DECIZIA nr. 12 din 23 februarie 2022referitoare la interpretarea Decretului Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, și Decretului Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 663 din 1 iulie 2022



    Dosar nr. 3.090/1/2021Completul compus din:
    Daniel Grădinaru- președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului
    Alin Sorin Nicolescu- judecător
    Rodica Cosma- judecător
    Leontina Șerban- judecător
    Mircea Mugurel Șelea- judecător
    Oana Burnel- judecător
    Simona Elena Cîrnaru- judecător
    Maricela Cobzariu- judecător
    Dan Andrei Enescu- judecător
    S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel București - Secția I penală prin care, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal ?Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală și art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.La ședința de judecată participă doamna Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Laura Mihaela Soane, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părților potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.Totodată, a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării.Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul în dezbateri.Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.A precizat că din analiza încheierii rezultă că solicitarea aparține unei instanțe învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv Curtea de Apel București, iar cauza se află în ultimul grad de jurisdicție, situație în raport cu care prima condiție de admisibilitate, referitoare la titularii sesizării, este îndeplinită.În ceea ce privește condiția ca problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție, din verificările efectuate s-a constatat că aceasta nu a făcut și nu face obiectul niciunui recurs în interesul legii și nici al unei hotărâri prealabile.Referitor la condiția ca de chestiunea de drept să depindă soluționarea cauzei în ultimă instanță, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că din cuprinsul sesizării rezultă că aceasta vizează, aparent, doar aspecte teoretice, cu caracter general, privind efectele considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, asupra Decretului Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.Instanța de trimitere afirmă că una dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului poate fi calificată ca fiind o infracțiune flagrantă, în sensul dispozițiilor art. 293 din Codul de procedură penală, însă textul legal nu distinge între situația în care aceste infracțiuni flagrante au fost săvârșite anterior sau în timpul stării de urgență, în condițiile în care art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, respectiv art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României exceptează, în mod explicit, infracțiunile flagrante de la suspendarea procesului.În consecință, soluționarea fondului cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată instanței supreme, având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu are în competență să analizeze incidența unor instituții de drept penal la situații ipotetice.Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că prin această chestiune de drept se urmărește să se obțină soluția concretă în cauză. Însă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a precizat în considerentele Deciziei nr. 35 din 25 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 25 iunie 2021, că nu este permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea, în concret, a speței. Din perspectiva acelorași considerente, intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, situație care nu este incidentă în speță.În consecință, în raport cu aspectele expuse, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția I penală.În situația în care se va aprecia că sesizarea este admisibilă și se va analiza fondul chestiunii de drept, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că cele două decrete ale Președintelui României exceptează explicit infracțiunile flagrante de la suspendarea procesului, fără a distinge dacă acestea sunt judecate conform procedurii prevăzute de dispozițiile Codului de procedură penală ori conform procedurii speciale reglementate de Codul de procedură penală anterior.S-a arătat că prin decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României au fost luate o serie de măsuri ce reglementează cursul termenelor de prescripție și de decădere pe întreaga perioadă a stării de urgență. În plus, prevederile din cuprinsul celor două decrete ale Președintelui României derogă de la limitările impuse de art. 2.532 din Codul civil, potrivit cărora forța majoră nu constituie cauză de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale. Prin urmare, măsurile dispuse prin aceste decrete vizează o situație excepțională, iar excepțiile au fost prevăzute pentru asigurarea interesului justiției.În consecință, în raport cu aspectele expuse, s-a apreciat că cele două decrete ale Președintelui României privind instituirea stării de urgență, respectiv de prelungire a acesteia pe teritoriul României constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal.Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizăriiPrin Încheierea de ședință din data de 15 decembrie 2021, Curtea de Apel București - Secția I penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal ?II. Expunerea succintă a cauzeiCurtea de Apel București - Secția I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea împotriva Sentinței penale nr. 509 din data de 21 iulie 2021, pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 29.254/94/2020.Se reține că această cauză a fost disjunsă din Dosarul nr. 13.339/94/2018 al Judecătoriei Buftea. În perioada în care dosarul s-a aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, cauza a fost suspendată de drept, în baza art. 43 alin. (2) din Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, pe toată perioada stării de urgență, judecata fiind reluată la 9 iulie 2020, termenul fiind stabilit prin Rezoluția din 19 mai 2020.Prin sentința penală menționată, în baza art. 198 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 61 alin. (1) și alin. (4) lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul N.F.I. la pedeapsa de 300 de zile-amendă pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare.În baza art. 61 alin. (2) din Codul penal a fost stabilit cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la suma de 10 lei, inculpatul urmând să plătească statului suma totală de 3.000 lei.S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 din Codul penal, privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în cazul neexecutării cu rea-credință a pedepsei amenzii, în tot sau în parte.Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, analizând actele și lucrările dosarului, a reținut că, în drept, fapta inculpatului N.F.I. care, la data de 31.10.2015, în jurul orei 22.00, s-a angajat întro încăierare, alături de doi inculpați, și a exercitat acte de violență împotriva altor inculpați întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de încăierare, prevăzute și pedepsite de art. 198 alin. (1) din Codul penal.Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, care a criticat legalitatea hotărârii, pentru că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa fiind închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amenda, dar instanța de fond s-a raportat, în mod eronat, la alte limite de pedeapsă ale amenzii penale, respectiv la dispozițiile art. 61 alin. (1) și alin. (4) lit. c) din Codul penal. Or, în speță, limita pedepsei închisorii prevăzute de norma de incriminare este mai mică de 1 an, atrăgând aplicarea dispozițiilor art. 61 alin. (4) lit. b) din Codul penal.În ședința publică din data de 15 decembrie 2021, curtea de apel, din oficiu, a pus în discuția părților și a procurorului sesizarea, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal ?Reprezentantul Ministerului Public a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. A opinat că cele două decrete ale Președintelui României constituie cauze de suspendare a cursului prescripției, în condițiile art. 156 din Codul penal.Prin Încheierea din data de 15 decembrie 2021, Curtea de Apel București - Secția I penală a constatat îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de 475 din Codul de procedură penală și a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate.III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și JustițieInstanța de trimitere a reținut că în perioada 16 martie 2020-14 mai 2020 cauza s-a aflat pe rolul Judecătoriei Buftea. La termenul din 19 februarie 2020, instanța de fond a fixat termen de judecată la 15 aprilie 2020, dar a reluat judecata la 9 iulie 2020, termen de judecată stabilit prin Rezoluția din 19 aprilie 2020, când s-a menționat că se mențin dispozițiile anterioare stării de suspendare a activității instanței.Instanța de apel a reținut faptul că infracțiunea ce face obiectul cauzei, fiind descoperită imediat după săvârșirea ei, poate fi calificată ca fiind infracțiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală. Astfel, s-a considerat că este necesar a se clarifica dacă aceste decrete se aplică și infracțiunilor flagrante săvârșite înainte de decretarea stării de urgență, aflate pe rolul instanțelor de judecată la data publicării celor două decrete ale Președintelui României în Monitorul Oficial al României, Partea I, având în vedere că nu există o procedură specială de judecată pentru infracțiunile flagrante, astfel cum era prevăzut în vechiul Cod de procedură penală.S-a constatat că practica Curții de Apel București - Secția I penală a fost neunitară, unele completuri considerând că sunt suspendate de drept cauzele privind infracțiunile flagrante săvârșite înainte de decretarea stării de urgență și nu le-au judecat în acea perioadă, altele, dimpotrivă, au judecat astfel de infracțiuni.S-a apreciat că Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, nu se încadrează în noțiunea de dispoziție legală ca și cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale.În motivarea punctului de vedere exprimat s-a reținut Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, prin care Curtea Constituțională a calificat decretele Președintelui României ca fiind acte administrative cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.Curtea de Apel București a considerat că, în ceea ce privește noțiunea de „împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat“ ca și cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale, starea de urgență decretată prin decretele Președintelui României nu intră în această noțiune, având în vedere că activitatea instanțelor, dar și a parchetelor s-a desfășurat în continuare, chiar dacă limitat, iar dreptul la circulație a existat, chiar dacă a trebuit justificat printr-o declarație, aspect care era cunoscut publicului larg, starea de urgență nefiind o cauză insurmontabilă de a participa la procesul penal.Astfel cum s-a reținut și în Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale, Parlamentul a funcționat în toată această perioadă, dat fiind că, în conformitate cu art. 93 alin. (2) din Constituție, „Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora“. Rațiunea obligării Parlamentului, prin Constituție, să funcționeze pe toata durata declarării stării de asediu sau a stării de urgență este tocmai aceea de a crea posibilitatea intervenției legislative în regim de urgență, în orice domeniu pe care situația de criză îl afectează, inclusiv și mai ales atunci când este vizată restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale. Continuitatea în plan legislativ a Parlamentului asigură luarea măsurilor excepționale impuse de situația de criză, în condițiile în care restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție.Instanța de sesizare a susținut că existența unei stări de asediu sau de urgență se încadrează per se în ipoteza de incidență a prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituție care permit Guvernului să adopte ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare. Așa fiind, inclusiv legiuitorul delegat are abilitarea constituțională să intervină cu celeritate și să modifice cadrul legislativ existent, adoptând măsurile normative pe care starea de fapt le impune. În concluzie, cadrul constituțional în vigoare delimitează în mod riguros competențele autorităților publice, respectiv partajarea atribuțiilor legislative de cele executive, excepția de la regulă fiind în mod expres reglementată și de strictă interpretare.IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondateÎn conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești și Timișoara, care, după caz, au făcut referire și la opiniile unora dintre instanțele arondate.Răspunsul curților de apel Suceava și Târgu Mureș cuprinde doar mențiunea neidentificării în jurisprudența acestora și a instanțelor arondate a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării, fără a exprima un punct de vedere.Examinând punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate, precum și jurisprudența atașată acestora ce au fost transmise instanței supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară.În urma consultării instanțelor de judecată s-au evidențiat următoarele opinii:Într-o primă opinie, susținută de Curtea de Apel București - Secția I penală, tribunalele Alba, Arad, Caraș-Severin, Ialomița, Ilfov, Olt, Prahova și Teleorman, precum și judecătoriile Alexandria, Bolintin-Vale, Caransebeș, Cornetu, Huși, Iași, Liești, Moldova Nouă, Oravița, Pogoanele, Reșița, Roșiori de Vede, s-a apreciat că Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, nu constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal.În argumentarea opiniei exprimate au fost relevate dispozițiile art. 41 și art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, precum și ale art. 64 din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, referitoare la prescripțiile și termenele de decădere de orice fel, precum și la condițiile suspendării de drept a proceselor penale pe durata stării de urgență.A fost avută în vedere și Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale din a cărei analiză reiese că decretul emis de Președintele României constituie un act administrativ emis de o autoritate publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.Deopotrivă, s-a menționat că decretele emise de Președintele României reprezintă doar acte administrative normative, deci acte de reglementare secundară ce pun în executare acte de reglementare primară, cu forță juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie sau să adauge la lege. Prin urmare, aceste decrete nu se încadrează în noțiunea de dispoziții legale care să reprezinte o cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale.Cu referire la sintagma „împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat“ de natură a conduce la suspendarea cursului prescripției răspunderii penale potrivit art. 156 alin. (1) din Codul penal, s-a apreciat că starea de urgență instituită prin cele două decrete nu constituie o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat, în contextul în care activitatea instanțelor de judecată și a parchetelor s-a desfășurat în continuare în acea perioadă, deși într-un mod limitat.În a doua opinie, susținută de curțile de apel Bacău, Brașov, București - Secția a II-a penală, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Timișoara, tribunalele Bacău, Bihor, Brașov, București (opinie majoritară), Buzău, Cluj, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Iași, Timiș, Vaslui, judecătoriile Bistrița, Motru, Piatra-Neamț, Ploiești, Târgu Cărbunești, Timișoara, Turnu Măgurele, Vaslui, Videle, Zimnicea, s-a apreciat că Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal.În argumentarea opiniei exprimate, instanțele mai sus amintite au precizat că, potrivit art. 156 alin. (1) din Codul penal, cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Față de considerentele Deciziei nr. 152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale, decretul Președintelui României nu se poate încadra în noțiunea de dispoziție legală, în sensul dispozițiilor art. 156 din Codul penal.S-a apreciat că, pe de altă parte, starea de urgență instituită prin Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 poate fi încadrată în noțiunea de împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat ce a determinat suspendarea judecării cauzelor penale și constituie o cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale, în condițiile art. 156 din Codul penal.Într-o altă opinie, exprimată la nivelul Judecătoriei Giurgiu, s-a considerat că sesizarea Curții de Apel București este inadmisibilă, dat fiind că tinde la a stabili categoria de lege din care decretele Președintelui României fac parte, respectiv competența Președintelui de a legifera. S-a reținut că prin solicitarea instanței de sesizare Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să se pronunțe asupra noțiunii de „dispoziție legală“ a decretului prin care s-a dispus suspendarea procesului penal, împrejurare ce excedează competenței funcționale a instanței supreme.V. Opinia specialiștilor consultațiÎn conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.Centrul de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, verificând sesizarea, a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală.Cu privire la fondul sesizării s-a exprimat opinia potrivit căreia Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal prin coroborare cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, și ale Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 10 iulie 2020.