DECIZIA nr. 70 din 31 octombrie 2022referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125, art. 651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 7 din 4 ianuarie 2023
Dosar nr. 1.626/1/2022
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.626/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).2. Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, în Dosarul nr. 9.790/225/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere la raport.6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării7. Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 30 iunie 2022, în Dosarul nr. 9.790/225/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125, art. 651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, se consideră că cererea având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu reprezintă o cerere în pretenții de drept comun, în sensul art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, supusă criteriului valoric sau o cerere în materie de executare silită, supusă regulilor speciale de procedură în această materie?II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție8. Codul de procedură civilă: + Articolul 94Judecătoriile judecă:1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:(...) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști; (...) + Articolul 125În cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului. + Articolul 651(...) (3) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept9. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin la data de 9 noiembrie 2020, cu nr. 9.790/225/2020, reclamanții persoane fizice au chemat în judecată pe pârâta bancă comercială, solicitând să se constate prescris dreptul pârâtei de a solicita recuperarea sumei de 30.432,64 lei (reprezentând rest de plată din suma totală de 125.421,49 lei), sumă ce reprezintă recuperare credit restant conform Contractului credit nr. xxx/26.06.2010, și a actelor adiționale nr. x/27.05.2011 și nr. x/16.05.2012, precum și îmbogățirea justificată, ca urmare a neexercitării de către pârâtă a unui drept contra celui îmbogățit. De asemenea, au solicitat să se constate stingerea obligației de fideiusiune (garantare) pentru plata sumei de 30.432,64 lei, sumă ce reprezintă recuperare credit restant, precum și îmbogățirea justificată, ca urmare a neexercitării de către pârâtă a unui drept contra celui îmbogățit, conform contractelor de fideiusiune încheiate la data de 27 mai 2011, modificate prin Actul adițional nr. x/16.05.2012.10. Prin Sentința civilă nr. 1.778 din 13 aprilie 2021, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis în parte cererea, a constatat intervenită prescripția dreptului de a obține executarea silită față de reclamanți cu privire la recuperarea sumei de 30.432,64 lei (reprezentând rest de plată din suma totală de 125.421,49 lei) și a constatat stingerea obligației de fideiusiune (garantare) a reclamanților pentru plata sumei de 30.432,64 lei.11. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.12. Prin Decizia civilă nr. 823 din 5 octombrie 2021, Tribunalul Mehedinți - Secția I civilă a respins apelul, ca nefondat, reținând, în esență, că prin cererea de executare silită, formulată la 4 aprilie 2013, pârâta a solicitat înregistrarea cererii de executare silită și deschiderea dosarului de executare împotriva debitorilor-fideiusori (reclamanții din prezenta cauză), fiind deschis Dosarul de executare nr. xx/E/2013, potrivit încheierii din data de 8 aprilie 2013.13. Prin încheierea din 17 aprilie 2013, pronunțată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin în Dosarul nr. 5.230/225/2013, a fost admisă cererea și a fost încuviințată executarea silită a titlului executoriu - contractul de credit cu actele adiționale și contractele de fideiusiune cu actele adiționale, pentru suma de 125.421,49 lei.14. Ulterior, prin încheierea din 19 octombrie 2016 emisă de executorul judecătoresc, s-a dispus încetarea executării silite potrivit dispozițiilor art. 703 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Încheierea de încetare a executării a fost comunicată atât creditoarei, cât și debitorilor, nefiind contestată.15. Contrar celor susținute de apelantă, nu a fost aplicabil motivul de întrerupere prevăzut de art. 2.537 pct. 2 din Codul civil privind înscrierea creanței la masa credală în procedura insolvenței, deoarece acest din urmă text de lege vizează prescripția extinctivă, iar în speță termenul aplicabil este unul de prescripție a executării, prescripție ce cunoaște o reglementare specială, inclusiv sub aspectul motivelor de întrerupere (respectiv art. 706-711 din Codul de procedură civilă).16. Astfel, din examinarea comparativă a dispozițiilor art. 709 din Codul de procedură civilă privind prescripția executării și a celor prin care este reglementată prescripția extinctivă - art. 2.537 din Codul civil - reiese că legiuitorul a stabilit motive parțial diferite de întrerupere pentru cele două prescripții, care țin seama de faptul că, în cazul prescripției executării, creditorul are deja un titlu executoriu și poate recurge la executarea silită. Depunerea unei declarații de creanță în procedura insolvenței întrerupe prescripția extinctivă, însă acest caz nu mai este menționat între cazurile de întrerupere a prescripției executării. Omisiunea legiuitorului nu este întâmplătoare, deoarece cazurile comune de întrerupere au fost preluate expres și în Codul de procedură civilă.17. În concluzie, se poate afirma despre cazurile de întrerupere a prescripției executării că au o reglementare specială ce trebuie aplicată cu prioritate; a combina cele două articole în temeiul art. 711 din Codul de procedură civilă înseamnă a contraveni voinței legiuitorului care a reglementat diferit cazurile de întrerupere pentru cele două prescripții.18. Trimiterea legiuitorului prin art. 709 pct. 6 din Codul de procedură civilă la alte cazuri prevăzute de lege se referă la alte cazuri prevăzute de lege pentru prescripția executării, ce nu sunt aplicabile speței de față, contrar susținerilor apelantei.19. În sensul aceleiași interpretări se poate observa că, în cazul motivelor de suspendare a prescripției executării (art. 708 din Codul de procedură civilă), legiuitorul a trimis expres la cazurile de suspendare a prescripției extinctive din Codul civil, ceea ce nu a mai făcut pentru cazurile de întrerupere a prescripției executării (art. 709 din Codul de procedură civilă); din nou, această diferență de redactare nu este întâmplătoare și confirmă intenția legiuitorului de a deroga de la Codul civil în privința motivelor de întrerupere a prescripției executării.20. Potrivit art. 40 din Legea nr. 85/2006*) privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, deschiderea procedurii de insolvență suspendă orice termen de prescripție a actelor prevăzute la art. 36, însă legiuitorul, la art. 36 din această lege, menționează expres că este vorba doar despre acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită asupra debitorului.*) Legea nr. 85/2006 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014.21. Așadar, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului, excepție făcând, între altele, acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți.22. În concepția legiuitorului, procedura insolvenței debitorului principal nu împiedică sub nicio formă urmărirea fideiusorilor, creditorul fiind liber să îi urmărească, astfel că procedura insolvenței debitorului principal nu reprezintă un motiv de întrerupere sau suspendare a prescripției executării fideiusorului.23. De altfel, suspendarea termenului de prescripție este menită să protejeze partea împotriva căreia curge termenul și care, din motive obiective prevăzute de legiuitor, nu poate să acționeze o perioadă de timp pentru a-și valorifica dreptul. În cauză, apelanta creditoare nu numai că nu era împiedicată să pună în executare titlul executoriu, dar a și făcut-o, declanșând executarea silită împotriva intimaților debitori fideiusori și efectuând acte de urmărire împotriva acestora, situație în care nu se poate vorbi despre suspendarea termenului de prescripție a executării silite pe perioada cât intimații au fost supuși executării.24. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta considerând că, în mod greșit, instanțele de fond și apel au constatat prescris dreptul creditorului de a obține executarea silită.25. A susținut că termenul scurs de la data declarării scadenței anticipate și până la data deschiderii procedurii insolvenței a fost înlăturat ca efect al întreruperii prescripției. Un nou termen a început să curgă de la data închiderii procedurii insolvenței, și anume de la 18 iulie 2018, iar până la data formulării acțiunii nu au trecut mai mult de 3 ani.26. De asemenea, a invocat și lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, având în vedere că împotriva acestora nu a fost demarată nicio procedură judiciară sau extrajudiciară după data de 18 iulie 2018.IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii27. Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.28. În acest sens, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a arătat că este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.29. Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 și ale art. 651 din Codul de procedură civilă, întrucât calificarea juridică a acțiunii în constatare ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului și, prin urmare, subsecvent, prerogativa instanței de control judiciar de a evalua jurisdicțional dezlegările date de instanțele de fond în etapele procesuale anterioare.30. Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; de asemenea, cauzele de această natură, ce pun în discuție prescriptibilitatea dreptului de a obține executarea silită, au, de principiu, ca obiect contestații la executare, astfel că nu ajung pe rolul instanței supreme, fiind soluționate definitiv în fața tribunalelor; practica judiciară consultată nu este însă una bogată și nici relevantă în privința chestiunii puse în discuție, calificarea juridică concretă a unei astfel de acțiuni în constatare nefiind efectiv abordată și nici analizată ca atare de instanțe.31. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării.V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept32. Recurenta-pârâtă a arătat că intimații-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1.346 lit. b) din Codul civil, astfel că prevederile art. 651 alin. (4) și ale art. 125 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în cauză.33. Recurenta-pârâtă a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, întrucât recursul este admisibil, având în vedere că cererea reclamanților are un caracter patrimonial, fiind o acțiune de drept comun, iar nu în materie de executare silită.34. Intimații-reclamanți au lăsat la aprecierea instanței soluția cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.35. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept36. Instanța de trimitere a învederat că, la nivelul Curții de Apel Craiova, până la acest moment, nu există o opinie unitară în cadrul Secției I civile, opinia majoritară fiind în sensul că acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită este una în pretenții de drept comun.37. S-a arătat că pe rolul Curții de Apel Craiova sunt înregistrate trei astfel de cauze, cea pendinte, precum și alte două litigii similare, ce sunt repartizate spre soluționare altor două complete de judecată din cadrul aceleiași secții, care îmbrățișează opinia majoritară.38. Completul care a formulat sesizarea a arătat însă că împărtășește opinia minoritară, apreciind că prescripția dreptului de a obține executarea silită este distinctă de prescripția dreptului material la acțiune, deoarece în cazul celei dintâi partea pierde doar posibilitatea legală de a obține concursul forței coercitive a statului în realizarea creanței sale, așadar pierde doar un drept procedural, creanța sa împotriva debitorului continuând să existe și putând fi executată benevol, pe când, în cel de-al doilea caz, creditorul pierde însuși dreptul subiectiv civil, creanța stingându-se prin prescripția dreptului material la acțiune.39. Prescripția dreptului de a obține executarea silită este reglementată de legiuitor în capitolul V titlul I al cărții a V-a „Despre executarea silită“ a Codului de procedură civilă, fiind un incident în cursul executării silite, ce se invocă, de principiu, prin intermediul contestației la executare, a cărei soluționare revine instanței de executare competente.40. În aplicarea dispozițiilor art. 125 din Codul de procedură civilă, în situația în care debitorul nu are deschisă calea acțiunii în realizare, cum este cazul în speță, competența de a soluționa acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită revine instanței de executare ce ar fi fost competentă să judece contestația la executare cu acest obiect.41. Instanța de trimitere a identificat două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțate în regulator de competență, cu caracter incidental, astfel că nu se poate considera că instanța supremă a statuat deja în chestiunea de drept pusă în discuție.42. Cu toate acestea, distincția între cele două categorii de drepturi, respectiv prescripții, apare ca fiind evidentă și indiscutabilă în abordarea realizată de instanța supremă. Tocmai pentru a preveni și preîntâmpina apariția unei practici divergente în materia executării silite, instanța de trimitere a considerat oportună sesizarea pentru a se da o rezolvare de principiu chestiunii de drept invocate.VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie43. Din răspunsurile transmise de instanțele judecătorești naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat că practica judiciară identificată nu vizează exact chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, aceasta fiind abordată doar implicit, în sensul că, în funcție de contextul procesual concret, instanțele de judecată au soluționat cererile având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu fie pe dreptul comun, ca acțiuni în pretenții supuse criteriului valoric, fie în cadrul contestațiilor la executare, calificate ca fiind cereri în materie de executare silită.44. Astfel, în situația în care era declanșată executarea silită, acțiunile privind constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu au fost calificate drept cereri în materie de executare silită, supuse regulilor speciale de procedură în această materie, iar în cazul în care nu exista o executare silită în curs, s-a considerat că aceste acțiuni reprezintă cereri în pretenții de drept comun, supuse criteriului valoric, în sensul art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă.45. În ambele situații, regimul căilor de atac a fost determinat de calificarea juridică a cererii de chemare în judecată.46. La nivelul Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum rezultă din Adresa nr. 197 din 14 septembrie 2022, au fost identificate ca fiind relevante următoarele decizii:– Decizia nr. 431 din 26 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 107/108/2018, indicată și în încheierea de sesizare, ce vizează un regulator de competență, prin care s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 651 și ale art. 714 din Codul de procedură civilă cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită;– Decizia nr. 835 din 13 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 14.730/3/2018, de asemenea menționată în actul de sesizare al instanței de trimitere, prin care s-a analizat cererea de constatare a inexistenței dreptului de creanță ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, în cadrul procedurii de drept comun a unei acțiuni în constatare, făcându-se distincția în raport cu procedura specială a contestației la executare (în cadrul căreia se pot analiza incidentele privind valabilitatea actelor de executare silită), potrivit principiului specialia generalibus derogant;– Decizia nr. 974 din 10 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.477/3/2017**, într-o cauză având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită în baza titlului executoriu cu privire la suma de 320.000 euro, reprezentând sulta stabilită prin hotărâre judecătorească, ce a fost soluționată pe dreptul comun drept o cerere supusă criteriului valoric;– decizii pronunțate în cadrul regulatoarelor de competență în cauze având ca obiect contestații la executare în cadrul cărora se solicită, printre alte capete de cerere, și constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu (exemplificativ, Decizia nr. 1.143 din 24 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. 4.388/292/2021, Decizia nr. 706 din 31 martie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 29.929/299/2021, Decizia nr. 1.164 din 25 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 5.403/176/2020).47. La nivelul Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit Adresei nr. 708 din 23 septembrie 2022, au fost identificate Decizia nr. 2.251 din 11 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 5.490/314/2018, Decizia nr. 757 din 23 aprilie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 17/1.285/2017, Decizia nr. 1.262 din 7 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 16.322/325/2017*, și Decizia nr. 2.122 din 3 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.330/111/2018, prin care, de asemenea, nu se dezleagă în mod direct chestiunea de drept în discuție, ci implicit, având în vedere că instanțele de fond învestite cu acțiunile în constatarea intervenirii prescripției dreptului de a cere executarea silită nu s-au considerat necompetente în soluționarea acțiunilor de drept comun.48. Totodată, a fost identificată Decizia nr. 3.144 din 27 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.940/99/2017, având ca obiect conflict negativ de competență, prin care s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind constatarea inexistenței dreptului de a solicita executarea silită a unei sume asupra căreia s-a instituit sechestru asigurător în conformitate cu dispozițiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și nu potrivit dispozițiilor de drept comun, în baza criteriului valoric. 49. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale50. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 264 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 2 septembrie 2020, s-au reținut, la paragraful 24, următoarele: „Totodată, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare pentru persoana interesată, care are posibilitatea de a invoca ea însăși prescripția atât pe cale de excepție în cadrul contestației la executare formulate, cât și separat prin formularea unei acțiuni în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită, în condițiile art. 35 din Codul de procedură civilă“.51. Este de menționat și Decizia Curții Constituționale nr. 857 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 23 aprilie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă.52. În cuprinsul acestei decizii Curtea Constituțională a arătat că „Aprecierea cu privire la existența căii legale de realizare a dreptului aparține exclusiv instanțelor sesizate cu soluționarea acțiunilor în constatare, urmând să fie analizată de la caz la caz, în funcție de împrejurările specifice cauzei. Este adevărat că, uneori, în practică, ridică dificultăți problema de a stabili dacă partea are sau nu la îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului. Astfel, dacă o acțiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanșarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripția dreptului creditorului de a cere și obține executarea silită, o eventuală contestație la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanșat executarea silită. Or, în cauza de față, așa cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva debitoarei s-a pornit executarea silită, în cursul căreia putea formula contestație la executare, în soluționarea căreia ar fi putut să invoce excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită. Instanțele judecătorești rămân însă suverane în ceea ce privește aprecierea referitoare la existența, în fiecare caz în parte, a unei căi procesuale de realizare a dreptului, care să prevaleze asupra acțiunii în constatarea acestuia“ (paragraful 23).IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție53. Nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită.X. Raportul asupra chestiunii de drept54. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.XI. Înalta Curte de Casație și JustițieAsupra admisibilității sesizării55. Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici judiciare neunitare la nivel național, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.56. Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cerințe extrase din dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă și care pot fi enunțate astfel:– existența unei cauze în curs de judecată în ultimă instanță;– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;– soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;– Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.57. Reținând că primele două aspecte de admisibilitate, legate de titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în care a fost promovată sesizarea, sunt îndeplinite, în privința condiției ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, care să justifice declanșarea mecanismului hotărârii prealabile, se evidențiază o serie de neregularități de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia.58. Astfel, referitor la cerința ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, obiect al unei sesizări, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în jurisprudența sa că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de „chestiune de drept“, aceasta fiind supusă unei evaluări în concret, din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanței de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile.59. Așa cum s-a arătat și în doctrină, pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal.60. În jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință s-a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018).61. Prin urmare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate). Obiectul procedurii îl reprezintă astfel o normă de drept, un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă poate primi înțelesuri și aplicări deopotrivă divergente în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară.62. Relevante devin, sub acest aspect, circumstanțele care au justificat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept semnalată.63. Astfel, autorul sesizării a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului și a apreciat că pentru soluționarea excepției inadmisibilității recursului este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța o hotărâre prealabilă, sub aspectul lămuririi modului de interpretare a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 și ale art. 651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acțiunii în constatare de față ca fiind una de drept comun sau dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului. 64. Circumstanțele factuale ale cauzei sunt caracterizate prin faptul că, în speță, creditorul a declanșat procedura de executare silită, însă, anterior realizării integrale a obligației din titlul executoriu, executorul judecătoresc a constatat incidența unei cauze de încetare a executării silite.65. Instanța de trimitere arată, referitor la obiectul cauzei cu care este învestită, că „De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 și art. 651 din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acțiunii în constatare de față ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului și, prin urmare, subsecvent, prerogativa instanței de control judiciar de a evalua jurisdicțional dezlegările date de instanțele de fond în etapele procesuale anterioare.Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; de asemenea, cauzele de această natură, ce pun în discuție prescriptibilitatea dreptului de a obține executarea silită, au, de principiu, ca obiect contestații la executare, astfel că nu ajung pe rolul instanței supreme, fiind soluționate definitiv în fața tribunalelor; practica judiciară consultată nu este însă una bogată și nici relevantă în privința chestiunii puse în discuție, calificarea juridică concretă a unei astfel de acțiuni în constatare nefiind efectiv abordată și nici analizată ca atare de instanțe“.66. În același timp, în dezvoltarea punctului său de vedere, instanța de trimitere precizează că „Prescripția dreptului de a obține executarea silită este reglementată în capitolul V, titlul I al cărții a V-a «Despre executarea silită» a Codului de procedură civilă, fiind un incident în cursul executării silite, ce se invocă, de principiu, prin intermediul contestației la executare, a cărei soluționare revine instanței de executare competente.În aplicarea dispozițiilor art. 125 din Codul de procedură civilă, în situația în care debitorul nu are deschisă calea acțiunii în realizare, cum este cazul în speță, competența de a soluționa acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită revine instanței de executare ce ar fi fost competentă să judece contestația la executare cu acest obiect.“67. Or, formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigențelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmărește, în realitate, o dezlegare de principiu asupra unei chestiuni de drept, ci, dimpotrivă, se tinde la obținerea unei confirmări raportat la cele enunțate anterior, în sensul că acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită revine în competența instanței de executare ce ar fi fost competentă să judece contestația la executare, chiar și în situația în care nu se află înregistrat vreun dosar de executare silită în curs (în speță, fiind dispusă încetarea executării silite de către executorul judecătoresc).68. Rezultă că obiectul de interes pentru instanța de trimitere îl reprezintă competența materială a instanțelor de judecată învestite cu litigii de natura celui cu care aceasta a fost învestită, că nu se ridică problema calificării naturii juridice a raportului supus soluționării și că, în funcție de validarea raționamentului său, va putea să dea o dezlegare sub aspectul admisibilității căii extraordinare de atac a recursului promovat de intimată în dosar.69. Sub acest aspect, este de precizat că mijlocul procesual prin care se poate valorifica prescripția dreptului de a obține executarea silită este, de regulă, contestația la executare. Această cerere este de competența instanței de executare, așa cum rezultă din prevederile art. 714 alin. (1) și ale art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.“70. Potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă „Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare“.71. Prescripția dreptului de a obține executarea silită reprezintă un incident specific procedurii executării silite, în cadrul căreia este și reglementat, astfel că la stabilirea instanței competente pentru soluționarea unei cereri cu acest obiect urmează a se avea în vedere dispozițiile din această materie.72. Pe de altă parte, acțiunile în constatare au o consacrare legală expresă, iar, potrivit dispozițiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege“ (în reglementarea anterioară, art. 111 din Codul de procedură civilă de la 1865).73. Autorul sesizării reține, fără echivoc, faptul că acțiunea în constatare formulată pe calea dreptului comun este supusă criteriului valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, iar din încheierea de sesizare reiese că nu are dileme sub aspectul obiectului și scopului recursului, cale extraordinară de atac cu care a fost învestit potrivit prevederilor art. 483 din Codul de procedură civilă, observând că este chemat să se pronunțe în calea de atac a recursului prin raportare la o cerere evaluată de reclamant până în pragul valoric de 200.000 lei.74. Totodată, instanța de trimitere face referire la prevederile art. 125 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „În cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului“, și consideră că, în aplicarea acestor dispoziții, competența de a soluționa acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită revine instanței de executare ce ar fi competentă să judece contestația la executare cu acest obiect, aspect de care depinde și admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului cu care a fost învestită.75. Spre deosebire de art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă reglementează sfera cererilor date în competența instanței de executare, stabilind neechivoc că intră în competența acestei instanțe cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite.76. Or, în speță, așa cum s-a arătat deja, în privința acestor norme de competență titularul sesizării nu a evidențiat o dificultate reală de interpretare, care să se circumscrie exigențelor expuse în mod constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.77. Nici în privința normei de drept procesual cuprinse în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care reglementează regimul juridic al căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de executare, titularul sesizării nu evidențiază o dificultate reală de interpretare, susceptibilă a genera soluții diferite sau chiar contradictorii.78. În ceea ce privește prevederile art. 125 din Codul de procedură civilă, în cazul acțiunilor în constatare prin care se tinde la consfințirea pe cale judiciară a existenței sau a inexistenței unui drept, Codul de procedură civilă stabilește aceeași competență ca și pentru acțiunile în realizarea dreptului a cărui existență sau inexistență se cere a fi constatată. Altfel spus, acțiunile în constatare împrumută regulile de competență statornicite pentru acțiunile în realizare.79. Ca atare, modul de soluționare a recursului cu care a fost învestită instanța de trimitere, prin raportare la criticile pe care recurenta le-a subsumat unor motive de casare, se află în atribuția jurisdicțională a instanței de judecată, iar identificarea obiectului pricinii, respectiv a pretențiilor deduse judecății și a fundamentului juridic al acestora sunt operațiuni care intră în atributul exclusiv al instanței care judecă litigiul.80. Autorul sesizării a invocat din oficiu excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului și la același termen de judecată a apreciat că pentru soluționarea excepției inadmisibilității recursului este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, sub aspectul lămuririi modului de interpretare a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 și ale art. 651 din Codul de procedură civilă, de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acțiunii în constatare pendinte, ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite, determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului. 81. Or, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziilor ori a lacunelor textelor legale a căror lămurire se solicită, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022).82. În speță, nu se solicită instanței supreme clarificarea vreunui text de lege, nu se invocă nicio dificultate, inadecvare sau necorelare a dispozițiilor a căror interpretare se cere, așa încât nu există o chestiune de drept veritabilă, față de modul cum a fost formulată sesizarea.83. Astfel fiind, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este susceptibilă de a primi o interpretare in abstracto și nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speței, întrucât ceea ce se urmărește în realitate de către instanța de sesizare fiind o rezolvare a problemei pe care a ridicat-o din oficiu sub aspectul admisibilității căii extraordinare de atac a recursului, prin raportare la acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită formulată de către debitorul-fideiusor și la elementele de fapt care circumstanțiază pricina dedusă judecății.84. Așa cum s-a arătat, în termenii sesizării, nu pot fi cerute instanței supreme clarificarea cadrului procesual și identificarea normei legale sub aspectul competenței - în concret urmărindu-se a se determina dacă în privința acestei cereri în constatare este admisibilă calea de atac a recursului, conform dreptului comun reprezentat de art. 483 din Codul de procedură civilă, sau sunt incidente prevederile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, normă cu caracter special, care reglementează căile de atac ce pot fi declarate împotriva încheierilor pronunțate de instanța de executare -, acesta fiind rolul exclusiv al judecătorului care soluționează litigiul, potrivit art. 22 din Codul de procedură civilă.85. În ceea ce privește evaluarea condiției noutății chestiunii de drept, aceasta presupune, între altele, nu numai ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare, dar și ca problema de drept să se caracterizeze sub aspectul de noutate al acesteia, în planul interpretării și aplicării, fiind importantă prezentarea de către instanța de trimitere a acelor aspecte din care să rezulte caracterul dificil sau dual al interpretării normelor de drept evocate în sesizare.86. Or, reglementările succesive dispun în mod similar asupra modului de stabilire a competenței instanțelor judecătorești învestite cu soluționarea cererilor în constatare (art. 125 din Codul de procedură civilă actual, în reglementarea anterioară art. 18 din Codul de procedură civilă de la 1865), iar autorul sesizării nu se apleacă spre a identifica noutatea chestiunii de drept, din perspectiva datei la care au intrat în vigoare sau a duratei reglementărilor menționate.87. Desigur, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un act normativ vechi nu poate genera chestiuni de drept noi, întrucât este posibil ca o instanță să fie chemată să se pronunțe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare, mai recente, ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare (Decizia nr. 36 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 28 iunie 2022).88. Cu toate acestea, instanța care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susțin noutatea dispozițiilor legale în discuție, iar nu să se rezume la a preciza că, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.89. Se observă că instanța de trimitere, deși a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu a arătat în ce constă noutatea și dificultatea de interpretare a dispozițiilor legale pe care le supune atenției prin actul de sesizare.90. În absența identificării în conținutul sesizării a unor texte de lege lacunare, precare ori controversate, a unor posibile sensuri contradictorii ale acestora, care să necesite interpretarea de principiu printr-o hotărâre prealabilă, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu care a fost învestită.91. Pentru considerentele prezentate, se constată că nu sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate cerute de lege, astfel că, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, în Dosarul nr. 9.790/225/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125, art. 651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, se consideră că cererea având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu reprezintă o cerere în pretenții de drept comun, în sensul art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, supusă criteriului valoric sau o cerere în materie de executare silită, supusă regulilor speciale de procedură în această materie?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2022.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana-----
| EMITENT |
Dosar nr. 1.626/1/2022
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Valentina Vrabie | - președintele delegat al Secției a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Mari Ilie | - judecător la Secția I civilă |
| Mirela Vișan | - judecător la Secția I civilă |
| Valentin Mitea | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Tăbârcă | - judecător la Secția I civilă |
| Rodica Dorin | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mirela Polițeanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ruxandra Monica Duță | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Florentina Dinu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Virginia Filipescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Doina Vișan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Lucian Cătălin Mihai Zamfir | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gheza Attila Farmathy | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării7. Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 30 iunie 2022, în Dosarul nr. 9.790/225/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125, art. 651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, se consideră că cererea având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu reprezintă o cerere în pretenții de drept comun, în sensul art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, supusă criteriului valoric sau o cerere în materie de executare silită, supusă regulilor speciale de procedură în această materie?II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție8. Codul de procedură civilă: + Articolul 94Judecătoriile judecă:1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:(...) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști; (...) + Articolul 125În cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului. + Articolul 651(...) (3) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept9. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin la data de 9 noiembrie 2020, cu nr. 9.790/225/2020, reclamanții persoane fizice au chemat în judecată pe pârâta bancă comercială, solicitând să se constate prescris dreptul pârâtei de a solicita recuperarea sumei de 30.432,64 lei (reprezentând rest de plată din suma totală de 125.421,49 lei), sumă ce reprezintă recuperare credit restant conform Contractului credit nr. xxx/26.06.2010, și a actelor adiționale nr. x/27.05.2011 și nr. x/16.05.2012, precum și îmbogățirea justificată, ca urmare a neexercitării de către pârâtă a unui drept contra celui îmbogățit. De asemenea, au solicitat să se constate stingerea obligației de fideiusiune (garantare) pentru plata sumei de 30.432,64 lei, sumă ce reprezintă recuperare credit restant, precum și îmbogățirea justificată, ca urmare a neexercitării de către pârâtă a unui drept contra celui îmbogățit, conform contractelor de fideiusiune încheiate la data de 27 mai 2011, modificate prin Actul adițional nr. x/16.05.2012.10. Prin Sentința civilă nr. 1.778 din 13 aprilie 2021, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis în parte cererea, a constatat intervenită prescripția dreptului de a obține executarea silită față de reclamanți cu privire la recuperarea sumei de 30.432,64 lei (reprezentând rest de plată din suma totală de 125.421,49 lei) și a constatat stingerea obligației de fideiusiune (garantare) a reclamanților pentru plata sumei de 30.432,64 lei.11. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.12. Prin Decizia civilă nr. 823 din 5 octombrie 2021, Tribunalul Mehedinți - Secția I civilă a respins apelul, ca nefondat, reținând, în esență, că prin cererea de executare silită, formulată la 4 aprilie 2013, pârâta a solicitat înregistrarea cererii de executare silită și deschiderea dosarului de executare împotriva debitorilor-fideiusori (reclamanții din prezenta cauză), fiind deschis Dosarul de executare nr. xx/E/2013, potrivit încheierii din data de 8 aprilie 2013.13. Prin încheierea din 17 aprilie 2013, pronunțată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin în Dosarul nr. 5.230/225/2013, a fost admisă cererea și a fost încuviințată executarea silită a titlului executoriu - contractul de credit cu actele adiționale și contractele de fideiusiune cu actele adiționale, pentru suma de 125.421,49 lei.14. Ulterior, prin încheierea din 19 octombrie 2016 emisă de executorul judecătoresc, s-a dispus încetarea executării silite potrivit dispozițiilor art. 703 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Încheierea de încetare a executării a fost comunicată atât creditoarei, cât și debitorilor, nefiind contestată.15. Contrar celor susținute de apelantă, nu a fost aplicabil motivul de întrerupere prevăzut de art. 2.537 pct. 2 din Codul civil privind înscrierea creanței la masa credală în procedura insolvenței, deoarece acest din urmă text de lege vizează prescripția extinctivă, iar în speță termenul aplicabil este unul de prescripție a executării, prescripție ce cunoaște o reglementare specială, inclusiv sub aspectul motivelor de întrerupere (respectiv art. 706-711 din Codul de procedură civilă).16. Astfel, din examinarea comparativă a dispozițiilor art. 709 din Codul de procedură civilă privind prescripția executării și a celor prin care este reglementată prescripția extinctivă - art. 2.537 din Codul civil - reiese că legiuitorul a stabilit motive parțial diferite de întrerupere pentru cele două prescripții, care țin seama de faptul că, în cazul prescripției executării, creditorul are deja un titlu executoriu și poate recurge la executarea silită. Depunerea unei declarații de creanță în procedura insolvenței întrerupe prescripția extinctivă, însă acest caz nu mai este menționat între cazurile de întrerupere a prescripției executării. Omisiunea legiuitorului nu este întâmplătoare, deoarece cazurile comune de întrerupere au fost preluate expres și în Codul de procedură civilă.17. În concluzie, se poate afirma despre cazurile de întrerupere a prescripției executării că au o reglementare specială ce trebuie aplicată cu prioritate; a combina cele două articole în temeiul art. 711 din Codul de procedură civilă înseamnă a contraveni voinței legiuitorului care a reglementat diferit cazurile de întrerupere pentru cele două prescripții.18. Trimiterea legiuitorului prin art. 709 pct. 6 din Codul de procedură civilă la alte cazuri prevăzute de lege se referă la alte cazuri prevăzute de lege pentru prescripția executării, ce nu sunt aplicabile speței de față, contrar susținerilor apelantei.19. În sensul aceleiași interpretări se poate observa că, în cazul motivelor de suspendare a prescripției executării (art. 708 din Codul de procedură civilă), legiuitorul a trimis expres la cazurile de suspendare a prescripției extinctive din Codul civil, ceea ce nu a mai făcut pentru cazurile de întrerupere a prescripției executării (art. 709 din Codul de procedură civilă); din nou, această diferență de redactare nu este întâmplătoare și confirmă intenția legiuitorului de a deroga de la Codul civil în privința motivelor de întrerupere a prescripției executării.20. Potrivit art. 40 din Legea nr. 85/2006*) privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, deschiderea procedurii de insolvență suspendă orice termen de prescripție a actelor prevăzute la art. 36, însă legiuitorul, la art. 36 din această lege, menționează expres că este vorba doar despre acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită asupra debitorului.*) Legea nr. 85/2006 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014.21. Așadar, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului, excepție făcând, între altele, acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți.22. În concepția legiuitorului, procedura insolvenței debitorului principal nu împiedică sub nicio formă urmărirea fideiusorilor, creditorul fiind liber să îi urmărească, astfel că procedura insolvenței debitorului principal nu reprezintă un motiv de întrerupere sau suspendare a prescripției executării fideiusorului.23. De altfel, suspendarea termenului de prescripție este menită să protejeze partea împotriva căreia curge termenul și care, din motive obiective prevăzute de legiuitor, nu poate să acționeze o perioadă de timp pentru a-și valorifica dreptul. În cauză, apelanta creditoare nu numai că nu era împiedicată să pună în executare titlul executoriu, dar a și făcut-o, declanșând executarea silită împotriva intimaților debitori fideiusori și efectuând acte de urmărire împotriva acestora, situație în care nu se poate vorbi despre suspendarea termenului de prescripție a executării silite pe perioada cât intimații au fost supuși executării.24. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta considerând că, în mod greșit, instanțele de fond și apel au constatat prescris dreptul creditorului de a obține executarea silită.25. A susținut că termenul scurs de la data declarării scadenței anticipate și până la data deschiderii procedurii insolvenței a fost înlăturat ca efect al întreruperii prescripției. Un nou termen a început să curgă de la data închiderii procedurii insolvenței, și anume de la 18 iulie 2018, iar până la data formulării acțiunii nu au trecut mai mult de 3 ani.26. De asemenea, a invocat și lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, având în vedere că împotriva acestora nu a fost demarată nicio procedură judiciară sau extrajudiciară după data de 18 iulie 2018.IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii27. Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.28. În acest sens, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a arătat că este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.29. Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 și ale art. 651 din Codul de procedură civilă, întrucât calificarea juridică a acțiunii în constatare ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului și, prin urmare, subsecvent, prerogativa instanței de control judiciar de a evalua jurisdicțional dezlegările date de instanțele de fond în etapele procesuale anterioare.30. Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; de asemenea, cauzele de această natură, ce pun în discuție prescriptibilitatea dreptului de a obține executarea silită, au, de principiu, ca obiect contestații la executare, astfel că nu ajung pe rolul instanței supreme, fiind soluționate definitiv în fața tribunalelor; practica judiciară consultată nu este însă una bogată și nici relevantă în privința chestiunii puse în discuție, calificarea juridică concretă a unei astfel de acțiuni în constatare nefiind efectiv abordată și nici analizată ca atare de instanțe.31. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării.V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept32. Recurenta-pârâtă a arătat că intimații-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1.346 lit. b) din Codul civil, astfel că prevederile art. 651 alin. (4) și ale art. 125 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în cauză.33. Recurenta-pârâtă a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, întrucât recursul este admisibil, având în vedere că cererea reclamanților are un caracter patrimonial, fiind o acțiune de drept comun, iar nu în materie de executare silită.34. Intimații-reclamanți au lăsat la aprecierea instanței soluția cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.35. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept36. Instanța de trimitere a învederat că, la nivelul Curții de Apel Craiova, până la acest moment, nu există o opinie unitară în cadrul Secției I civile, opinia majoritară fiind în sensul că acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită este una în pretenții de drept comun.37. S-a arătat că pe rolul Curții de Apel Craiova sunt înregistrate trei astfel de cauze, cea pendinte, precum și alte două litigii similare, ce sunt repartizate spre soluționare altor două complete de judecată din cadrul aceleiași secții, care îmbrățișează opinia majoritară.38. Completul care a formulat sesizarea a arătat însă că împărtășește opinia minoritară, apreciind că prescripția dreptului de a obține executarea silită este distinctă de prescripția dreptului material la acțiune, deoarece în cazul celei dintâi partea pierde doar posibilitatea legală de a obține concursul forței coercitive a statului în realizarea creanței sale, așadar pierde doar un drept procedural, creanța sa împotriva debitorului continuând să existe și putând fi executată benevol, pe când, în cel de-al doilea caz, creditorul pierde însuși dreptul subiectiv civil, creanța stingându-se prin prescripția dreptului material la acțiune.39. Prescripția dreptului de a obține executarea silită este reglementată de legiuitor în capitolul V titlul I al cărții a V-a „Despre executarea silită“ a Codului de procedură civilă, fiind un incident în cursul executării silite, ce se invocă, de principiu, prin intermediul contestației la executare, a cărei soluționare revine instanței de executare competente.40. În aplicarea dispozițiilor art. 125 din Codul de procedură civilă, în situația în care debitorul nu are deschisă calea acțiunii în realizare, cum este cazul în speță, competența de a soluționa acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită revine instanței de executare ce ar fi fost competentă să judece contestația la executare cu acest obiect.41. Instanța de trimitere a identificat două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțate în regulator de competență, cu caracter incidental, astfel că nu se poate considera că instanța supremă a statuat deja în chestiunea de drept pusă în discuție.42. Cu toate acestea, distincția între cele două categorii de drepturi, respectiv prescripții, apare ca fiind evidentă și indiscutabilă în abordarea realizată de instanța supremă. Tocmai pentru a preveni și preîntâmpina apariția unei practici divergente în materia executării silite, instanța de trimitere a considerat oportună sesizarea pentru a se da o rezolvare de principiu chestiunii de drept invocate.VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie43. Din răspunsurile transmise de instanțele judecătorești naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat că practica judiciară identificată nu vizează exact chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, aceasta fiind abordată doar implicit, în sensul că, în funcție de contextul procesual concret, instanțele de judecată au soluționat cererile având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu fie pe dreptul comun, ca acțiuni în pretenții supuse criteriului valoric, fie în cadrul contestațiilor la executare, calificate ca fiind cereri în materie de executare silită.44. Astfel, în situația în care era declanșată executarea silită, acțiunile privind constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu au fost calificate drept cereri în materie de executare silită, supuse regulilor speciale de procedură în această materie, iar în cazul în care nu exista o executare silită în curs, s-a considerat că aceste acțiuni reprezintă cereri în pretenții de drept comun, supuse criteriului valoric, în sensul art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă.45. În ambele situații, regimul căilor de atac a fost determinat de calificarea juridică a cererii de chemare în judecată.46. La nivelul Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum rezultă din Adresa nr. 197 din 14 septembrie 2022, au fost identificate ca fiind relevante următoarele decizii:– Decizia nr. 431 din 26 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 107/108/2018, indicată și în încheierea de sesizare, ce vizează un regulator de competență, prin care s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 651 și ale art. 714 din Codul de procedură civilă cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită;– Decizia nr. 835 din 13 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 14.730/3/2018, de asemenea menționată în actul de sesizare al instanței de trimitere, prin care s-a analizat cererea de constatare a inexistenței dreptului de creanță ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, în cadrul procedurii de drept comun a unei acțiuni în constatare, făcându-se distincția în raport cu procedura specială a contestației la executare (în cadrul căreia se pot analiza incidentele privind valabilitatea actelor de executare silită), potrivit principiului specialia generalibus derogant;– Decizia nr. 974 din 10 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.477/3/2017**, într-o cauză având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită în baza titlului executoriu cu privire la suma de 320.000 euro, reprezentând sulta stabilită prin hotărâre judecătorească, ce a fost soluționată pe dreptul comun drept o cerere supusă criteriului valoric;– decizii pronunțate în cadrul regulatoarelor de competență în cauze având ca obiect contestații la executare în cadrul cărora se solicită, printre alte capete de cerere, și constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu (exemplificativ, Decizia nr. 1.143 din 24 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. 4.388/292/2021, Decizia nr. 706 din 31 martie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 29.929/299/2021, Decizia nr. 1.164 din 25 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 5.403/176/2020).47. La nivelul Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit Adresei nr. 708 din 23 septembrie 2022, au fost identificate Decizia nr. 2.251 din 11 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 5.490/314/2018, Decizia nr. 757 din 23 aprilie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 17/1.285/2017, Decizia nr. 1.262 din 7 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 16.322/325/2017*, și Decizia nr. 2.122 din 3 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.330/111/2018, prin care, de asemenea, nu se dezleagă în mod direct chestiunea de drept în discuție, ci implicit, având în vedere că instanțele de fond învestite cu acțiunile în constatarea intervenirii prescripției dreptului de a cere executarea silită nu s-au considerat necompetente în soluționarea acțiunilor de drept comun.48. Totodată, a fost identificată Decizia nr. 3.144 din 27 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.940/99/2017, având ca obiect conflict negativ de competență, prin care s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind constatarea inexistenței dreptului de a solicita executarea silită a unei sume asupra căreia s-a instituit sechestru asigurător în conformitate cu dispozițiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și nu potrivit dispozițiilor de drept comun, în baza criteriului valoric. 49. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale50. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 264 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 2 septembrie 2020, s-au reținut, la paragraful 24, următoarele: „Totodată, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare pentru persoana interesată, care are posibilitatea de a invoca ea însăși prescripția atât pe cale de excepție în cadrul contestației la executare formulate, cât și separat prin formularea unei acțiuni în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită, în condițiile art. 35 din Codul de procedură civilă“.51. Este de menționat și Decizia Curții Constituționale nr. 857 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 23 aprilie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă.52. În cuprinsul acestei decizii Curtea Constituțională a arătat că „Aprecierea cu privire la existența căii legale de realizare a dreptului aparține exclusiv instanțelor sesizate cu soluționarea acțiunilor în constatare, urmând să fie analizată de la caz la caz, în funcție de împrejurările specifice cauzei. Este adevărat că, uneori, în practică, ridică dificultăți problema de a stabili dacă partea are sau nu la îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului. Astfel, dacă o acțiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanșarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripția dreptului creditorului de a cere și obține executarea silită, o eventuală contestație la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanșat executarea silită. Or, în cauza de față, așa cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva debitoarei s-a pornit executarea silită, în cursul căreia putea formula contestație la executare, în soluționarea căreia ar fi putut să invoce excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită. Instanțele judecătorești rămân însă suverane în ceea ce privește aprecierea referitoare la existența, în fiecare caz în parte, a unei căi procesuale de realizare a dreptului, care să prevaleze asupra acțiunii în constatarea acestuia“ (paragraful 23).IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție53. Nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită.X. Raportul asupra chestiunii de drept54. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.XI. Înalta Curte de Casație și JustițieAsupra admisibilității sesizării55. Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici judiciare neunitare la nivel național, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.56. Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cerințe extrase din dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă și care pot fi enunțate astfel:– existența unei cauze în curs de judecată în ultimă instanță;– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;– soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;– Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.57. Reținând că primele două aspecte de admisibilitate, legate de titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în care a fost promovată sesizarea, sunt îndeplinite, în privința condiției ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, care să justifice declanșarea mecanismului hotărârii prealabile, se evidențiază o serie de neregularități de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia.58. Astfel, referitor la cerința ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, obiect al unei sesizări, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în jurisprudența sa că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de „chestiune de drept“, aceasta fiind supusă unei evaluări în concret, din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanței de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile.59. Așa cum s-a arătat și în doctrină, pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal.60. În jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință s-a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018).61. Prin urmare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate). Obiectul procedurii îl reprezintă astfel o normă de drept, un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă poate primi înțelesuri și aplicări deopotrivă divergente în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară.62. Relevante devin, sub acest aspect, circumstanțele care au justificat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept semnalată.63. Astfel, autorul sesizării a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului și a apreciat că pentru soluționarea excepției inadmisibilității recursului este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța o hotărâre prealabilă, sub aspectul lămuririi modului de interpretare a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 și ale art. 651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acțiunii în constatare de față ca fiind una de drept comun sau dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului. 64. Circumstanțele factuale ale cauzei sunt caracterizate prin faptul că, în speță, creditorul a declanșat procedura de executare silită, însă, anterior realizării integrale a obligației din titlul executoriu, executorul judecătoresc a constatat incidența unei cauze de încetare a executării silite.65. Instanța de trimitere arată, referitor la obiectul cauzei cu care este învestită, că „De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 și art. 651 din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acțiunii în constatare de față ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului și, prin urmare, subsecvent, prerogativa instanței de control judiciar de a evalua jurisdicțional dezlegările date de instanțele de fond în etapele procesuale anterioare.Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; de asemenea, cauzele de această natură, ce pun în discuție prescriptibilitatea dreptului de a obține executarea silită, au, de principiu, ca obiect contestații la executare, astfel că nu ajung pe rolul instanței supreme, fiind soluționate definitiv în fața tribunalelor; practica judiciară consultată nu este însă una bogată și nici relevantă în privința chestiunii puse în discuție, calificarea juridică concretă a unei astfel de acțiuni în constatare nefiind efectiv abordată și nici analizată ca atare de instanțe“.66. În același timp, în dezvoltarea punctului său de vedere, instanța de trimitere precizează că „Prescripția dreptului de a obține executarea silită este reglementată în capitolul V, titlul I al cărții a V-a «Despre executarea silită» a Codului de procedură civilă, fiind un incident în cursul executării silite, ce se invocă, de principiu, prin intermediul contestației la executare, a cărei soluționare revine instanței de executare competente.În aplicarea dispozițiilor art. 125 din Codul de procedură civilă, în situația în care debitorul nu are deschisă calea acțiunii în realizare, cum este cazul în speță, competența de a soluționa acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită revine instanței de executare ce ar fi fost competentă să judece contestația la executare cu acest obiect.“67. Or, formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigențelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmărește, în realitate, o dezlegare de principiu asupra unei chestiuni de drept, ci, dimpotrivă, se tinde la obținerea unei confirmări raportat la cele enunțate anterior, în sensul că acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită revine în competența instanței de executare ce ar fi fost competentă să judece contestația la executare, chiar și în situația în care nu se află înregistrat vreun dosar de executare silită în curs (în speță, fiind dispusă încetarea executării silite de către executorul judecătoresc).68. Rezultă că obiectul de interes pentru instanța de trimitere îl reprezintă competența materială a instanțelor de judecată învestite cu litigii de natura celui cu care aceasta a fost învestită, că nu se ridică problema calificării naturii juridice a raportului supus soluționării și că, în funcție de validarea raționamentului său, va putea să dea o dezlegare sub aspectul admisibilității căii extraordinare de atac a recursului promovat de intimată în dosar.69. Sub acest aspect, este de precizat că mijlocul procesual prin care se poate valorifica prescripția dreptului de a obține executarea silită este, de regulă, contestația la executare. Această cerere este de competența instanței de executare, așa cum rezultă din prevederile art. 714 alin. (1) și ale art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.“70. Potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă „Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare“.71. Prescripția dreptului de a obține executarea silită reprezintă un incident specific procedurii executării silite, în cadrul căreia este și reglementat, astfel că la stabilirea instanței competente pentru soluționarea unei cereri cu acest obiect urmează a se avea în vedere dispozițiile din această materie.72. Pe de altă parte, acțiunile în constatare au o consacrare legală expresă, iar, potrivit dispozițiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege“ (în reglementarea anterioară, art. 111 din Codul de procedură civilă de la 1865).73. Autorul sesizării reține, fără echivoc, faptul că acțiunea în constatare formulată pe calea dreptului comun este supusă criteriului valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, iar din încheierea de sesizare reiese că nu are dileme sub aspectul obiectului și scopului recursului, cale extraordinară de atac cu care a fost învestit potrivit prevederilor art. 483 din Codul de procedură civilă, observând că este chemat să se pronunțe în calea de atac a recursului prin raportare la o cerere evaluată de reclamant până în pragul valoric de 200.000 lei.74. Totodată, instanța de trimitere face referire la prevederile art. 125 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „În cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului“, și consideră că, în aplicarea acestor dispoziții, competența de a soluționa acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită revine instanței de executare ce ar fi competentă să judece contestația la executare cu acest obiect, aspect de care depinde și admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului cu care a fost învestită.75. Spre deosebire de art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă reglementează sfera cererilor date în competența instanței de executare, stabilind neechivoc că intră în competența acestei instanțe cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite.76. Or, în speță, așa cum s-a arătat deja, în privința acestor norme de competență titularul sesizării nu a evidențiat o dificultate reală de interpretare, care să se circumscrie exigențelor expuse în mod constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.77. Nici în privința normei de drept procesual cuprinse în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care reglementează regimul juridic al căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de executare, titularul sesizării nu evidențiază o dificultate reală de interpretare, susceptibilă a genera soluții diferite sau chiar contradictorii.78. În ceea ce privește prevederile art. 125 din Codul de procedură civilă, în cazul acțiunilor în constatare prin care se tinde la consfințirea pe cale judiciară a existenței sau a inexistenței unui drept, Codul de procedură civilă stabilește aceeași competență ca și pentru acțiunile în realizarea dreptului a cărui existență sau inexistență se cere a fi constatată. Altfel spus, acțiunile în constatare împrumută regulile de competență statornicite pentru acțiunile în realizare.79. Ca atare, modul de soluționare a recursului cu care a fost învestită instanța de trimitere, prin raportare la criticile pe care recurenta le-a subsumat unor motive de casare, se află în atribuția jurisdicțională a instanței de judecată, iar identificarea obiectului pricinii, respectiv a pretențiilor deduse judecății și a fundamentului juridic al acestora sunt operațiuni care intră în atributul exclusiv al instanței care judecă litigiul.80. Autorul sesizării a invocat din oficiu excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului și la același termen de judecată a apreciat că pentru soluționarea excepției inadmisibilității recursului este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, sub aspectul lămuririi modului de interpretare a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 și ale art. 651 din Codul de procedură civilă, de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acțiunii în constatare pendinte, ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite, determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului. 81. Or, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziilor ori a lacunelor textelor legale a căror lămurire se solicită, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022).82. În speță, nu se solicită instanței supreme clarificarea vreunui text de lege, nu se invocă nicio dificultate, inadecvare sau necorelare a dispozițiilor a căror interpretare se cere, așa încât nu există o chestiune de drept veritabilă, față de modul cum a fost formulată sesizarea.83. Astfel fiind, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este susceptibilă de a primi o interpretare in abstracto și nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speței, întrucât ceea ce se urmărește în realitate de către instanța de sesizare fiind o rezolvare a problemei pe care a ridicat-o din oficiu sub aspectul admisibilității căii extraordinare de atac a recursului, prin raportare la acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită formulată de către debitorul-fideiusor și la elementele de fapt care circumstanțiază pricina dedusă judecății.84. Așa cum s-a arătat, în termenii sesizării, nu pot fi cerute instanței supreme clarificarea cadrului procesual și identificarea normei legale sub aspectul competenței - în concret urmărindu-se a se determina dacă în privința acestei cereri în constatare este admisibilă calea de atac a recursului, conform dreptului comun reprezentat de art. 483 din Codul de procedură civilă, sau sunt incidente prevederile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, normă cu caracter special, care reglementează căile de atac ce pot fi declarate împotriva încheierilor pronunțate de instanța de executare -, acesta fiind rolul exclusiv al judecătorului care soluționează litigiul, potrivit art. 22 din Codul de procedură civilă.85. În ceea ce privește evaluarea condiției noutății chestiunii de drept, aceasta presupune, între altele, nu numai ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare, dar și ca problema de drept să se caracterizeze sub aspectul de noutate al acesteia, în planul interpretării și aplicării, fiind importantă prezentarea de către instanța de trimitere a acelor aspecte din care să rezulte caracterul dificil sau dual al interpretării normelor de drept evocate în sesizare.86. Or, reglementările succesive dispun în mod similar asupra modului de stabilire a competenței instanțelor judecătorești învestite cu soluționarea cererilor în constatare (art. 125 din Codul de procedură civilă actual, în reglementarea anterioară art. 18 din Codul de procedură civilă de la 1865), iar autorul sesizării nu se apleacă spre a identifica noutatea chestiunii de drept, din perspectiva datei la care au intrat în vigoare sau a duratei reglementărilor menționate.87. Desigur, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un act normativ vechi nu poate genera chestiuni de drept noi, întrucât este posibil ca o instanță să fie chemată să se pronunțe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare, mai recente, ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare (Decizia nr. 36 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 28 iunie 2022).88. Cu toate acestea, instanța care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susțin noutatea dispozițiilor legale în discuție, iar nu să se rezume la a preciza că, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.89. Se observă că instanța de trimitere, deși a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu a arătat în ce constă noutatea și dificultatea de interpretare a dispozițiilor legale pe care le supune atenției prin actul de sesizare.90. În absența identificării în conținutul sesizării a unor texte de lege lacunare, precare ori controversate, a unor posibile sensuri contradictorii ale acestora, care să necesite interpretarea de principiu printr-o hotărâre prealabilă, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu care a fost învestită.91. Pentru considerentele prezentate, se constată că nu sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate cerute de lege, astfel că, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, în Dosarul nr. 9.790/225/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125, art. 651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, se consideră că cererea având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu reprezintă o cerere în pretenții de drept comun, în sensul art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, supusă criteriului valoric sau o cerere în materie de executare silită, supusă regulilor speciale de procedură în această materie?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2022.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana-----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari