DECIZIA nr. 65 din 24 februarie 2022referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 536 din 31 mai 2022



    Valer Dorneanu- președinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Valentina Bărbățeanu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Cătălin Florin Teodorescu în Dosarul nr. 4.397/1/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.419D/2018.2. La apelul nominal răspunde autorul excepției, personal și asistat de apărătorul ales, doamna avocat Mirela Gorunescu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției, care, prin apărătorul său, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, precizând că aceasta privește art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 atât privit ut singuli, cât și în măsura în care acesta complinește dispozițiile art. 297 din Codul penal privind abuzul în serviciu. Susține, în esență, că prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituționale întrucât nu întrunesc condițiile de previzibilitate și claritate impuse de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, textul prevede două conduite alternative ale destinatarului normei, fără să indice criterii obiective în funcție de care acesta să își adecveze comportamentul. Redactarea textului legal menționat nesocotește principiul securității juridice, pentru că expune destinatarul normei juridice unui risc care vine chiar din partea dreptului. Față de afirmația completului Înaltei Curți de Casație și Justiție care a sesizat Curtea Constituțională cu prezenta excepție de neconstituționalitate, în sensul că textul de lege criticat, chiar și când complinește art. 297 din Codul penal, nu este marcat de imprevizibilitate pentru că trebuie interpretat prin raportare la alte dispoziții legale și regulamentare, respectiv alte trei surse legale, autorul excepției, prin apărător, arată că niciuna dintre aceste surse nu face parte din legislația primară, așa cum Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 a definit acest concept. Deși Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că textul este previzibil, acceptă că este nevoie de un efort amplu pentru înțelegerea cadrului normativ existent în această materie, remarcând că procurorul care a întocmit rechizitoriul a interpretat aceleași prevederi legale ajungând la o concluzie opusă celei la care a ajuns Înalta Curte. Rezultă că textul de lege criticat nu îndeplinește standardele de claritate și previzibilitate, cu atât mai mult cu cât acesta completează art. 297 din Codul penal. În acest sens, arată că Decizia Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015 face referire la faptul că elementul material al infracțiunii trebuie să se regăsească în norma de incriminare sau într-o normă de rang egal. Prin urmare, orice normă de complinire trebuie să fie plasată pe același nivel în ierarhia actelor juridice. Se mai precizează că prin Legea nr. 165/2013 a fost schimbată concepția legislativă, atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind radical modificate, în sensul că membrii noii comisii nu mai au posibilitatea de a trimite expertului dosarul de despăgubiri la reevaluare, nemaifiind obligați să facă o analiză critică a raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator. Susține că se încalcă și art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, întrucât judecătorul care ar fi în situația de a analiza comportamentul destinatarului normei nu ar avea criterii legale obiective de apreciere și ar trebui să le creeze, cu nesocotirea principiului separației puterilor în stat. De asemenea, se încalcă și dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care textul de lege aplicabil nu este clar și previzibil. Depune la dosar și note scrise în sensul celor susținute oral.4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere jurisprudența constantă a Curții Constituționale. Consideră, totodată, că motivele invocate în sprijinul admiterii excepției țin mai mult de interpretarea și aplicarea textului de lege criticat.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 29 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.397/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Cătălin Florin Teodorescu într-o cauză penală în care acesta este judecat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, în calitate de membru al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că atât privit ut singuli, cât și prin raportare la dispozițiile art. 297 din Codul penal, textul este lipsit de claritate și previzibilitate, încălcând principiul securității juridice. În acest sens, se arată că textul de lege criticat stabilește modalități alternative de acțiune, fără a indica vreun criteriu obiectiv pe baza căruia subiectul de drept ar putea să își întemeieze comportamentul. Astfel, nici Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nici beneficiarii măsurilor reparatorii nu au criterii obiective pe baza cărora să își modeleze comportamentul, respectiv să își întemeieze eventualele cereri.7. În acest sens, se susține că textul de lege criticat împiedică accesul la justiție al eventualilor beneficiari ai măsurilor reparatorii. Astfel, conform art. 19 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, împotriva deciziei emise în temeiul art. 16 alin. (7) din același act normativ, aceștia pot formula o acțiune în contencios administrativ, dar, chiar dacă ar considera că dosarul lor ar fi trebuit trimis la reevaluare, nu au un reper sigur al motivelor pentru care pot solicita acest lucru.8. Totodată, se încalcă și dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție, pentru că și judecătorul ar trebui să se pronunțe asupra unei eventuale cereri privind încălcarea art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 fără a avea vreun criteriu obiectiv. În lipsa unor astfel de criterii, judecătorul este constrâns să stabilească el însuși, pe cale jurisprudențială, în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, condițiile de decelare între cele două conduite posibile prevăzute de textul de lege criticat, încălcând astfel dispozițiile constituționale care consacră principiul separației puterilor în stat.9. Se arată că, în mod special în cadrul procesului penal, claritatea și previzibilitatea normei pe care se presupune că acuzații au încălcat-o este de esența asigurării dreptului la un proces echitabil și a respectării principiului nulla poena sine lege. Or, textul de lege supus controlului de constituționalitate nu cuprinde niciun indiciu privind condițiile care ar putea permite aprecierea conduitei alese.10. În ceea ce privește coroborarea textului de lege criticat cu dispozițiile art. 297 din Codul penal, se arată că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituțională a statuat că îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu se poate raporta numai la încălcarea unor norme primare (legi, ordonanțe de urgență sau ordonanțe), iar comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție), neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului, de natură să substituie normele juridice.11. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază, în esență, că textul de lege criticat nu ridică probleme de previzibilitate, întrucât poate fi interpretat prin raportare la celelalte reglementări legale și regulamentare, permițând astfel atât destinatarului legii, cât și organului judiciar să stabilească situațiile în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor putea să dispună o soluție de trimitere a dosarului la reevaluare. Împrejurarea că la baza acuzațiilor formulate prin rechizitoriu stă un punct de vedere diferit, respectiv că membrii Comisiei Centrale erau obligați să verifice raportul din perspectiva metodelor folosite de evaluator și concordanța acestora cu Standardele Internaționale de Evaluare, a comparabilelor utilizate etc. (verificare tehnică a raportului de evaluare) și să dispună trimiterea la reevaluare în urma acestor constatări, chiar dacă consilierul desemnat cu verificarea raportului nu formulase niciun fel de obiecțiuni, nu poate conduce la o concluzie de neprevizibilitate a normei, ci doar de interpretare greșită a acesteia.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, notele scrise depuse la dosar, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, potrivit cărora „În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.“16. Textul de lege criticat a fost abrogat prin art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. Având în vedere că, în cuprinsul rechizitoriului, la încadrarea faptei în drept, s-a reținut că atribuțiile de serviciu au fost exercitate abuziv, cu încălcarea art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că dispoziția a cărei neconstituționalitate s-a criticat continuă să producă efecte juridice și după ieșirea sa din vigoare, astfel că, deși abrogat, textul de lege criticat poate forma obiect al controlului de constituționalitate, ținând cont de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.17. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Constituție privind separația puterilor în stat, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, în componenta referitoare la calitatea legii, ale art. 21 alin. (1) și (3) privind dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepselor. Prin raportare la art. 11 și 20 din Constituție, se invocă, de asemenea, și prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil și ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii“.18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că motivarea acesteia vizează, în esență, pretinsa lipsă de precizie și claritate a textului de lege supus controlului de constituționalitate, care nu ar permite destinatarului normei să își conformeze comportamentul astfel încât să se încadreze în prescripțiile acesteia, cu referire, pe de o parte, la membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care nu pot cunoaște conduita pe care trebuie să o adopte pentru a evita riscul unei eventuale sancțiuni penale, și, pe de altă parte, la beneficiarii măsurilor reparatorii, cărora, din cauza acestei neclarități a textului, le este îngrădit accesul la justiție pentru contestarea în fața instanței de contencios administrativ a deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.19. Curtea reține, sub acest aspect, că prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, criticate în cauză, în prezent abrogate, cuprindeau o normă cu caracter general, ce consacra competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (devenită, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) de a proceda, după caz, în baza raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator, fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul preluat în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.20. Curtea constată că, în ceea ce privește criteriile de calitate a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării (Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34). Totodată, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (a se vedea, în același sens, și Hotărârea din 28 martie 1990, pronunțată în Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, paragraful 68). 21. De asemenea, referitor la cerința de previzibilitate, instanța europeană a statuat în mod constant că destinatarul normei trebuie să fie capabil - dacă este necesar, cu o consiliere adecvată - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele respective, consecințele pe care o acțiune dată le poate avea. Acele consecințe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Deși certitudinea este de dorit, aceasta poate avea drept consecință o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să țină pasul cu evoluția circumstanțelor. În consecință, numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mai mică măsură, sunt vagi și ale căror interpretare și aplicare constituie chestiuni de practică (a se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunțată în Cauza Perinçek împotriva Elveției, paragraful 133, sau Hotărârea din 27 iunie 2017, pronunțată în Cauza Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei, paragraful 143).22. În mod similar, Curtea Constituțională a statuat, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că, având în vedere principiul generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, sau Decizia nr. 28 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 10 aprilie 2019). 23. Curtea Constituțională a reținut, totodată, că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 34 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 26 iunie 2018, paragraful 34, sau Decizia nr. 165 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, paragraful 25). Or, prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 indică în principal soluțiile pe care le putea adopta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma analizării dosarelor de despăgubire, modul concret în care membrii aceștia ajungeau să opteze pentru una sau cealaltă dintre posibilitățile prevăzute de textul de lege criticat rezultând din ansamblul reglementării, prin coroborarea cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și cu cele ale Regulamentului de organizare și funcționare a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Acest din urmă act normativ descrie amănunțit procedura de lucru, cu toate etapele ce trebuie parcurse în cadrul analizei dosarelor de despăgubire, precizând inclusiv rolul pe care îl au experții evaluatori și consilierii ce își desfășoară activitatea la serviciul despăgubiri din cadrul direcției pentru coordonarea și controlul aplicării legislației din domeniul restituirii proprietăților. 24. În acest context legislativ, determinarea modului în care membrii Comisiei Centrale și-au îndeplinit atribuțiile specifice este o problemă de interpretare și aplicare a legii la speță, ce excedează sferei controlului de constituționalitate. Din aceleași motive, nu poate fi reținută nici critica de neconstituționalitate argumentată prin invocarea celor statuate prin Decizia 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, în sensul că îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, ce s-ar încadra în prevederile art. 297 din Codul penal privind abuzul în serviciu, se poate raporta numai la încălcarea unor norme primare. Și sub acest aspect, susținerile autorului excepției vizează chestiuni de interpretare și aplicare a legii, ce țin de resortul exclusiv al instanțelor judecătorești.25. S-a mai susținut că prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar nesocoti și dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție ca urmare a faptului că judecătorul ar trebui să se pronunțe asupra unei eventuale cereri privind încălcarea textului de lege menționat fără a avea niciun criteriu obiectiv și că ar urma să stabilească el însuși, pe cale jurisprudențială, adică substituindu-se legiuitorului, condițiile de decelare între cele două conduite posibile prevăzute de lege, respectiv emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire sau trimiterea dosarului spre reevaluare. 26. Față de o astfel de critică, Curtea reamintește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reținut că interpretarea și aplicarea unor asemenea texte depind de practică (hotărârile din 25 mai 1993 și 15 noiembrie 1996, pronunțate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, și Cantoni împotriva Franței, paragraful 31). Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 491 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2016, paragraful 19).27. Totodată, Curtea a reținut că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reținut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, este mai întâi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară, cazuală) pentru a se emite un act de aplicare legal (a se vedea Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016).28. În fine, referitor la pretinsa încălcare a dreptului de acces liber la justiție al eventualilor beneficiari ai măsurilor reparatorii, pentru contestarea deciziilor Comisiei Centrale, ca urmare a lipsei unui reper sigur al motivelor pentru care pot solicita acest lucru, Curtea constată că autorul prezentei excepții nu are interesul de a formula o astfel de critică. Acesta a avut calitatea de membru al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel că raționamentul dezvoltat în motivarea, din această perspectivă, a excepției de neconstituționalitate este irelevant în cauză. Invocarea unor eventuale vicii de neconstituționalitate prin prisma situației unei cu totul alte categorii de persoane decât cea din care face parte autorul excepției nu poate fi reținută în cadrul controlului de constituționalitate, neexistând necesara legătură cu soluționarea cauzei în cursul căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, impusă de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea, în acest sens, mutatis mutandis, și Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 521 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, paragraful 21).29. În aceeași ordine de idei, Curtea reamintește că, în ceea ce privește structura excepției de neconstituționalitate, a statuat, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, că acesta cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat. Motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Curtea constată că, în prezenta cauză, deși excepția de neconstituționalitate cuprinde cele trei elemente ale sale, motivarea acesteia, în loc să se raporteze la situația concretă și actuală a autorului excepției, vizează aspecte care pun în discuție egalitatea în drepturi a unor persoane străine raportului juridic concret, aflat pe rolul instanței a quo. Or, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, controlul exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este unul concret (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, sau Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragraful 23), lipsa unui interes real, personal, în promovarea excepției determină ca o posibilă admitere a acesteia să nu schimbe cu nimic situația autorului, ci să privească numai drepturile altor persoane (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 27 februarie 2020, paragraful 20 și Decizia nr. 143 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 26 iunie 2020, paragraful 13). Or, din perspectiva nesocotirii egalității în drepturi, autorul prezentei excepții, primar sancționat contravențional pentru nerespectarea termenului de îndeplinire a unei obligații legale, nu poate invoca și motiva excepția de neconstituționalitate în interesul persoanelor îndreptățite la restituirea terenurilor (în acest sens, a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 521 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017).30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Cătălin Florin Teodorescu în Dosarul nr. 4.397/1/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 24 februarie 2022.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Valentina Bărbățeanu
    ----