În argumentarea punctului de vedere formulat s-a arătat că Președintele României are prerogativa exclusivă a declarării, între altele, a stării de urgență, iar această dispoziție se consolidează prin încuviințarea măsurii de către Parlament. Starea de urgență este o situație excepțională, care impune luarea unor măsuri excepționale care se abat de la regulile uzuale, astfel cum au fost și măsurile excepționale din domeniul justiției instituite prin anexele la cele două decrete anterior menționate.S-a exprimat opinia potrivit căreia decretul prezidențial de instituire a stării de urgență poate fi încadrat în noțiunea de dispoziție penală cu efect suspensiv asupra prescripției răspunderii penale, legiuitorul utilizând în cuprinsul art. 156 din Codul penal expresia „dispoziție legală“, iar nu termenul de „lege“. Distincția este importantă având în vedere că prin „dispoziție legală“ se înțelege noțiunea de lege penală lato sensu, orice dispoziție care emană de la o autoritate publică și care are efect obligatoriu erga omnes și putere de lege, deci inclusiv decretul prezidențial prin care se dispune instituirea stării de urgență, câtă vreme îndeplinește condiția de confirmare din partea Parlamentului, conform Constituției.S-a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin care s-a stabilit că „pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, termenele de prescripție, cele procedurale și cele de decădere nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă“.Aceste prevederi au aplicabilitate pe perioada instituirii stării de urgență, întrucât nu pot fi calificate decât ca dispoziții penale cu caracter temporar, fiind adoptate în proximitatea temporală a stării de urgență, explicitând, o dată în plus, faptul că termenele de orice tip se suspendă pe durata stării de urgență.Față de motivele prezentate, s-a considerat că dispozițiile celor două decrete prezidențiale prin care s-a instituit, respectiv s-a prelungit starea de urgență, consolidate prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență și explicitate prin dispozițiile Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, intră în noțiunea de dispoziție legală care are efect suspensiv asupra cursului prescripției răspunderii penale.Colectivul de drept penal al Facultății de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, motiv pentru care sesizarea este inadmisibilă.Infracțiunea reținută în sarcina inculpatului poate fi calificată ca o infracțiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală, iar art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, respectiv art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României exceptează infracțiunile flagrante de la suspendarea procesului, fără a distinge după cum acestea au fost comise în timpul stării de urgență sau anterior acesteia.Așa fiind, soluționarea cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru că infracțiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin respectivele decrete.Cu privire la fondul sesizării s-a apreciat că cele două decrete nu constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale, în condițiile art. 156 din Codul penal.Astfel, prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, Curtea Constituțională a statuat nu doar că decretul Președintelui României prin care se instituie starea de urgență reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, dar mai ales că dispozițiile din anexa acestuia au fost emise cu depășirea de către Președinte a atribuțiilor sale constituționale.Din considerentele deciziei rezultă faptul că măsura suspendării judecării unor cauze pe durata stării de urgență, măsură ce poate aduce atingere dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil, nu putea fi dispusă de Președinte pe calea anexei la decretul de instituire a stării de urgență. S-a arătat că nici aprobarea de către Parlament a instituirii stării de urgență nu acoperă viciul respectivelor prevederi, deoarece s-a încuviințat exclusiv instituirea stării de urgență, și nu decretul, în întregul său, hotărârea nefăcând nicio referire la celelalte măsuri instituite.VI. Examenul jurisprudenței în materie1. Jurisprudența națională relevantăÎn materialul transmis de curțile de apel au fost identificate hotărâri judecătorești relevante pentru problema de drept ridicată în speță.2. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, în urma documentării prealabile întocmirii prezentului raport, la nivelul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate hotărâri judecătorești în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării.3. Jurisprudența Curții ConstituționaleRelevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, prin care Curtea Constituțională a reținut:91. În continuare, pornind de la realitatea că decretul de instituire a stării de urgență este actul administrativ emis în exercitarea unei atribuții constituționale, deci având rang constituțional, Curtea constată că acesta este emis sub condiția rezolutorie de a fi aprobat prin hotărâre a Parlamentului, neîndeplinirea condiției atrăgând revocarea de îndată a decretului și încetarea aplicabilității măsurilor dispuse.[...]98. [...] Curtea reține că decretul Președintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art. 14 lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 constituind doar norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 4 din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor.VII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor OmuluiNu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.VIII. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizăriiPrin lucrarea transmisă s-a opinat în sensul că sesizarea Curții de Apel București - Secția I penală este inadmisibilă. În susținerea opiniei s-a arătat că instanța de trimitere afirmă că una dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului poate fi calificată ca o infracțiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală, iar art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, respectiv art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României exceptează explicit infracțiunile flagrante. Textele menționate nu disting însă dacă aceste infracțiuni au fost comise în timpul stării de urgență sau anterior instituirii acesteia. Or, în acest context, soluționarea fondului cauzei nu va depinde de răspunsul la întrebarea adresată instanței supreme pentru dezlegarea de drept.În consecință, s-a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu are în competență, cu ocazia dezlegării unor chestiuni de drept, să analizeze incidența unor instituții de drept penal la situații ipotetice. În plus, s-a arătat că prin această chestiune de drept se urmărește a se obține soluția concretă în cauză.IX. Dispoziții legale incidenteLegea nr. 286/2009 privind Codul penal  +  Articolul 156 Suspendarea cursului prescripției răspunderii penale(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.(2) Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României  +  Articolul 1Se instituie starea de urgență pe întreg teritoriul României pe o durată de 30 de zile.Măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă, anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României  +  Articolul 41Prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile.  +  Articolul 43[...](2) Procesele penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgență, cu excepția celor de la alin. (1) lit. c) apreciate ca atare de judecător sau instanța de judecată, precum și a următoarelor cauze: cele privind infracțiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele referitoare la contestații împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecție a victimelor și a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cele privind infracțiuni contra securității naționale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor.[...]Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României  +  Articolul 1Începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungește cu 30 de zile starea de urgență pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.Măsuri de urgență cu aplicabilitate directă, anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României  +  Articolul 62Prescripțiile, uzucapiunile și termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile.  +  Articolul 64[...](5) Procesele penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgență, cu excepția cauzelor în care urgența se justifică prin scopul instituirii stării de urgență la nivel național, a altor cauze urgente apreciate ca atare de către judecător sau instanța de judecată, precum și a următoarelor cauze: cele privind infracțiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele privind contestații la executare, cele referitoare la contestații împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecție a victimelor și a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cele privind infracțiuni contra securității naționale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor. Dispozițiile art. 63 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.[...]X. Opinia judecătorului-raportorJudecătorul-raportor consideră că sesizarea este inadmisibilă, întrucât, analizând conținutul celor două decrete, se observă că atât art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, cât și art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României prevăd în mod explicit că infracțiunile flagrante sunt exceptate de la suspendarea procesului, fără a distinge dacă acestea sunt judecate conform procedurii prevăzute de noul Cod de procedură penală ori conform procedurii speciale de judecată reglementate de vechiul Cod de procedură penală.Prin urmare, soluționarea cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată, întrucât, chiar dacă cele două decrete ar constitui cauze de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale, infracțiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin aceste decrete.XI. Înalta Curte de Casație și JustițieÎn urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția I penală în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor și a problemei ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:– existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță;– existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; din perspectiva acestei condiții trebuie verificat dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, și anume:a) existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu;b) problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate;c) chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, context în care noțiunea de „soluționare pe fond“ trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; și– asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.În speță se constată că este îndeplinită condiția referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel București - Secția I penală fiind învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, fiind sesizată cu soluționarea apelului împotriva unei sentințe pronunțate de judecătorie, urmând a se pronunța asupra căii de atac promovate, prin hotărâre definitivă.De asemenea, este îndeplinită și condiția referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.Cu privire la condiția existenței unei veritabile chestiuni de drept, sesizarea este admisibilă, finalitatea acestui demers fiind aceea de a stabili dacă prevederile cuprinse în cele două decrete ale Președintelui României, prin care acesta a instituit, respectiv a prelungit starea de urgență pe o perioadă totală de 60 de zile, cu începere de la data de 16.03.2020 și până la data de 15.05.2020, constituie sau nu o cauză de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale.Sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textului de lege, care să fie de natură a crea o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestuia și care ar putea da naștere la mai multe soluții. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții.În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-au pronunțat soluții de respingere, ca inadmisibile, a sesizărilor pentru neîndeplinirea condiției referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei din perspectiva existenței unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în accepțiunea conferită acestui criteriu de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.Jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual) și soluția ce urmează a fi dată de către instanță trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, și Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).Totodată, s-a constatat că „este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracțiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecății“ (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016, Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016, Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016, și Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, a constatat că „în ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce țin de situația în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii»“.În jurisprudența anterioară în materie s-a statuat, în mod progresiv, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a subliniat că „sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială“ (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, și Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015, din care reiese că, „deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“.Raportat la considerentele anterior expuse, se constată că de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării nu depinde soluționarea pe fond a cauzei. Într-adevăr, în cadrul acestui instrument de asigurare a unei practici unitare se poate solicita clarificarea unor norme de drept material sau de procedură penală, însă soluționarea cauzei deduse judecății instanței de apel nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție câtă vreme infracțiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin decretele Președintelui României.În cuprinsul Încheierii penale din 15 decembrie 2021, instanța de sesizare a reținut faptul că infracțiunea ce face obiectul cauzei poate fi calificată ca fiind infracțiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală.În conformitate cu art. 293 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire; este, de asemenea, considerată infracțiune flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță naționale, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.Potrivit art. 43 alin. (1) din Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, activitatea de urmărire penală și cea a judecătorilor de drepturi și libertăți se desfășoară numai cu privire la: a) cauzele în care s-a dispus ori se propune luarea măsurilor preventive ori a celor de protecție a victimelor și martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cele cu persoane vătămate minori; b) actele și măsurile de urmărire penală a căror amânare ar pune în pericol obținerea probelor sau prinderea suspectului sau a inculpatului, precum și cele privind audierea anticipată; c) cauzele în care urgența se justifică prin scopul instituirii stării de urgență la nivel național, alte cauze urgente apreciate ca atare de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că: procesele penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgență, cu excepția celor de la alin. (1) lit. c) apreciate ca atare de judecător sau instanța de judecată, precum și a următoarelor cauze: cele privind infracțiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele referitoare la contestații împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecție a victimelor și a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cele privind infracțiuni contra securității naționale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor.De asemenea, potrivit art. 64 alin. (5) din Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, procesele penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgență, cu excepția cauzelor în care urgența se justifică prin scopul instituirii stării de urgență la nivel național, a altor cauze urgente apreciate ca atare de către judecător sau instanța de judecată, precum și a următoarelor cauze: cele privind infracțiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele privind contestații la executare, cele referitoare la contestații împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecție a victimelor și a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cele privind infracțiuni contra securității naționale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor.Suspendarea operează de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanțe sau a unei încheieri în acest scop, impunând-se mențiunea că această enumerare a cauzelor exceptate este una imperativă și limitativă.Analizând conținutul celor două decrete, se observă că atât art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, cât și art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României prevăd, în mod explicit, că infracțiunile flagrante sunt exceptate de la suspendarea procesului, fără a distinge dacă acestea sunt judecate conform procedurii prevăzute de noul Cod de procedură penală ori conform procedurii speciale de judecată reglementate de vechiul Cod de procedură penală.Prin urmare, soluționarea cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată, întrucât, chiar dacă cele două decrete ar constitui cauze de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale, infracțiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin aceste decrete.În consecință, raportat la toate argumentele expuse anterior, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv între lămurirea chestiunii supuse interpretării și soluționarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere nu există o relație de dependență, motiv pentru care, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală va fi respinsă, ca inadmisibilă.
    PENTRU ACESTE MOTIVE
    În numele legii
    DECIDE:    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în Dosarul nr. 29.254/94/2020, prin care se solicită dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal.Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.
    PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    judecător DANIEL GRĂDINARU
    Magistrat-asistent,
    Elena Rosana Bota    ----