DECIZIA nr. 22 din 27 martie 2023referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 196 din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 392 din 8 mai 2023



    Dosar nr. 122/1/2023
    Gabriela Elena Bogasiu- președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - vicepreședintele completului
    Laura-Mihaela Ivanovici- președintele Secției I civile
    Marian Budă- președintele Secției a II-a civile
    Mariana Constantinescu- președintele Secției de contencios administrativ și fiscal
    Irina Alexandra Boldea- judecător la Secția I civilă
    Cristina Truțescu- judecător la Secția I civilă
    Mariana Hortolomei- judecător la Secția I civilă
    Ileana Ruxandra Tirică- judecător la Secția I civilă
    Andreia Liana Constanda- judecător la Secția I civilă
    Mărioara Isailă- judecător la Secția a II-a civilă
    Ianina Blandiana Grădinaru- judecător la Secția a II-a civilă
    Adina Oana Surdu- judecător la Secția a II-a civilă
    Iulia Manuela Cîrnu- judecător la Secția a II-a civilă
    Diana Manole- judecător la Secția a II-a civilă
    Ionel Florea- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Alina Pohrib- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Ionel Barbă- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Vasile Bîcu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Carmen Maria Ilie- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 122/1/2023 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.2. Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă în vederea lămuririi următoarei probleme de drept:Art. 196 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că demersul de complinire a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părții cu privire la intenția sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, cu consecința că nu se poate pronunța nulitatea cererii de sesizare a instanței de judecată?5. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei a fost depus raportul întocmit, comunicat părților.6. Președintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.
    ÎNALTA CURTE,    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării7. Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, prin Încheierea de la 16 martie 2022, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.8. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 122/1/2023.II. Normele de drept intern incidente 9. Art. 196 din Codul de procedură civilă: Nulitatea cererii (1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispozițiile art. 200 sunt aplicabile.(2) Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este prezent în instanță, acesta va semna chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea.(3) Orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii de chemare în judecată va fi îndreptată de reclamant în condițiile prevăzute la alin. (2).III. Expunerea succintă a procesului 10. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgu-Neamț cu nr. 1.289/321/2020, la 10 iunie 2020, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia din urmă să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie un imobil teren, precum și rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului B. 11. Judecătoria Târgu-Neamț, prin Sentința civilă nr. 400 din 8 aprilie 2020, a respins acțiunea ca nefondată.12. Apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinței anterior menționate a fost anulat de Tribunalul Neamț prin Decizia nr. 1.661 din 21 octombrie 2021, cu motivarea că, deși apelantului-reclamant i s-a pus în vedere că este necesar a complini lipsa semnăturii, sub sancțiunea anulării cererii în cazul neîndeplinirii obligației, acesta nu s-a conformat, astfel încât instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 196 din același act normativ.13. Instanța de apel a arătat în acest sens următoarele: „În situația în care o parte înțelege să transmită instanței cereri prin fax sau e-mail, semnătura nu poate rămâne în copie, doar semnătura executată în original conferind documentului autenticitate (atestă faptul că documentul aparține persoanei semnatare, iar autorul documentului nu își poate declina răspunderea pentru conținutul documentului). Cererea de apel menționată a proveni de la reclamantul A poartă o semnătură în copie. Așadar, pentru a se conforma dispozițiilor instanței de judecată, apelantul-reclamant avea posibilitatea, fie de a transmite prin poștă sau curierat un exemplar al aceleiași cereri de apel purtând semnătura sa în original, fie de a se prezenta în instanță pentru a proceda la semnarea cererii, fie de a lua legătura cu un avocat pe care să îl împuternicească să semneze cererea, care să depună la dosar dovada delegației de acordare asistență juridică/reprezentare și care să procedeze la semnarea în original a apelului. Apelantul-reclamant nu a recurs, însă, la niciuna dintre aceste trei variante pentru a acoperi viciul sesizat de instanță.“14. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, susținând nelegalitatea deciziei atacate, deoarece voința acestuia a fost evidentă în condițiile în care a plătit taxa judiciară de timbru și cererea de apel era semnată în copie, fiind în imposibilitate obiectivă de a se prezenta la primul termen de judecată pentru a semna cererea de apel în original, în același sens fiind și jurisprudența Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 1.177 din 26 mai 2021) și a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Zubac împotriva Croației).15. În cadrul soluționării recursului, s-a dispus sesizarea instanței supreme pentru lămurirea chestiunii de drept vizând interpretarea demersului de complinire a obligației de achitare a taxei de timbru ca fiind o intenție de continuare a procesului și suspendarea cauzei.IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării 16. Curtea de Apel Bacău a arătat că, potrivit practicii completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, condițiile de admisibilitate ce se cer a fi întrunite sunt următoarele: a) existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță;b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;c) o chestiune de drept cu caracter de noutate și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare;d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.17. Cu privire la primele două condiții, instanța de sesizare a apreciat că sunt îndeplinite, întrucât cauza se află pe rolul Curții de Apel Bacău, care este competentă să judece în recurs cauza în ultimă instanță, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 18. Referitor la caracterul de noutate s-a arătat că această condiție este îndeplinită, completului fiindu-i repartizată spre soluționare pentru prima oară o cauză în care se pune în discuție această chestiune de drept, din verificările efectuate la nivelul Curții de Apel Bacău rezultând că instanța supremă nu a fost învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau cu pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la această chestiune de drept.19. În ceea ce privește cea de-a patra condiție s-a considerat că nu există o cauză de inadmisibilitate a sesizării, de vreme ce de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluția instanței de recurs care urmează a se pronunța în prezenta cauză.V. Punctul de vedere al instanței de trimitere20. Membrii completului au exprimat opinii diferite, anume, pe de o parte, s-a apreciat din perspectiva art. 196 din Codul de procedură civilă că lipsa semnăturii nu poate fi complinită prin plata taxei judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât partea a primit personal citația în care i se specifică necesitatea achitării taxei de timbru și a depunerii cererii cu semnătură în original, iar, pe de altă parte, s-a susținut că plata taxei de timbru echivalează cu o manifestare de voință neechivocă de a-și însuși cererea de apel, astfel că nu este incidentă cauza de nulitate a cererii.VI. Punctul de vedere al părților21. În cuprinsul încheierii de sesizare nu se regăsește punctul de vedere al acestora. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie22. Analiza punctelor de vedere teoretice înaintate de curțile de apel a permis identificarea a două puncte de vedere.23. Într-o primă opinie s-a apreciat că demersul de complinire a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părții cu privire la intenția de continuare a demersului judiciar. 24. Astfel, s-a arătat că dispozițiile art. 196 din Codul de procedură civilă citate reglementează, în mod clar și fără echivoc, obligațiile ce incumbă părților cu privire la toate cererile adresate instanțelor judecătorești, sub sancțiunea anulării acestora.25. În jurisprudența sa (Cauza Hasan Tunc și alții împotriva Turciei, pct. 32 și 33, și Cauza Zubac împotriva Croației, pct. 98), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în aplicarea normelor de procedură, instanțele naționale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. Totodată, a statuat că, în cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligațiilor procesuale care trebuie respectate de părți, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid.26. În Cauza Zubac împotriva Croației, Curtea a reamintit principiile generale referitoare la accesul la o instanță de grad superior și jurisprudența în materie de formalism, în sensul că „securitatea juridică“ și „buna administrare a justiției“ sunt elemente centrale care impun instanțelor obligația de a face distincție între formalismul excesiv și o aplicare acceptabilă a sancțiunilor procedurale.27. Reiese, așadar, că, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în circumstanțele specifice ale unei cauze, caracterul concret și efectiv al dreptului de acces la o instanță poate fi limitat de un formalism excesiv și de o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanțele naționale unor norme de procedură, privând părțile de dreptul de acces la o instanță.28. Reținând că o cerere nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 196 din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește demersul de complinire a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru în raport cu scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor de procedură, sancțiunea nulității cererii nu ar fi necesară și proporțională, din perspectiva articolului 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială.29. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerință în dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, instituit de lege, această ingerință nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie și proporțională, proporționalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea Cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, paragraful 36).30. În raport cu prevederile art. 22 alin. (7) din Codul de procedură civilă, trebuie să se acorde preeminență cerințelor echității și ale bunei-credințe și să se aprecieze că demersul de complinire a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părții cu privire la intenția sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare.31. În acest sens s-au exprimat Judecătoria Săliște, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Orșova, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Judecătoria Craiova - Secția I civilă, Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Pătârlagele, Tribunalul Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani și Tribunalul Arad.32. Într-o a doua opinie, s-a considerat că achitarea taxei judiciare de timbru nu poate fi valorificată drept o manifestare neechivocă a părții cu privire la intenția de continuare a demersului judiciar, în măsura în care părții i-au fost puse în vedere și alte neregularități.33. Astfel, potrivit art. 470 alin. (1) lit. e) și alin. (3) din Codul de procedură civilă, cererea de apel va cuprinde: [...] e) semnătura, iar conform alin. (2), la cererea de apel se va atașa dovada achitării taxelor de timbru. Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.34. De asemenea, dispozițiile art. 148 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd că „orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă indicarea instanței căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenției, dacă este cazul, motivele cererii, precum și semnătura“.35. Conform art. 196 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este prezent în instanță, acesta va semna chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea.“, norme deplin aplicabile și în calea de atac, potrivit art. 482 din Codul de procedură civilă.36. Cât privește principiul echipolenței, reglementat de legea procesual civilă și definit ca fiind aptitudinea unor acte de procedură sau împrejurări constatate de instanță de a îndeplini - prin echivalare - funcția și efectele unui alt act de procedură pe care îl prescrie legea, acesta este de strictă interpretare și aplicare și nu poate fi extins și asupra altor situații pe care legea nu le are în vedere.37. Din economia textelor legale enunțate anterior, dar și din aspectele teoretice enunțate cu privire la principiul echipolenței rezultă că obligația semnării cererii de apel nu poate fi complinită prin orice alt act îndeplinit de către parte, în speță achitarea taxei de timbru, în condițiile în care normele procesual civile prevăd ca unică posibilitate semnarea cererii de către parte.38. Articolele incidente analizează condițiile diferite pe care o cerere de chemare în judecată trebuie să le îndeplinească, iar faptul că s-a făcut dovada de achitare a taxei de timbru, deși poate reprezenta în sine o manifestare a intenției părții de continuare a soluționării cauzei, din punct de vedere juridic nu poate avea ca efect decât constatarea că o cerere nu poate fi anulată ca netimbrată, obligația fiind îndeplinită.39. Însă, dacă pe lângă această obligație, partea nu îndeplinește celelalte obligații puse în sarcina sa, printre acestea fiind și semnarea cererii de chemare în judecată, cererea poate fi anulată în condițiile art. 196 din Codul de procedură civilă.40. În concluzie, neîndeplinirea celor două obligații - semnarea cererii și timbrarea acesteia - are aceeași sancțiune, respectiv nulitatea cererii, dar îndeplinirea uneia dintre ele nu complinește neîndeplinirea celeilalte.41. Astfel, dacă o cerere a fost timbrată corespunzător, dar nu a fost semnată de către parte, ar trebui să se dispună anularea cererii pentru lipsa semnăturii.42. În susținerea acestui punct de vedere s-au exprimat Judecătoria Bacău, Judecătoria Onești, Judecătoria Moinești, Judecătoria Buhuși, Tribunalul Neamț, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Roman, Judecătoria Brașov, Tribunalul Covasna, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Secția a IV-a civilă, Secția a V-a civilă, Secția a VI-a civilă, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, secțiile a III-a-VII-a civile, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Baia Mare, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, Tribunalul Gorj - Secția I civilă, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Târgu Cărbunești, Judecătoria Motru, Judecătoria Novaci, Judecătoria Slatina, Tribunalul Dolj - Secția I civilă, Judecătoria Vânju Mare, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, Tribunalul Bihor - Secția a II-a civilă, Tribunalul Satu Mare, Tribunalul Prahova - Secția I civilă, Tribunalul Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Buzău (opinie majoritară), Tribunalul Suceava - secțiile I și a II-a civile, Judecătoria Botoșani, Tribunalul Caraș-Severin, Judecătoria Reșița, Judecătoria Caransebeș, Judecătoria Oravița, Judecătoria Moldova Nouă și Curtea de Apel Timișoara.43. S-a atașat practică judiciară.44. Ministerul Public, prin Adresa nr. 118/C/231/III-5/2023 din 17 februarie 2023, a arătat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale45. Prin Decizia civilă nr. 1.177 din 26 mai 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.073/325/2019, instanța supremă a reținut raportat la circumstanțele concrete din respectiva cauză că „Din perspectiva art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte reține că reprezintă o ingerință în dreptul de acces la instanță al părții aplicarea sancțiunii nulității cererii de apel în baza dispozițiilor 470 alin. (3), coroborat cu art. 196 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care apelantul, deși depusese o cerere de apel nesemnată, fiind citat cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de apel, a complinit această absență prin depunerea taxei judiciare de timbru prin care a arătat că își însușește apelul formulat, fiind de netăgăduit că demersul procesual existent în cauză îi aparține acestuia.“46. Prin decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza Lefter împotriva României (Cererea nr. 66.268/13), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de statul român a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reținând că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă, nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii. Prin urmare, o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. În aceste condiții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că anularea cererii reclamantei (pentru neindicarea în cuprinsul său a mijloacelor de probă) nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și asupra sancțiunii susceptibile a-i fi aplicată. 47. De asemenea, în Cauza nr. 19.074/05 Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, prin Hotărârea din 31 ianuarie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în aplicarea normelor de procedură instanțele naționale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. Totodată, Curtea a reținut că, în cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligațiilor procesuale care trebuie respectate de părți, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid.48. De asemenea, în Cauza nr. 62.710/00 Lungoci împotriva României, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.49. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 14 februarie 2014, Decizia nr. 97 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 aprilie 2014, Decizia nr. 410 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 30 iulie 2014, sau Decizia nr. 372 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 8 iulie 2015, a constatat prin prisma art. 200 din Codul de procedură civilă, a cărui premisă este inclusiv art. 196 din același act normativ, obiect al problemei de drept a sesizării prezente, constituționalitatea soluției legislative supuse analizei, reținând că procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părților dintr-un proces și, în acest fel, respectarea principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăși esența dreptului protejat, având în vedere că este însoțită și de garanția conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Mai mult, instanța de judecată se pronunță asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției.50. Curtea Constituțională a reținut, în acest context, că procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate are rolul de a degreva instanțele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Prin această procedură se realizează și o protecție a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare în judecată completă față de care va putea formula apărări prin întâmpinare. Spre deosebire de reglementarea din actualul Cod de procedură civilă, vechea reglementare din Codul de procedură civilă din 1865 presupunea în vederea remedierii cererilor incomplete acordarea de noi termene care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel termenul optim și previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli atât ale părților, cât și din partea instanței. Instanța de contencios constituțional a reținut inclusiv că procedura regularizării cererii introductive se întemeiază și pe soluția de principiu consacrată de art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit căreia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. IX. Raportul asupra chestiunii de drept51. Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.1. Asupra admisibilității sesizării52. Pornind de la conținutul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, declanșarea procedurii de unificare jurisprudențială pe calea hotărârii prealabile este subsumată întrunirii cumulative a următoarelor condiții de admisibilitate:– existența unei cauze aflate în curs de judecată;– cauza să fie soluționată în ultimă instanță;– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a curții de apel sau a tribunalului învestit să soluționeze cauza;– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;– Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept și aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.53. Analizând sesizarea în limitele configurării sale de către subiectul de sesizare, se observă că primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, Înalta Curte de Casație și Justiție fiind sesizată de un complet de judecată al Curții de Apel Bacău - Secția I civilă, ce a fost învestit în temeiul art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă și al art. 483 și următoarele din Codul de procedură civilă cu judecata căii de atac a recursului exercitat de reclamantul apelant împotriva Deciziei civile nr. 1.661/2021 date de Tribunalul Neamț, prin care s-a dispus, în baza art. 470 alin. (1) lit. e) și alin. (3) din Codul de procedură civilă cu referire la art. 196 din Codul de procedură civilă, anularea cererii de apel pentru lipsa semnăturii.54. Curtea de apel judecă în ultimă instanță întrucât potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, „(1) Sunt hotărâri definitive: (...) 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii“.55. Este întrunită și cea de-a patra condiție de admisibilitate a sesizării unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, cât timp prin decizia civilă de apel recurată a fost anulată cererea de apel pentru lipsa semnăturii, iar recursul declarat supune cenzurii în controlul judiciar tocmai această soluție și modul de aplicare de către completul de apel a art. 196 din Codul de procedură civilă, chestiunea de drept sesizată fiind cea care face obiectul recursului.56. Faptul că de problema de drept depinde soluționarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării. În jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.57. Deși nu este prevăzută în mod explicit, condiția dificultății chestiunii de drept este subînțeleasă și rezultă neîndoielnic din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă. Dificultatea chestiunii de drept implică posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultății, ca și condiție de admisibilitate, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluționeze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziții legale ori chiar litigiul în cauză.58. Prin întrebarea sa, instanța de recurs solicită să se lămurească dacă art. 196 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că demersul de complinire a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părții cu privire la intenția sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, cu consecința că nu se poate pronunța în aceste condiții nulitatea cererii de sesizare a instanței de judecată.59. Instanța de trimitere nu a prezentat motivele pentru care a apreciat asupra dificultății problemei de drept sesizate, rezumându-se să arate succint doar că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării și să expună punctele de vedere divergente ale membrilor completului de recurs asupra chestiunii de drept.60. Indicarea problemei de drept, simpla susținere că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și exprimarea punctelor de vedere diferite ale membrilor completului de judecată care, motivate concis, nu indică în concret nicio dificultate care să justifice sesizarea instanței supreme în considerarea caracterului neclar al normelor de drept, nu sunt suficiente, fiind necesară o prezentare a argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare care să impună o dezlegare de principiu din partea instanței supreme, întrucât art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, esențiale și controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziții îndoielnice, lacunare, de o complexitate deosebită.61. Nu rezultă din prezentarea datelor cauzei și a dispozițiilor legale aplicabile o dificultate reală de interpretare, de natură să impună o dezlegare de principiu.62. Chestiunea de drept sesizată vizează modul de interpretare a dispozițiilor art. 196 din Codul de procedură civilă care statuează: „Nulitatea cererii - Art. 196. - (1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispozițiile art. 200 sunt aplicabile. (2) Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este prezent în instanță, acesta va semna chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea. (3) Orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii de chemare în judecată va fi îndreptată de reclamant în condițiile prevăzute la alin. (2).“63. Textul de lege enunțat reglementează, în mod clar și fără echivoc, obligația ce incumbă părților să semneze cererile adresate instanței judecătorești, iar, în cazul în care această condiție de formă nu este îndeplinită, posibilitatea acoperirii lipsei semnăturii prin semnarea acesteia de către parte, fie în tot cursul judecății din fața respectivei instanțe, fie până la primul termen de judecată următor (partea fiind înștiințată în acest sens prin citație), în cazul în care acest viciu procesual a fost invocat de către partea adversă. 64. Semnătura reprezintă o formalitate esențială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-un înscris. Prin semnătură se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual. Necesitatea semnăturii este prevăzută de lege pentru toate cererile adresate instanțelor judecătorești și care trebuie materializate într-un înscris, precum ar fi: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională, cererea de apel, cererea de recurs. Dată fiind importanța ilustrată a acestei cerințe esențiale, lipsa sa este sancționată de legiuitorul național cu nulitatea cererii.65. În același timp, se observă că norma analizată reprezintă o normă de procedură, astfel încât, din această perspectivă, rezultă că instanța de judecată trebuie totodată să se raporteze la momentul pronunțării soluției sale și la principiile conturate în domeniu în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.66. Cu alte cuvinte, instanța de judecată este datoare - astfel cum s-a stipulat din perspectiva art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în cadrul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 31 ianuarie 2017 pronunțate în Cauza nr. 19.074/05 Hasan Tunç și alții împotriva Turciei - ca, în aplicarea normelor de procedură, să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurii, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. 67. Astfel, instanța de contencios european a arătat în jurisprudența sa în domeniu că, într-adevăr, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Însă restricțiile aplicate (în rândul cărora se înscrie și cerința procedurală a semnării cererilor) trebuie să fie conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și vor fi astfel doar dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Pe cale de consecință, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid (a se vedea în acest sens decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza nr. 66.268/13 Lefter împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006 din Cauza nr. 62.710/00 Lungoci împotriva României, Hotărârea din Cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei menționată sau Hotărârea din 5.04.2018 din Cauza nr. 40.160/12 Zubac împotriva Croației).68. Așadar, problema de drept ce constituie obiectul sesizării prezente își are configurați și consacrați vectori juridici clari de rezolvare, ceea ce este de natură a o lipsi de atributul dificultății necesar admisibilității sesizării. 69. Puțina practică judiciară relevantă identificată în urma verificărilor specifice realizate în cadrul mecanismului procedural prezent de unificare a practicii judiciare este convergentă constatărilor precedente expuse. Astfel, atât în cadrul Deciziei civile definitive nr. 1.177 din 26 mai 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.073/325/2019 (prin care s-a infirmat soluția de anulare a apelului pentru lipsa semnăturii), cât și în cadrul Deciziei civile definitive nr. 418 din 10 iunie 2020 pronunțate de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în Dosarul nr. 163/331/2014 (prin care s-a anulat apelul pentru același motiv), sancțiunea nulității apelului ca urmare a nesemnării cererii de apel, în contextul depunerii la dosar a dovezii achitării taxei judiciare de timbru aferente căii procesuale de atac, a fost evaluată de instanțe prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzelor deduse judecății lor, ea nefiind aplicată de plano. Astfel, instanța supremă a reținut imposibilitatea obiectivă a apelantului de a semna cererea, ca urmare a încarcerării sale între timp, în vreme ce instanța prahoveană s-a raportat în cadrul deciziei pronunțate la aspectul citării în trei rânduri a apelantului cu mențiunea obligației procesuale de a semna cererea de apel, însă fără rezultat și fără indicarea vreunor circumstanțe speciale care să îl fi împiedicat să semneze. 70. De asemenea, prin încheierea de ședință din 21 iunie 2022 pronunțată în Dosarul nr. 381/294/2022 al Judecătoriei Săliște s-a constatat de către instanța de judecată îndeplinită cerința semnării prin raportare tot la circumstanțele concrete ale cauzei, circumstanțe expuse în cadrul încheierii respective. 71. În egală măsură, decelarea a două puncte de vedere diferite ale colectivelor de judecători consultate în cadrul mecanismului judiciar prezent nu este idonee în a infirma concluzia lipsei de dificultate expusă. Astfel, analizând argumentația magistraților consultați, se observă că elementul de diferență între aceste opinii juridice exprimate constă în raportarea la principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, principii expuse în paragrafele supra, raportare în funcție de care aprecierea asupra incidenței sancțiunii nulității pentru lipsa semnăturii consacrate de dreptul procedural național este nuanțată în funcție de analiza circumstanțelor concrete ale cauzei. Din această perspectivă ilustrată nu se poate aprecia asupra caracterului inconciliabil al celor două puncte de vedere exprimate de colectivele de judecători. 72. Temeiul ansamblului acestor considerente conduce, așadar, la concluzia că sesizarea prezentă a fost determinată nu de dificultatea problemei de drept, ci de împrejurarea existenței a două opinii în rândul membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea respectivei cauze, cu scopul de a confirma una din cele două opinii, și nu de a dezlega de principiu o chestiune de drept care prezintă dificultate. 73. Simpla existență a unei divergențe de opinii, în lipsa dificultății problemei de drept, nu justifică însă admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.74. Prin prezenta sesizare nu se identifică o veritabilă problemă de drept, respectiv nu se solicită o interpretare a normelor juridice, ci se tinde la obținerea unei soluții asupra fondului litigiului în care este chemată să se pronunțe respectiva instanță de judecată. Prin demersul astfel întreprins, practic, se solicită a se da o dezlegare cu privire la modul de aplicare a prevederilor legale pe care titularul sesizării le-a indicat, la situația de fapt concretă a cauzei asupra căreia a fost învestit să o soluționeze ca instanță de recurs, fără a se observa însă că astfel de dezlegări excedează competențelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.75. Condiția noutății se consideră îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, dar și atunci când chestiuni noi de drept sunt generate de un act normativ mai vechi, în situația în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate și nu există jurisprudență cu privire la interpretarea acesteia ori dacă se impune clarificarea unei asemenea norme într-un context legislativ nou din care rezultă dificultăți de interpretare.76. Această condiție nu se verifică în cazul sesizării de față.77. Chestiunea de drept sesizată își are sursa în conținutul art. 196 din Codul de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe. Așadar, această normă intrată în vigoare în urmă cu un deceniu nu poate fi considerată ca având caracter de noutate.78. Practica judiciară relevantă identificată, anterior analizată, nu relevă nici că norma procesuală indicată ar fi devenit de actualitate sub impulsul vreunor practici noi, de vreme ce regulile fundamentale în materie în raport cu care se aplică dispozițiile procedurale naționale, în rândul cărora se înscrie și art. 196 din Codul de procedură civilă, au fost consacrate de foarte mult timp de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa dezvoltată pe marginea art. 6 privind dreptul la un proces echitabil (a se vedea în acest sens, exempli gratia, Cauza F.E. împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Cauza nr. 41.727/98 Yagtzilar și alții împotriva Greciei, C.E.D.O. 2001-XII sau Cauza nr. 62.710/00 Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006), fiind reconfirmate de instanța europeană inclusiv după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă național (a se observa inter alia decizia de inadmisibilitate din Cauza Lefter împotriva României, hotărârea din Cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei sau hotărârea din Cauza Zubac împotriva Croației anterior menționate). 79. Concluzia lipsei de noutate expusă este subliniată și de identitatea de reglementare procesuală între actualul Cod de procedură civilă și cel anterior, Codul de procedură civilă din 1865, ce, prin dispozițiile art. 133 [fie ele conjugate cu prevederile art. 287 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) din același act normativ precedent], instituia pentru situația lipsei semnăturii aceeași procedură de urmat și aceeași sancțiune a nulității cererii. 80. Argumentul instanței de sesizare în sensul că exigența noutății ar fi întrunită deoarece este pentru prima dată când i-a fost repartizată spre soluționare o cauză în care se pune în discuție această problemă de drept este nefondat, deoarece limitează sfera de verificare a cerinței în discuție la portofoliul unui singur complet de judecată, contrar însă regulilor mecanismului procedural reglementat de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă care se grefează - din punct de vedere logico-juridic - pe atributul de generalitate al condiției noutății chestiunii de drept. 81. Deși cerința de admisibilitate privind nestatuarea anterioară de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunii sesizate, care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, este îndeplinită, în considerarea celor arătate anterior, sesizarea își păstrează caracterul inadmisibil, dată fiind neîntrunirea condițiilor cumulative de admisibilitate referitoare la caracterul real, serios, dificil și la noutatea chestiunii de drept deduse spre soluționare.Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    În numele legii
    DECIDE:    Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.289/321/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:Art. 196 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că demersul de complinire a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părții cu privire la intenția sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, cu consecința că nu se poate pronunța nulitatea cererii de sesizare instanței de judecată?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2023.
    VICEPREȘEDINTELE DELEGAT AL ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    GABRIELA ELENA BOGASIU
    Magistrat-asistent,
    Ileana Peligrad    -----