondată, deoarece partea vătămată are posibilitatea de a exercita aceeaşi cale de atac (apelul) pe care o au procurorul, inculpatul şi celelalte părţi din procesul penal. Limitele prevăzute în dispoziţiile legale criticate nu constituie discriminări, ci precizări fireşti în raport cu interesele legitime ale acestor părţi, apărate în cadrul procesului penal.În legătură cu invocarea încălcării prevederilor art. 124 din Constituţie, republicată, se arată că aceste critici sunt nerelevante pentru soluţionarea excepţiei de faţă, neavând incidenţă cu obiectul acesteia.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile părţilor prezente, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, conform cărora: "Pot face apel: [...] c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală."Autorii excepţiei susţin că aceste dispoziţii legale contravin prevederilor constituţionale privind egalitatea în drepturi prevăzută de art. 16 alin. (1), dreptul părţilor la acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil reglementate de art. 21, dreptul la apărare consacrat de art. 24, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevăzută de art. 49 alin. (1), precum şi înfăptuirea justiţiei reglementată de art. 123, ultimele două articole devenind art. 53 alin. (1) şi, respectiv, art. 124, după revizuirea şi republicarea Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Dispoziţiile constituţionale invocate au, în prezent, următorul cuprins:- Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";- Art. 21 alin. (3): "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";- Art. 53 alin. (1): "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.";- Art. 124: "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii."Se consideră, de asemenea, că textul de lege criticat încalcă şi prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinse în art. 6 alin. (1), potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, pentru considerentele ce urmează să fie înfăţişate, că dispoziţiile art. 362 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, prin limitarea dreptului părţii vătămate de a exercita calea de atac a apelului (şi, în consecinţă, şi calea de atac a recursului, datorită trimiterii realizate prin art. 385^2 din Codul de procedură penală), contravin Constituţiei, republicată, şi anume: prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi; dispoziţiilor art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie; prevederilor art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apărare; dispoziţiilor art. 124 alin. (2) (prevederi constituţionale invocate în mod expres de autorii excepţiei); precum şi prevederilor art. 129, referitoare la folosirea căilor de atac.1. Limitarea, stabilită prin art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, a dreptului părţii vătămate de a exercita căile ordinare de atac, cu privire la latura penală, exclusiv în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă este contrară principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, deoarece pun persoana vătămată, care este subiect pasiv al infracţiunii şi al raportului substanţial de conflict, în poziţie de inferioritate faţă de inculpat, subiectul activ al infracţiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului. Or, este inadmisibil ca inculpatul să poată folosi calea de atac a apelului, iar victima sa, parte vătămată în proces, să nu aibă acest drept.Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepţie de la principiul general al oficialităţii procesului penal şi se aplică doar în cazul infracţiunilor cu o gravitate şi cu un grad de pericol social mai reduse. Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor mai grave, interesul părţii vătămate pentru aplicarea corectă a măsurilor represive legale este mai accentuat.Este adevărat că procesele penale având ca obiect infracţiuni care sunt urmărite din oficiu sunt de interes public şi că titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, republicată, "În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că exercitarea personală şi în mod nemijlocit de către partea vătămată a dreptului de a ataca la instanţa ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o consideră greşită, indiferent sub ce aspect, nu diminuează cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotrivă, le completează în interesul aplicării corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare. La fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală - partea vătămată este privată de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare (a cărei posibilitate de înlăturare prin eventuala formulare a unei căi extraordinare de atac este extrem de redusă ca urmare a regimului juridic restrictiv al acestor căi).În legătură cu aplicarea principiului egalităţii Curtea Constituţională a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa că "violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării prevăzut la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, în cazul "Markx împotriva Belgiei", 1979).În aceste condiţii Curtea Constituţională constată că nu există o justificare obiectivă şi rezonabilă în ceea ce priveşte limitarea părţii vătămate de a exercita căile ordinare de atac, cu privire la latura penală, exclusiv în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă.În lumina celor arătate, Curtea constată şi încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi".2. Conform art. 21 din Constituţie, republicată, "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". [...]Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror alte instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie.Această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicată, potrivit căruia: "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav."3. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, republicată, "Dreptul la apărare este garantat". Prin redactarea sa atât de generală, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc.), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care partea vătămată este împiedicată să exercite căile ordinare de atac, aceasta nu-şi poate valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate înrăutăţi situaţia acestuia.4. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, republicată, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, republicată, privind accesul liber la justiţie (desigur, în înţelesul de acces liber la toate gradele de jurisdicţie, astfel cum s-a demonstrat prin considerentele anterioare); această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum, de altfel, prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanţial - al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituţie, republicată. Într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie, republicată, asigură folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că "legea" ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie.5. În sfârşit, referitor la prevederile cuprinse atât în Constituţia României, republicată [art. 21 alin. (3)], cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 alin. 1), şi anume cele care privesc dreptul la un proces echitabil şi dreptul persoanei de a se plânge unei instanţe, Curtea reţine că textul legal criticat de autorii excepţiei opreşte în realitate partea vătămată de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărată şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil.Astfel fiind, Curtea Constituţională înţelege să procedeze la revizuirea practicii sale în materie. Revenind asupra jurisprudenţei anterioare, Curtea constată că fiind neconstituţională dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă).Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Horia Ursu în Dosarul nr. 40/2003 al Curţii Militare de Apel şi de Nicolae Badea în Dosarul nr. 4.157/2003 al Tribunalului Teleorman - Secţia penală şi constată că dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, este neconstituţională.Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 martie 2004.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. NICOLAE POPAMagistrat-asistent,Florentina Geangu--------
| EMITENT |
Nicolae Popa - preşedinteCostică Bulai - judecătorNicolae Cochinescu - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorPetre Ninosu - judecătorŞerban Viorel Stănoiu - judecătorLucian Stângu - judecătorIoan Vida - judecătorIuliana Nedelcu - procurorFlorentina Geangu - magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Andrei Horia Ursu în Dosarul nr. 40/2003 al Curţii Militare de Apel.La apelul nominal răspunde avocat Eugenia Crângariu, pentru autorul excepţiei, precum şi partea Eugen Grigorescu, personal şi asistat de apărător ales, Ion Bunescu. Procedura, legal îndeplinită.Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 516 D/2003 având ca obiect aceeaşi excepţie, ridicată de Nicolae Badea în Dosarul nr. 4.157/2003 al Tribunalului Teleorman - Secţia penală. La apelul nominal, în acest dosar, răspunde avocat Anda Valeria Nedelea, pentru autorul excepţiei, lipsind părţile Lina Boboc şi Gheorghe Coşoveanu, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Din oficiu, Curtea pune în discuţie problema conexării celor două cauze, având în vedere că în ambele dosare obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este acelaşi.Reprezentanţii părţilor, precum şi reprezentantul Ministerului Public nu se opun conexării cauzelor.Curtea, deliberând, dispune conexarea Dosarului nr. 516 D/2003 la Dosarul nr. 505 D/2003, în temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, conform căruia "Procedura jurisdicţională [...] se completează cu regulile procedurii civile [...]", raportat la art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "[...] întrunirea mai multor pricini [...] în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură [╔] poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o".Cauza fiind în stare de judecată, se acordă cuvântul pe fond.Pentru autorul excepţiei, Andrei Horia Ursu, apărătorul ales solicită admiterea excepţiei, arătând că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, referitoare la persoanele care pot face apel, contravin prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 124 din Constituţie, republicată. De asemenea, se susţine că tratarea "în rem" a restrângerii exercitării căii de atac ordinare a apelului nu exclude discriminarea părţii vătămate, ca persoană participantă la procesul penal. Sub acest aspect, este de observat că, potrivit art. 362 alin. 1 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, poate face apel, fără nici o distincţie derivată din principiul oficialităţii, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, o asemenea persoană fiind şi partea vătămată. Totodată, în concepţia art. 21 din Legea fundamentală, accesul liber la justiţie este consacrat nu numai prin dreptul egal de promovare a unei acţiuni, ci şi prin dreptul la un proces echitabil, care presupune echilibru şi egalitatea armelor pentru toate actele de procedură, deci şi pentru promovarea aceloraşi căi de atac, care garantează accesul egal şi liber la justiţie, în toate gradele de jurisdicţie, acolo unde legiuitorul le reglementează. În susţinerea celor arătate depune note scrise.Partea Eugen Grigorescu, prin apărător, solicită respingerea excepţiei, deoarece nu există elemente din care să rezulte contradicţia textului procedural criticat ca fiind neconstituţional cu unul din textele Constituţiei. În susţinere, depune note scrise.Pentru autorul excepţiei, Nicolae Badea, apărătorul ales solicită admiterea excepţiei şi constatarea că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. În acest sens arată, în