DECIZIE nr. 39 din 7 iulie 1993
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 179 din 27 iulie 1993
Vasile Gionea - preşedinteViorel Mihai Ciobanu - judecătorMiklos Fazakas - judecătorIon Filipescu - judecătorVictor-Dan Zlatescu - judecătorRaul Petrescu - procurorFlorentina Geangu - magistrat-asistentPe rol soluţionarea recursurilor declarate de Petrosanu Ionel împotriva deciziilor Curţii Constituţionale nr. 7 şi nr. 8 din 2 martie 1993, prin care sau respins, ca vadit nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate, vizând Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 privind taxele de timbru şi art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 25 iunie 1993, în prezenta recurentului Petrosanu Ionel, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 iulie 1993.La termenul din 25 iunie 1993, Curtea a pus în discuţie din oficiu necesitatea conexarii celor două recursuri declarate împotriva deciziilor nr. 7 şi nr. 8/1993, pronunţate în dosarele nr. 51C şi nr. 52C/1992, având în vedere faptul ca litigiul este între aceleaşi părţi, iar dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale şi motivele de recurs sunt identice. Ţinând seama şi de concluziile favorabile ale recurentului şi ale procurorului, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea a dispus conexarea, urmând să se pronunţe asupra ambelor recursuri prin decizia de faţa.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, retine următoarele:Reclamantul Petrosanu Ionel a invocat excepţiile de neconstituţionalitate vizând Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 şi art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în dosarele 213/1992 şi nr. 281/1992 aflate pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia contencios administrativ, motivand ca dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale deoarece ar veni în contradictie cu următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (2) (numeni nu este mai presus de lege), art. 21 (accesul liber la justiţie), art. 51 (respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 58 alin. (1) (Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare), art. 107 alin. (2) şi (4) (condiţiile de emitere a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, art. 123 alin. (2) (Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii), art. 138 alin. (1) (stabilirea impozitelor, taxelor şi altor venituri ale bugetului se face prin lege), art. 150 alin. (1) (legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei).Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin încheierile din 7 octombrie 1992, a sesizat Curtea Constituţională, completandu-le, la solicitarea Curţii, cu opinia sa în sensul neoportunitatii admiterii excepţiilor, în condiţiile în care reclamantul a achitat taxa de timbru prevăzută de lege.Curtea, în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a respins ca vadit nefondate excepţiile de neconstituţionalitate prin deciziile nr. 7 şi nr. 8 din 2 martie 1993, retinand, în esenta, următoarele:- legea, în înţeles de act juridic, este supusă regulii "tempus regit actum", adică regimului constituţional din perioada în care a fost adoptată, inclusiv în ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalităţii sale. Contradictia unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile acesteia, fiind un aspect al conflictului de legi în timp, are drept consecinţa abrogarea ei, totală sau parţială, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie;- Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 a fost emisă conform ordinii juridice existente înaintea adoptării Constituţiei din 1991, în baza abilitarii date Guvernului prin Legea nr. 36/1990, sistemul delegării legislative fiind păstrat şi în Constituţie (art. 114). Este adevărat ca, potrivit art. 138 alin. (1) din Constituţia actuala, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului se stabilesc numai prin lege, dar Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 nu contravine acestei reguli constituţionale, deoarece delegarea legislativă înseamnă de fapt abilitarea temporară şi condiţionată a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a căror valoare juridică este egala cu a legii, dacă sunt emise în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale existente în momentul emiterii lor. În acest context, invocarea neconstitutionalitatii hotărârii faţă de art. 16 alin. (2) şi art. 51 din Constituţie apare ca fără obiect;- hotărârea nu contravine nici prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie, din moment ce textul nu interzice emiterea, în condiţii strict determinate, a unor norme juridice şi de către alte autorităţi;- accesul liber la justiţie nu înseamnă gratuitatea justiţiei, art. 21 din Constituţie neinstituind nici o restrictie cu privire la taxele în justiţie, întrucât este legal şi normal ca justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Asa fiind, şi art. 7 din Legea nr. 29/1990, norma de trimitere la legea timbrului, şi care stabileşte limita maxima a taxei datorate în materia contenciosului administrativ, este constituţional;- art. 107 alin. (2) din Constituţie nu are legătură cu situaţia analizata, deoarece Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 trebuie apreciată în raport cu ordonanţele Guvernului emise în temeiul art. 107 alin. (3), iar art. 107 alin. (4), care stabileşte condiţiile procedurale şi formale cerute hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, se aplică unor asemenea acte emise după 8 decembrie 1991. Normele emise cu respectarea condiţiilor impuse de ordinea juridică existenta în momentul emiterii hotărârii nu pot fi considerate astăzi neconstituţionale;- referirea la art. 123 alin. (2) din Constituţie nu este relevanta în cauza.Împotriva deciziilor Curţii Constituţionale nr. 7/1993 şi nr. 8/1993, reclamantul Petrosanu Ionel a declarat în termen recursurile de faţa, prin care reitereaza motivele pentru care apreciază ca Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 reprezintă o încălcare flagrantă şi incontestabila a Constituţiei din 1991, şi anume:- hotărârea nu a fost contrasemnata de miniştrii care au obligaţia punerii ei în executare, obligaţie impusa de art. 107 alin. (4) din Constituţie;- hotărârea a fost emisă pentru organizarea executării unei legi anumite, după cum pretinde art. 107 alin. (2), ci stabileşte nişte taxe care, potrivit art. 138 alin. (1), se stabilesc numai prin lege, iar legile se emit numai de către Parlament (art. 58 alin. (1);- Parlamentul poate abilita prin lege Guvernul sa emita ordonanţe şi nu hotărâri (art. 107 alin. (1) şi art. 114 alin. (1), iar pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 29/1990 vorbeşte, în legătură cu taxele de timbru, de lege şi nu de hotărâre;- nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie, iar exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxa (art. 21 alin. (2) şi art. 47 alin. (3), or plata anticipata a taxelor de timbru vine sa ingradeasca şi sa diminueze posibilităţile de apărare a unor drepturi şi interese personale;- prevăzând o taxa de 150 lei şi la recursul pentru litigii de muncă (pct. 6), hotărârea contravine art. 179 din Codul muncii, care precizează ca toate cererile, în faţa oricăror instanţe, în legătură cu soluţionarea litigiilor de muncă, sunt scutite de taxe de timbru.Sunt menţionate, în mod expres, doua critici referitoare la motivarea deciziilor:- ideea ca, "normele emise cu respectarea condiţiilor impuse de ordinea juridică, existente în momentul emiterii hotărârii, nu pot fi considerate astăzi neconstituţionale" este apreciată ca fiind contrară caracterului democratic şi reformator al noii Constituţii;- Curtea a apreciat ca justificată trimiterea excepţiei în faţa sa şi existenta interesului reclamantului în a o susţine, confirmand integral oportunitatea aplicării art. 150 alin. (1) din Constituţie, dar până la urma a decis contrariul.Pentru toate motivele invocate, având în vedere şi art. 8 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi art. 20 alin. (1) din Constituţia României, recurentul-reclamant solicita:- casarea deciziilor nr. 7/1993 şi nr. 8/1993, iar în viitoarele decizii să se respecte prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, cat şi ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă;- abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 1295/1990 şi a art. 7 din Legea nr. 29/1990;- modificarea art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, astfel încât deciziile referitoare la neconstituţionalitatea legilor să aibă putere de la data intrării în vigoare a noii Constituţii;- restituirea taxelor de timbru, plătite anticipat în faţa instanţelor judecătoreşti.Deoarece deciziile atacate cu recurs au fost pronunţate în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, deci fără citarea părţilor, Curtea a luat, la data de 10 mai 1993, măsura solicitării punctelor de vedere, astfel cum prevede art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, transmitandu-se încheierile de sesizare şi deciziile pronunţate în fond Camerei Deputaţilor, Senatorului şi Guvernului.Autorităţile menţionate nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinând încheierea de sesizare, decizia