DECIZIA nr. 40 din 27 iunie 2022referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) și art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 916 din 19 septembrie 2022



    Dosar nr. 851/1/2022
    Gabriela Elena Bogasiu- vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție- președintele completului
    Laura-Mihaela Ivanovici- președintele Secției I civile
    Valentina Vrabie- președintele delegat al Secției a II-a civile
    Denisa Angelica Stănișor- președintele Secției de contencios administrativ și fiscal
    Mihaela Tăbârcă- judecător la Secția I civilă
    Andreia Liana Constanda- judecător la Secția I civilă
    Adina Georgeta Ponea- judecător la Secția I civilă
    Eugenia Pușcașiu- judecător la Secția I civilă
    Denisa Livia Băldean- judecător la Secția I civilă
    Minodora Condoiu- judecător la Secția a II-a civilă
    Diana Manole- judecător la Secția a II-a civilă
    Mirela Polițeanu- judecător la Secția a II-a civilă
    Eugenia Voicheci- judecător la Secția a II-a civilă
    Adina Oana Surdu- judecător la Secția a II-a civilă
    Emilia Claudia Vișoiu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Adrian Remus Ghiculescu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Adriana Elena Gherasim- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Vasile Bîcu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Carmen Maria Ilie- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 851/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).2. Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.475/99/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; nu au fost formulate puncte de vedere la raport de către părți.6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării7. Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 22 februarie 2022, în Dosarul nr. 5.475/99/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) și art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sancțiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părții care l-a depus la dosar la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumție legală care nu poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară sau pe o prezumție ce poate fi răsturnată în apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, și prin aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanță?“.8. Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 851/1/2022.II. Dispozițiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile9. Codul de procedură civilă:  +  Articolul 306(1) La același termen în care înscrisul a fost denunțat ca fals sau, în cazul prevăzut la art. 304 alin. (2), la termenul următor, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul, dacă înțelege să se folosească de el.(2) Dacă partea care a folosit înscrisul lipsește, refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz.(3) Dacă partea care a denunțat înscrisul ca fals lipsește, refuză să răspundă sau își retrage declarația de denunțare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut.  +  Articolul 328(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.(2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.  +  Articolul 478(...) (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (...)  +  Articolul 479(1) Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.(2) Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2).III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia sa invocat chestiunea de drept10. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Iași la data de 6 noiembrie 2020 cu nr. 5.475/99/2020, reclamanta-persoană fizică a chemat în judecată pe pârâta-persoană juridică, profesionist, solicitând obligarea acesteia la plata unor sume de bani pretins datorate în baza raporturilor contractuale de muncă și rămase neachitate la data încetării acestora, între care 1.285 lei - sumă aferentă orelor suplimentare lucrate în perioada 1 ianuarie 2020-20 iulie 2020, 1.000 lei - sumă reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, aferent perioadei 1 ianuarie 2020-20 iulie 2020 și 2.000 lei - sumă reprezentând drepturile salariale aferente lunilor iunie și iulie 2020.11. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că a fost angajata pârâtei din anul 2014 și până la 20 iulie 2020 când, prin demisie, a încetat contractul individual de muncă. Întrucât pârâta a refuzat să îi achite drepturile salariale restante, a formulat o plângere la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iași, iar în urma controlului efectuat i s-a comunicat Adresa nr. xxxxx/11.09.2020, act în care se precizează că la societate apar state de plată pe numele său, din care rezultă că ar fi ridicat diverse sume de bani. Față de acest răspuns, susținând că semnătura de pe respectivele înscrisuri nu îi aparține, reclamanta a notificat pârâta, arătând că dorește rezolvarea diferendului pe cale amiabilă și că, în caz contrar, va formula cerere de chemare în judecată și plângere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals, urmând să solicite efectuarea unei expertize grafologice pentru a demonstra faptul că respectivele semnături nu îi aparțin și că ea nu a ridicat acele sume de bani.12. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.13. În motivarea poziției sale procesuale, în ceea ce privește diferența de drepturi salariale pentru orele suplimentare, ore prestate în zilele de repaus săptămânal sau sărbători legale, a arătat, în esență, că astfel de situații au fost izolate și au fost compensate corespunzător prin ore libere plătite sau plata sporurilor aferente.14. Referitor la drepturile salariale aferente concediului de odihnă pentru perioada 1 ianuarie 2020-20 iulie 2020 în valoare de 1.000 lei, pârâta a susținut că această cerere este neîntemeiată, în condițiile în care reclamanta a efectuat concediul de odihnă în luna iunie, beneficiind de 13 zile (mai mult decât era îndreptățită) și a încasat drepturile salariale aferente concediului efectuat. Referitor la plata salariului aferent lunilor iunie și iulie 2020, respectiv până la data încetării raportului de muncă, pârâta a susținut că reclamanta a primit toate drepturile salariale, conform statelor de plată. De asemenea, pârâta a invocat dispozițiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precizând că susținerile reclamantei privind formularea unei plângeri penale pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals cu privire la semnătura de pe statul de plată nu sunt de natură să înlăture prezumția de veridicitate a acestora până la intervenirea unei eventuale hotărâri a instanței penale.15. În probațiune, pârâta a atașat întâmpinării, în copie, state de plată aferente perioadei februarie-iulie 2020, purtând mențiunea „conform cu originalul“ sub semnătură.16. La primul termen de judecată, din 8 februarie 2021, instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse de părți la dosar, precum și solicitarea reprezentantului convențional al reclamantei ca pârâta să depună la dosar statul de plată aferent lunii iulie 2020 în original, pentru a verifica semnătura și a vedea dacă este cazul să se înscrie în fals, așa cum a precizat în cererea de chemare în judecată.17. La următorul termen de judecată, din 8 martie 2021, fiind depus la dosar în ședința publică statul de plată aferent lunii iulie 2020 în original, apărătorul reclamantei a precizat că reclamanta (prezentă în instanță) nu își recunoaște semnătura, contestă semnătura de pe statul de plată pe care o apreciază ca fiind falsificată și denunță ca fals acest înscris, indicând ca temei de drept prevederile art. 304-307 din Codul de procedură civilă. A arătat că nu poate indica persoana care ar fi semnat în dreptul numelui reclamantei, putând fi persoana care a întocmit statul de plată ori administratorul societății.18. Pârâta persoană juridică nu a fost prezentă la termen prin reprezentant legal, ci prin reprezentant convențional - avocat, care a arătat că nu deține mandat special în acest sens, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 306 din Codul de procedură civilă, instanța a dispus acordarea unui nou termen de judecată, până la care pârâta să precizeze, în mod expres, dacă înțelege să se folosească de înscrisul denunțat ca fals, fiind citată cu mențiune în acest sens.19. La următorul termen de judecată, din 5 aprilie 2021, pârâta nu a fost prezentă prin reprezentant legal sau convențional și nici nu a depus la dosar, până la închiderea dezbaterilor, precizări prin care să își exprime poziția procesuală în sensul dacă înțelege să se folosească sau nu de înscrisul denunțat ca fals.20. Instanța a reținut cauza în pronunțare și a amânat pronunțarea mai întâi pentru data de 12 aprilie 2021, apoi pentru data de 20 aprilie 2021.21. La 12 aprilie 2021, pârâta a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei și reluarea judecății, raportat la dispozițiile art. 400 din Codul de procedură civilă, arătând că a înaintat din eroare Judecătoriei Iași cererea privind statul de plată aferent lunii iulie. A anexat acestei cereri un înscris original fără dată și număr, emanând de la societate, prin administrator, în care se precizează că societatea pârâtă, reprezentată legal prin administrator, înțelege să se folosească în cauză de statul de plată aferent lunii iulie 2020.22. Prin Sentința nr. 946 din 20 aprilie 2021, Tribunalul Iași - Secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să îi plătească acesteia drepturile salariale aferente perioadei 1 iulie 2020-20 iulie 2020, fiind respinse în rest cererile formulate.23. Instanța de fond a reținut că la dosarul cauzei a fost depus statul de plată aferent lunii iulie 2020, stat de plată care cuprinde o semnătură în dreptul numelui reclamantei, înscris denunțat ca fals de către aceasta și de care instanța nu a ținut cont, înlăturându-l, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă, având în vedere faptul că la termenul de judecată din 5 aprilie 2021 pârâta nu a fost prezentă și nici nu a depus la dosar, până la momentul închiderii dezbaterilor, precizări cu privire la înscris.24. Prima instanță a menționat și faptul că nu pot fi avute în vedere precizările depuse la dosar de către pârâtă la data de 12 aprilie 2021, față de dispozițiile art. 394 alin. (3) din Codul de procedură civilă.25. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, invocând greșita înlăturare din probatoriu a statului de plată aferent lunii iulie 2020 și motivând în principal că nu erau aplicabile dispozițiile art. 304-306 din Codul de procedură civilă.26. De asemenea, a menționat că în situația în care instanța de apel va considera incidente dispozițiile art. 304 și următoarele din Codul de procedură civilă, raportat și la caracterul devolutiv al apelului, solicită să se ia act de poziția și precizările prin care societatea a arătat că se folosește în cauză de statul de plată al lunii iulie 2020 și, pe cale de consecință, să se constate că nu a fost vorba de o renunțare la folosirea înscrisului defăimat ca fiind fals, prezumția de la art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă fiind înlăturată și impunându-se cercetarea falsului.27. Prin Încheierea din 7 decembrie 2021, în deliberare, asupra solicitării apelantei-pârâte de reluare a cercetării înscrisului „statul de plată aferent lunii iulie 2020“, s-a constatat ivită divergența în raport cu cele statuate și de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020 (Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020), referitor la interpretarea noțiunii probe noi în apel. Cauza a fost repusă pe rol pentru judecare în complet de divergență, care a apreciat că, prin noutatea și dificultatea chestiunii de drept referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, se impune recurgerea la procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă.IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii28. Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.29. Astfel, cauza este în curs de judecată la Curtea de Apel Iași în calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, fiind ultima instanță, potrivit dispozițiilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea dialogului social nr. 62/2011).30. Având în vedere considerentele hotărârii primei instanțe și motivele invocate în calea de atac exercitată în cauză, soluționarea apelului depinde de modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 306 alin. (2) și ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă sancțiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părții care l-a depus la dosar, la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumție legală care nu poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară sau pe o prezumție ce poate fi răsturnată în apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 și prin aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanță.31. Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acesteia.32. Astfel, aspectele ce fac obiectul sesizării sunt noi, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind susceptibile să genereze practică neunitară în aplicarea normelor procesuale civile în discuție.33. Instanța de sesizare a arătat că problema de drept supusă atenției comportă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme pentru a preîntâmpina apariția jurisprudenței neunitare, având în vedere că interpretarea normelor de drept în discuție poate conduce la opinii diferite din perspectiva aplicabilității mutatis mutandis a statuărilor din Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, astfel încât condiția noutății este suficient de bine caracterizată și permite declararea ca admisibilă a sesizării.34. În speță, se pune problema stabilirii domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 479 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, respectiv dacă în noțiunea de „probe administrate la prima instanță“, cu privire la care instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea, se includ și probele cu privire la care prima instanță a dispus înlăturarea în condițiile art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă și dacă, prin aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din același cod, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanță, se poate permite părții să răstoarne prezumția legală instituită prin art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă.35. Interpretând dispozițiile art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat cu caracter obligatoriu pentru instanțe că în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea. Dezlegarea a privit în esență întinderea efectelor decăderii din dreptul de a propune/administra probe în fața instanței de fond și la judecata în apel în raport cu efectul devolutiv ex lege al apelului și cu dispozițiile de procedură privind judecata apelului.36. Chestiunea de drept ridicată în prezenta cauză ține de procedura verificării înscrisurilor și excedează etapei de propunere și administrare a probei, dar efectul înlăturării înscrisului contestat este similar celui al decăderii din dreptul de a propune sau administra o probă, respectiv acela al imposibilității părții de a-și proba pretențiile.37. Rațiunile pentru care s-a considerat că decăderea părții din dreptul de a administra probe în fața instanței de fond nu înlătură posibilitatea de a solicita administrarea acelorași probe în apel ar putea fi extinse și pentru ipoteza specială prevăzută de art. 306 din Codul de procedură civilă.38. Totuși, dispozițiile art. 306 din Codul de procedură civilă instituie sancțiunea înlăturării înscrisului ca urmare a unei prezumții legale de renunțare a părții la folosirea înscrisului, însă numai circumstanțiat: doar după defăimarea acestuia ca fals de către partea adversă și doar în ansamblul unei proceduri solemne și publice, iar refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanță, în aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ar implica, per se, reluarea formalităților specifice denunțării înscrisului ca fals - art. 304 și următoarele din Codul de procedură civilă.39. De asemenea, verificând jurisprudența în materie, nu sa observat cristalizarea unei practici judiciare în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) și art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în raport cu Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020.40. S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării.V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept41. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept42. Instanța de trimitere, constituită în complet de divergență, a apreciat că de esența dezlegării este natura prezumției legale ce intervine, în condițiile în care art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabilește imperativ consecința juridică a neprezentării părții la termenul stabilit pentru cercetarea înscrisului defăimat ca fals, fără a o lăsa la aprecierea instanței, ca în ipoteza prevăzută de art. 358 din Codul de procedură civilă, însă nu îi stabilește expres nici natura juridică, nici întinderea efectelor procesuale produse, în comparație cu ipoteza prevăzută de art. 262 alin. (3) din Codul de procedură civilă care se referă la decăderea din probă în fața instanței.43. S-a reținut că înlăturarea prezumției prin proba contrară nu se confundă cu instituțiile distincte procesual ale refacerii/completării probatoriului în apel, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în cadrul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 că textele art. 470 și, respectiv, art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă permit propunerea de probe în apel fără vreo limitare și fără a face distincție între probele invocate în fața primei instanțe, admise sau respinse pentru diferite motive, și probele neinvocate în fața primei instanțe.44. Întrucât efectul înlăturării înscrisului contestat este similar decăderii din dreptul de a propune sau a administra o probă, respectiv acela al imposibilității părții de a-și proba pretențiile, rațiunile pentru care s-a statuat în Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 că decăderea părții din dreptul de a administra probe în fața instanței de fond nu înlătură posibilitatea de a solicita administrarea acelorași probe în apel ar putea fi extinse și la ipoteza înlăturării înscrisului, în acest sens pledând mai cu seamă considerentele de la paragrafele 40-42 ale deciziei menționate.45. Aplicarea mutatis mutandis a statuărilor din Decizia de recurs în interesul Legii nr. 9 din 30 martie 2020 ar valida, aparent, interpretarea că în calea de atac a apelului partea poate solicita fie proba contrară, fie chiar însăși refacerea administrării probei cu înscrisul în discuție. În acest sens, în condițiile în care înlăturarea înscrisului de către instanța de fond se produce, ca în speța de față, la ultimul termen de judecată în primă instanță, în ipoteza naturii relative a prezumției, partea ar putea invoca pe calea apelului proba contrară acesteia, în sensul de a dovedi că neprezentarea s-a datorat unor motive obiective sau unei simple erori, nefiind o desistare din dreptul procesual de administrare a înscrisului defăimat ca fals.46. Totuși, în cazul în care o astfel de probă nu este cerută sau nu este administrată, rămâne necesar a se stabili dacă simpla manifestare expresă și indubitabilă a părții care insistă în folosirea înscrisului prin apelul exercitat este suficientă pentru refacerea procedurii prevăzute de art. 304-307 din Codul de procedură civilă, în contra prezumției de renunțare la folosirea înscrisului în temeiul art. 306 din Codul de procedură civilă, corect aplicată prin hotărârea de fond.47. Pe aceste ipoteze, în complet de divergență, opiniile exprimate de către judecătorii instanței de trimitere nu s-au armonizat în unanimitate, rămânând diferite.48. Într-o opinie s-a apreciat că rațiunea instituirii procedurii verificării înscrisurilor este cea a impunerii unei rigori procesuale, cu finalitatea soluționării cauzelor într-un termen rezonabil. Având în vedere importanța pe care înscrisurile o dețin în ansamblul mijloacelor de probă, Codul de procedură civilă instituie obligația părților de a recunoaște sau contesta înscrisurile, reglementând termene scurte în scopul consolidării forței probante sau al înlăturării înscrisului nerecunoscut din ansamblul probatoriului administrat. Dacă cel căruia i se opune înscrisul trebuie să îl conteste, cel mai târziu la primul termen după depunerea acestuia la dosar, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula o astfel de contestație pe parcursul întregii proceduri, partea care se folosește de înscris trebuie să declare că înțelege să îl folosească sau să renunțe la folosirea sa în termenele prescrise de lege, fără posibilitatea de a mai reveni asupra declarației.49. Cercetarea falsului în urma formulării contestației de către partea căreia i se opune înscrisul nu poate avea loc decât în ipoteza în care înscrisul este folosit ca probă, iar posibilitatea revenirii asupra înlăturării înscrisului ar duce la reluarea procedurii, scopul celerității fiind astfel anihilat.50. Prezumția de renunțare la folosirea înscrisului dedusă din lipsa părții la termenul acordat în scopul exprimării poziției față de contestația formulată este una rațională și suficient fundamentată, astfel că, odată validată, înscrisul defăimat ca fals va fi înlăturat din probatoriu fără ca asupra acestui aspect să se mai poată reveni prin solicitarea de refacere a probatoriului.51. Mai mult, prevederile art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă se referă la probe administrate la prima instanță, cu privire la care instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea. Or, probele cu privire la care prima instanță a dispus înlăturarea în condițiile art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă, neasumate ca acte juridice valabile de către partea care le-a propus, nu mai fac parte din probatoriul administrat. În contextul scopului procedurii instituite prin art. 306 din Codul de procedură civilă, ca înscrisurile asupra cărora se ridică o suspiciune de fals să fie folosite în proces doar în anumite condiții strict reglementate, ar rezulta că instanța de apel nu ar putea dispune refacerea sau completarea conform art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă în privința probei cu înscrisul înlăturat prin aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Prin urmare, se impune prioritar readucerea acestor înscrisuri în cadrul mijloacelor de probă, altfel spus, instanța de apel ar trebui să fie învestită și să soluționeze cu prioritate aspecte vizând legalitatea actelor de procedură întocmite în aplicarea dispozițiilor legale de la art. 304-307 din Codul de procedură civilă sau repunerea părții în termenul de a-și exprima poziția potrivit art. 306 din Codul de procedură civilă.52. În altă opinie s-a apreciat că întreg edificiul silogistic realizat de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 ar fi periclitat dacă finalitatea esențială a stabilirii situației de fapt și a aflării adevărului în cauză ar putea fi paralizată prin aplicarea unei prezumții procesuale ridicate la nivel irefragabil. Este indubitabil că realitatea juridică reflectă realitatea faptică doar în măsura respectării regulilor ce guvernează soluționarea litigiului, cu accent particular în aria probatoriilor, însă necesitatea de rigoare procesuală nu poate deveni predominantă în detrimentul scopului însuși al actului de justiție.53. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul la instanță, la fel ca și dreptul de acces, nu are un caracter absolut: drepturile pot da naștere la limitări, dar nu pot restricționa accesul liber al unui individ într-un mod sau până la un punct, astfel încât dreptul să fie afectat în însăși esența sa (Cauza Philis împotriva Greciei, paragraful 59; Cauza De Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, paragraful 28; Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 229; Cauza Baka împotriva Ungariei, paragraful 120; Cauza Naït-Liman împotriva Elveției, paragraful 114). În plus, limitările nu sunt compatibile cu art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Cauza Naït-Liman împotriva Elveției, paragraful 115). Legislația referitoare la formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice (Cauza Cañete de Goñi împotriva Spaniei, paragraful 36). Astfel, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu trebuie să împiedice justițiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (Cauza Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei, paragraful 36; Cauza Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe, paragraful 51). În special, trebuie, în fiecare caz, să se procedeze la o evaluare în lumina particularităților procedurii despre care se face vorbire. Instanțele trebuie, în aplicarea normelor de procedură, să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, precum și o flexibilitate excesivă care ar conduce la eliminarea condițiilor procedurale stabilite de lege (Cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, paragrafele 32 și 33).54. Or, interpretarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă în sensul consacrării unei prezumții irefragabile și definitive procesual dă prevalență formalismului judiciar în detrimentul substanței dreptului afirmat de parte și plasează exercițiul căii de atac în zona de pur iluzoriu, întrucât prin prohibirea oricărui drept de valorificare a înscrisului defăimat ca fals contestația sa rămâne lipsită de orice suport. În consecință, în vederea salvgardării esenței dreptului la instanță, manifestarea expresă de voință a părții în sensul folosirii înscrisului, expusă prin exercitarea căii de atac, trebuie să conducă la refacerea procedurii prevăzute de art. 304-307 din Codul de procedură civilă, fiind cu atât mai evident și just că înlăturarea prezumției în apel va opera ori de câte ori partea dovedește că neprezentarea, la termenul stabilit, potrivit art. 306 din Codul de procedură civilă, se întemeiază pe cauze neimputabile acesteia.VII. Jurisprudența instanțelor naționale55. La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel București, Timișoara, Oradea, Galați și Constanța, precum și instanțele arondate acestora au transmis practică judiciară relevantă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, precum și opinii teoretice, iar curțile de apel Pitești, Suceava, Ploiești, Iași, Brașov, Bacău și Cluj, precum și instanțele arondate acestora au transmis doar puncte de vedere exprimate în cadrul colectivelor de judecători.56. Din răspunsurile primite s-au conturat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, după cum se va arăta în continuare.57. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că sancțiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părții care l-a depus la dosar la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumție legală care poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară, față de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 și prin aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanță.58. În sprijinul acestui punct de vedere s-a argumentat că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja cu privire la noțiunea de probe lato sensu, iar înscrisul defăimat ca fals face parte din categoria probelor la care a făcut referire instanța supremă.59. Mai mult, atât timp cât, conform prevederilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitoare la efectul devolutiv al apelului, se admite că apelul exercitat provoacă o nouă judecată asupra fondului, s-a considerat că, dacă sunt îndeplinite și celelalte cerințe formale prevăzute în cuprinsul art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, înscrisul defăimat ca fals, care nu a fost înfățișat la prima instanță și pentru care partea a fost decăzută, poate fi solicitat ca probă în apel, prezumția legală instituită de art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă având caracter relativ. Spre această concluzie conduc și prevederile art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă care sunt norme dispozitive, ca, de altfel, majoritatea celor care reglementează materia probelor.60. În fundamentarea acestei opinii a fost invocată și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la instanță.61. În acest sens au fost înaintate: Decizia nr. 441 din 20 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 294/113/2020; Decizia nr. 328 din 7 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă în Dosarul nr. 20.179/271/2016; Decizia nr. 116 din 24 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Arad - Secția I civilă în Dosarul nr. 3.645/55/2019, nedefinitivă; Sentința nr. 2.994 din 6 iulie 2018 a Tribunalului Dolj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, definitivă prin Decizia nr. 2.893 din 12 noiembrie 2018 a Curții de Apel Craiova - Secția I civilă, ambele pronunțate în Dosarul nr. 12.948/63/2017.62. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că prezumția instituită de art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu mai poate fi răsturnată în apel, având în vedere că, în acest caz, procedura denunțării înscrisului ca fals, derulată la prima instanță, are caracter formal, fiind supusă unor termene și condiții strict reglementate, de natură a responsabiliza părțile, având în vedere consecințele potențial penale pe care o astfel de procedură le poate genera.63. S-a argumentat că art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că, dacă partea care a folosit înscrisul lipsește, refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, textul de lege instituind, implicit, o prezumție de desistare a părții din intenția de a se folosi de un înscris pe care partea adversă îl defăima ca fiind fals. Prin urmare, procedura înscrierii în fals este întreruptă prin renunțarea expresă sau tacită a părții la proba cu înscrisul defăimat ca fals.64. Întrucât procedura denunțării înscrisului ca fals este una specială, ea are un regim juridic distinct, de strictă interpretare și aplicare, astfel că nu se pretează a fi coroborată cu prevederile de drept comun, instituite prin art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Pe cale de consecință, un înscris defăimat ca fals, cu privire la care operează prezumția de desistare a părții din intenția de a-l folosi ca probă, nu mai poate fi solicitat în apel, întrucât s-ar încălca regulile expres instituite prin prevederile art. 304-308 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, în acest caz, Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 nu este incidentă.65. În acest sens au fost înaintate: Decizia nr. 6.075 din 26 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 2.603/93/2019; Încheierea din 18 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 6.608/212/2020, nedefinitivă.66. În cadrul acestei opinii s-a exprimat și un punct de vedere mai nuanțat, în sensul că prezumția dedusă din neprezentarea nejustificată a părții la termenul acordat pentru verificarea înscrisului este una legală, existând doar posibilitatea de a se face dovada unei imposibilități obiective de prezentare a părții, din motive neimputabile acesteia, la termenul în discuție, în vederea garantării dreptului de acces la instanță.67. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se analizează, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale68. Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională a României în exercitarea controlului de constituționalitate cu referire la textele de lege ce fac obiectul sesizării.IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție69. La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție prezintă relevanță Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, prin care s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și ale art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea“.X. Raportul asupra chestiunii de drept70. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.XI. Înalta Curte de Casație și Justiție71. Prin sesizarea formulată se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție o interpretare jurisdicțională de principiu a dispozițiilor art. 306 alin. (2) și ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă sancțiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părții care l-a depus la dosar la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumție legală care nu poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară sau pe o prezumție ce poate fi răsturnată în apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 și prin aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanță.72. Prealabil analizei în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.73. Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“, iar în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) din același act normativ, „Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.“74. Așadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cerințe extrase din normele legale citate, care pot fi enunțate astfel:– existența unei cauze în curs de judecată aflate în ultimă instanță;– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;– soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;– chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate;– Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.75. Verificarea admisibilității sesizării relevă îndeplinirea doar în parte a condițiilor prevăzute de lege pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.76. Astfel, din datele prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale, legal învestit cu soluționarea unui apel formulat împotriva unei sentințe civile pronunțate în materia conflictelor de muncă de Tribunalul Iași, căruia îi revine competența de soluționare în ultimă instanță a litigiului având ca obiect drepturi bănești decurgând dintr-un conflict individual de muncă, față de prevederile art. 208,210 și 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1,art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Hotărârea pronunțată în apel are caracter definitiv, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.77. De asemenea, este îndeplinită și condiția de admisibilitate privind inexistența unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, având ca obiect problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. Se constată, totodată, că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra modalității de interpretare a prevederilor art. 306 alin. (2) și ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii de recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile.78. În ceea ce privește condiția de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, deși dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noțiunea de „chestiune de drept“, atât în doctrină, cât și în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).79. În cazul concret dedus judecății de principiu, obiectul sesizării vizează o problemă de drept procesual, instanța de trimitere, învestită cu soluționarea căii de atac a apelului, apreciind că soluționarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 306 alin. (2) și ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă - prin prisma Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 și a prevederilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu raportare la hotărârea atacată și motivele de apel invocate.80. Într-adevăr, administrarea în calea devolutivă de atac a probatoriului cu prezumții și înscrisuri, pentru a susține pretențiile și apărările părților, cu consecința tranșării raportului juridic litigios, apare condiționată de stabilirea prealabilă a admisibilității acestui probatoriu prin raportare la sfera de aplicabilitate a deciziei sus-citate.81. Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual ce se supune analizei este irelevantă din punctul de vedere al admisibilității sesizării, câtă vreme, în jurisprudența circumscrisă acestei instituții a hotărârii prealabile, instanța supremă a statuat, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate reprezenta atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procesual dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influența soluționarea raportului de drept dedus judecății (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 36 din 4 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020).82. Prin urmare, chestiunea de drept în discuție are aptitudinea de a influența decisiv modul de soluționare pe fond a cauzei în curs de judecată.83. Se constată însă că problema de drept nu este una de suficientă anvergură, aptă să antreneze declanșarea prezentului mecanism de preîntâmpinare a unei practici judiciare neunitare.84. Referitor la această condiție, a existenței unei veritabile chestiuni de drept, în jurisprudența dezvoltată constant de instanța supremă s-a apreciat că problema de drept care necesită cu pregnanță să fie lămurită trebuie să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia de interpretare realizată prin mijlocirea Înaltei Curți de Casație și Justiție.85. Gradul de dificultate trebuie să fie așadar susceptibil de a genera interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, ale unei norme îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultății drept condiție a admisibilității este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau aceasta este chemată, în fapt, să soluționeze o elementară problemă de interpretare a unor dispoziții legale.86. Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme legale nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018).87. Instanța de trimitere a înțeles să justifice această cerință prin opinia divergentă generată de interpretarea noțiunii de probe noi în apel - prin prisma Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020. În concret, controversa vizează natura juridică a prezumției legale de renunțare a părții la valorificarea unui înscris, de care a înțeles să se folosească în fața primei instanțe, de natură să antreneze sancțiunea înlăturării acestuia din probatoriu și posibilitatea ca aceasta să poată fi răsturnată în apel, cu consecința readucerii înscrisului defăimat ca fals în ansamblul probator și recurgerii la procedura înscrierii în fals - neadministrată în fața primei instanțe ca urmare a atitudinii culpabile a părții care a propus administrarea probei cu înscrisul respectiv. Altfel spus, s-a pus problema naturii și întinderii efectelor prezumției legale de renunțare la folosirea înscrisului defăimat ca fals, în cazul declarării de către partea în culpă a căii de atac a apelului prin care aceasta contestă propria desistare reproșată și sancționată de prima instanță.88. Prin încheierea de sesizare se învederează faptul că aparenta relativitate a prezumției legale de renunțare tacită la folosirea înscrisului nu se compatibilizează cu natura procedurii speciale și solemne a înscrierii în fals, care nu ar mai putea fi administrată pe parcursul procesului, ulterior intervenirii decăderii părții și operării prezumției legale de desistare, fără a se înfrânge principiul celerității soluționării cauzelor.89. În primul rând, formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigențelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmărește, în realitate, o dezlegare de principiu a unei chestiuni de drept, ci, dimpotrivă, în mod punctual, se tinde la calificarea caracterului juridic al unui mijloc de probă (prezumția legală de renunțare la folosirea înscrisului prin neprezentare), ce intră în sfera atribuțiilor instanței învestite cu soluționarea litigiului, ceea ce conduce, în fapt, la o „delegare“ a funcției jurisdicționale de la această instanță către instanța supremă, abilitată legal doar pentru a da dezlegări de principiu asupra unor chestiuni de drept, iar nu cu privire la calificarea în concret a elementelor deduse judecății (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022).90. Or, stabilirea caracterului juridic al prezumției menționate reclamă, din partea instanței care judecă litigiul, demersul de a realiza un raționament judiciar, prin stabilirea exactă a situației de fapt, identificarea și interpretarea normelor legale incidente [art. 306 alin. (2) și art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă], folosind metodele specifice de interpretare a acestora [apte să releve nederogarea prevederilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă de la regula generală statuată în art. 328 alin. (2) din același act normativ], operațiuni care constituie atributul exclusiv al instanței chemate să soluționeze litigiul, căreia îi revine obligația de a judeca direct și efectiv, în baza rolului constituțional, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil.91. În al doilea rând, nu ne aflăm în prezența unei veritabile chestiuni de drept, apte să antreneze incidența prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece dificultatea pretinsă de instanța de sesizare este înlăturată, într-o manieră evidentă, de aplicabilitatea în cauză a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, prin care s-a statuat că „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și ale art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea“.92. În considerentele acestei decizii – obligatorie erga omnes potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă - s-a reținut, în esență, că „cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel“ (paragraful 59); „dreptul părților de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoțită și de posibilitatea de a dovedi în fața instanței de apel susținerile formulate prin cererea de apel“ (paragraful 63); „în noțiunea de dovezi noi din cadrul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă intră orice probă care nu a fost administrată și analizată de către prima instanță și nicidecum doar probele care au fost propuse în termen procedural, dar care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din dispozițiile art. 255 și art. 258 din Codul de procedură civilă“ (paragraful 65); „noțiunea de dovezi invocate este mai largă decât cea de probe încuviințate, prima incluzând și probele propuse, dar care au fost ulterior respinse din variate motive, inclusiv pentru depunerea peste termenul procedural prevăzut de lege“ (paragraful 41); „legea se referă la simplul fapt al invocării acestora în fața primei instanțe de fond și nu impune exigența ca probele să fi fost administrate, fiind suficient ca respectivele probe să fie cerute la prima instanță, chiar dacă nu au fost încuviințate și administrate, indiferent de motiv (de pildă, pentru că partea a renunțat la administrarea probei sau au fost respinse), pentru a putea fi readuse în atenția instanței de apel spre încuviințare și administrare, această din urmă instanță urmând a examina condițiile de admisibilitate și de încuviințare a dovezilor și dacă acestea pot să ducă la soluționarea procesului“ (paragraful 42); „a accepta teza contrară, respectiv că efectul decăderii din dreptul de a propune probele, statuate de prima instanță, se extinde și în apel ar putea lăsa fără finalitate atât dispozițiile art. 470alin. (1) lit. d), cât și pe cele ale art. 478 alin. (2)din Codul de procedură civilă, în sensul că partea, limitată la probele legal propuse în prima instanță, nu va putea, în esență, să dovedească motivele apelului, ceea ce ar anula efectul devolutiv al acestei căi de atac, soluție inacceptabilă“ (paragraful 44); „în esență, nu este nicio diferență între probele pentru care prima instanță a constatat decăderea părții din dreptul de a le propune și probele care nu au fost solicitate deloc în fața primei instanțe, fiind solicitate direct în apel, pentru care nu s-a constatat expres decăderea, deși, dacă ar fi fost solicitate, în privința acestora, partea ar fi primit aceeași soluție. Tot astfel, nu este nicio diferență între probele pentru care a operat decăderea din dreptul de a le propune și cele pentru care, fiind admise, prima instanță a dispus decăderea din dreptul de administrare, ca urmare a nerespectării regimului procesual de administrare“ (paragraful 45); „distincția între probele în legătură cu care prima instanță a constatat decăderea părții din dreptul de a le propune și probele nepropuse în prima instanță ori cele propuse, dar rămase, în esență, neadministrate din orice motiv nu demonstrează nicio utilitate și niciun efect procesual“ (paragraful 46); „efectele sancțiunii decăderii nu se întind asupra probelor ce pot fi încuviințate în apel, de vreme ce instanța de apel poate administra orice probe a căror necesitate rezultă din dezbateri“ (paragraful 76); „chiar dacă partea a fost decăzută în primă instanță din dreptul de a mai propune probe, dacă necesitatea rezultă din dezbateri, în acord cu principiul aflării adevărului, aceste probe pot fi administrate dacă respectă exigențele art. 255 și 258 din Codul de procedură civilă“ (paragraful 77); „potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr «auzite», adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile Convenției impunând instanțelor naționale obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților pentru a le aprecia pertinente“ (paragraful 80).93. Or, în litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere partea în defavoarea căreia a operat prezumția de renunțare la folosirea înscrisului defăimat ca fals insistă prin apelul formulat tocmai în readministrarea probelor cu prezumții și înscrisuri, respectiv în administrarea procedurii de înscriere în fals, context de natură să configureze deplina aplicare a deciziei de recurs în interesul legii citate.94. Referitor la procedura specială a înscrierii în fals, aceasta reprezintă, în esență, un mijloc de stabilire a veridicității unui înscris, subsumându-se așadar noțiunii generale de „probă“, astfel încât, în lumina deciziei de recurs în interesul legii amintite, apare lipsită de relevanță împrejurarea neadministrării acesteia la prima instanță din culpa părții apelante, decăderea operând, potrivit deciziei, pe stadii procesuale. Ipoteza avută în vedere de Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 este cea a tuturor probelor prevăzute de lege și neadministrate, indiferent de motive (deci, inclusiv a celor în privința cărora operează prezumția renunțării la administrarea lor), cu condiția esențială de a fi solicitate prin apel sau întâmpinarea la apel. În acest context, în cauză, prezintă relevanță manifestarea expresă și neechivocă de voință a părții, a cărei conduită corijată în apel se circumscrie intenției de însușire a înscrisului ca valid, apt de a produce consecințe juridice și de a fi opus cu succes în proces adversarului său.95. Această viziune apare ca fiind conformă cu caracterul devolutiv ex lege al apelului, în virtutea căruia instanței de apel îi revine obligația de a administra probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză, în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecății, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, singura modalitate prin care se poate asigura valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 și art. 24 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020).96. Concluzia care se impune este aceea că dispozițiile care reglementează procedura specială a înscrierii în fals nu derogă de la cele generale privind judecata în apel, ci, dimpotrivă, vin să completeze și să susțină particularitățile și spiritul căii devolutive de atac, astfel cum acestea au fost transpuse prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, cele dintâi neputând fi interpretate în contra acesteia din urmă.97. Aspectele învederate, referitoare la dificultatea aplicării acestei decizii de recurs în interesul legii, nu îndreptățesc demersul instanței de sesizare care trebuie doar să recurgă la regulile de interpretare logico-juridică adecvate, la îndemâna judecătorului (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022). Cu alte cuvinte, aspectele legate de natura probatoriului ce poate fi administrat în apel au fost clar explicate în cuprinsul deciziei de recurs în interesul legii la care se face trimitere, considerentele acesteia fiind accesibile și neechivoce, de natură să contureze previzibilitatea manierei de interpretare a normelor legale în discuție.98. Pe de altă parte, deplina aplicabilitate a Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în privința chestiunii de drept supuse dezbaterii este de natură să configureze nu numai lipsa de dificultate reală, ci și absența caracterului de noutate al acesteia - condiție distinctă de admisibilitate a sesizării.99. Evaluarea acestei condiții, în absența unei definiții legale a noutății chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a statuat în jurisprudența constantă a instanței supreme (Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 19 din 22 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 octombrie 2015).100. Astfel, într-o jurisprudență dezvoltată constant, instanța supremă a statuat în sensul că cerința noutății este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori în ipoteza unor chestiuni noi de drept, generate de un act normativ mai vechi, în situația în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate și nu există jurisprudență cu privire la interpretarea acesteia sau dacă se impune clarificarea unei asemenea norme, într-un context legislativ nou din care rezultă dificultăți de interpretare.101. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma interpretării dispozițiilor legale, opiniile jurisprudențiale izolate ori cele pur subiective ale părților nefiind în măsură să justifice declanșarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 8 din 21 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 5 aprilie 2022).102. Prin urmare, noutatea nu derivă din împrejurarea că asupra chestiunilor de drept în discuție Înalta Curte de Casație și Justiție nu ar fi statuat printr-o altă hotărâre și acestea nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare.103. Hotărârile judecătorești identificate în cuprinsul capitolului „Jurisprudența instanțelor naționale“ relevă existența unei practici judiciare în curs de cristalizare.104. Or, noutatea se atenuează pe măsură ce se conturează o jurisprudență coerentă rezultată dintr-o interpretare corespunzătoare a legii, opiniile jurisprudențiale diferite, dar singulare, neputând reprezenta un argument suficient pentru declanșarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.105. Mai mult, astfel cum s-a arătat anterior, chestiunea de drept în discuție intră în sfera de aplicabilitate a Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și, chiar dacă aceasta nu vizează, de o manieră punctuală, prevederile art. 306 alin. (2) și pe cele ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asistăm la o analiză implicită a instanței supreme, de natură să înlăture caracterul de noutate al problemei de drept, contrar susținerilor instanței de sesizare care și-a justificat demersul prin prisma absenței unei statuări exprese și explicite asupra acestei chestiuni.106. Fără a absolutiza criteriul vechimii, lipsa condiției noutății problemei de drept se verifică și față de împrejurarea că dispozițiile procesuale civile vizate, referitoare la instituția înscrierii în fals, succedă unei reglementări anterioare ce conținea prevederi similare (art. 182 din Codul de procedură civilă de la 1865), astfel încât perioada de când acestea se află în fondul legislativ activ este apreciabilă.107. În considerarea argumentelor expuse, mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, întrucât nu sunt întrunite condițiile legale referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile în legătură cu soluționarea pe fond a cauzei pendinte, care să prezinte caracter de noutate și un grad sporit de dificultate, aptă să justifice nevoia unei dezlegări de principiu prin mijlocirea instanței supreme.108. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    În numele legii
    DECIDE:    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.475/99/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) și art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sancțiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părții care l-a depus la dosar la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumție legală care nu poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară sau pe o prezumție ce poate fi răsturnată în apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, și prin aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanță?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2022.
    VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    GABRIELA ELENA BOGASIU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Lorena Repana    ----