DECIZIA nr. 76 din 15 noiembrie 2021referitoare la sintagmele "partea care pierde procesul", respectiv prin noțiunea "procesul", partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual), raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) și art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1213 din 21 decembrie 2021



    Dosar nr. 2.295/1/2021
    Gabriela Elena Bogasiu- vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului
    Laura-Mihaela Ivanovici- președintele Secției I civile
    Marian Budă- președintele Secției a II-a civile
    Denisa Angelica Stănișor- președintele Secției de contencios administrativ și fiscal
    Denisa Livia Băldean- judecător la Secția I civilă
    Valentin Mitea- judecător la Secția I civilă
    Beatrice Ioana Nestor- judecător la Secția I civilă
    Lavinia Dascălu- judecător la Secția I civilă
    Georgeta Stegaru- judecător la Secția I civilă
    Carmen Trănica Teau- judecător la Secția a II-a civilă
    Eugenia Voicheci- judecător la Secția a II-a civilă
    Csaba Bela Nasz- judecător la Secția a II-a civilă
    Mărioara Isailă- judecător la Secția a II-a civilă
    Ruxandra Monica Duță- judecător la Secția a II-a civilă
    Doina Vișan- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Adina Georgeta Ponea- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Beatrice Mariș- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Alina-Nicoleta Ghica-Velescu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Gheza Attila Farmathy- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.295/1/2021, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).2. Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.618/190/2020.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.6. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.7. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării8. Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 2 iulie 2021, în Dosarul nr. 2.618/190/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă prin sintagma „partea care pierde procesul“, respectiv prin noțiunea „procesul“, se înțelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual), raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) și art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din Codul de procedură civilă sauDacă prin sintagma „partea care pierde procesul“, respectiv prin noțiunea „procesul“, se înțelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel și, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanță soluția pronunțată în etapa procesuală anterioară.9. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 august 2021 cu nr. 2.295/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 15 noiembrie 2021.II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile10. Codul de procedură civilă  +  Articolul 13(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. (4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate.  +  Articolul 32(1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție; d) justifică un interes. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul apărărilor.  +  Articolul 83(1) În fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor. (...)  +  Articolul 87(1) Mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte. (...)  +  Articolul 452Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.  +  Articolul 453(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (...)11. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013)  +  Articolul 32Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de legeIII. Expunerea succintă a procesului12. Prin Decizia civilă nr. 801 din 3 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.618/190/2020, s-a admis apelul declarat de pârâta Y S.R.L. - Filiala Bistrița-Năsăud, în contradictoriu cu intimata-reclamantă X S.R.L., s-a anulat Sentința civilă nr. 1.908 din 16 iunie 2020, pronunțată de Judecătoria Bistrița, și s-a trimis cauza spre judecare Judecătoriei Năsăud, ca instanță competentă teritorial să soluționeze cauza. 13. La data de 19 ianuarie 2021, apelanta-pârâtă a formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în sensul soluționării cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 2.500 lei, și taxă judiciară de timbru, în cuantum de 100 lei. A invocat dispozițiile art. 444 din Codul de procedură civilă.14. În motivarea cererii a arătat că a solicitat instanței să se pronunțe și asupra cheltuielilor de judecată, dar nici în dispozitivul Deciziei nr. 801 din 3 decembrie 2020, nici în cuprinsul acesteia nu se regăsesc mențiuni cu privire la petitul menționat, deși apelanta-pârâtă a câștigat etapa apelului, iar intimata-reclamantă este parte căzută în pretenții.15. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată și noțiunea de parte căzută în pretenții sunt prevăzute de art. 453 din Codul de procedură civilă. În speță, intimata-reclamantă este parte căzută în pretenții, în virtutea soluției de admitere a apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 1.908 din 16 iunie 2020, pronunțată de Judecătoria Bistrița, iar apelanta-pârâtă și-a îndeplinit obligația de a depune la dosarul cauzei dovada cheltuielilor de judecată până la închiderea dezbaterilor, potrivit art. 452 din Codul de procedură civilă.16. La data de 19 februarie 2021, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile, susținând că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv nu a depus la dosarul cauzei acte doveditoare, potrivit dispozițiilor art. 452 din Codul de procedură civilă.17. Mai mult, cheltuielile de judecată nu pot fi legal acordate la acest moment procesual, raportat la prevederile art. 453 din Codul de procedură civilă, întrucât, prin decizia a cărei completare se solicită, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe, fără a se soluționa pe fond cererile deduse judecății. 18. Prin Încheierea din data de 18 martie 2021, în temeiul prevederilor art. 399 din Codul de procedură civilă, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se relua dezbaterile în complet de divergență. 19. La data de 6 mai 2021, apelanta-pârâtă a depus la dosar cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.20. Prin încheierea pronunțată la data de 2 iulie 2021, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării21. Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare. 22. Astfel, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, aflat pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, înregistrat cu nr. 2.618/190/2020.23. Instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție judecă procesul în ultimă instanță, conform dispozițiilor art. 446 raportat la art. 1.033 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.24. Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost legal învestit cu soluționarea apelului, litigiul având ca obiect o cerere de valoare redusă, întemeiată pe prevederile art. 1.026 și următoarele din Codul de procedură civilă, respectiv o cerere de completare a hotărârii, în condițiile prevăzute de art. 444 din Codul de procedură civilă.25. De lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării depinde soluționarea pe fond a cererii de completare a deciziei, în sensul de a se stabili dacă instanța de apel se pronunță sau nu asupra cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelantă, în cazul unei soluții de admitere a apelului, anulare a hotărârii atacate și trimitere a cauzei spre rejudecare către o altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea apelată, ca instanță competentă teritorial să soluționeze cauza, conform dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă.26. Elementul de noutate este conferit de faptul că problema de drept a cărei lămurire se solicită nu a constituit obiectul unei analize și al unei dezlegări jurisprudențiale consecvente, nefiind cristalizată o practică judiciară în această privință: sesizarea privește posibilitatea interpretării diferite a sintagmei „partea care pierde procesul“ din enunțul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care poate genera practică neunitară.27. Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra problemei ce constituie obiect al sesizării, nici pe calea unei alte hotărâri prealabile, nici prin recurs în interesul legii și nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, așa cum reiese din site-ul instanței supreme.V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept28. Apelanta-pârâtă a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, cauza aflându-se în calea de atac a apelului, care reprezintă ultima etapă procesuală de judecată a cererii de valoare redusă, conform dispozițiilor art. 1.033 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, iar soluționarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept supusă interpretării.29. De asemenea, este îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, deoarece acordarea cheltuielilor de judecată generate pe fondul cauzei și a celor solicitate în apel depinde de sensul care va fi dat noțiunii de „proces“ (partea care pierde procesul), din cuprinsul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 30. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este o cerere accesorie, de fond, a cărei soartă depinde de soluția dată cererii principale, pe fondul cauzei. Natura cererii cu care a fost învestită instanța a fost dezlegată și prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 4 martie 2020 (Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020), prin care s-a stabilit că: ,,63. Această dezlegare este aplicabilă atât în situația în care calea de atac vizează exclusiv soluția referitoare la cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, cât și în cazul în care calea de atac are ca obiect, pe lângă modul de soluționare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, și alte aspecte soluționate prin aceeași hotărâre“. 31. Soluționarea cererii în calea de atac nu influențează natura acesteia, de solicitare de fond, de care depinde soluționarea cauzei în apel, în ultimă instanță. Instanțele de apel sunt învestite să judece în fond, chiar dacă soluționează o cale de atac și controlează hotărârea primei instanțe. 32. În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu prilejul analizării prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cuprinsul Deciziei nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017 (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017): „58. Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei este îndeplinită deoarece acordarea cheltuielilor de judecată generate de actualul proces având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretențiilor constând în cheltuielile de judecată dintr-un precedent litigiu purtat între aceleași părți și soluționat definitiv face parte din solicitările de fond ale litigiului pendinte, situația corespunzând ipotezei în care cheltuielile de judecată sunt solicitate, de această dată, pe cale accesorie, în chiar litigiul care le-a determinat (…).60. Prin urmare, de modul de dezlegare a problemei de drept sesizate depinde soluționarea pe fond a uneia dintre solicitările procesului pendinte, respectiv cea constând în pretenția accesorie relativă la recunoașterea dreptului reclamantului la recuperarea cheltuielilor de judecată generate de actualul proces.“ 33. În ceea ce privește soluționarea cererii de completare a dispozitivului, pe fond, aceasta depinde de chestiunea de drept analizată, pentru că argumentele centrale din cererea de completare a hotărârii pronunțate în calea de atac a apelului, pentru soluționarea căreia s-a format completul de divergență, sunt fundamentate de posibilitatea părții de a beneficia de cheltuielile de judecată, cu atât mai mult cu cât apelul a fost admis în integralitate. 34. Stringența pronunțării asupra chestiunii de drept în discuție reiese, cu prisosință, din caracterul deosebit de frecvent întâlnit al cererii accesorii cu care a fost învestită instanța, soluțiile jurisprudențiale și doctrinare fiind diferite, ceea ce denotă caracterul neclar al reglementării.35. Chestiunea supusă interpretării este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai statuat. Instanța supremă s-a pronunțat asupra interpretării dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, însă dintr-o altă perspectivă, și anume prin prisma incidenței acestor prevederi în situația solicitării cheltuielilor de judecată pe cale principală. 36. De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii. 37. Necesitatea sesizării instanței supreme este determinată de sintagmele utilizate de legiuitor cu prilejul abordării sensului noțiunii de „proces“, care este tratată atât ca întreg ciclu procesual, cât și ca etapă procesuală, așa cum reiese, spre exemplu, din dispozițiile art. 13 alin. (3), art. 19, art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă.38. Asupra fondului chestiunii de drept, apelanta-pârâtă a apreciat că interpretarea corectă este aceea potrivit căreia cheltuielile de judecată sunt efectuate pentru fiecare etapă procesuală în parte.39. Astfel, prevederile legale din materia principiilor procedurii civile statuează că procesul civil se desfășoară în mai multe etape, care generează cheltuieli independente, proprii fazei în care sunt efectuate, fără legătură cu etapa procesuală anterioară. Această concluzie se desprinde din normele care tratează cheltuielile efectuate în procesul civil, reprezentate de taxele judiciare de timbru și onorariile avocaților, precum și din cele referitoare la onorariile experților sau drepturile bănești cuvenite martorilor.40. În acest sens, invocă dispozițiile art. 83 alin. (1), art. 87 alin. (1), art. 326 și art. 331 alin. (3) din Codul de procedură civilă, art. 32 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.41. Efectuarea cheltuielilor de judecată pentru fiecare etapă procesuală, în mod obligatoriu, mai ales prin prisma art. 32 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, obligă la adoptarea aceleiași soluții în privința obligației de plată a acestora, pentru fiecare etapă procesuală. În caz contrar, este lipsit de orice explicație motivul pentru care cheltuielile de judecată trebuie angajate pentru fiecare etapă procesuală, în schimb, posibilitatea de recuperare a acestora să fie restrânsă la finalizarea unui ciclu procesual, soluție ce ar fi lipsită de echitate. 42. Culpa procesuală, care include noțiunea de „parte care pierde procesul“, nu poate fi înțeleasă decât prin raportare la soluția pronunțată de către instanța învestită cu soluționarea unei etape procesuale, concluzie care decurge din interpretarea logico-sistematică a textelor legale invocate. 43. În același mod, obligația depunerii dovezii cheltuielilor de judecată până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului, prevăzută de dispozițiile art. 452 din Codul de procedură civilă, se justifică prin necesitatea acordării acestora pentru fiecare etapă procesuală.44. În măsura în care legiuitorul ar fi considerat că nu se pot acorda cheltuielile de judecată pentru fiecare etapă procesuală, în funcție de soluția pronunțată, ar fi dat posibilitatea părții să depună dovada tuturor cheltuielilor cu prilejul soluționării celei din urmă etape procesuale, în condițiile în care doar aceasta din urmă ar prezenta relevanță în cauză, sub aspectul obligației de plată a cheltuielilor de judecată și a interpretării noțiunii de culpă procesuală. 45. Doctrina este consecventă în a afirma că, în calea de atac a recursului, în ipoteza casării cu trimitere spre rejudecare, instanța nu se pronunță asupra cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, care vor fi analizate de instanța de rejudecare. Practica judiciară este însă neunitară. 46. Cheltuielile de judecată trebuie înțelese ca fiind accesorii solicitărilor din fiecare etapă procesuală, întrucât sintagma "partea care pierde procesul“ nu poate fi disociată de expresia „partea care a câștigat47. S-a apreciat că interpretarea susținută conferă previzibilitate părții căzute în pretenții, cu privire la cheltuielile la care poate fi obligată, sens în care au fost invocate deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, și nr. 494 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 19 iunie 2012, potrivit cărora orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerințe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca actul să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat.48. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu și-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept49. Completul de judecată învestit cu soluționarea cererii de completare a dispozitivului în Dosarul nr. 2.618/190/2020, constatând incidența în cauză a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a arătat că membrii completului nu au reușit să ajungă la un punct de vedere unitar, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 399 din Codul de procedură civilă, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se relua dezbaterile în complet de divergență. 50. Motivul principal pentru care nu s-a ajuns la un consens constă în interpretarea diferită dată de membrii completului de judecată - prezentă inclusiv la nivelul literaturii de specialitate și al practicii judiciare, soluțiile propuse fiind divergente - noțiunii de „parte care a pierdut/parte care a câștigat procesul“, mai exact, noțiunii de „proces“, cu efecte determinante asupra existenței sau inexistenței obligației/dreptului la plata cheltuielilor de judecată, respectiv dacă prin noțiunea de „proces“ se înțelege o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual) sau ultima fază/etapă din ciclul procesual.VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie51. La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești relevante în materia ce face obiectul sesizării, precum și opinii teoretice ale magistraților, din analiza cărora s-a constatat existența a două orientări jurisprudențiale.52. Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, s-a reținut că prin sintagma „partea care pierde procesul“ și, respectiv, noțiunea de „proces“ se înțelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil.53. În susținerea acestei opinii s-au avut în vedere dispozițiile art. 451-455 din Codul de procedură civilă, caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a cărei soartă depinde de soluția dată cererii principale din dosarul și etapa procesuală unde au fost generate. S-au mai avut în vedere și dezlegările date prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020.54. Totodată, s-a apreciat că fiecare etapă, fază sau ciclu procesual generează cheltuieli independente, proprii acelei fazei în care sunt efectuate, cum sunt taxele de timbru, onorariile de avocat, cheltuielile de transport și cazare, sumele cuvenite martorilor ori onorariile de expert în etapele de fond (primă instanță și/sau apel, când se administrează probe complexe), fără legătură cu etapa procesuală anterioară.55. Cum toate aceste cheltuieli sunt imediate, aferente fiecărei faze sau etape procesuale, este firesc și just să se acorde părților posibilitatea recuperării lor în aceeași manieră în care sunt efectuate și în funcție de soluția pronunțată în respectiva etapă procesuală unde au fost efectuate, raportat la care se va fi stabilit și culpa procesuală.56. Într-o altă orientare, s-a apreciat că prin sintagma „partea care pierde procesul“, respectiv prin noțiunea „procesul“, se înțelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel și, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanță soluția pronunțată în etapa procesuală anterioară.57. Ca regulă, hotărârea primei instanțe nu este definitivă, astfel că aplicarea prevederilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă are loc cu titlu provizoriu, prin raportare la soluția pronunțată. Hotărârea primei instanțe poate să rămână definitivă prin nedeclararea căii de atac ori prin respingerea căii de atac formulate de partea care a pierdut procesul în primă instanță. În asemenea ipoteze nu se ridică nicio dificultate de interpretare a sintagmelor menționate.58. Dificultatea apare în ipoteza în care soluția pronunțată în calea de atac infirmă, chiar parțial, hotărârea primei instanțe.59. Aceasta este una provizorie, iar prin infirmarea sa partea care câștigă procesul trebuie considerată partea care obține soluția favorabilă în calea de atac (ultima cale de atac prevăzută de lege). Chiar dacă cealaltă parte a câștigat în primă instanță, de exemplu, dacă instanța de apel a infirmat hotărârea primei instanțe, retroactiv, similar efectelor nulității, trebuie să considerăm că, de fapt, nu a câștigat niciodată.60. Același raționament se aplică și în ipoteza în care instanța ierarhic superioară trimite cauza spre rejudecare, cu singura diferență că, în acest caz, partea care a câștigat procesul este partea care a obținut, prin parcurgerea celui de-al doilea ciclu procesual sau a celui de-al treilea, dacă este cazul, o soluție favorabilă definitivă.61. Admiterea căii de atac și trimiterea cauzei spre rejudecare reprezintă o etapă intermediară, ce nu pune capăt procesului, astfel că în această etapă procesuală nu se pot acorda cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată efectuate în această etapă urmează a fi acordate în rejudecare, în funcție de soluția ce va fi pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională, dacă este cazul.62. Instanța se va pronunța asupra cheltuielilor de judecată atunci când hotărârea sa este susceptibilă de a tranșa diferendul părților dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, întrucât doar în această situație se poate stabili cine a pierdut finalmente procesul și se poate avea în vedere ansamblul cheltuielilor de judecată efectuate de părți. Prin excepție, soluțiile de admitere a apelului/recursului și de trimitere a cauzei spre rejudecare ori spre judecare de către instanța competentă nu tranșează acest diferend, ci îl plasează altei instanțe spre soluționare, astfel încât, în aceste situații, instanța de control judiciar nu se va pronunța asupra cheltuielilor de judecată realizate strict în calea de atac admisă cu consecința trimiterii cauzei la o altă instanță. Altminteri, soluția asupra acestor cheltuieli nu ar mai putea fi pusă în contextul ansamblului procesului și ar fi desprinsă de ideea de culpă procesuală în ansamblul demersului juridic. Aceasta nu înseamnă că atari cheltuieli, realizate în calea de atac admisă cu consecința trimiterii cauzei la instanța inferioară în grad, nu vor putea fi recuperate de partea care le-a avansat, dar asupra lor se va pronunța instanța la care a fost trimisă cauza spre soluționare, ele fiind aferente cursului judecății ce a dus pentru prima oară la o soluție validă din punct de vedere procedural.63. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii64. Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale invocate cuprinse în Codul de procedură civilă din perspectiva vizată de sesizare.65. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017, prin care, admițând sesizarea, a statuat că: „În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile.“66. Din perspectiva sesizării de față, sunt relevante considerentele de la paragrafele 82-83 și 88 din decizie: „82. Cea de-a treia observație pornește chiar de la conținutul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă care, doar într-o terminologie nouă, consacră, întocmai ca și art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plății cheltuielilor de judecată culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din Codul de procedură civilă.83. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este „partea care pierde procesul“, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din Codul de procedură civilă), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă. (...)88. Precum s-a arătat, reclamantul nu poate fi în culpă atunci când își exercită un drept al său, iar pârâtul, care pierde procesul și care nu se manifestă în limitele art. 454 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat lipsit de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente unui litigiu anterior.“IX. Raportul asupra chestiunii de drept67. Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiția noutății problemei de drept supuse interpretării, astfel încât se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării.X. Înalta Curte de Casație și JustițieExaminând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:68. În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care trebuie întrunite cumulativ, respectiv:a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță;b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; e) asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.69. În doctrină, dar și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat și că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.70. Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar patru dintre cele cinci cerințe anterior enunțate sunt întrunite.71. Astfel, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate legate de titularul sesizării și de stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relația de dependență dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită și rezolvarea pe fond a litigiului, precum și cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.72. Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost învestit cu soluționarea cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunțate în apel, în sensul soluționării cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care instanța de apel admisese apelul declarat de pârâtă, anulase hotărârea pronunțată în primă instanță de Judecătoria Bistrița și trimisese cauza spre rejudecare în primă instanță la Judecătoria Năsăud, ca instanță competentă teritorial să soluționeze cauza, fără însă a se pronunța asupra cererii apelantei-pârâte de a-i fi acordate cheltuieli de judecată.73. Cererea de completare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.026 și următoarele din Codul de procedură civilă, în condițiile prevăzute de art. 444 din Codul de procedură civilă.74. Drept urmare, având în vedere dispozițiile art. 446 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea pronunțată potrivit art. 444 din Codul de procedură civilă este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea, rezultă că Tribunalul Bistrița-Năsăud, învestit fiind cu soluționarea apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Bistrița, va soluționa cererea în ultimă instanță.75. Se constată, de asemenea, că este îndeplinită și condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept pentru soluționarea pe fond a cauzei, instanța de trimitere justificând aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea pe fond a cauzei, în condițiile în care legătura dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și rezolvarea litigiului rezultă din observarea motivelor invocate de către apelanta-pârâtă prin cererea de completare a dispozitivului, cerere care vizează noțiunea de parte căzută în pretenții, evocată de art. 453 din Codul de procedură civilă.76. De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu s-a statuat anterior asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanțe.77. Noutatea chestiunii de drept, cerință de admisibilitate distinctă, nu este însă îndeplinită, astfel că nu apare ca posibilă declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.78. Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea problemă de drept.79. În absența unei definiții legale a noțiunii de „noutate“, verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).80. Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (spre exemplu, deciziile menționate în paragraful anterior, precum și Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017 etc.), cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial. 81. Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei).82. În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).83. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.84. Prin urmare, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.85. Această concluzie se impune și atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă.86. Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, consecința, într-o atare situație, fiind aceea a inadmisibilității sesizării.87. În ce privește prezenta sesizare, cerința noutății chestiunii de drept nu este întrunită, în răspunsurile date la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, majoritatea curților de apel menționând pronunțarea de hotărâri judecătorești, iar din examinarea acestora se constată că atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă instanțele sau confruntat cu întreaga problematică adusă în discuție prin sesizarea de față, numărul hotărârilor judecătorești care o reflectă fiind îndeajuns de mare.88. Se poate observa că elementul central al sesizării este reprezentat de lămurirea sintagmei „partea care pierde procesul“, conținută în prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată“. Incertitudinea instanței de trimitere, transpusă într-o întrebare ce nu excelează prin claritate și rigoare (inclusiv terminologică), are însă ca punct de plecare situația în care, în urma admiterii căii de atac a apelului, anulării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, instanța de apel este ținută a se pronunța asupra solicitării părții apelante de a-i fi acordate cheltuieli de judecată în respectivul apel.89. În mod analog, eventualele îndoieli cu privire la corecta interpretare a sintagmei „partea care pierde procesul“ pot fi extinse la situația în care instanța de recurs admite această cale de atac, casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță.90. În pofida susținerilor făcute de una dintre părțile procesului, prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, mai sus evocate, nu reprezintă decât o reiterare într-un limbaj juridic actualizat a dispozițiilor care, anterior, erau cuprinse în art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865: „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată“.91. Actualizarea limbajului legal nu a fost însă însoțită de nicio modificare de concepție în ceea ce privește fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată (respectiv culpa procesuală a părții care a pierdut procesul) și determinarea subiecților procesuali ținuți să plătească ori, dimpotrivă, îndreptățiți la a li se plăti cheltuielile ocazionate de purtarea procesului.92. Nu poate fi identificat niciun argument legal în raport cu care, uzând de metodele de interpretare acceptate de știința dreptului, să se poată ajunge la concluzia că între prevederile art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 și cele ale art. 453 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă ar exista diferențe de esență care, sub aspectele evocate, să aibă ca efect modificarea regimului juridic preexistent în materia cheltuielilor de judecată.93. Sub acest aspect, este util a observa că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja, printr-o altă decizie a sa, anterior evocată (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017), cu privire la conținutul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că aceste prevederi „82. (...) într-o terminologie nouă, consacră, întocmai ca și art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plății cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului (...)“. A fost astfel relevată identitatea de conținut juridic esențial al celor două texte legale, diferențele existând doar cu privire la limbajul întrebuințat, iar nu și cu privire la conținutul propriu-zis al reglementării.94. Or, problematica juridică asociată cheltuielilor de judecată este una în egală măsură frecventă și recurentă, iar față de multitudinea proceselor în care, atât sub fostul Cod de procedură civilă, cât și sub acel actual, s-au solicitat cheltuieli de judecată, instanțele (inclusiv cele de apel sau recurs în caz de anulare/casare a hotărârilor atacate și trimitere a cauzelor spre rejudecare la instanțele inferioare) s-au pronunțat asupra acestor cereri.95. Existența unei jurisprudențe semnificative, inclusiv din punct de vedere cantitativ, a fost, de altfel, evocată și de unele dintre curțile de apel cărora li s-a solicitat exprimarea unui punct de vedere cu privire la problema de drept care face obiectul prezentei sesizări, fiind comunicate hotărâri judecătorești prin care această problemă de drept a fost dezlegată.96. Nu este lipsit de relevanță a menționa că însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în timp, decizii de speță prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 1.286 din 10 iunie 2021 pronunțată de Secția I civilă, nepublicată, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant și intervenienți, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În considerentele deciziei s-a statuat, cu privire la cererea recurenților de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că „... atâta vreme cât, ca o consecință a admiterii recursurilor, soluția pronunțată este aceea de casare a deciziei atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel, soluționarea în recurs a cererilor recurenților privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate și soluționate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaște pe deplin măsura în care pârâtul (....) a căzut în pretenții, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale și, deci, întinderea obligației sale de a suporta cheltuielile de judecată“. Ar rezulta, așadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluționare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepții procesuale, însă nu și în etapele intermediare ale judecății în care, prin raportare la specificul soluției pronunțate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câștigat procesul, litigiul nefiind încă tranșat.97. În aceste condiții, întrucât problema de drept sesizată șia găsit dezlegare, chiar dacă nu întotdeauna unitar, în jurisprudența instanțelor, atât sub fostul Cod de procedură civilă, cât și sub cel actual, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerința privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind, eventual, create premisele unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței. Punctele de vedere exprimate de curțile de apel, dar și hotărârile judecătorești atașate acestora evidențiază însă conturarea unei orientări jurisprudențiale majoritare, consonantă cu unele opinii doctrinare dintre cele mai semnificative asupra problemei.98. Pe cale de consecință, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării, rămânând a se analiza de către cei interesați oportunitatea declarării unui eventual recurs în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    În numele legii
    DECIDE:    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bistrița-Năsăud -Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.618/190/2020 pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Dacă prin sintagma „partea care pierde procesul“, respectiv prin noțiunea „procesul“, se înțelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual), raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) și art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din Codul de procedură civilă sauDacă prin sintagma „partea care pierde procesul“, respectiv prin noțiunea „procesul“, se înțelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel și, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanță soluția pronunțată în etapa procesuală anterioară.Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2021.
    VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    GABRIELA ELENA BOGASIU
    Magistrat-asistent,
    Elena Adriana Stamatescu    -----