atacată, cererile de recurs, raportul întocmit de judecătorul raportor, susţinerile orale ale recurentului, concluziile procurorului prezentate în şedinţa publică din 25 iunie 1993 şi vazand dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, precum şi pe cele ale art. 16, 21, 51, 58, 107, 123, 138, 144, 145 şi 150 din Constituţie şi ale art. 25 şi 26 din Legea nr. 47/1992, retine, cu privire la recursurile declarate, următoarele:Motivul de recurs vizând încălcarea de către judecătorii fondului a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă, motiv înscris între solicitarile finale ale cererii de recurs şi dezvoltat oral, este nefondat. Într-adevăr, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 stabileşte regula publicităţii şedinţelor de judecată, arătând ca, din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau al completului de judecată poate hotărî şedinţa secreta. Textul nu poate fi privit însă izolat, deoarece art. 24 alin. (2) din aceeaşi lege precizează ca, în cazul în care judecătorul raportor considera excepţia de neconstituţionalitate ca vadit nefondata va înştiinţa pe preşedinte pentru convocarea completului de judecată, care poate hotărî, cu unanimitate de voturi, sa respingă excepţia, fără citarea părţilor. Este o dispoziţie legală de natura sa împiedice încălcarea rolului Curţii cu excepţii vadit nefondate, dar în acelaşi timp, sa evite şi pentru părţi efectuarea unor cheltuieli inutile. Legiuitorul a prevăzut însă şi garanţii pentru părţi: o atare soluţie poate fi pronunţată numai cu unanimitate de voturi, iar împotriva deciziei se poate exercita calea de atac a recursului, care se soluţionează cu citarea părţilor şi a Ministerului Public. Cat priveşte art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă, acesta dispune ca hotărârea civilă trebuie să cuprindă menţiunea ca pronunţarea s-a făcut în şedinţa şi să fie semnată de judecători şi grefieri. Potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdicţională prevăzută de această lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, iar compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte. În temeiul acestui text, ca şi al art. 51 alin (3), care îngăduie Curţii Constituţionale să-şi adopte propriul regulament de organizare şi funcţionare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 1992, s-a stabilit, prin acest regulament, ca rezultatul deliberării se consemnează într-o minuta, care se certifica de judecătorii care au participat la şedinţa şi de magistratul-asistent, iar după consemnarea lui în condica de şedinţa, preşedintele îi va da citire în şedinţa publică, dacă au avut loc dezbateri orale (art. 31), precum şi faptul ca deciziile, hotărârile şi avizele se certifica de preşedintele Curţii sau al completului şi de magistratul-asistent care a participat la dezbateri (art. 32 alin. (3). Faţa de textele legale invocate nu se poate retine critica adusă deciziilor atacate.Şi critica care vizează existenta unei contradictii în deciziile atacate, prin faptul ca, pe de o parte, s-a apreciat ca justificată trimiterea excepţiilor în faţa Curţii şi existenta interesului reclamantului de a le susţine, iar, pe de altă parte, s-au respins excepţiile ca vadit nefondate, este neîntemeiată. Curtea, examinandu-şi competenţa de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, a constatat ca Tribunalul Municipiului Bucureşti şi-a exprimat opinia în sensul "neoportunitatii admiterii excepţiei de neconstituţionalitate", considerând dispoziţiile legale atacate ca fiind în vigoare, astfel încât, în concordanta cu practica anterioară a Curţii, a apreciat ca se justifica sesizarea ei pentru a constata dacă respectivele dispoziţii legale sunt sau nu neconstituţionale, precum şi ca exista interesul reclamantului de a susţine excepţiile. Examinând însă pe fond aceste excepţii, Curtea le-a găsit vadit nefondate şi le-a respins ca atare, în condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.Referitor la motivele de recurs care vizează Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990, se constată că, într-adevăr Constituţia prevede în art. 138 alin. (1) ca impozitele, taxele şi orice venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar art. 114 îngăduie Parlamentului sa adopte o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. În sfârşit, potrivit art. 107 din Constituţie, hotărârile (care se emit pentru organizarea executării legilor) şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru şi se contra-semnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. Aceste cerinţe nu existau, însă, la data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1295/1990, astfel încât nu se poate reprosa acestei hotărâri că nu îndeplineşte cerinţe pe care legea nu le pretindea. Ceea ce trebuie observat este dacă la adoptarea hotărârii s-au respectat dispoziţiile legale din acel moment, or se constata din acest punct de vedere ca Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 1295/1990 în baza abilitarii date de Parlament prin Legea nr. 36/1990. Desigur ca după intrarea în vigoare a Constituţiei, Guvernul ar putea adopta numai o ordonanţa în aceasta materie, dacă ar avea abilitatea necesară din partea Parlamentului în condiţiile art. 114. Susţinerea ca Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 este abrogată, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, ca fiind contrară acesteia, nu poate fi nici ea primită. În vederea asigurării supremaţiei sale, Constituţia a reglementat mai multe mijloace: controlul constituţionalităţii legilor (art. 144); abrogarea actelor normative care contravin Constituţiei (art. 150 alin. (1); examinarea conformitatii legislaţiei cu Constituţia de către Consiliul Legislativ, care va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare (art. 150 alin. (2). Punerea de acord a întregii legislaţii cu actuala Constituţie este un proces complex, de mai lungă durata, care presupune elaborarea de legi organice în domeniile stabilite de art. 72 din Constituţie, înlocuirea unor decrete ale fostului Consiliu de stat sau a unor hotărâri de Guvern prin legi etc. Până la realizarea acestui obiectiv, actele normative anterioare Constituţiei, adoptate cu respectarea cerinţelor legale din acel moment şi care nu contravin pe fond Constituţiei, nu pot fi considerate abrogate, astfel încât motivul de recurs nu este întemeiat.Şi motivul care considera ca Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 şi art. 7 din Legea nr. 29/1990 sunt contrare pe fond Constituţiei, deoarece afectează accesul liber la justiţie, este nefondat. Accesul liber la justiţie, înscris în art. 21 din Constituţie, nu presupune gratuitatea acesteia. Justiţia este un serviciu public al statului, iar costurile sale se suporta de la buget, la ale cărui venituri contribuie toţi cetăţenii. Este echitabil ca o parte din cheltuieli să fie suportate de justiţiabili, de cei care recurg la acest serviciu public şi acest lucru se realizează prin plata taxelor de timbru. Exista însă, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, categorii de litigii civile care sunt scutite de taxe sau exista posibilitatea de a obţine, în funcţie de situaţia materială a părţii, scutirea totală ori parţială de taxe sau eşalonarea acestora.În acest context, Curtea constata ca afirmatia din recurs, în sensul că Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 prevede o taxa de 150 lei şi la recursul pentru litigii de muncă, contravenind astfel art. 179 din Codul muncii, nu este exactă deoarece dispoziţia din art. 4 lit. t,) (indicată greşit de recurent pct. 6), care se referea la "recursul prin care se contesta o sentinta ce caracterizează un litigiu ca fiind de muncă", a fost îndepărtată prin Hotărârea Guvernului nr. 318 din 27 aprilie 1991, iar Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 a fost emisă în temeiul unei legi de abilitare. Pe de altă parte, nu se poate retine ca sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei este un aspect al dreptului de petiţionare şi, ca atare, exercitarea lui este, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituţie, scutită de taxa. Dreptul de petiţionare se concretizează în cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei, la care autorităţile publice au obligaţia de a răspunde în termenele şi condiţiile stabilite potrivit legii (art. 47 alin. (4) din Constituţie), în timp ce cererile de chemare în judecata, care declanseaza procesul civil, se rezolva după reguli specifice, proprii activităţii de judecată.În sfârşit, Curtea constata ca dispoziţia înscrisă în art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul că deciziile definitive ale Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, este conformă cu prevederile Constituţiei, care în art. 145 alin. (2) consacra aceeaşi soluţie.Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 150 din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursurile declarate de Petrosanu Ionel, domiciliat în Bucureşti, str. Compozitorilor nr. 16, bloc 16, sc. 4, ap. 1, sectorul 6, împotriva Deciziei nr. 7 din 2 martie 1993 şi a Deciziei nr. 8 din 2 martie 1993.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 7 iunie 1993.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEA Magistrat-asistent,Florentina Geangu------------
| EMITENT |
Vasile Gionea - preşedinteViorel Mihai Ciobanu - judecătorMiklos Fazakas - judecătorIon Filipescu - judecătorVictor-Dan Zlatescu - judecătorRaul Petrescu - procurorFlorentina Geangu - magistrat-asistentPe rol soluţionarea recursurilor declarate de Petrosanu Ionel împotriva deciziilor Curţii Constituţionale nr. 7 şi nr. 8 din 2 martie 1993, prin care sau respins, ca vadit nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate, vizând Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 privind taxele de timbru şi art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 25 iunie 1993, în prezenta recurentului Petrosanu Ionel, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 iulie 1993.La termenul din 25 iunie 1993, Curtea a pus în discuţie din oficiu necesitatea conexarii celor două recursuri declarate împotriva deciziilor nr. 7 şi nr. 8/1993, pronunţate în dosarele nr. 51C şi nr. 52C/1992, având în vedere faptul ca litigiul este între aceleaşi părţi, iar dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale şi motivele de recurs sunt identice. Ţinând seama şi de concluziile favorabile ale recurentului şi ale procurorului, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea a dispus conexarea, urmând să se pronunţe asupra ambelor recursuri prin decizia de faţa.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, retine următoarele:Reclamantul Petrosanu Ionel a invocat excepţiile de neconstituţionalitate vizând Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 şi art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în dosarele 213/1992 şi nr. 281/1992 aflate pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia contencios administrativ, motivand ca dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale deoarece ar veni în contradictie cu următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (2) (numeni nu este mai presus de lege), art. 21 (accesul liber la justiţie), art. 51 (respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 58 alin. (1) (Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare), art. 107 alin. (2) şi (4) (condiţiile de emitere a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, art. 123 alin. (2) (Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii), art. 138 alin. (1) (stabilirea impozitelor, taxelor şi altor venituri ale bugetului se face prin lege), art. 150 alin. (1) (legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei).Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin încheierile din 7 octombrie 1992, a sesizat Curtea Constituţională, completandu-le, la solicitarea Curţii, cu opinia sa în sensul neoportunitatii admiterii excepţiilor, în condiţiile în care reclamantul a achitat taxa de timbru prevăzută de lege.Curtea, în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a respins ca vadit nefondate excepţiile de neconstituţionalitate prin deciziile nr. 7 şi nr. 8 din 2 martie 1993, retinand, în esenta, următoarele:- legea, în înţeles de act juridic, este supusă regulii "tempus regit actum", adică regimului constituţional din perioada în care a fost adoptată, inclusiv în ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalităţii sale. Contradictia unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile acesteia, fiind un aspect al conflictului de legi în timp, are drept consecinţa abrogarea ei, totală sau parţială, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie;- Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 a fost emisă conform ordinii juridice existente înaintea adoptării Constituţiei din 1991, în baza abilitarii date Guvernului prin Legea nr. 36/1990, sistemul delegării legislative fiind păstrat şi în Constituţie (art. 114). Este adevărat ca, potrivit art. 138 alin. (1) din Constituţia actuala, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului se stabilesc numai prin lege, dar Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 nu contravine acestei reguli constituţionale, deoarece delegarea legislativă înseamnă de fapt abilitarea temporară şi condiţionată a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a căror valoare juridică este egala cu a legii, dacă sunt emise în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale existente în momentul emiterii lor. În acest context, invocarea neconstitutionalitatii hotărârii faţă de art. 16 alin. (2) şi art. 51 din Constituţie apare ca fără obiect;- hotărârea nu contravine nici prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie, din moment ce textul nu interzice emiterea, în condiţii strict determinate, a unor norme juridice şi de către alte autorităţi;- accesul liber la justiţie nu înseamnă gratuitatea justiţiei, art. 21 din Constituţie neinstituind nici o restrictie cu privire la taxele în justiţie, întrucât este legal şi normal ca justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Asa fiind, şi art. 7 din Legea nr. 29/1990, norma de trimitere la legea timbrului, şi care stabileşte limita maxima a taxei datorate în materia contenciosului administrativ, este constituţional;- art. 107 alin. (2) din Constituţie nu are legătură cu situaţia analizata, deoarece Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 trebuie apreciată în raport cu ordonanţele Guvernului emise în temeiul art. 107 alin. (3), iar art. 107 alin. (4), care stabileşte condiţiile procedurale şi formale cerute hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, se aplică unor asemenea acte emise după 8 decembrie 1991. Normele emise cu respectarea condiţiilor impuse de ordinea juridică existenta în momentul emiterii hotărârii nu pot fi considerate astăzi neconstituţionale;- referirea la art. 123 alin. (2) din Constituţie nu este relevanta în cauza.Împotriva deciziilor Curţii Constituţionale nr. 7/1993 şi nr. 8/1993, reclamantul Petrosanu Ionel a declarat în termen recursurile de faţa, prin care reitereaza motivele pentru care apreciază ca Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 reprezintă o încălcare flagrantă şi incontestabila a Constituţiei din 1991, şi anume:- hotărârea nu a fost contrasemnata de miniştrii care au obligaţia punerii ei în executare, obligaţie impusa de art. 107 alin. (4) din Constituţie;- hotărârea a fost emisă pentru organizarea executării unei legi anumite, după cum pretinde art. 107 alin. (2), ci stabileşte nişte taxe care, potrivit art. 138 alin. (1), se stabilesc numai prin lege, iar legile se emit numai de către Parlament (art. 58 alin. (1);- Parlamentul poate abilita prin lege Guvernul sa emita ordonanţe şi nu hotărâri (art. 107 alin. (1) şi art. 114 alin. (1), iar pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 29/1990 vorbeşte, în legătură cu taxele de timbru, de lege şi nu de hotărâre;- nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie, iar exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxa (art. 21 alin. (2) şi art. 47 alin. (3), or plata anticipata a taxelor de timbru vine sa ingradeasca şi sa diminueze posibilităţile de apărare a unor drepturi şi interese personale;- prevăzând o taxa de 150 lei şi la recursul pentru litigii de muncă (pct. 6), hotărârea contravine art. 179 din Codul muncii, care precizează ca toate cererile, în faţa oricăror instanţe, în legătură cu soluţionarea litigiilor de muncă, sunt scutite de taxe de timbru.Sunt menţionate, în mod expres, doua critici referitoare la motivarea deciziilor:- ideea ca, "normele emise cu respectarea condiţiilor impuse de ordinea juridică, existente în momentul emiterii hotărârii, nu pot fi considerate astăzi neconstituţionale" este apreciată ca fiind contrară caracterului democratic şi reformator al noii Constituţii;- Curtea a apreciat ca justificată trimiterea excepţiei în faţa sa şi existenta interesului reclamantului în a o susţine, confirmand integral oportunitatea aplicării art. 150 alin. (1) din Constituţie, dar până la urma a decis contrariul.Pentru toate motivele invocate, având în vedere şi art. 8 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi art. 20 alin. (1) din Constituţia României, recurentul-reclamant solicita:- casarea deciziilor nr. 7/1993 şi nr. 8/1993, iar în viitoarele decizii să se respecte prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, cat şi ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă;- abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 1295/1990 şi a art. 7 din Legea nr. 29/1990;- modificarea art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, astfel încât deciziile referitoare la neconstituţionalitatea legilor să aibă putere de la data intrării în vigoare a noii Constituţii;- restituirea taxelor de timbru, plătite anticipat în faţa instanţelor judecătoreşti.Deoarece deciziile atacate cu recurs au fost pronunţate în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, deci fără citarea părţilor, Curtea a luat, la data de 10 mai 1993, măsura solicitării punctelor de vedere, astfel cum prevede art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, transmitandu-se încheierile de sesizare şi deciziile pronunţate în fond Camerei Deputaţilor, Senatorului şi Guvernului.Autorităţile menţionate nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinând încheierea de sesizare, decizia atacată, cererile de recurs, raportul întocmit de judecătorul raportor, susţinerile orale ale recurentului, concluziile procurorului prezentate în şedinţa publică din 25 iunie 1993 şi vazand dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, precum şi pe cele ale art. 16, 21, 51, 58, 107, 123, 138, 144, 145 şi 150 din Constituţie şi ale art. 25 şi 26 din Legea nr. 47/1992, retine, cu privire la recursurile declarate, următoarele:Motivul de recurs vizând încălcarea de către judecătorii fondului a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă, motiv înscris între solicitarile finale ale cererii de recurs şi dezvoltat oral, este nefondat. Într-adevăr, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 stabileşte regula publicităţii şedinţelor de judecată, arătând ca, din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau al completului de judecată poate hotărî şedinţa secreta. Textul nu poate fi privit însă izolat, deoarece art. 24 alin. (2) din aceeaşi lege precizează ca, în cazul în care judecătorul raportor considera excepţia de neconstituţionalitate ca vadit nefondata va înştiinţa pe preşedinte pentru convocarea completului de judecată, care poate hotărî, cu unanimitate de voturi, sa respingă excepţia, fără citarea părţilor. Este o dispoziţie legală de natura sa împiedice încălcarea rolului Curţii cu excepţii vadit nefondate, dar în acelaşi timp, sa evite şi pentru părţi efectuarea unor cheltuieli inutile. Legiuitorul a prevăzut însă şi garanţii pentru părţi: o atare soluţie poate fi pronunţată numai cu unanimitate de voturi, iar împotriva deciziei se poate exercita calea de atac a recursului, care se soluţionează cu citarea părţilor şi a Ministerului Public. Cat priveşte art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă, acesta dispune ca hotărârea civilă trebuie să cuprindă menţiunea ca pronunţarea s-a făcut în şedinţa şi să fie semnată de judecători şi grefieri. Potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdicţională prevăzută de această lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, iar compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte. În temeiul acestui text, ca şi al art. 51 alin (3), care îngăduie Curţii Constituţionale să-şi adopte propriul regulament de organizare şi funcţionare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 1992, s-a stabilit, prin acest regulament, ca rezultatul deliberării se consemnează într-o minuta, care se certifica de judecătorii care au participat la şedinţa şi de magistratul-asistent, iar după consemnarea lui în condica de şedinţa, preşedintele îi va da citire în şedinţa publică, dacă au avut loc dezbateri orale (art. 31), precum şi faptul ca deciziile, hotărârile şi avizele se certifica de preşedintele Curţii sau al completului şi de magistratul-asistent care a participat la dezbateri (art. 32 alin. (3). Faţa de textele legale invocate nu se poate retine critica adusă deciziilor atacate.Şi critica care vizează existenta unei contradictii în deciziile atacate, prin faptul ca, pe de o parte, s-a apreciat ca justificată trimiterea excepţiilor în faţa Curţii şi existenta interesului reclamantului de a le susţine, iar, pe de altă parte, s-au respins excepţiile ca vadit nefondate, este neîntemeiată. Curtea, examinandu-şi competenţa de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, a constatat ca Tribunalul Municipiului Bucureşti şi-a exprimat opinia în sensul "neoportunitatii admiterii excepţiei de neconstituţionalitate", considerând dispoziţiile legale atacate ca fiind în vigoare, astfel încât, în concordanta cu practica anterioară a Curţii, a apreciat ca se justifica sesizarea ei pentru a constata dacă respectivele dispoziţii legale sunt sau nu neconstituţionale, precum şi ca exista interesul reclamantului de a susţine excepţiile. Examinând însă pe fond aceste excepţii, Curtea le-a găsit vadit nefondate şi le-a respins ca atare, în condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.Referitor la motivele de recurs care vizează Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990, se constată că, într-adevăr Constituţia prevede în art. 138 alin. (1) ca impozitele, taxele şi orice venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar art. 114 îngăduie Parlamentului sa adopte o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. În sfârşit, potrivit art. 107 din Constituţie, hotărârile (care se emit pentru organizarea executării legilor) şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru şi se contra-semnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. Aceste cerinţe nu existau, însă, la data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1295/1990, astfel încât nu se poate reprosa acestei hotărâri că nu îndeplineşte cerinţe pe care legea nu le pretindea. Ceea ce trebuie observat este dacă la adoptarea hotărârii s-au respectat dispoziţiile legale din acel moment, or se constata din acest punct de vedere ca Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 1295/1990 în baza abilitarii date de Parlament prin Legea nr. 36/1990. Desigur ca după intrarea în vigoare a Constituţiei, Guvernul ar putea adopta numai o ordonanţa în aceasta materie, dacă ar avea abilitatea necesară din partea Parlamentului în condiţiile art. 114. Susţinerea ca Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 este abrogată, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, ca fiind contrară acesteia, nu poate fi nici ea primită. În vederea asigurării supremaţiei sale, Constituţia a reglementat mai multe mijloace: controlul constituţionalităţii legilor (art. 144); abrogarea actelor normative care contravin Constituţiei (art. 150 alin. (1); examinarea conformitatii legislaţiei cu Constituţia de către Consiliul Legislativ, care va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare (art. 150 alin. (2). Punerea de acord a întregii legislaţii cu actuala Constituţie este un proces complex, de mai lungă durata, care presupune elaborarea de legi organice în domeniile stabilite de art. 72 din Constituţie, înlocuirea unor decrete ale fostului Consiliu de stat sau a unor hotărâri de Guvern prin legi etc. Până la realizarea acestui obiectiv, actele normative anterioare Constituţiei, adoptate cu respectarea cerinţelor legale din acel moment şi care nu contravin pe fond Constituţiei, nu pot fi considerate abrogate, astfel încât motivul de recurs nu este întemeiat.Şi motivul care considera ca Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 şi art. 7 din Legea nr. 29/1990 sunt contrare pe fond Constituţiei, deoarece afectează accesul liber la justiţie, este nefondat. Accesul liber la justiţie, înscris în art. 21 din Constituţie, nu presupune gratuitatea acesteia. Justiţia este un serviciu public al statului, iar costurile sale se suporta de la buget, la ale cărui venituri contribuie toţi cetăţenii. Este echitabil ca o parte din cheltuieli să fie suportate de justiţiabili, de cei care recurg la acest serviciu public şi acest lucru se realizează prin plata taxelor de timbru. Exista însă, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, categorii de litigii civile care sunt scutite de taxe sau exista posibilitatea de a obţine, în funcţie de situaţia materială a părţii, scutirea totală ori parţială de taxe sau eşalonarea acestora.În acest context, Curtea constata ca afirmatia din recurs, în sensul că Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 prevede o taxa de 150 lei şi la recursul pentru litigii de muncă, contravenind astfel art. 179 din Codul muncii, nu este exactă deoarece dispoziţia din art. 4 lit. t,) (indicată greşit de recurent pct. 6), care se referea la "recursul prin care se contesta o sentinta ce caracterizează un litigiu ca fiind de muncă", a fost îndepărtată prin Hotărârea Guvernului nr. 318 din 27 aprilie 1991, iar Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 a fost emisă în temeiul unei legi de abilitare. Pe de altă parte, nu se poate retine ca sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei este un aspect al dreptului de petiţionare şi, ca atare, exercitarea lui este, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituţie, scutită de taxa. Dreptul de petiţionare se concretizează în cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei, la care autorităţile publice au obligaţia de a răspunde în termenele şi condiţiile stabilite potrivit legii (art. 47 alin. (4) din Constituţie), în timp ce cererile de chemare în judecata, care declanseaza procesul civil, se rezolva după reguli specifice, proprii activităţii de judecată.În sfârşit, Curtea constata ca dispoziţia înscrisă în art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul că deciziile definitive ale Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, este conformă cu prevederile Constituţiei, care în art. 145 alin. (2) consacra aceeaşi soluţie.Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 150 din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursurile declarate de Petrosanu Ionel, domiciliat în Bucureşti, str. Compozitorilor nr. 16, bloc 16, sc. 4, ap. 1, sectorul 6, împotriva Deciziei nr. 7 din 2 martie 1993 şi a Deciziei nr. 8 din 2 martie 1993.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 7 iunie 1993.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEA Magistrat-asistent,Florentina Geangu------------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari