DECIZIA nr. 306 din 25 mai 2023referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 773 din 28 august 2023



    Marian Enache- președinte
    Mihaela Ciochină- judecător
    Cristian Deliorga- judecător
    Dimitrie-Bogdan Licu- judecător
    Laura-Iuliana Scântei- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Cristina Teodora Pop- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepție ridicată de Marin Drăghin în Dosarul nr. 1.232/332/2018 al Judecătoriei Vânju Mare și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.719D/2019.2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 1.929D/2019, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepție ridicată de Eugen Cornel Anghelescu în Dosarul nr. 4.488/225/2018 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.4. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.5. Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea celor două dosare. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării cauzelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.929D/2019 la Dosarul nr. 1.719D/2019, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se susține că prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost lămurit regimul sancționator al instituției amânării aplicării pedepsei și că această decizie nu este de natură să determine lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a dispozițiilor legale criticate. Se susține că, de altfel, autorii excepției deduc neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate din compararea acestora cu art. 96 alin. (4) din Codul penal, care reglementează suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei; or, neconstituționalitatea nu poate fi dedusă din compararea unor dispoziții legale între ele, ci din raportarea textelor criticate la dispozițiile Legii fundamentale.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:7. Prin încheierile din 29 mai 2019 și 18 iunie 2019, pronunțate în dosarele nr. 1.232/332/2018 și nr. 4.488/225/2018, Judecătoria Vânju Mare și Judecătoria Drobeta-Turnu Severin au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepție ridicată de Marin Drăghin și de Eugen Cornel Anghelescu în cauze având ca obiect stabilirea vinovăției autorilor excepției pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută la art. 335 alin. (1) din Codul penal, și, respectiv, a infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută la art. 336 alin. (1) din Codul penal.8. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că dispozițiile legale criticate, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate și că acestea contravin principiului separației puterilor în stat. Se arată că instituția amânării aplicării pedepsei a fost introdusă pentru prima dată în legislația penală românească prin dispozițiile Codului penal în vigoare, aceasta dorindu-se a fi o modalitate de individualizare a pedepsei mai blândă decât suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Prin urmare, se arată că amânarea aplicării pedepsei constituie, în viziunea legiuitorului, o alternativă la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru persoane care au comis fapte prevăzute de legea penală cu un grad de pericol social redus.9. Se face trimitere la expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și se arată că, anterior pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Deciziei nr. 24 din 19 septembrie 2017, dispozițiile Codului penal în vigoare erau în acord cu prevederile Legii fundamentale, dar că, prin pronunțarea deciziei anterior menționate, ordinea constituțională a fost încălcată. Aceasta întrucât Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 impune atât obligativitatea pronunțării soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, instituind astfel un regim sancționator mai sever decât cel prevăzut pentru persoanele în privința cărora este revocată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, referitor la care dispozițiile art. 96 alin. (4) din Codul penal prevăd că, dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, norma penală anterior menționată putând fi aplicată, așadar, doar în condițiile în care pentru noua infracțiune s-a pronunțat o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii. Se susține, totodată, că prin soluția pronunțată s-a creat pentru persoanele aflate în ipoteza normei juridice criticate un regim sancționator mai greu decât cel prevăzut pentru dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.10. În fine, este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 874 din 18 decembrie 2018, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale.11. Judecătoria Vânju Mare opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând trimitere la soluția și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 70 din 29 ianuarie 2019.12. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, în privința persoanelor aflate în ipoteza normei juridice criticate, legiuitorul a prevăzut atât o individualizare legală a pedepsei - care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei și în stabilirea unei noi pedepse potrivit dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni, pedeapsă care trebuie executată într-un loc de detenție -, cât și o individualizare judiciară, care se aplică în mod coroborat. Așa fiind, se susține că dispozițiile legale criticate sunt clare, precise și previzibile și că acestea nu sunt discriminatorii.13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care au următorul cuprins: „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.“17. Prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 1 noiembrie 2017, s-a decis că în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.18. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, ale art. 15 referitoare la universalitate și ale art. 21 alin. (1) referitoare la accesul liber la justiție.19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțată, în acest sens, Decizia nr. 596 din 24 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 11 aprilie 2023, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.20. Prin Decizia nr. 596 din 24 noiembrie 2022, precitată, paragrafele 17-37, referitor la cadrul general ce reglementează instituția amânării aplicării pedepsei, Curtea Constituțională a constatat că în Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Partea generală, titlul III - Pedepsele, capitolul V - Individualizarea pedepselor, este cuprinsă secțiunea a 4-a - Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 - Condițiile amânării aplicării pedepsei; art. 84 - Termenul de supraveghere; art. 85 - Măsurile de supraveghere și obligațiile; art. 86 - Supravegherea; art. 87 - Modificarea sau încetarea obligațiilor; art. 88 - Revocarea amânării aplicării pedepsei; art. 89 - Anularea amânării aplicării pedepsei; art. 90 - Efectele amânării aplicării pedepsei).21. Amânarea aplicării pedepsei este o instituție juridico-penală nouă, o modalitate de individualizare a pedepsei care nu se regăsea în Codul penal din 1969 și care poate fi aplicată de instanța de judecată dacă sunt întrunite condițiile legale, atunci când scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, instanța stabilind un termen de supraveghere a conduitei condamnatului (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21).22. Astfel, potrivit art. 83 alin. (1) din Codul penal, instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare [art. 42 - Condamnări care nu atrag starea de recidivă - „La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; b) infracțiunile amnistiate; (...).“]; c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; d) în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Potrivit art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.23. Așadar, art. 83 din Codul penal reglementează condițiile amânării aplicării pedepsei, aceste condiții privind gravitatea infracțiunii săvârșite, cuantumul pedepsei stabilite de instanță, conduita anterioară a destinatarului normei și acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Condițiile care privesc persoana destinatarului normei sunt menite să contribuie la formarea aprecierii instanței că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară (Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, precitată, paragraful 21). Această soluție este un substituent pentru soluția de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de reglementarea anterioară Codului penal în vigoare și se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal [art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală]. În cazul acestei soluții, pedeapsa va fi stabilită, dar nu va fi aplicată. În această situație, instanța trebuie ca, pe baza unor criterii de apreciere care țin de persoana destinatarului normei, să își formeze convingerea că nu este necesară aplicarea unei pedepse, ci doar supravegherea acestuia timp de 2 ani.24. Prin Decizia nr. 905 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 mai 2021, paragraful 27, Curtea a reținut că efectele amânării aplicării pedepsei reprezintă suma înlesnirilor puse la dispoziția persoanei în cauză care, în cadrul termenului de supraveghere, execută măsurile obligatorii și obligațiile individualizate prin hotărârea instanței de judecată, așa încât, după perioada de supraveghere, pedeapsa să nu se mai aplice. Astfel, față de efectele renunțării la aplicarea pedepsei, care sunt definitive, efectele amânării aplicării pedepsei sunt provizorii, până la expirarea termenului de supraveghere, și definitive, după acest termen, și îl plasează pe destinatarul normei în postura unui cetățean liber, dar care are de îndeplinit măsurile și obligațiile stabilite de instanța de judecată, și îi impun acestuia o conduită bună pentru resocializare. Persoana în cauză se poate manifesta liber în limitele stabilite concret prin aplicarea acestei măsuri favorabile de individualizare a pedepsei. De altfel, Curtea a reținut că și în practica judiciară s-a considerat că instituția amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunțarea unei soluții de condamnare și, în consecință, în cazul în care reține incidența dispozițiilor art. 83 din Codul penal, instanța nu pronunță o soluție de condamnare, ci stabilește pedeapsa și dispune amânarea aplicării acesteia (Decizia nr. 17/A/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală).25. De asemenea, prin paragraful 30 al Deciziei nr. 905 din 16 decembrie 2020, precitată, Curtea Constituțională a reținut că, în cazul amânării aplicării pedepsei, fapta săvârșită constituie infracțiune și tragerea la răspundere penală este posibilă, motiv pentru care acțiunea penală se exercită și se epuizează în condiții normale, dar judecătorul manifestă încredere în posibilitățile de îndreptare a inculpatului fără a fi necesară sancțiunea penală și, ca atare, nu îl condamnă și nu îi aplică o pedeapsă.26. Având în vedere aceste considerente, Curtea a conchis că, potrivit jurisprudenței sale, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, ca modalități de individualizare a pedepselor, nu pot fi subsumate noțiunii de „condamnare“.27. Curtea a constatat că aceste concluzii ce rezultă din jurisprudența instanței de contencios constituțional nu sunt însă în contradicție cu soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 - potrivit căreia, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii -, această soluție fiind în acord cu dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, referitor la revocarea amânării aplicării pedepsei, care reprezintă opțiunea legiuitorului în ipoteza comiterii de către persoana în privința căreia s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.28. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată.29. Prin decizia anterior menționată, paragrafele 14-26, Curtea a reținut că art. 88 din Codul penal reglementează următoarele trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată, respectiv: dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, în afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă, după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen.30. În toate cele trei situații prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării aplicării pedepsei și dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanța de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal.31. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepțional al instituției amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, și al instituțiilor renunțării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere și liberării condiționate), prin raportare la instituția executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepțional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (1) și (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani.32. În aceste condiții, săvârșirea de către persoana supravegheată a unor noi infracțiuni, cu intenție sau intenție depășită, denotă că aceasta nu a înțeles semnificația și pericolul faptelor comise și ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privința unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale și amânarea aplicării acesteia nu și-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sale sociale.33. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situația anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia.34. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reținut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operațiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta întrucât chiar și infracțiunile din aceeași categorie pot fi săvârșite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalități, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispozițiile legii penale, apoi de instanțele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenție, fiecare dintre ultimele două categorii de autorități anterior menționate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenției sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară și individualizare administrativă.35. Așa fiind, în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârșite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei și în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenție. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, așa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 și 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal.36. Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracțiuni săvârșit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură să încalce dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situația analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârșirea de către persoana supravegheată a unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere.37. Această soluție juridică nu este de natură să creeze discriminare între persoanele care săvârșesc o singură infracțiune, în privința cărora se dispune amânarea aplicării pedepsei, și cele care au beneficiat de aceeași individualizare a pedepsei, dar care comit, cu intenție sau cu intenție depășită, noi infracțiuni, descoperite în termenul de supraveghere, indiferent de gravitatea acestora, întrucât cele două categorii de persoane se află în situații diferite, persoanele din cea de-a doua categorie fiind în situația comiterii unei noi infracțiuni, după momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, aspect ce denotă nevoia obligării persoanelor supravegheate la executarea unor pedepse penale.38. În ceea ce privește comparația făcută, în susținerea excepției de neconstituționalitate, între revocarea amânării aplicării pedepsei și revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sub aspectul menținerii acestei din urmă forme de individualizare a pedepsei în ipoteza săvârșirii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracțiuni pentru care este aplicată pedeapsa amenzii și al imposibilității menținerii amânării aplicării pedepsei, în situația comiterii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracțiuni similare celei anterior menționate, Curtea a reținut că o astfel de critică este inadmisibilă, întrucât neconstituționalitatea dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal nu poate fi dedusă prin compararea lor cu prevederile art. 96 alin. (4) din Codul penal, ci doar prin raportarea textului criticat la dispozițiile Constituției.39. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reținut că prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin principiului egalității în drepturi, reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituție. Referitor la acesta din urmă, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că se impune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) și, de asemenea, că art. 16 alin. (1) din Constituție își găsește aplicabilitatea doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).40. În fine, Curtea a reținut că soluția juridică criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, și a fost reglementată conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea.41. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus menționată, atât considerentele, cât și soluțiile pronunțate prin deciziile mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marin Drăghin și de Eugen Cornel Anghelescu în Dosarul nr. 1.232/332/2018 al Judecătoriei Vânju Mare și în Dosarul nr. 4.488/225/2018 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și constată că dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Vânju Mare și Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 25 mai 2023.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    MARIAN ENACHE
    Magistrat-asistent,
    Cristina Teodora Pop
    ------