esenţă, că, "deşi i se recunoaşte persoanei vătămate dreptul de a se adresa justiţiei (art. 21 din Constituţie), precum şi posibilitatea de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată (art. 24 alin. 1 din Codul de procedură penală), aceasta nu beneficiază de o egalitate de tratament juridic decât în prima fază a procesului penal, aceea a judecăţii în primă instanţă, în celelalte faze ale procesului penal, în apel şi în recurs, partea vătămată participă pasiv, neavând la îndemână aceleaşi mijloace procesuale cu ale celorlalte părţi din proces. Această inegalitate de tratament juridic constituie o violare a principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a prevederilor art. 24 şi art. 49 din Constituţie". În susţinerea celor de mai sus depune note scrise.Reprezentantul Ministerului Public arată că diferenţierea făcută prin dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală (în sensul că partea vătămată poate face apel numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă) este contrară principiului constituţional al egalităţii şi nediscriminării, deoarece se aplică un tratament diferenţiat, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă. De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art. 24 din Constituţie, republicată, întrucât garantarea constituţională a dreptului la apărare are în vedere şi posibilitatea exercitării căilor legale de atac împotriva soluţiilor adoptate de instanţa de judecată, care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit cărora nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie şi care au ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau un grup social, arată că prevederile legale criticate nu reglementează o situaţie de excludere, ci de limitare a exerciţiului drepturilor procesuale pentru partea vătămată. Această limitare este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicată. Faţă de cele arătate, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală şi, totodată, în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, de constatare a neconstituţionalităţii şi a dispoziţiilor art. 385^2 din Codul de procedură penală.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:Prin Încheierea din 6 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 40/2003, şi Încheierea din 5 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 4.157/2003, Curtea Militară de Apel şi, respectiv, Tribunalul Teleorman - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Horia Andrei Ursu şi Nicolae Badea, părţi vătămate în dosarele menţionate.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1), ale art. 21, 24, art. 49 alin. (1) şi art. 123 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se motivează că, în cauzele penale în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, partea vătămată care participă la proces nu are dreptul să atace cu apel sentinţa pe care o consideră nelegală sau netemeinică, deşi, în calitatea sa de subiect pasiv al infracţiunii, este profund interesată în soluţionarea cauzei. Refuzându-i-se acest drept, i se îngrădeşte accesul la justiţie şi i se nesocoteşte dreptul la un proces echitabil.Curtea Militară de Apel apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât persoana vătămată, care participă în procesul penal în calitate de parte vătămată, poate devolua latura penală a cauzei numai în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, nu şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, ceea ce creează astfel o inegalitate în drepturi între persoanele vătămate, în cele două situaţii. Or, arată instanţa, chiar în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, contribuţia părţii vătămate la aflarea adevărului este de necontestat nu numai în etapa judecăţii în primă instanţă, dar şi în căile de atac. Faptul că procurorul are calitatea de reprezentant al intereselor generale ale societăţii nu înlătură, în opinia sa, dreptul părţii vătămate de a critica, pentru nelegalitate şi netemeinicie, hotărârea primei instanţe, în faţa instanţelor de control judiciar. Se mai invocă şi argumentul că însăşi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 486/1997, a recunoscut dreptul persoanei vătămate de a declanşa judecata în faţa instanţei a persoanei faţă de care procurorul a dispus o soluţie de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Decizia Curţii Constituţionale a condus la introducerea, prin Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, a art. 278^1 , de unde rezultă dreptul persoanei vătămate de a sesiza instanţa (art. 278^1 alin. 9 din Codul de procedură penală). În cazul pronunţării soluţiei de achitare în primă instanţă, în lipsa recunoaşterii dreptului persoanei vătămate de a se adresa instanţelor de control judiciar, în ipoteza reglementată de art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, aceasta ar echivala cu lipsa accesului la justiţie. Or, nerecunoaşterea dreptului de apel şi recurs pentru partea vătămată ar lipsi de conţinut şi finalitate demersul juridic şi principial al Curţii Constituţionale şi al legiuitorului. Dispoziţiile legale criticate sunt contrare, precizează instanţa, şi prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3), referitoare la accesul liber la justiţie, şi ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.Tribunalul Teleorman - Secţia penală consideră excepţia întemeiată, cu motivarea că "singura posibilitate a părţii vătămate de a-şi susţine interesele în ceea ce priveşte latura penală este aceea de a declara apel ca o cale de apărare a intereselor victimei, or o excludere a acestei posibilităţi vine în contradicţie cu interesele acesteia, îngrădindu-i drepturile pe care statul le protejează".În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al acestei instituţii.Guvernul arată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens se arată că legea face distincţie între situaţiile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi cele în care acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită din oficiu. În conformitate cu prevederile art. 131 din Constituţie, republicată, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii. Persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, având deplină capacitate procesuală în ce priveşte acţiunea civilă, va putea discuta, în apelul său, şi aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care au fost soluţionate acestea depinde soluţionarea acţiunii civile. Eventualele erori comise de prima instanţă, în soluţionarea laturii penale, nu vor putea fi îndreptate ca urmare a declarării apelului numai de către partea civilă, însă aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei sunt garantate de legiuitorul român prin posibilitatea oferită părţilor din proces de a exercita căile extraordinare de atac prevăzute de lege. De aceea, nu se poate susţine că, prin dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, se încalcă accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 din Constituţie, republicată.În cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, partea vătămată nu are dreptul să decidă nici declanşarea, nici încetarea procesului penal şi, în consecinţă, nici continuarea acestuia prin promovarea căii de atac a apelului. În aceste condiţii, îşi găseşte aplicare principiul oficialităţii înscris în art. 2 din Codul de procedură penală.Deşi în cele două situaţii drepturile părţii vătămate sunt diferite, acestea nu constituie o încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece acest principiu nu trebuie să atragă aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii diferite. Aşa cum, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, procurorul nu poate dispune punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale împotriva voinţei persoanei vătămate, tot aşa, în cazurile în care funcţionează principiul oficialităţii, partea vătămată nu poate dispune asupra acţiunii penale. Acest fapt nu este de natură să îi aducă părţii vătămate nici un fel de prejudicii; altfel, partea vătămată s-ar substitui Ministerului Public, singurul împuternicit prin Constituţie să reprezinte interesele societăţii în procesul penal.Avocatul Poporului arată că, faţă de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, excepţia este neîntemeiată, deoarece "procesul echitabil" nu implică imperios "existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al hotărârilor judecătoreşti, pe cale de consecinţă, posibilitatea exercitării acestor căi de atac de către toate părţile din proces". Totodată, faptul că partea vătămată poate folosi calea de atac a apelului numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă şi numai în ce priveşte latura penală, corespunde întru totul intereselor generale ale societăţii, soluţionarea acţiunii penale nefiind lăsată, în nici un sistem de drept penal, la voinţa persoanei vătămate (cu excepţia infracţiunilor zise de învinuire privat-publică).Critica raportată la prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, este neîntemeiată, deoarece textele legale criticate nu conţin norme restrictive privind accesul la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor la care se referă.În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate faţă de art. 16 din Constituţie, republicată, Avocatul Poporului apreciază că aceasta este nefondată, deoarece partea vătămată are posibilitatea de a exercita aceeaşi cale de atac (apelul) pe care o au procurorul, inculpatul şi celelalte părţi din procesul penal. Limitele prevăzute în dispoziţiile legale criticate nu constituie discriminări, ci precizări fireşti în raport cu interesele legitime ale acestor părţi, apărate în cadrul procesului penal.În legătură cu invocarea încălcării prevederilor art. 124 din Constituţie, republicată, se arată că aceste critici sunt nerelevante pentru soluţionarea excepţiei de faţă, neavând incidenţă cu obiectul acesteia.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile părţilor prezente, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, conform cărora: "Pot face apel: [...] c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală."Autorii excepţiei susţin că aceste dispoziţii legale contravin prevederilor constituţionale privind egalitatea în drepturi prevăzută de art. 16 alin. (1), dreptul părţilor la acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil reglementate de art. 21, dreptul la apărare consacrat de art. 24, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevăzută de art. 49 alin. (1), precum şi înfăptuirea justiţiei reglementată de art. 123, ultimele două articole devenind art. 53 alin. (1) şi, respectiv, art. 124, după revizuirea şi republicarea Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Dispoziţiile constituţionale invocate au, în prezent, următorul cuprins:- Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";- Art. 21 alin. (3): "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";- Art. 53 alin. (1): "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.";- Art. 124: "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii."Se consideră, de asemenea, că textul de lege criticat încalcă şi prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinse în art. 6 alin. (1), potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, pentru considerentele ce urmează să fie înfăţişate, că dispoziţiile art. 362 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, prin limitarea dreptului părţii vătămate de a exercita calea de atac a apelului (şi, în consecinţă, şi calea de atac a recursului, datorită trimiterii realizate prin art. 385^2 din Codul de procedură penală), contravin Constituţiei, republicată, şi anume: prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi; dispoziţiilor art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie; prevederilor art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apărare; dispoziţiilor art. 124 alin. (2) (prevederi constituţionale invocate în mod expres de autorii excepţiei); precum şi prevederilor art. 129, referitoare la folosirea căilor de atac.1. Limitarea, stabilită prin art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, a dreptului părţii vătămate de a exercita căile ordinare de atac, cu privire la latura penală, exclusiv în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă este contrară principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, deoarece pun persoana vătămată, care este subiect pasiv al infracţiunii şi al raportului substanţial de conflict, în poziţie de inferioritate faţă de inculpat, subiectul activ al infracţiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului. Or, este inadmisibil ca inculpatul să poată folosi calea de atac a apelului, iar victima sa, parte vătămată în proces, să nu aibă acest drept.Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepţie de la principiul general al oficialităţii procesului penal şi se aplică doar în cazul infracţiunilor cu o gravitate şi cu un grad de pericol social mai reduse. Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor mai grave, interesul părţii vătămate pentru aplicarea corectă a măsurilor represive legale este mai accentuat.Este adevărat că procesele penale având ca obiect infracţiuni care sunt urmărite din oficiu sunt de interes public şi că titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, republicată, "În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că exercitarea personală şi în mod nemijlocit de către partea vătămată a dreptului de a ataca la instanţa ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o consideră greşită, indiferent sub ce aspect, nu diminuează cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotrivă, le completează în interesul aplicării corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare. La fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală - partea vătămată este privată de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare (a cărei posibilitate de înlăturare prin eventuala formulare a unei căi extraordinare de atac este extrem de redusă ca urmare a regimului juridic restrictiv al acestor căi).În legătură cu aplicarea principiului egalităţii Curtea Constituţională a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa că "violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării prevăzut la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, în cazul "Markx împotriva Belgiei", 1979).În aceste condiţii Curtea Constituţională constată că nu există o justificare obiectivă şi rezonabilă în ceea ce priveşte limitarea părţii vătămate de a exercita căile ordinare de atac, cu privire la latura penală, exclusiv în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă.În lumina celor arătate, Curtea constată şi încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi".2. Conform art. 21 din Constituţie, republicată, "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". [...]Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror alte instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie.Această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicată, potrivit căruia: "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav."3. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, republicată, "Dreptul la apărare este garantat". Prin redactarea sa atât de generală, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc.), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care partea vătămată este împiedicată să exercite căile ordinare de atac, aceasta nu-şi poate valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate înrăutăţi situaţia acestuia.4. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, republicată, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, republicată, privind accesul liber la justiţie (desigur, în înţelesul de acces liber la toate gradele de jurisdicţie, astfel cum s-a demonstrat prin considerentele anterioare); această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum, de altfel, prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanţial - al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituţie, republicată. Într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie, republicată, asigură folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că "legea" ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie.5. În sfârşit, referitor la prevederile cuprinse atât în Constituţia României, republicată [art. 21 alin. (3)], cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 alin. 1), şi anume cele care privesc dreptul la un proces echitabil şi dreptul persoanei de a se plânge unei instanţe, Curtea reţine că textul legal criticat de autorii excepţiei opreşte în realitate partea vătămată de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărată şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil.Astfel fiind, Curtea Constituţională înţelege să procedeze la revizuirea practicii sale în materie. Revenind asupra jurisprudenţei anterioare, Curtea constată că fiind neconstituţională dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă).Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Horia Ursu în Dosarul nr. 40/2003 al Curţii Militare de Apel şi de Nicolae Badea în Dosarul nr. 4.157/2003 al Tribunalului Teleorman - Secţia penală şi constată că dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, este neconstituţională.Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 martie 2004.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. NICOLAE POPAMagistrat-asistent,Florentina Geangu--------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari