DECIZIA nr. 10 din 21 martie 2022referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.523 din Codul civil
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 497 din 19 mai 2022



    Dosar nr. 159/1/2022
    Corina-Alina Corbu- președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului
    Laura-Mihaela Ivanovici- președintele Secției I civile
    Valentina Vrabie- președintele delegat al Secției a II-a civile
    Denisa Angelica Stănișor- președintele Secției de contencios administrativ și fiscal
    Daniel Grădinaru- președintele Secției penale
    Carmen Georgeta Negrilă- judecător la Secția I civilă
    Valentin Mitea- judecător la Secția I civilă
    Beatrice Ioana Nestor- judecător la Secția I civilă
    Mari Ilie- judecător la Secția I civilă
    Mioara Iolanda Grecu- judecător la Secția I civilă
    Eugenia Pușcașiu- judecător la Secția I civilă
    Petronela Iulia Nițu- judecător la Secția a II-a civilă
    Rodica Zaharia- judecător la Secția a II-a civilă
    Roxana Popa- judecător la Secția a II-a civilă
    Eugenia Voicheci- judecător la Secția a II-a civilă
    Diana Manole- judecător la Secția a II-a civilă
    Csaba Bela Nasz- judecător la Secția a II-a civilă
    Cezar Hîncu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Adrian Remus Ghiculescu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Maria Hrudei- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Florentina Dinu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Adina Georgeta Ponea- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Emilia Claudia Vișoiu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Lucia Tatiana Rog- judecător la Secția penală
    Lavinia Valeria Lefterache- judecător la Secția penală
    1. Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.2. Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef serviciu al Secției judiciare.4. La ședința de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.5. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov privind dezlegarea următoarei probleme de drept:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.523 din Codul civil, trebuia beneficiarul să cunoască drepturile financiare cuvenite, cu consecința curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune împotriva sa, în condițiile în care acesta nu a efectuat demersuri în vederea aflării conținutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice și a drepturilor de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004), act normativ ce are caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României și necomunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor, dar la a cărui existență s-a făcut trimitere în anumite acte legislative publicate în Monitorul Oficial, fără ca în cuprinsul acestor acte legislative să se fi prevăzut conținutul hotărârii de guvern nepublicate6. Magistratul-asistent a învederat că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public și amicus curiae din partea Ministerului Afacerilor Interne.7. Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public.8. Reprezentantul procurorului general a solicitat, în principal, respingerea recursului în interesul legii ca inadmisibil având în vedere Decizia nr. 18/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind vorba de o veritabilă problemă de drept, și, în subsidiar, a apreciat că, în raport cu evoluția legislativă în materie, în vederea stabilirii unui moment obiectiv de la care începe să curgă acest termen, trebuie să se considere că:a) reclamanții au cunoscut îndreptățirea lor la acordarea sumelor aferente facilitării legăturii cu familia și pentru recreere la data intrării în vigoare a Legii nr. 121/2011 care a consacrat expres acest drept în art. 26 alin. (1);b) reclamanții au cunoscut diferența de tratament juridic dintre polițiști și membrii forțelor armate trimiși în misiuni umanitare și de menținere a păcii, în ceea ce privește stabilirea diurnei acordate în străinătate prin neincluderea în sumele aferente acestui drept de natură salarială a cheltuielilor de hrană cel mai târziu la 27 iulie 2015, când Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar (denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 582/2015) a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.9. Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii 10. Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel:Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție11. Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, atașându-se documentația constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție 12. Codul civilArt. 2.523: „Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.“IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudențiale divergente13. Într-o primă opinie s-a considerat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea formulată pentru acordarea beneficiilor financiare prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 a început să curgă cel târziu de la 27 iulie 2015, data publicării Hotărârii Guvernului nr. 582/2015.14. Au fost avute în vedere atât prevederile explicite din Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 - inclusiv expunerea de motive a acestui act normativ -, cât și cele din Hotărârea Guvernului nr. 518/1995, reclamantul având posibilitatea de a cunoaște existența drepturilor conferite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 începând de la 27 iulie 2015, tot din acest moment având posibilitatea de a solicita studiul conținutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004.15. Chiar dacă referirile din Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 nu echivalează cu accesul la conținutul Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, reclamantul nu are nicio justificare pentru faptul că nu a solicitat - după 27 iulie 2015, când existența Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 a fost menționată în cuprinsul unui text publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I - accesul la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004.16. În raport cu dispozițiile art. 2.523 din Cod civil, potrivit cărora prescripția extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, reclamantul trebuia să cunoască nașterea dreptului la sumele reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 tot din momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prevederilor explicite din Hotărârea Guvernului nr. 582/2015, respectiv la 27 iulie 2015.17. Nuanțat, în aplicarea considerentelor Deciziei nr. 18/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la nivelul Curții de Apel Târgu Mureș și al Curții de Apel Brașov s-a apreciat, de la caz la caz, în raport cu situațiile de fapt din spețele concrete, dacă reclamanții aveau posibilitatea de a cunoaște drepturile stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, dacă au făcut demersuri în acest sens și dacă instituția pârâtă a comunicat aceste relații.18. Într-o a doua opinie s-a apreciat că nu poate fi socotit a fi împlinit termenul de prescripție cât timp pretențiile sunt fundamentate pe un act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. Simpla referire la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 - nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I - pentru stabilirea sporurilor specifice și a drepturilor de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, prin alte acte normative, precum Hotărârea Guvernului nr. 582/2015, nu poate marca momentul începerii curgerii termenului de prescripție, relevantă fiind cunoașterea conținutului actului normativ în cuprinsul căruia sunt stabilite drepturile în discuție, iar nu faptul că s-a putut cunoaște aspectul existenței unui astfel de act.19. În același sens s-a reținut că publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 nu este în sine suficientă pentru a determina începerea termenului de prescripție, fiind necesară administrarea de probe cu privire la momentul la care funcționarul a cunoscut sau trebuia să cunoască drepturile pretinse. Or, ambele părți au arătat că nu a fost încheiat niciun contract între părți cu ocazia participării reclamantului la misiunea în străinătate în cauză și că nu au existat demersuri ale acestuia în vederea obținerii accesului la Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004.20. S-a apreciat că publicarea Hotărârii Guvernului nr. 582/2015, care a făcut referire la Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, nu este suficientă pentru a determina curgerea termenului de prescripție, constatându-se că nu există niciun element care să permită concluzia că reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască drepturile solicitate în prezenta cauză anterior momentului indicat de acesta, respectiv ianuarie 2020. Aplicând regulile generale referitoare la probațiune, respectiv art. 249 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege“, sarcina probei în privința împlinirii termenului de prescripție îi aparține instituției pârâte. Aceasta deoarece pârâtul este cel care invocă excepția prescripției și susține împlinirea termenului de prescripție, ca apărare față de pretențiile reclamantului astfel cum au fost acestea expuse în acțiune. Or, în consecință, pârâtului i-ar fi revenit obligația să probeze că reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască drepturile pretinse și întinderea acestora, la un moment de la care s-a împlinit termenul de prescripție.V. Opinia titularului sesizării 21. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov este în sensul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea formulată pentru acordarea beneficiilor financiare prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 a început să curgă cel târziu de la 27 iulie 2015, data publicării Hotărârii Guvernului nr. 582/2015.VI. Punctul de vedere al Ministerului Public22. Prin memoriul înaintat, procurorul general a apreciat, în principal, că sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov apare ca fiind inadmisibilă prin raportare la considerentele Deciziei nr. 18/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a considerat că instanța supremă nu este învestită cu o veritabilă problemă de drept.23. În susținere s-a arătat că, și de această dată, se urmărește stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, prin raportare la data publicării Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce, în esență, face ca problema de drept să nu fie diferită de cea asupra căreia s-a pronunțat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și cu privire la care, în precedent, s-a stabilit că privește chestiuni factuale, de aplicare a legii.24. Însă, spre deosebire de precedenta sesizare din mecanismul aprioric de unificare, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov își circumscrie demersul de unificare a posteriori unei situații factuale prestabilite, în care reclamanții nu au efectuat demersuri în vederea aflării conținutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004.25. Întrucât condiția existenței unei probleme de drept care să necesite intervenția instanței supreme, iar nu a unei chestiuni de aplicare a legii reprezintă o condiție de admisibilitate comună ambelor mecanisme de unificare a jurisprudenței, s-a concluzionat că motivele pentru care instanța supremă a statuat că nu se află în prezența unei chestiuni de drept ce ar putea forma obiect al unei rezolvări de principiu pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt incidente și pentru mecanismul de unificare prevăzut de art. 514 din Codul de procedură civilă.26. În subsidiar, s-a arătat că drepturile cuvenite personalului participant la misiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 121/2011 au fost enumerate în art. 26 alin. (1) din acest act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011, și constau în: drepturile de diurnă, cazare, hrană, facilitatea legăturii cu familia, recreere și transport; așadar, încă de la data publicării Legii nr. 121/2011, destinatarii acestui act normativ aveau posibilitatea să cunoască atât drepturile, cât și condițiile de acordare a acestora de către statul român, condiționarea legală referindu-se la evitarea unei duble plăți a acelorași drepturi.27. Divergența de abordare între diferitele instituții care au trimis personal militar și civil în misiunile de asistență umanitară și de menținere a păcii, respectiv Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Afacerilor Interne, a constat în aceea că, în cazul personalului militar, drepturile cuvenite pe durata participării la aceste misiuni au fost stabilite prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 (nepublicată), în timp ce, în cazul Ministerului Afacerilor Interne, drepturile cuvenite în străinătate au fost stabilite prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995, rezultând o diferență între cele două categorii de personal în privința drepturilor acordate în străinătate sub următoarele aspecte: (a) includerea în diurna în valută a cheltuielilor de hrană, în cazul polițiștilor, spre deosebire de militari, care au beneficiat de o diurnă în valută ce nu includea aceste cheltuieli; și (b) dreptul la indemnizația de un dolar SUA/zi pentru facilitarea legăturii cu familia și recreere, care nu a fost acordat personalului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.28. Prin adoptarea hotărârilor Guvernului nr. 582/2015 și nr. 999/2015 au fost înlăturate diferențele de tratament juridic între polițiști și militari în privința drepturilor cuvenite în străinătate cu titlu de diurnă în valută prin neincluderea în sumele aferente a cheltuielilor de hrană, facilitându-se coerenta interpretare și aplicare a dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 în privința personalului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne trimis în misiuni în străinătate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 121/2011.29. Notele de fundamentare ale ambelor hotărâri ale Guvernului, atât în prezentarea situației actuale de la data emiterii, cât și a schimbărilor preconizate, conțin informații referitoare la conținutul normativ al Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, necesare și suficiente pentru determinarea, pe baza unei simple comparații, a drepturilor care sunt acordate personalului din cadrul Ministerului Apărării Naționale trimis în aceste misiuni, în plus față de drepturile acordate polițiștilor aflați în situații juridice identice/similare, în considerarea participării la misiuni și operații de menținere a păcii și de asistență umanitară.30. Din această evoluție legislativă, combinată cu jurisprudența de unificare a instanței supreme, s-a concluzionat că, în condițiile în care în litigiile principale nu s-a făcut dovada unui moment subiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, în vederea stabilirii unui moment obiectiv de la care începe să curgă acest termen, trebuie să se considere că:a) reclamanții au cunoscut îndreptățirea lor la acordarea sumelor aferente facilitării legăturii cu familia și pentru recreere la data intrării în vigoare a Legii nr. 121/2011 care a consacrat expres acest drept în art. 26 alin. (1);b) reclamanții au cunoscut diferența de tratament juridic dintre polițiști și membrii forțelor armate trimiși în misiuni umanitare și de menținere a păcii, în ceea ce privește stabilirea diurnei acordate în străinătate prin neincluderea în sumele aferente acestui drept de natură salarială a cheltuielilor de hrană cel mai târziu la 27 iulie 2015, când Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale31. Prin Decizia nr. 18/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 3.449/1/2020 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 21 mai 2021 s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 371/100/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.523 din Codul civil, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar determină momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască existența drepturilor reclamate având ca obiect drepturi bănești reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice și a drepturilor de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările și completările ulterioare, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.“32. Pot prezenta relevanță Decizia nr. 30 din 15 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 3 iulie 2017, și Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 a instanței supreme - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 22 octombrie 2019.33. Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în cadrul exercitării controlului de constituționalitate.VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii34. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, în principal, că recursul în interesul legii este inadmisibil și, în subsidiar, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.523 din Codul civil, s-a considerat că beneficiarul trebuia să cunoască drepturile financiare cuvenite, cu consecința curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune împotriva sa, în condițiile în care acesta nu a efectuat demersuri în vederea aflării conținutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, act normativ ce are caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, și necomunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor, dar la a cărui existență s-a făcut trimitere în anumite acte legislative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, fără ca în cuprinsul acestor acte legislative să se fi prevăzut conținutul hotărârii Guvernului nepublicate.IX. Înalta Curte de Casație și Justiție35. În cazul unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii se impune cu prioritate verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 515 din același act normativ.36. Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede că, pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, colegiile de conducere ale curților de apel au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit.37. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii“.38. Textele legale menționate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești, dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.39. Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituția României, unicul și fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești.40. Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune, așadar, analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, reglementate, pe de o parte, prin dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești care se anexează cererii“, iar, pe de altă parte, prin dispozițiile art. 514 din același cod, referitoare la obiectul recursului și la titularul sesizării.41. Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea soluționării prezentului recurs în interesul legii de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, rezultând din cuprinsul sesizării că problema dedusă analizei vizează aplicabilitatea dispozițiilor art. 2.523 din Codul civil, anume dacă beneficiarul trebuia să cunoască drepturile financiare cuvenite, cu consecința curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune împotriva sa, în condițiile în care acesta nu a efectuat demersuri în vederea aflării conținutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, act normativ cu caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, și necomunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor, dar la a cărui existență s-a făcut trimitere în anumite acte legislative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, fără ca în cuprinsul acestor acte legislative să se fi prevăzut conținutul hotărârii Guvernului nepublicate, problemă care ar fi primit o dezlegare diferită în practica instanțelor judecătorești.42. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispozițiilor legale anterior menționate, se constată că este îndeplinită cerința legală privind titularul sesizării și cea vizând dezlegarea diferită prin hotărâri judecătorești definitive a litigiilor prin care se tinde la valorificarea unor drepturi de natură salarială fundamentate pe prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 (act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I), fiind determinate în mod diferit efectele pe care publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 le-a produs asupra momentului începerii cursului prescripției dreptului la acțiune, în lipsa oricăror demersuri ale reclamantului pentru a afla conținutul drepturilor salariale specifice recunoscute personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004.43. Distinct de aceste cerințe de admisibilitate, este necesar a se determina dacă problema enunțată prin actul de sesizare reprezintă o chestiune de drept.44. Or, în privința acestei condiții de admisibilitate, se impune menționarea faptului că prin Decizia nr. 18 din 29 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 531 din 21 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.523 din Codul civil, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar determină momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască existența drepturilor reclamate având ca obiect drepturi bănești reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice și a drepturilor de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările și completările ulterioare, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.“45. În esență, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, stabilite de art. 519 din Codul de procedură civilă, nefiind în prezența unei veritabile chestiuni de drept, în condițiile în care se solicită înseși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei.46. Relevante sub acest aspect sunt paragrafele 78-93 în care s-a reținut:78. Procedând la verificarea primului aspect, anume dacă întrebarea formulată are natura unei probleme de drept, se reține că, potrivit art. 2.523 teza a doua din Codul civil: «Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune (...), după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui».79. Reiese cu evidență, din conținutul normei juridice enunțate, că determinarea momentului la care titularul dreptului la acțiune trebuia să cunoască nașterea dreptului subiectiv reclamat se face după împrejurări, aceasta însemnând că, de la caz la caz, este necesar să se verifice dacă și în ce măsură titularul dreptului concret pretins trebuia să cunoască faptul că dreptul său la acțiune a luat naștere.80. În condițiile în care legea nu instituie reguli după care să se procedeze la evaluarea capacității unei persoane de a cunoaște nașterea dreptului prescriptibil și nici repere orientative pentru o asemenea evaluare, concluzia care se poate deduce este aceea că legiuitorul a lăsat judecătorului deplina putere de a aprecia, în fiecare dintre situațiile particulare ce formează obiectul unei proceduri judiciare contencioase, dacă părțile interesate demonstrează că a fost manifestată o conduită rezonabil de diligentă spre a se cunoaște existența dreptului subiectiv în coordonate adecvate pentru a fi exercitată o acțiune în justiție validă.81. Or, o asemenea evaluare poate fi realizată în modalitatea specifică fiecărei proceduri judiciare contencioase, și anume analizând probatoriul pe care părțile pot să îl furnizeze - corespunzător poziției procesuale adoptate și obligației ce rezultă din art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform căruia «Părțile au obligația (...) să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia» - spre a justifica încadrarea ori neîncadrarea demersului judiciar al reclamantului în termenul de prescripție.82. Prin urmare, din conținutul regulii generale consacrate cu valoare de principiu în art. 2.523 din Codul civil trebuie desprinsă concluzia că, pentru stabilirea momentului obiectiv care marchează începutul termenului de prescripție, se impune verificarea unor aspecte de fapt ale litigiului în care se ivește o atare problemă.83. Relaționarea pe care instanța de trimitere a făcut-o între prevederile art. 2.523 din Codul civil, pe de o parte, și prevederile Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 și ale Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, pe de altă parte, nu este de natură să conducă la o concluzie diferită de cea expusă în precedent pentru că menționatele hotărâri de Guvern nu conțin vreo dispoziție derogatorie de la regulile generale ale prescripției extinctive, după cum nu conțin vreo dispoziție neclară ori lacunară referitoare la aceeași materie a prescripției. Trimiterea pe care Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 o face la drepturile de natură salarială reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 și împrejurarea că acest din urmă act normativ nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, constituie repere obiective care se cer a fi avute în vedere în demersul de evaluare a conduitei reclamantului, respectiv a diligenței pe care acesta trebuia să o manifeste spre a cunoaște nașterea dreptului litigios.84. Se impune a fi menționat și că nepublicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 are ca aparentă justificare faptul că aceasta reprezintă un act normativ ce reglementează drepturi și obligații specifice unor raporturi juridice generate de participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român și, din acest motiv, se circumscrie excepției permise de teza finală a art. 108 alin. (4) din Constituție și de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000. În cadrul procedurii pendinte, analiza va avea ca premisă regularitatea acestei calificări a respectivului act normativ și, implicit, a caracterului de a fi nesusceptibil de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin actul de sesizare nefiind evidențiată vreo problemă de interpretare din această perspectivă.85. Astfel, deși din principiul general de drept «nemo censetur ignorare legem» decurge prezumția de cunoaștere a legii, aceasta nu poate opera în privința Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 pentru că prezumția este într-o necesară și directă relație cu aducerea la cunoștință a actului normativ prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Neavând regimul juridic de act normativ publicat pe această cale căreia legiuitorul, prin art. 108 alin. (4) din Constituție și art. 11 din Legea nr. 24/2000, îi conferă valoarea de unică sursă de aducere la cunoștința generală a informațiilor privind conținutul actelor normative, în privința hotărârii de Guvern în discuție nu poate opera prezumția de cunoaștere menționată anterior.86. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că nici în lege, nici în principiile generale de drept consacrate doctrinar și jurisprudențial nu se regăsește suportul necesar spre a deduce o prezumție legală de necunoaștere a legii în cazul în care este vorba de textul unui act normativ nepublicat în modalitatea specifică menționată anterior. O asemenea reglementare trebuie privită ca orice act juridic care produce efecte față de destinatarii drepturilor și obligațiilor pe care le instituie, iar în situațiile în care se ivesc litigii cu privire la aceste drepturi și obligații se impune a se verifica în concret dacă respectivii destinatari au avut acces la informații suficiente spre a lua cunoștință de conținutul actului ce li se adresează.87. Așadar, este necesar a se stabili, în fiecare litigiu în parte, dacă și în ce măsură destinatarul unui act normativ nepublicat a avut posibilitatea de a afla despre existența lui, spre a solicita să i se asigure accesul la textul respectivului act și dacă acesta a fost împiedicat să cunoască reglementările relevante, în pofida demersurilor utile și adecvate pe care le-a întreprins pentru o atare finalitate. Într-un context particular precum cel din litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere trebuie verificat și dacă regulile de funcționare internă ale instituției deținătoare obligă la informarea persoanei interesate cu privire la conținutul actului normativ nepublicat care privește statutul său profesional, ținându-se cont inclusiv de încadrarea sau neîncadrarea acestui act în categoria celor secretizate.88. Astfel, în cadrul litigiului în care a fost formulată sesizarea pendinte, problema identificată de instanța de trimitere nu constituie o chestiune de drept, care să aibă potențialul de a fi soluționată în procedura de excepție reglementată prin art. 519 din Codul de procedură civilă. Titularul sesizării trebuie să decidă dacă împrejurările de fapt ale speței relevă că reclamantul a făcut demersuri utile și adecvate pentru a cunoaște dreptul conferit de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 de a primi diurna în valută și sumele destinate facilitării relațiilor cu familia, cunoaștere care să fi fost îndeajuns de cuprinzătoare pentru a formula o acțiune în pretenții al cărei obiect să fie pentru instanță determinat ori determinabil. Or, un asemenea demers decizional este unul care ține exclusiv de aplicarea legii în speța concretă și nicidecum unul care să reliefeze un cadru normativ neclar, lacunar ori conținând reglementări contradictorii.89. În acest context este util a fi observat că din jurisprudența ce a fost comunicată instanței supreme - în cadrul demersului uzual de consultare a instanțelor judecătorești cu privire la chestiunea ce formează obiectul prezentei sesizări - se poate constata că, în litigii similare, instanțele de fond au realizat o analiză complexă a probelor, incluzând și clauzele din contractele pe care părțile reclamante le-au încheiat premergător plecării lor în misiuni de natura celor la care se referă prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, și au stabilit în urma acestui demers analitic dacă reclamanții din respectivele procese trebuiau sau nu să cunoască nașterea dreptului la despăgubire.90. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că însăși argumentarea celor două ipoteze de interpretare pe care instanța de trimitere le-a evocat ca posibile răspunsuri la întrebarea formulată prefigurează situații de fapt, și anume: o primă situație în care s-ar aprecia că reclamantul trebuia să cunoască existența dreptului litigios din perspectiva împrejurării că el este conferit printr-un act normativ nepublicat (Hotărârea Guvernului 1.086/2004) și că un alt act normativ publicat ulterior descrie în mod insuficient dreptul litigios concomitent cu trimiterea către incidența actului nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I; o a doua situație în care norma de trimitere conținută în actul normativ publicat ulterior ar putea fi apreciată ca o împrejurare suficientă spre a se concluziona că reclamantul trebuia să cunoască existența dreptului litigios.91. În mod neîndoielnic, ambele ipoteze prefigurate astfel de instanța de trimitere implică aprecieri punctuale, particularizate în raport cu situația reclamantului din fiecare proces pentru că - așa cum s-a reținut în precedent - legiuitorul a stabilit explicit, prin art. 2.523 teza a doua din Codul civil, că este necesar a se determina «după împrejurări» situația în care titularul dreptului la acțiune «trebuia» să cunoască nașterea acestui drept. Din perspectiva acestei norme, în coordonatele litigiului în care a fost formulată sesizarea, adoptarea celor două hotărâri de Guvern și modalitatea în care puteau fi cunoscute de funcționarul public cu statut de polițist drepturile pe care acestea le reglementează constituie aspecte de fapt care impun instanței judecătorești sesizate să stabilească - având în vedere ansamblul probelor administrate la inițiativa părților sau prin exercitarea rolului activ al instanței și făcând o apreciere adecvată - în privința gradului de accesibilitate pentru reclamant a prevederilor normative care îi conferă drepturile bănești litigioase.92. Nu în ultimul rând este util a fi observat că, relativ la modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripției, prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pornind de la conținutul art. 2.523 din Codul civil, s-a stabilit că: «(...) regula generală instituită de noul Cod civil privind începutul prescripției extinctive are, de asemenea, un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii - alternativ - a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, și un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept.Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripția să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acțiune nu i se poate reproșa inacțiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoașterii existenței dreptului sau a exigibilității acestuia ori a celui care ar fi ținut să răspundă, după caz.În sistemul actualului Cod civil, momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt.În concluzie, așa cum a arătat și autorul sesizării, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia».93. Concluzionând prin prisma considerentelor anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că întrebarea formulată de instanța de trimitere are ca obiect dezlegarea unei chestiuni de fapt, iar nu a unei chestiuni de drept apte a forma obiect al unei rezolvări de principiu pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare care își găsește reglementarea în art. 519 din Codul de procedură civilă. Prin sesizarea formulată nu se urmărește stabilirea înțelesului sau a conținutului normei juridice, ci, mai degrabă, pornind de la un anumit rezultat al interpretării dispozițiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a identifica soluția ce trebuie dispusă în cauză.47. Or, așa cum s-a reținut deja în jurisprudența instanței supreme, chiar în ipoteza respingerii, ca inadmisibilă, a acestei sesizări, decizia prealabilă „beneficiază, ca orice act jurisdicțional, de efectul autorității de lucru judecat atașat considerentelor care sprijină și explicitează soluția inadmisibilității sesizării“ (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 342 din 5 aprilie 2021).48. Prin această decizie s-a reținut, în legătură cu aceeași problemă de drept, că, „statuând de principiu asupra raportului dintre cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reglementate de art. 514-521 din Codul de procedură civilă, instanța supremă a reținut constant, în jurisprudența dezvoltată în materie, argumentul că cerința noutății consacrată de art. 519 din același cod trebuie privită ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control apriori)“. 49. Procedând la o analiză comparativă a sesizării de față în raport cu cea care a constituit obiect al Dosarului nr. 3.449/1/2020, cu a cărei analiză a fost învestit Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (și soluționată prin Decizia nr. 18/2021), se reține că prezenta sesizare se circumscrie, în esență, aceleiași chestiuni litigioase, deja calificată de către instanța supremă ca reprezentând o chestiune de fapt, cu singura particularizare că, în spețele soluționate prin hotărârile identificate de titularul sesizării ca fiind apte a releva o jurisprudență divergentă, reclamantul nu a întreprins demersuri pentru a afla conținutul acestui act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, anterior sesizării instanțelor învestite cu soluționarea litigiilor prin care se tinde la valorificarea unor drepturi salariale recunoscute prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, iar conținutul acesteia nu a fost comunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor.50. Această modalitate în care titularul sesizării a înțeles să reformuleze chestiunea litigioasă dedusă analizei, particularizând o anumită situație premisă, nu are însă aptitudinea de a fundamenta admisibilitatea prezentei sesizări, întrucât, indiferent de ipotezele particulare menționate de către titularul sesizării drept repere apte să influențeze stabilirea momentului obiectiv care marchează începutul termenului de prescripție, determinarea în concret a acestui moment presupune, așa cum s-a statuat deja, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, analiza probatoriului.51. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2.523 din Codul civil, text de lege care instituie regula generală în privința începutului cursului prescripției, prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască, după împrejurări, nașterea dreptului.52. Această regulă de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, și anume: pe de o parte, momentul subiectiv al datei cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care trebuia cunoscută nașterea acestui drept.53. Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. 54. Prin urmare, începutul prescripției extinctive este reprezentat de data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție, ceea ce presupune că reclamantul este chemat să probeze imposibilitatea identificării actelor sau faptelor de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune, respectiv că nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască, în caz contrar, operând prezumția de culpă de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru a cunoaște, în mod efectiv, nașterea dreptului său la acțiune.55. În consecință, pentru soluționarea problemei litigioase ce face obiect al prezentei sesizări, nu este suficient a se constata că reclamantul nu a întreprins demersuri pentru a afla conținutul drepturilor reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, și necomunicat acestuia anterior, pe altă cale, ci este necesar a se stabili, în fiecare litigiu în parte, raportat la circumstanțele particulare ale cauzelor analizate, dacă și în ce măsură beneficiarul drepturilor reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 a avut efectiv posibilitatea de a cunoaște existența drepturilor astfel reglementate. 56. Așadar, inclusiv în această ipoteză particulară, soluționarea chestiunii litigioase circumscrise determinării momentului de început al prescripției presupune verificarea unor aspecte de fapt ale litigiului, pe baza analizei probatoriului, așa cum s-a statuat deja în cuprinsul Deciziei nr. 18/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (care a făcut trimitere în acest context la conținutul regulilor de funcționare internă ale instituției deținătoare, respectiv la clauzele din contractele pe care părțile reclamante le-au încheiat premergător plecării lor în misiuni de natura celor la care se referă prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004).57. De altfel, analiza jurisprudenței anexate relevă preocuparea unanimă a instanțelor în legătură cu determinarea momentului de început al prescripției extinctive, în aplicarea art. 2.523 din Codul civil, și de a aplica noua regulă generală privind începutul prescripției extinctive care prezintă caracteristica stabilirii - alternativ - a celor două momente de la care prescripția începe să curgă, respectiv determinarea momentului subiectiv, principal, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, și a momentului obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept, apreciere realizată în funcție de particularitățile fiecărui litigiu, soluțiile diferite fiind influențate exclusiv de aprecierea probatoriului, iar nu de o interpretare diferită a dispozițiilor art. 2.523 din Codul civil. 58. Se impune a se reține că, în cauză, sesizarea nu ridică o problemă de interpretare a unei dispoziții legale, respectiv a prevederilor art. 2.523 din Codul civil, întrucât reprezintă o chestiune care trebuie stabilită de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe. 59. Or, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii nu poate privi decât o problemă de drept care a fost interpretată și aplicată în mod neunitar, așadar soluționată în mod diferit de către instanțele judecătorești; în acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 5 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în Dosarul nr. 885/1/2019 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 19 februarie 2021, în care s-a reținut, la paragraful 44, că: „[...] noțiunea de «problemă de drept» (în ceea ce privește recursul în interesul legii) și cea de «chestiune de drept» (în contextul hotărârilor prealabile) pot presupune nu numai clarificarea unei norme juridice echivoce sau susceptibile de mai multe sensuri, ci, în egală măsură, permit, de exemplu: stabilirea unei concluzii ce se impune din coroborarea unor norme juridice, prin aplicarea corespunzătoare a regulilor de interpretare; a se decide dacă o normă juridică mai este în vigoare sau nu, ca efect al unor modificări sau evenimente legislative succesive, în absența unei abrogări exprese; identificarea efectelor legale ale unor decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional; statuarea cu privire la incidența unei norme de drept într-o anumită categorie de cauze, având un anumit obiect; clarificarea raportului dintre două norme pe baza categoriilor de normă generală/normă specială și prioritatea incidenței normei speciale etc.“. 60. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziție legală conține reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă textul de lege atacat presupune doar modalitatea în care, stabilind circumstanțele unei cauze - atribut exclusiv al instanței sesizate cu litigiul - instanțele realizează aplicarea unei dispoziții legale, dispoziție care are întotdeauna un caracter general și impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă esența aplicării la un caz concret“ (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016).61. În consecință, recursul în interesul legii nu poate avea ca obiect elementele de fapt ale cauzei, astfel că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu aplicarea legii, în scopul soluționării cauzelor respective, un asemenea atribut intrând și fiind necesar să rămână în sfera de competență a instanțelor de judecată.62. În acest caz, revine instanțelor de judecată rolul de a realiza o aplicare cazuală, care presupune studiul circumstanțelor particulare ale cererii, iar apoi calificarea ei juridică și, ulterior, pentru emiterea actului jurisdicțional final, aplicarea normei incidente.Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile regularității învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se apreciază că recursul în interesul legii nu este admisibil.
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov privind dezlegarea următoarei probleme de drept:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.523 din Codul civil, trebuia beneficiarul să cunoască drepturile financiare cuvenite, cu consecința curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune împotriva sa, în condițiile în care acesta nu a efectuat demersuri în vederea aflării conținutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice și a drepturilor de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările și completările ulterioare, act normativ ce are caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României și necomunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor, dar la a cărui existență s-a făcut trimitere în anumite acte legislative publicate în Monitorul Oficial, fără ca în cuprinsul acestor acte legislative să se fi prevăzut conținutul hotărârii de guvern nepublicate.Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2022.
    PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    CORINA-ALINA CORBU
    Magistrat-asistent,
    Ileana Peligrad
    ----