DECIZIA nr. 60 din 24 februarie 2025privind interpretarea art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 290 din 2 aprilie 2025



    Dosar nr. 2.425/1/2024
    Elena Carmen Popoiag - președintele Secției I civile - președintele completului
    Denisa Livia Băldean- judecător la Secția I civilă
    Andreia Liana Constanda- judecător la Secția I civilă
    Lavinia Dascălu- judecător la Secția I civilă
    Cristina Truțescu- judecător la Secția I civilă
    Adina Georgeta Ponea- judecător la Secția I civilă
    Mariana Hortolomei- judecător la Secția I civilă
    Irina Alexandra Boldea- judecător la Secția I civilă
    Diana Florea Burgazli- judecător la Secția I civilă
    Mihai-Andrei
    Negoescu-Gândac - judecător la Secția I civilă
    Simona Lala Cristescu- judecător la Secția I civilă
    Maricel Nechita- judecător la Secția I civilă
    Liviu-Eugen Făget - judecător la Secția I civilă
    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.425/1/2024 a fost legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).2. Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef al Secției judiciare. 4. La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Marius Ionuț Bunea, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 84 alin. (2) din Regulament.5. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă în Dosarul nr. 20.050/196/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat concluzii în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Brăila. 7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Elena Carmen Popoiag, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantei procurorului general asupra sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susține concluziile formulate în scris, apreciind că sesizarea de față este inadmisibilă, întrucât problema de drept ce face obiectul sesizării nu are un grad de dificultate suficient de mare pentru a fi îndeplinită condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile, dispozițiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare și complete, astfel încât să permită judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăți, limitele de aplicare și efectele.9. Nefiind întrebări pentru reprezentanta procurorului general, doamna judecător Elena Carmen Popoiag, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării10. Tribunalul Brăila - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 24 octombrie 2024, în Dosarul nr. 20.050/196/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:Dacă dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) și dacă procedura de soluționare este cea prevăzută de art. 49 alin. (3) din lege? 11. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 30 octombrie 2024, cu nr. 2.425/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 24 februarie 2025.II. Textul normativ care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile: 12. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 217/2003)  +  Articolul 49(1) Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.(2) Revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:a) agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile impuse;b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii;c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competențelor de către un serviciu de probațiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut și faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5.(3) Cererea de revocare se soluționează cu citarea părților și a unității de poliție care a pus în executare ordinul de protecție a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie.III. Expunerea succintă a procesului13. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 7 octombrie 2024, reclamantul a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta, înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecție emis prin Sentința civilă nr. 4.969/15.07.2024 cu privire la copiii minori.14. Prin Sentința civilă nr. 6.900 din 10 octombrie 2024, Judecătoria Brăila a respins cererea, ca nefondată.15. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a calificat cererea reclamantului, de revocare numai a unor anumite măsuri instituite prin ordinul de protecție contestat, drept o cerere de înlocuire a acestor măsuri, raportat la faptul că reclamantul a criticat numai anumite măsuri dispuse, și nu ordinul în integralitatea sa. Față de calificarea cererii ca fiind una de înlocuire a anumitor măsuri dispuse prin ordinul de protecție emis, a respins excepția inadmisibilității cererii de revocare, invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, pe care a considerat-o ca rămasă fără obiect.16. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că instituția înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecție vizează, de exemplu, schimbarea adresei imobilului față de care există obligația de păstrare a distanței, și nu schimbarea în totalitate a unei măsuri dispuse prin ordinul de protecție, cu atât mai mult cu cât a fost exercitată și calea de atac a apelului împotriva sentinței civile prin care a fost emis ordinul de protecție.17. În final, s-a concluzionat că în cauză nu au fost identificate noi împrejurări care să conducă la înlocuirea măsurilor privind minorii și s-a considerat că motivele care au determinat instituirea ordinului de protecție subzistă, motiv pentru care s-a respins ca nefondată cererea reclamantului.18. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și admiterea cererii așa cum a fost precizată, apelantul solicitând, în esență, eliminarea măsurilor care vizează minorii, dispuse prin ordinul de protecție emis împotriva sa.IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 19. Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.20. Astfel, există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanță, în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Brăila - Secția I civilă, învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, respectiv cu calea de atac a apelului într-o cauză având ca obiect măsuri ordin de protecție.21. Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003, reținându-se în acest sens existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care este necesară o rezolvare de principiu.22. De lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003 depinde soluționarea pe fond a cauzei. 23. În acest sens, tribunalul a reținut că în raport cu cererea ce formează obiectul prezentei cauze, prima instanță a solicitat lămuriri reclamantului, acesta învederând că solicită „revocarea“ anumitor măsuri din cele stabilite prin ordinul de protecție emis pe durată maximă prin Sentința civilă nr. 4.969/15.07.2024 a Judecătoriei Brăila, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 251/24 iulie 2024 a Tribunalului Brăila, Dosar nr. 13.872/196/2024.24. Ca urmare, prima instanță a calificat cererea ca fiind o cerere de înlocuire a anumitor măsuri stabilite prin ordinul de protecție, iar nu o cerere de revocare a ordinului, întrucât se dorește înlocuirea doar a anumitor măsuri. S-a constatat admisibilitatea acestei cereri, prima instanță constatând, totodată, că textul legal nu are dispoziții clare în privința condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru formularea cererii, interpretând conform propriei convingeri condițiile în care s-ar putea admite cererea de înlocuire a măsurilor dispuse printr-un ordin de protecție.25. S-a reținut, astfel, că „înlocuirea unor măsuri dispuse printr-un ordin de protecție se poate dispune atunci când, în urma unei analize a situației concrete dovedite de către petent, constată că acesta a înțeles motivele pentru care a fost emis ordinul de protecție și și-a revizuit comportamentul și, în plus, s-a conformat benevol obligațiilor impuse. Instanța a mai reținut faptul că analiza temeiniciei unei cereri de înlocuire nu se rezumă doar la analiza rămânerii sau nu în pasivitate a petentului, la obligația de a nu se apropia de victimă, o eventuală împăcare sau a faptului că petentul regretă situația creată, ci presupune și analiza riscului de reluare a comportamentului avut anterior din partea agresorului“.26. Învestit cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, apel declarat de reclamant, prin care se solicită admiterea căii de atac și în rejudecare admiterea cererii sale așa cum a fost precizată, tribunalul a observat la rândul său că art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevede posibilitatea, pentru persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă, de a solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse. 27. Cu toate acestea, art. 49 alin. (2) din aceeași lege prevede condițiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se dispune revocarea ordinului de protecție, fără să se prevadă că aceleași condiții trebuie îndeplinite și pentru o cerere de înlocuire a măsurii/măsurilor stabilite prin ordin.28. Tot astfel, art. 49 alin. (3) din aceeași lege prevede procedura de soluționare doar în cazul în care se solicită revocarea ordinului de protecție, nu și înlocuirea unor măsuri stabilite prin acest ordin.29. Practic, deși este vorba de două cereri distincte pe care persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă le poate formula, legea nu prevede absolut nimic nici în privința condițiilor care ar trebui îndeplinite pentru a se dispune înlocuirea măsurilor și nici în privința procedurii de soluționare.30. Se impune, astfel, a fi interpretate dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003, respectiv dacă, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 și dacă procedura de soluționare este cea prevăzută de art. 49 alin. (3) din aceeași lege.31. Chestiunea de drept supusă dezbaterii este, în opinia tribunalului, una calificată, fiind susceptibilă de interpretări diferite și controversate, din cauza lipsei de claritate a normei juridice, a caracterului incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal. 32. Problema de drept este nouă în sensul că, deși textul de lege supus interpretării nu este unul recent intrat în vigoare, instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, cererile de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție fiind unele rar întâlnite în practica judiciară. 33. Totodată, instanța de trimitere a subliniat că, în urma consultării jurisprudenței instanței supreme, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunțată în recurs în interesul legii.V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept34. Apelantul-reclamant nu a depus un punct de vedere scris la dosar. Avocatul din oficiu desemnat pentru apelant a învederat că este de acord cu sesizarea.35. Intimata-pârâtă, prin avocat, a depus la dosar un punct de vedere scris, învederând că nu s-ar impune sesizarea Înaltei Curți în raport cu motivele de apel prin care apelantul critică sentința prin care s-a dispus ordinul de protecție. Mai arată că, în situația în care instanța va aprecia că de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 217/2003 depinde soluționarea pe fond a cauzei, în aceste condiții, problema de drept care se ridică este dacă, pentru a se dispune modificarea măsurilor din cuprinsul ordinului de protecție, este necesar să fie îndeplinite cumulativ toate cele trei condiții prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, ținând cont și de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, și dacă procedura de soluționare a cererii de modificare a măsurilor este cea prevăzută la art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003.36. Mai susține intimata, cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, că reglementarea tratamentului cererilor de modificare a măsurilor este neclară, întrucât legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 posibilitatea revocării sau a înlocuirii măsurii dispuse, punând pe picior de egalitate ambele cereri, iar ulterior, în cuprinsul alin. (2) și (3) ale aceluiași articol a tratat numai condițiile și modalitatea de soluționare a cererii de revocare, fără a defini noțiunea de înlocuire, situație care este aptă a crea, în viitor, o divergență jurisprudențială ce poate fi prevenită prin mecanismul pus la dispoziție de art. 519 și următoarele ale Codului de procedură civilă, reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.37. De altfel, din cauza acestei situații, judecătorul fondului a analizat cauza atât prin raportare la condițiile prevăzute de art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 217/2003, cât și prin raportare la propria evaluare a situației în baza probatoriului administrat.38. Este posibil ca unele instanțe să nu rețină aplicabilitatea art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 217/2003 la soluționarea cererii de înlocuire, interpretând că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca cererea de înlocuire să fie supusă acelorași condiții ca cererea de revocare, ar fi menționat expres, iar alte instanțe să rețină aplicabilitatea, interpretând că situația premisă este cuprinsă în alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, respectiv că ambele cereri, de revocare sau înlocuire, trebuie să fie tratate identic, fiind obligatorie reevaluarea situației de risc prin aceleași metode, astfel încât modificarea unor măsuri dispuse pentru protecția victimelor să nu repună victima în situația de risc.VI.1. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 39. Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 20.050/196/2024 a reținut că, în cauză, deși este vorba de două cereri distincte pe care persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă le poate formula (cerere de revocare a ordinului/cerere de înlocuire a unor măsuri stabilite prin ordin), legea nu prevede absolut nimic nici în privința condițiilor care ar trebui îndeplinite pentru a se dispune înlocuirea măsurilor și nici în privința procedurii de soluționare a acesteia.40. Problema de drept care necesită a fi lămurită ridică dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003.41. Judecătorii sunt puși în situația de a aprecia cu privire la cazurile și condițiile în care se poate formula o astfel de cerere, situație care poate genera practică neunitară sau încălcarea autorității de lucru judecat. Astfel, cu titlu de exemplu, atât timp cât legea nu prevede vreo condiție pentru formularea unei cereri de înlocuire măsuri dispuse printr-un ordin de protecție emis pe durata maximă, s-ar putea aprecia inclusiv că, imediat după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul poate să formuleze o cerere de înlocuire a unor măsuri, pe baza unor motive care existau la momentul soluționării cererii de emitere ordin, dar pe care a omis să le invoce în prima instanță sau în calea de atac. Tot astfel, s-ar putea ajunge la concluzia că, până la finalul perioadei maxime pentru care a fost emis ordinul, persoana împotriva căreia a fost emis poate face nenumărate cereri de înlocuire, fără să fie nevoită să dovedească îndeplinirea anumitor condiții.42. În prezenta cauză, prima instanță a făcut propriile aprecieri cu privire la condițiile în care s-ar putea dispune înlocuirea măsurilor, aprecieri de fond, reexaminând practic temeinicia măsurilor anterior dispuse prin hotărârea definitivă și a căror înlocuire s-a solicitat prin raportare la conduita reclamantului-agresor.43. Tribunalul nu este convins de faptul că cererea de înlocuire măsuri stabilite printr-un ordin de protecție poate fi formulată oricând după emiterea ordinului, fără a analiza îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 pentru formularea cererii de revocare ordin. Apelul urmează a fi examinat în raport cu motivele invocate, acestea fiind în sensul de a se dispune „revocarea“ măsurilor anterior stabilite prin ordinul de protecție cu privire la minori, având în vedere și calificarea dată de prima instanță cererii, care nu a fost criticată prin motivele de apel. Se pune așadar problema de a cunoaște dacă pentru formularea unei cereri de înlocuire măsuri stabilite printr-un ordin de protecție este necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 și care este procedura de soluționare a unei astfel de cereri.44. Legea anterior menționată este una total neclară, întrucât condițiile de la art. 49 alin. (2) și procedura de la art. 49 alin. (3) sunt prevăzute doar în situația formulării unor cereri de revocare a ordinului de protecție, astfel încât instanța de apel nu poate aprecia în ce măsură se poate trece la analiza temeiniciei cererii de înlocuire măsuri prin raportare doar la conduita agresorului și aprecierea subzistenței sau nu a pericolului anterior constatat de instanță, fără a analiza îndeplinirea altor condiții. Se pune întrebarea dacă, pe calea unei astfel de cereri, instanța poate reevalua pericolul anterior reținut prin hotărârea definitivă prin care s-au dispus anumite măsuri pentru perioada maximă, fără îndeplinirea niciunei condiții.45. Totodată, neclaritatea vizează și procedura de soluționare a unei astfel de cereri, întrucât art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 prevede o procedură de soluționare doar a cererii de revocare a ordinului de protecție, nu și a unei cereri de înlocuire măsuri.VI.2. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție46. Prin Adresa nr. 2.410/C/6.817/III-5/2024 din 28 noiembrie 2024, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat concluzii în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Brăila.47. Se apreciază că primele trei condiții de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată și se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit cu soluționarea apelului, urmând să pronunțe o hotărâre definitivă, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2, art. 483 alin. (2) și ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 48. În ceea ce privește condiția referitoare la existența unei chestiuni veritabile, susceptibile de a da naștere unor interpretări diferite, aceasta nu este îndeplinită, din mai multe perspective.49. Astfel, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate, în condițiile în care în procesul de interpretare a dispozițiilor art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 217/2003 se constată că dispozițiile legale menționate derivă din dispozițiile prevăzute de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.50. Totodată, se apreciază că, întrucât revocarea ordinului și înlocuirea măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție sunt reglementate în același articol, se pot deduce, prin analogie, condițiile prevăzute de lege pentru înlocuirea măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție, precum și procedura de soluționare, iar formularea dispozițiilor art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 217/2003 este mai restrânsă decât voința reală a legiuitorului.VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie51. La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel Brașov, Constanța, Galați, Pitești, Ploiești, Timișoara și București au comunicat puncte de vedere ale judecătorilor de la instanțele arondate privitoare la chestiunile de drept supuse dezlegării, unele dintre acestea anexând și practică judiciară în aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 217/2003.52. Referitor la prima întrebare formulată prin sesizarea de față, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție emis pe durata maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de protecție trebuie să dovedească condițiile prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, în acest sens fiind exprimate opinii teoretice de către judecătorii Tribunalului Brașov, Tribunalului Argeș - Secția I civilă, Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă, Tribunalului Buzău - Secția I civilă, Judecătoriei Reșița, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ialomița (majoritate) și ai Tribunalului Teleorman. 53. Tot astfel au opinat și judecătorii din cadrul Judecătoriei Brașov, Judecătoriei Sfântu Gheorghe și ai Judecătoriei Buzău (majoritate), care au apreciat că norma se aplică prin analogie, ținând cont de scopul urmărit de legiuitor prin dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003, dar prin raportare și la prevederile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, în ceea ce privește dreptul la viață familială. 54. A doua opinie exprimată este în sensul că persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de protecție nu trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, întrucât, pe de o parte, acest alineat se referă expres la cererea de revocare a ordinului de protecție, iar, pe de altă parte, condiționarea admiterii cererii de modificare a măsurilor stabilite de dovedirea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 apare ca fiind excesivă în contextul în care ordinul de protecție rămâne în vigoare, victima bucurându-se în continuare de măsuri de protecție. Această opinie a fost comunicată de judecătorii de la Tribunalul pentru minori și familie Brașov, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Măcin, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Caransebeș, Tribunalul București (majoritate), precum și de judecătorii Tribunalului Ilfov (majoritate).55. Referitor la a doua întrebare a instanței de trimitere, opinia majoritară exprimată este aceea că dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 stabilesc și procedura de soluționare a cererilor de înlocuire a măsurilor luate prin ordinul de protecție ori, după caz, sunt aplicabile acestor cereri, pentru rațiuni identice cu cele avute în vedere la stabilirea procedurii de soluționare a cererilor de revocare a ordinului de protecție. Acesta a fost punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Tribunalului Brașov, Tribunalului pentru minori și familie Brașov, Tribunalului Argeș - Secția I civilă, Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă, Tribunalului Buzău - Secția I civilă, Judecătoriei Reșița, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ialomița (majoritate), Tribunalului Teleorman și ai Judecătoriei Măcin.56. Opinia minoritară, exprimată de judecătorii din cadrul Tribunalului București (în majoritate), este în sensul că procedura de soluționare a cererilor de înlocuire a măsurilor luate prin ordinul de protecție nu se impune a fi cea prevăzută de dispozițiile alin. (3) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, întrucât acestea reglementează în mod expres procedura de soluționare a cererii de revocare.57. În ceea ce privește practica judiciară transmisă s-au identificat trei hotărâri judecătorești care au fost pronunțate în cauze având ca obiect înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecție (respectiv prin care s-a dispus, după caz, „modificarea“/„revocarea parțială“ a ordinului), sentințe prin care cererea a fost admisă, fiind aplicate prevederile alin. (2) și (3) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, prin analogie (Sentința civilă nr. 1.581 din 11 noiembrie 2024, pronunțată de Judecătoria Sfântu Gheorghe, Sentința civilă nr. 9.977 din 10 septembrie 2024, pronunțată de Judecătoria Constanța, ambele fiind definitive prin neapelare, și Sentința civilă nr. 3.814 din 12 aprilie 2024, pronunțată de Judecătoria Constanța, definitivă prin Decizia civilă nr. 34 din 18 aprilie 2024 a Tribunalului Constanța - Secția I civilă).58. În cadrul celorlalte hotărâri judecătorești identificate în materia examinată (Sentința civilă nr. 2.538 din 23 noiembrie 2022, pronunțată de Judecătoria Tulcea, Sentința civilă nr. 4.109 din 25 mai 2023, pronunțată de Judecătoria Focșani, ambele definitive prin neapelare, și Sentința civilă nr. 8.868 din 28 iulie 2023, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă prin Decizia civilă nr. 2.230 din 16 august 2023 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă) instanțele nu s-au raportat explicit la condițiile cumulative prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003.59. Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale60. Dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 au format obiectul controlului realizat de Curtea Constituțională, care a respins excepțiile de neconstituționalitate invocate.61. Privitor la revocarea ordinului de protecție, Curtea a arătat că, în soluționarea fiecărei cereri de revocare, judecătorul realizează o evaluare proprie, distinctă, a existenței unui risc real pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia, evaluare raportată la împrejurările existente la momentul soluționării cererii (Decizia Curții Constituționale nr. 728 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 11 ianuarie 2021, paragraful 20, teza finală). 62. Curtea a mai reținut că, „potrivit art. 49 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003, revocarea se poate dispune doar dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competențelor de către un serviciu de probațiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut și faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia (așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, în situația în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului nu trebuie întocmită de către serviciul de probațiune o evaluare a riscului de recidivă, ci, în acest caz, instanța va efectua o evaluare proprie a existenței unui risc real pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție). Așadar, în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecție, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului, ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizate de către serviciul de probațiune, ori pe baza evaluării proprii a existenței unui risc real de recidivă. Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecție, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii“ (Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024, paragraful 28).IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție63. Prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020), în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată, cu modificările și completările ulterioare [actualul art. 49 alin. (2) după republicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020], s-a stabilit că: „În situația în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului de protecție nu trebuie întocmită de către serviciul de probațiune o evaluare a riscului de recidivă, conform art. 34 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003. În acest caz, instanța va efectua o evaluare proprie a existenței unui risc real pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție.“64. În considerentele de la paragrafele 72-74 și 77-78 ale acestei decizii s-au reținut următoarele:Deși serviciul de probațiune nu va emite un raport asupra riscului de recidivă, instanța nu este scutită de a efectua evaluarea riscului real pentru victima violenței domestice din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție, evaluare întemeiată pe probele dosarului, pentru a asigura protecția interesului superior al copilului sau, după caz, dreptul la viață, integritate corporală fizică și psihică al celorlalți membri ai familiei, precum și dreptul la respectarea vieții private și de familie al reclamantului.Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 217/2003, protecția și promovarea drepturilor victimelor violenței domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalității și principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale. Emiterea unui ordin de protecție impune menținerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violență (emiterea ordinului de protecție vizând restrângerea dreptului la viața privată și a libertății de mișcare) și drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violență.Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (...) rezultă în mod neîndoielnic că instanțele, în aplicarea dispozițiilor art. 8 din Convenție, au obligația «să efectueze o analiză detaliată a întregii situații de familie și a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoțională și psihologică, materială și medicală, și să realizeze o evaluare echitabilă și rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocupare constantă de a găsi cea mai bună soluție pentru copil» (Cauza Petrov și X împotriva Rusiei, paragraful 98, Cauza Neulinger și Shuruk împotriva Elveției, paragraful 139, etc). (...)Ocrotirea drepturilor membrilor familiei impune instanței să evalueze dacă există un pericol real pentru victimele violenței domestice, în sensul că protecția la care acestea sunt îndreptățite include obligația autorităților de a analiza detaliat situația pentru a lua o măsură care să corespundă standardului de protecție impus atât de nomele de drept intern, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Lipsa efectuării unei evaluării proprii a instanței asupra situației de risc la care este expusă victima violenței domestice ar constitui o încălcare a obligației pozitive a statului de ocrotire a dreptului prevăzut de art. 8 în conjuncție cu protejarea art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.65. Prin Decizia nr. 63 din 2 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 6 noiembrie 2023), a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă sintagma «persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse» din cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, are în vedere numai persoana împotriva căreia s-a dispus emiterea unui ordin de protecție pe durata maximă sau se va interpreta în maniera chiar și o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură de protecție pe o durată maximă poate cere revocarea ordinului de protecție emis împotriva sa; Dacă sintagma «persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse» prevăzută de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 este imperativă și se alătură celorlalte condiții ce trebuie întrunite cumulativ, așa cum sunt prevăzute în art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003; Dacă o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordin de protecție pe o durată sub maximul prevăzut de lege poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse; Care este termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului ce se declară împotriva sentinței civile prin care se dispune admiterea sau respingerea cererii de revocare a ordinului de protecție: 3 zile de la pronunțarea hotărârii sau 30 de zile de la comunicarea hotărârii?“X. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului66. Problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile vizează aspecte ce țin de obligațiile pozitive care le revin autorităților în temeiul art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), referitor la dreptul la viață privată și de familie.67. O componentă esențială a vieții de familie, concept autonom în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, este dreptul de a conviețui astfel încât relațiile de familie să se poată dezvolta normal și fiecare membru al familiei să se poată bucura de compania celorlalți [Marcks împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A, nr. 31, paragraful 31, Olsson împotriva Suediei (nr. 1), Hotărârea din 24 martie 1988, seria A, nr. 130, paragraful 59].68. Acest aspect trebuie raportat și la protejarea interesului superior al copilului în ceea ce privește ocrotirea integrității fizice și psihologice împotriva actelor de violență de natură fizică sau psihologică, ce poate fi subsumat dispozițiilor art. 8 coroborate însă cu dispozițiile art. 2 și 3 din Convenție.69. În jurisprudența instanței europene s-a considerat că există o abordare consacrată în dreptul internațional care susține ideea potrivit căreia, în toate deciziile referitoare la copii, trebuie să primeze interesul superior al acestora (Cauza Neulinger și Shuruk împotriva Elveției - Cererea nr. 41.615/07, Hotărârea din 6 iulie 2010, paragraful 135; Cauza X contra Letoniei - Cererea nr. 27.853/09, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, paragraful 96 etc.). Totuși, trebuie avut în vedere că interesele părinților, în special cel de a avea o relație constantă cu copilul lor, rămân de o importanță deosebită în contextul protejării vieții de familie și că acestea pot fi limitate numai în cazurile când atmosfera de familie s-a dovedit deosebit de inadecvată, deci în circumstanțe excepționale, astfel încât autoritățile naționale trebuie, în practică, să depună toate eforturile pentru păstrarea relațiilor personale (Cauza Gnahore împotriva Franței - Cererea nr. 40.031/98, Hotărârea din 17 ianuarie 2001, paragraful 59, și Cauza Jansen împotriva Norvegiei - Cererea nr. 2.822/16, Hotărârea din 6 decembrie 2018, paragrafele 88-93).70. În ceea ce privește protejarea integrității fizice și psihologice a unei persoane împotriva actelor săvârșite de alte persoane, Curtea a statuat că există obligația pozitivă în sarcina autorităților din statele membre de a menține și a aplica în practică un cadru juridic adecvat care să ofere protecție împotriva actelor de violență săvârșite de persoanele fizice (Cauza Soderman împotriva Suediei - Cererea nr. 5.786/08, Hotărârea din 12 noiembrie 2013, paragraful 80, Cauza Wetjen și alții împotriva Germaniei - cererile nr. 68.125/14 și nr. 72.204/14, paragraful 74, Cauza Tlapak și alții împotriva Germaniei - cererile nr. 11.308/16 și nr. 11.344/16, Hotărârea din 22 martie 2018, paragraful 89).71. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, ca principiu general, că, atunci când trebuie să asigure respectarea adecvată a intereselor unei persoane, garantate de art. 8 din Convenție, instanțele au obligația: „să efectueze o analiză detaliată a întregii situații de familie și a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoțională și psihologică, materială și medicală și să realizeze o evaluare echilibrată și rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocuparea constantă de a găsi cea mai bună soluție pentru copil“ (Cauza Petrov și X împotriva Rusiei - Cererea nr. 23.608/16, Hotărârea din 4 februarie 2019, paragrafele 98-102, Cauza Neulinger și Shuruk împotriva Elveției - Cererea nr. 41.615/07, Hotărârea din 6 iulie 2010, paragraful 139).XI. Opiniile specialiștilor consultați72. Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a comunicat opinia științifică exprimată de conferențiar universitar doctor Florin I. Mangu, lector universitar doctor Codruța E. Guzei-Mangu și asistent universitar doctor Alexandra Bob, care au apreciat că, în ceea ce privește condițiile și procedura aplicabile cererii privind înlocuirea măsurii dispuse prin ordinul de protecție și, în consecință, cu privire la stabilirea unei noi măsuri, care va restrânge drepturile și libertățile agresorului pe viitor, acestea nu pot fi aceleași ca și cele reglementate pentru situația revocării ordinului de protecție, caz în care efectele ordinului de protecție încetează. Din această pricină, condițiile în care se dispune revocarea ordinului de protecție nu pot fi solicitate a fi îndeplinite, prin analogie, în situația înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecție, ipoteză care presupune menținerea unei protecții adecvate a victimei și restrângerea în mod corelativ a drepturilor și libertăților agresorului.73. Faptul că legiuitorul nu a reglementat, în alin. (2) și (3) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, și condițiile în care se poate înlocui o măsură dispusă prin ordinul de protecție nu constituie o omisiune a acestuia, o lacună a legii, ci denotă o anumită politică legislativă în sensul că înlocuirea măsurii de protecție cu o alta este lăsată la suverana apreciere a judecătorului, care trebuie să acționeze în același cadru substanțial și procedural precum cel în care a acționat când a instituit măsura/măsurile inițială(e) de protecție.74. În acest context se apreciază că cererea de înlocuire a unei măsuri stabilite prin ordinul de protecție va presupune, în mod simetric, aceeași analiză, aceeași evaluare și aceeași procedură pe care instanța de judecată le-a avut în vedere în momentul în care a emis ordinul de protecție și măsurile instituite în temeiul acestuia. Astfel, instanța de judecată va analiza starea de fapt din perspectiva existenței stării de pericol din partea agresorului cu privire la persoana victimei, a integrității sale fizice și psihice și a libertății acesteia și va decide dacă măsura inițială poate fi înlocuită cu o alta, de natură să asigure în continuare o protecție adecvată victimei. 75. În ceea ce privește procedura aplicabilă în cazul cererii de înlocuire a măsurii dispuse prin ordinul de protecție apreciază că aceasta ar trebui să fie aceeași cu cea de la momentul emiterii ordinului de protecție. Astfel, cererea urmează a fi judecată în conformitate cu regulile cuprinse la art. 42 din Legea nr. 217/2003. 76. Opinia Institutului Național al Magistraturii este în sensul că persoana împotriva căreia a fost emis ordinul nu trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 atunci când formulează o cerere de înlocuire, examinarea temeiniciei acestei cereri urmând a se realiza pe baza aprecierii judecătorului, fără a fi necesară îndeplinirea condițiilor de la revocare, și că procedura de soluționare a cererii prevăzută de art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 pentru ipoteza cererilor de revocare este aplicabilă și în cazul cererilor de înlocuire. 77. S-a arătat astfel că, în ceea ce privește înțelesul noțiunii de „înlocuire“, pentru interpretarea textului legal în cauză trebuie pornit de la prevederile art. II din Legea nr. 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, conform cărora „Prezenta lege se completează cu prevederile corespunzătoare din Codul penal, Codul civil, Codul de procedură penală și Codul de procedură civilă“, și, respectiv, de la dispozițiile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ce prevăd că, „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității“. 78. În baza acestor dispoziții legale și având în vedere caracterul preventiv al măsurilor prevăzute de art. 38 din Legea nr. 217/2003, precum și scopul urmărit de acestea, se reține că dispozițiile legale asemănătoare se regăsesc în Codul de procedură penală, Partea generală titlul V capitolul I secțiunea a 7-a art. 242 - „Revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă“. Interpretând dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 în lumina dispozițiilor legale asemănătoare din Codul de procedură penală (art. 242), s-a opinat în sensul că înlocuirea măsurilor dispuse prin intermediul ordinului de protecție ar trebui să intervină în situația în care împrejurările concrete și conduita agresorului conduc la concluzia că o măsură mai ușoară este suficientă pentru prevenirea violenței domestice și protejarea victimei.79. Întrucât art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 reglementează o serie de condiții care restrâng dreptul reclamantului de a obține revocarea măsurii, în conformitate cu art. 10 din Codul civil, regula se aplică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, fără a fi permisă analogia, respectiv doar în situațiile în care instanța este învestită cu o cerere de revocare a măsurii dispuse prin ordinul de protecție, iar nu și în cazul cererilor de înlocuire. 80. În schimb, textul art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 nu conține limitări sau sancțiuni, ci doar norme ce reglementează procedura revocării, care, prin efectele juridice produse, este similară celei a înlocuirii măsurilor dispuse prin ordinul de protecție, astfel că se poate aplica prin asemănare și în cazul cererii de înlocuire a măsurilor. XII. Raportul asupra chestiunii de drept81. Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor, constatând că sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că examinarea temeiniciei cererii de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție emis pe durată maximă se va realiza pe baza liberei aprecieri a situației concrete deduse judecății, conform probelor administrate, nefiind necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003.82. În ceea ce privește a doua întrebare a instanței de trimitere, vizând incidența art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 asupra procedurii înlocuirii, judecătorul-raportor a apreciat că, pentru rațiuni de judecată unitară, o atare pricină, având ca obiect înlocuirea măsurii, se impune a fi soluționată în aceleași condiții de procedură, respectiv cele stabilite de legiuitor prin art. 49 alin. (3) anterior menționat.XIII. Înalta Curte de Casație și JustițieExaminând sesizarea, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:XIII.1. Asupra admisibilității sesizării83. Pornind de la conținutul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, declanșarea procedurii de unificare jurisprudențială pe calea hotărârii prealabile este subsumată întrunirii cumulative a următoarelor condiții de admisibilitate:– existența unei cauze aflate în curs de judecată;– cauza să fie soluționată în ultimă instanță;– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a curții de apel sau a tribunalului învestit să soluționeze cauza;– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;– Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept și aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.84. Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, Înalta Curte de Casație și Justiție fiind sesizată de un complet de judecată al Tribunalului Brăila - Secția I civilă în calea de atac a apelului, care judecă în ultimă instanță, decizia ce urmează a fi pronunțată în apel fiind definitivă, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 și art. 483 alin. (2) teza finală raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.85. Este îndeplinită și condiția de admisibilitate referitoare la relația dintre dezlegarea dată chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a litigiului cu care a fost învestită instanța de trimitere există un raport de dependență, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o pronunță în procedura mecanismului de unificare a practicii judiciare produce un efect concret asupra soluției din procesul pendinte.86. Sub acest aspect amintim că, în jurisprudența sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.87. Așadar, este necesar ca respectiva problemă de drept să fie evaluată ținând seama de aspectele litigioase asupra cărora titularul sesizării are a se pronunța.88. În concret, sesizarea de față pune în discuție o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea fondului dedus judecății, deoarece examinarea apelului și, implicit, a cererii introductive este indisolubil legată de modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003, în sensul de a se stabili, prin prisma acestor norme, condițiile cerute de lege pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor dispuse printr-un ordin de protecție, precum și procedura de soluționare a unei astfel de cereri.89. Din consultarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că este îndeplinită și cerința care impune ca asupra problemei de drept instanța supremă să nu fi statuat, în condițiile în care chestiunea de drept nu a fost soluționată printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.90. Ca atare, sunt îndeplinite în cauză condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, urmând ca în continuare să se examineze dacă problematica ce face obiectul prezentului mecanism de unificare a practicii judiciare are caracter de noutate și dacă reprezintă o veritabilă chestiune de drept. 91. Evaluarea cerinței noutății chestiunii de drept, în absența unei definiții și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul normei indicate, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a statuat în jurisprudența constantă a instanței supreme.92. S-a subliniat în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. 93. Astfel, „în evaluarea cerinței noutății, relevantă nu este atât data adoptării normei legale (...), ci dezvoltarea unei jurisprudențe în materie“ (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020), întrucât caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date.94. Prin urmare, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă (Decizia nr. 9 din 21 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 4 aprilie 2022, Decizia nr. 14 din 25 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 25 aprilie 2024).95. Pentru verificarea acestui aspect au fost emise adrese către toate curțile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenței la nivelul instanțelor judecătorești situate în circumscripțiile lor teritoriale și au comunicat Înaltei Curți de Casație și Justiție un număr redus de hotărâri relevante și preponderent puncte de vedere teoretice.96. Examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudență în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire s-a solicitat, iar analiza punctelor de vedere exprimate oferă indicii suficiente și temeinice în sensul posibilității apariției unei practici judiciare neunitare în materia problemei disputate. 97. Prin urmare, condiția noutății se verifică, fiind justificată deci intervenția preventivă a instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare. 98. În ceea ce privește condiția ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reține că și aceasta este îndeplinită în cazul sesizării de față.99. În absența unei definiții legale a noțiunii „chestiune de drept“ din cadrul cerințelor de admisibilitate prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară.100. Așadar, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.101. Raportat la cauza pendinte, se constată că problema de drept adusă în dezbatere ridică dificultăți de interpretare, împrejurare reținută și de instanța de trimitere, care a furnizat, în cuprinsul încheierii de sesizare, argumente privind caracterul lacunar și neclar al normelor ce se cer a fi examinate. 102. Având în vedere posibilitatea unor interpretări diferite ale textului de lege, se constată că problema de drept supusă dezbaterii este una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XIII.2. Asupra fondului sesizării103. Procedându-se în continuare la evaluarea chestiunii de drept sub aspectul fondului său, se constată că textul normativ în discuție recunoaște fără echivoc, prin alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, posibilitatea persoanei față de care s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție, dacă durata pentru care a fost emis acesta este cea maximă, de a solicita instanței judecătorești competente fie revocarea ordinului de protecție, fie înlocuirea măsurii dispuse, iar prin alin. (2) și (3) ale aceluiași articol se stabilesc condițiile în care se poate dispune „revocarea“ și, respectiv, procedura care trebuie urmată în demersul soluționării unei cereri cu acest obiect.104. Legea nu prevede însă condițiile pentru înlocuirea măsurii dispuse prin ordinul de protecție și nici procedura de soluționare a acestei cereri, situație care, coroborată cu omisiunea definirii acestei instituții, a generat dificultăți de interpretare în ceea ce privește stabilirea regimului său juridic. 105. Prioritar trebuie reținut că măsurile care pot fi vizate prin cererea de înlocuire sunt cele enumerate limitativ de art. 38 din Legea nr. 217/2003, acestea reprezentând, în esență, obligații sau interdicții care au fost dispuse anterior de instanță, printr-o hotărâre rămasă definitivă, ca urmare a parcurgerii procedurii prevăzute la art. 40-45 din același act normativ, finalizată prin emiterea unui ordin de protecție, în scopul înlăturării unei stări de pericol cauzate unui membru al familiei printr-un act de violență al titularului cererii reglementate de art. 49 din aceeași lege.106. În ceea ce privește durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție, aceasta se stabilește de judecător, fără a putea depăși 12 luni de la data emiterii ordinului [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 217/2003], iar, dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 12 luni de la data emiterii ordinului [conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 217/2003].107. Pentru a contura în acest cadru legal particularitățile instituției „înlocuirii măsurii dispuse prin ordinul de protecție“ și, respectiv, pentru a lămuri pentru început în ce măsură condițiile revocării ordinului sunt relevante pentru admiterea cererii de înlocuire a măsurii, este necesară o examinare comparativă a celor două instituții prin prisma efectelor produse în planul raporturilor dintre părțile implicate în mecanismul ordinului de protecție.108. Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări, înțelegerea sensului și scopului normelor de drept care fac obiect al întrebării prealabile impune, mai întâi, a se evidenția care sunt trăsăturile definitorii ale ordinului de protecție.109. Ordinul de protecție constituie un mijloc legal de protejare a victimei violenței domestice, în sensul dat acesteia prin art. 3 din Legea nr. 217/2003, de un pericol grav și, după caz, iminent pe care agresorul îl reprezintă sau îl poate reprezenta la adresa vieții, integrității fizice și psihice ori libertății persoanei unui membru de familie. 110. Starea de pericol reprezintă deci fundamentul emiterii ordinului de protecție și, ca atare, ordinul trebuie să fie justificat prin realitatea faptică constatată în cauză, să fie necesar pentru înlăturarea pericolului în care se află victima violenței domestice, măsurile de protecție dispuse fiind indispensabile pentru protejarea acesteia.111. Totodată, o altă trăsătură definitorie a ordinului de protecție o reprezintă caracterul său provizoriu, caracter care este impus de faptul că măsurile (interdicțiile) dispuse reprezintă o imixtiune în dreptul la viață privată și de familie. În plus, în acest domeniu de reglementare, dată fiind natura relațiilor de familie, caracterul vremelnic al măsurilor luate derivă și din finalitatea urmărită, de regulă, la instituirea acestora, respectiv refacerea familiei și reintegrarea în cadrul său a tuturor membrilor acesteia.112. Conform celor reținute în acest sens în paragrafele 73-74 din Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea art. 8 din Convenție, rezultă că: „(...) protecția și promovarea drepturilor victimelor violenței domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalității și principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Emiterea unui ordin de protecție impune menținerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violență (emiterea ordinului de protecție vizând restrângerea dreptului la viața privată și a libertății de mișcare) și drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violență.Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (...) rezultă în mod neîndoielnic că instanțele, în aplicarea dispozițiilor art. 8 din Convenție, au obligația «să efectueze o analiză detaliată a întregii situații de familie și a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoțională și psihologică, materială și medicală, și să realizeze o evaluare echitabilă și rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocupare constantă de a găsi cea mai bună soluție pentru copil» (Cauza Petrov și X împotriva Rusiei, paragraful 98, Cauza Neulinger și Shuruk împotriva Elveției, paragraful 139, etc.).“113. Pentru asigurarea acestui echilibru, având în vedere că măsurile dispuse prin ordinul de protecție determină o restrângere a drepturilor persoanei față de care s-a instituit, legiuitorul a permis acesteia din urmă, în situația în care durata măsurilor luate prin ordinul de protecție este cea maximă, să repună în discuție în fața unei instanțe judecătorești situația de fapt avută în vedere la momentul emiterii ordinului de protecție, instanța astfel sesizată având posibilitatea de a decide dacă starea de pericol social care a impus luarea măsurilor de protecție subzistă.114. Aceasta este, așadar, rațiunea reglementării cuprinse în art. 49 din Legea nr. 217/2003, normă care conferă agresorului dreptul de a solicita instanței revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.115. O atare reevaluare, în acest cadru procesual, a raporturilor dintre părțile implicate în acest mecanism pentru a stabili necesitatea menținerii ordinului în aceleași condiții în care a fost dispus nu poate determina însă repunerea în discuție a celor statuate prin hotărârea judecătorească definitivă de instituire a acestora, hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat, cât timp nu au intervenit elemente noi ulterior pronunțării acesteia.116. De altfel, acest aspect rezultă fără echivoc din interpretarea prevederilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 referitoare la condițiile în care se dispune revocarea ordinului de protecție.117. În acest sens, în examinarea constituționalității prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024, Curtea Constituțională a reținut că „în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecție, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului, ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizată de către un serviciu de probațiune, ori pe baza evaluării proprii a existenței unui risc real de recidivă. Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecție, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii“ (paragraful 28).118. Așadar, întrunirea tuturor condițiilor mai sus evocate, prevăzute la lit. a)-c) ale alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, permite judecătorului să dispună revocarea ordinului de protecție, instanța constatând în această situație că scopul măsurilor luate, acela de înlăturare a stării de pericol privind viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea în care este pusă persoana printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, a fost atins. 119. Cu toate că legiuitorul nu a reglementat explicit și condițiile în care se poate da curs unei cereri având ca obiect înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecție, se poate decela în raport cu constatările anterioare că situația premisă ce trebuie avută în vedere în această ipoteză este aceea a subzistenței unei stări de pericol în privința victimei agresiunii, care impune menținerea ordinului de protecție, mecanism al cărui scop nu a fost încă atins.120. În acest caz, instanța este deci chemată să reanalizeze conținutul obligațiilor/interdicțiilor instituite prin ordin față de agresor, urmând să procedeze la o reevaluare a circumstanțelor factuale avute în vedere la momentul emiterii ordinului pentru a stabili dacă starea de fapt prezentă la momentul formulării și soluționării cererii de înlocuire permite adoptarea unei alte măsuri dintre cele prevăzute la art. 38 din Legea nr. 217/2003, o măsură care, chiar dacă este mai ușoară pentru agresor, va fi aptă în noile împrejurări să asigure protecția victimei.121. Din această perspectivă, apreciind că subzistă starea de pericol cu privire la persoana victimei, la integritatea sa fizică și psihică, precum și la libertatea acesteia, pericol care a justificat emiterea ordinului, instanța urmează a decide dacă prin modificarea conținutului restricțiilor dispuse inițial, respectiv prin luarea altor măsuri mai puțin restrictive, se poate asigura o protecție adecvată victimei.122. Este real că, în cadrul noii analize realizate, judecătorul nu va putea face abstracție de maniera în care agresorul a respectat interdicțiile și obligațiile impuse, similar cercetării judecătorești specifice examinării întrunirii condițiilor enunțate la alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003. De altfel, după cum deja s-a subliniat, ținând seama, totodată, de rațiunea reglementării comune în cuprinsul aceluiași articol al legii, ambele instituții presupun o reevaluare a situației de fapt reținute la momentul pronunțării ordinului de protecție, instanța examinând în acest context inclusiv efectele produse în raporturile dintre părți de măsurile dispuse prin ordin, pentru a se verifica dacă se menține starea de pericol avută în vedere la momentul dispunerii respectivelor măsuri, o atare analiză plecând deci de la caracterul necesar al acestora pentru protecția victimei, caracter stabilit prin hotărârea judecătorească de instituire a lor și care nu poate fi repus în discuție în cadrul unei noi proceduri judiciare prin prisma acelorași împrejurări care au determinat adoptarea soluției. 123. Corelându-se această constatare cu cea expusă anterior în privința sferei de aplicare a instituției revocării ordinului, se reține că înlocuirea se va putea dispune dacă împrejurările factuale concrete și conduita agresorului conduc la concluzia că o măsură mai ușoară este suficientă pentru prevenirea violenței domestice și protejarea victimei.124. Prin urmare, cu toate că analiza judecătorului nu poate ignora comportamentul agresorului în perioada în care acesta a fost supus măsurilor inițial dispuse prin ordinul de protecție, astfel încât cercetarea aspectelor prevăzute la lit. a) și b) ale alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003 nu va fi incompatibilă cu judecata cererii de înlocuire a măsurii, iar, similar verificării cerinței prevăzute de lit. c) a alin. (2) anterior menționat, potențialitatea agresivă a reclamantului va constitui un parametru al stabilirii conduitei acestuia în vederea luării unei alte măsuri adecvate situației de pericol reținute, nu se poate susține că, în cazul soluționării cererii de înlocuire a măsurilor dispuse prin ordin, judecătorul va fi ținut să analizeze eventuala schimbare de comportament a agresorului exclusiv prin prisma respectării exigențelor prevăzute expres de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, condiții care, conform textului legal, trebuie, de altfel, întrunite în mod cumulativ pentru revocarea ordinului de protecție.125. În plus, necesitatea înlocuirii măsurii luate inițial se poate datora ivirii unor situații obiective, independente de conduita agresorului, care nu mai permit îndeplinirea obligației impuse acestuia în aceiași termeni, astfel că nevoia de protecție a victimei ar putea fi asigurată în noile circumstanțe și printr-o măsură mai puțin restrictivă. 126. Trebuie subliniat că îndeplinirea întocmai a condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 nu poate fi solicitată în situația înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecție nici ca urmare a aplicării acestei norme legale prin analogie, deoarece, în conformitate cu art. 10 din Codul civil, normele legale care restrâng exercițiul unor drepturi civile se aplică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. 127. Se poate conchide astfel, în cadrul normativ prezentat, în sensul că legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod explicit condițiile cumulative care trebuie verificate de către instanța de judecată pentru revocarea ordinului, întrucât admiterea acestei cereri determină înlăturarea oricăror restricții pentru reclamant, apreciindu-se că măsurile dispuse inițial nu mai sunt necesare pentru protecția victimei, ca urmare a constatării încetării stării de pericol avute în vedere la momentul instituirii acestora. 128. Așadar, nerespectarea oricăreia dintre aceste cerințe legale va duce la respingerea cererii de revocare, însă, ținând seama de finalitatea distinctă a celor două instituții analizate, nu se poate susține că exigența îndeplinirii cumulative a acelorași condiții restrictive trebuie verificată ca atare de instanță și pentru admiterea cererii de înlocuire a unei măsuri dispuse prin ordinul de protecție, situație în raport cu care trebuie statuat în sensul că examinarea temeiniciei cererii de înlocuire se va realiza pe baza liberei aprecieri a situației concrete deduse judecății, conform probelor administrate, nefiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003. 129. În ceea ce privește a doua întrebare a instanței de trimitere, vizând incidența art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 asupra procedurii înlocuirii, se constată că, deși acest text face referire în mod expres exclusiv la procedura revocării, nu există niciun impediment pentru ca norma să fie aplicată prin analogie și în cazul cererii de înlocuire a măsurilor, în lipsa altei reglementări distincte aplicabile, având în vedere că soluționarea unei cereri cu un astfel de obiect necesită aceleași garanții procesuale care derivă din citarea părților implicate, a unității de poliție care a pus în executare ordinul (și care, la cererea instanței, ar putea furniza informații cu privire la comportamentul agresorului pe parcursul punerii în executare sau, după caz, al supravegherii executării ordinului de protecție, prin raportare la obligațiile și interdicțiile pe care agresorul trebuia să le respecte) și, respectiv, din participarea procurorului (obligatorie, de altfel, în toate procedurile judiciare reglementate prin acest act normativ). 130. În argumentarea acestui punct de vedere trebuie precizat că reclamantul care întrunește condiția exercitării acțiunii prevăzute de art. 49 alin. (1) din legea anterior menționată are posibilitatea să formuleze o cerere prin care să solicite instanței atât revocarea ordinului de protecție, cât și, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu sunt întrunite toate cerințele impuse de lege pentru dispunerea acesteia, înlocuirea măsurii luate prin ordin, solicitând astfel o schimbare a conținutului restricțiilor la care a fost supus pentru perioada rămasă până la expirarea termenului de 12 luni, în considerarea acelorași probe privitoare la revizuirea comportamentului său, învederând, după caz, intervenirea altor împrejurări obiective, ulterior dispunerii ordinului, care ar permite instanței reeavaluarea situației dintre părți.131. Într-o asemenea ipoteză, având în vedere efectele diferite produse ca urmare a admiterii fiecăreia dintre cereri, rezultă cu evidență că numai soluționarea concomitentă a ambelor petite în intervalul de timp limitat de durata restricțiilor dispuse prin ordin ar asigura atingerea dezideratului efectivității protejării drepturilor civile ale reclamantului, prin controlul judecătoresc al măsurii restrictive care constituie o ingerință în acestea.132. Or, pentru rațiuni de judecată unitară, o atare pricină având ca obiect înlocuirea măsurii se impune a fi soluționată în aceleași condiții de procedură, respectiv cele stabilite de legiuitor prin art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003.133. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    În numele legii
    DECIDE:    Admite sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile formulată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă în Dosarul nr. 20.050/196/2024 și, în consecință, stabilește că: Dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul nu trebuie să facă dovada îndeplinirii, cumulativ, a condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din aceeași lege.Cererea de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție se soluționează conform procedurii prevăzute de art. 49 alin. (3) din aceeași lege.Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2025.
    PREȘEDINTELE SECȚIEI I CIVILE
    ELENA CARMEN POPOIAG
    Magistrat-asistent,
    Marius Ionuț Bunea    -----