DECIZIA nr. 73 din 11 octombrie 2021referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 9 coroborat cu art. 22 din Codul de procedură civilă
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 1123 din 25 noiembrie 2021
Dosar nr. 2.216/1/2021
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.216/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.2. Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele probleme de drept:1. În interpretarea dispozițiilor art. 9 coroborat cu art. 22 din Codul de procedură civilă, poate instanța de judecată să invoce din oficiu incidența prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității vădit excesive și astfel să pună în discuția părților eventualul caracter disproporționat al clauzei penale, în lipsa unei cereri exprese din partea părții interesate?2. În contextul unor penalități de întârziere în cotă procentuală stabilite de părți pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?5. Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit, comunicat părților, și puncte de vedere ale acestora.6. Președintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.
ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării7. Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 22 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 10.604/325/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 2.216/1/2021.II. Normele de drept intern incidente8. Codul de procedură civilă + Articolul 9(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public.(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.(3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege. (…)(...) + Articolul 22(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție.(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.9. Codul civil + Articolul 1.541 alin. (1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când:[...]b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. [...]III. Expunerea succintă a procesului10. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 13 mai 2020, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtei B la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de onorariu plătibil în momentul în care se radiază debitorul în urma închiderii procedurii falimentului debitorului C, precum și la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1% pe zi datorate la valoarea obiectului contractului de mandat, care curg de la 6 august 2019 și până la data achitării integrale a onorariului.11. Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 7.599 din 5 august 2020, a respins cererea de chemare în judecată, reținând că debitul principal în cuantum de 1.000 lei a fost achitat la 12 iunie 2020, iar în ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea au fost contestate de pârâtă, iar reclamanta nu a depus la dosar un mod de calcul al acestora.12. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A a formulat apel, solicitând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate conform alin. (2) al art. 1 din Anexa I pagina 1 la contractul de mandat, respectiv la valoarea obiectului contractului de mandat, calculate pentru perioada 6 august 2019 - 11 iunie 2020.13. În cadrul soluționării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării14. Prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere a constatat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute cumulativ în art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel cum sa reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv:a) existența unei cauze aflate în curs de judecată;b) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță:c) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.15. Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât este vorba despre o cauză aflată în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă, în faza de atac a apelului, iar hotărârea ce urmează să se pronunțe va fi definitivă, conform art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă.16. Totodată, soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.17. Astfel, în ceea ce privește penalitățile de întârziere s-a arătat că există o discrepanță între valoarea debitului principal (1.000 lei) și valoarea penalităților de întârziere în măsura în care acestea ar fi acordate (2.061.600 lei), întrucât penalitățile de întârziere nu au fost prevăzute la valoarea debitului scadent, ci la valoarea obiectului contractului de mandat.18. În acest context instanța a pus în discuție posibilitatea aplicării din oficiu a prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității vădit excesive, având în vedere că pârâta nu s-a prevalat de aceste norme nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel; aceste dispoziții legale nu prevăd nicio mențiune legată de posibilitatea invocării din oficiu a necesității reducerii penalităților de întârziere excesive, iar din această tăcere a legii rezultă și problema de drept a cărei interpretare se solicită.19. Astfel, într-o primă interpretare a art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil se poate aprecia că invocarea penalităților excesive este la latitudinea părții interesate, fiind guvernată de principiul disponibilității ce caracterizează procesul civil, consacrat prin art. 9 din Codul de procedură civilă, instanța nefiind îndreptățită să pună în discuția părților eventualul caracter excesiv al clauzei penale în lipsa manifestării de voință a debitorului.20. Într-o a doua interpretare s-ar putea susține că prevederile art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil sunt de ordine publică, astfel că instanța nu este ținută de voința părții interesate, având posibilitatea să pună în discuție eventualul caracter excesiv al penalității, iar în cazul în care sunt îndeplinite toate cerințele, să diminueze cuantumul clauzei penale până la o valoare proporțională cu prejudiciul suferit de creditor.21. În funcție de interpretarea acordată dispozițiilor legale depinde și soluționarea apelului formulat de reclamanta A, întrucât dacă se ajunge la concluzia că instanța poate invoca din oficiu prevederile art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere ar putea fi admis doar în parte, în măsura în care, în deliberare, instanța de control judiciar ar constata că penalitățile de întârziere sunt disproporționate.22. În schimb, dacă instanța nu poate aplica art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil din oficiu, ea va fi ținută de cuantumul penalității de întârziere astfel cum a fost stipulat în convenția părților, urmând să analizeze apărările pârâtei care tind doar la o respingere în totalitate a capătului de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere.23. În ceea ce privește art. 1.541 alin. (2) din Codul civil, acesta conține o limitare, stabilind un plafon sub care nu poate fi redusă clauza penală, chiar apreciată ca fiind excesivă, în sensul că penalitatea trebuie să rămână superioară obligației principale.24. Având în vedere că o clauză penală poate fi prevăzută de părți în situația neexecutării obligației principale sau a executării neconforme (ceea ce implică o neexecutare la locul sau la timpul convenit), precum și împrejurarea că o astfel de clauză poate fi convenită în cotă procentuală sau într-un cuantum fix, întrebarea care se pune este dacă limitarea prevăzută de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil este compatibilă cu o clauză penală exprimată într-o cotă procentuală ce privește îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani.25. În acest sens, spre exemplu, o penalitate de întârziere de 10% pe zi, deși pare excesivă prin cuantumul său, ar ajunge să nu poată fi redusă dacă numărul de zile de întârziere este unul redus, aceasta întrucât până la un anumit punct penalitatea va fi inferioară obligației principale.26. În schimb, o penalitate de întârziere care pare rezonabilă la prima vedere, de 0,1% pe zi, spre exemplu, ar putea ajunge să depășească cu mult debitul principal dacă numărul de zile de întârziere este unul ridicat.27. Dificultatea de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil rezidă în împrejurarea că, dacă penalitatea ar fi prevăzută într-un cuantum fix, s-ar putea compara întotdeauna această valoare cu valoarea obligației principale, astfel încât textul legal s-ar putea aplica în mod facil. În schimb, atunci când penalitatea este exprimată procentual, comparația nu mai este ușor de realizat, întrucât valoarea penalității depinde întotdeauna de numărul de zile de întârziere, instituind un criteriu imprecis și variabil de determinare a penalității totale, anume data la care debitorul își va executa obligația principală de plată a sumei de bani.28. Problema de drept supusă interpretării de către Înalta Curte de Casație și Justiție este nouă, întrucât posibilitatea de reducere a clauzei penale excesive a fost consacrată legislativ doar prin noul Cod civil, vechiul Cod civil prevăzând prin art. 1.070 doar posibilitatea de diminuare a penalității atunci când obligația principală a fost executată în parte.29. Pe de altă parte, chiar dacă noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, astfel că până în prezent a trecut o anumită perioadă de timp, s-a apreciat că nu este decisiv doar criteriul temporal, fiind necesar ca acesta să fie coroborat cu incidența în practică a problemei de drept ivite și dacă instanțele de judecată au pronunțat un anumit număr relevant de hotărâri definitive din care să rezulte orientarea jurisprudențială. Or, cu privire la posibilitatea de invocare din oficiu a art. 1.541 alin (1) lit. b) din Codul civil sau la modul de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil nu au fost identificate hotărâri definitive.30. Este îndeplinită și ultima condiție de admisibilitate, întrucât din verificările efectuate a rezultat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra problemei de drept.V. Punctul de vedere al completului de judecată31. Din cuprinsul art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil nu rezultă niciun indiciu cu privire la intenția legiuitorului de a conferi sau nu posibilitatea instanței de judecată de a reduce din oficiu o clauză penală care ar părea vădit disproporționată față de prejudiciul efectiv suferit, omisiune care s-a reflectat și în literatura de specialitate, fiind exprimate ambele opinii, atât în sensul că instanța poate reduce din oficiu clauza penală, cât și în sensul că reducerea clauzei penale excesive ar fi doar la latitudinea părții interesate.32. Cu toate că nu există un consens în doctrină cu privire la acest aspect, tribunalul a apreciat că reducerea clauzei penale excesive poate fi efectuată și din oficiu, de instanță, ținând cont că o asemenea măsură corespunde cel mai bine imperativului executării cu bună-credință a obligațiilor asumate și păstrării echilibrului ce trebuie să existe între interesele părților, fiind vorba despre o chestiune ce depășește sfera disponibilității părții.33. Pe de altă parte trebuie să se observe că, potrivit art. 1.541 alin. (3) din Codul civil, orice stipulație contrară se consideră nescrisă, ceea ce denotă conferirea unei importanțe deosebite acestei dispoziții, care trebuie apreciată de natură imperativă, astfel că reducerea clauzei penale excesive nu este condiționată de solicitarea expresă a părții interesate.VI. Punctul de vedere al părților34. Apelanta-reclamantă A a arătat că pârâta nu a învestit instanța de apel și nici instanța de fond cu reducerea penalităților de întârziere prin aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, apreciind că, dacă s-ar reduce din oficiu penalitatea, ar fi încălcate principiul disponibilității și principiul imutabilității obiectului litigiului.35. Intimata-pârâtă B a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu aplicarea prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, penalitatea fiind vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului de mandat.VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie36. Analiza jurisprundenței înaintate de curțile de apel a relevat două orientări:– cu privire la prima chestiune de drept, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Ploiești, Judecătoria Bacău, Judecătoria Moinești, Tribunalul Neamț - secțiile I și a II-a, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu (opinia majoritară), Tribunalul Teleorman, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Mehedinți, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au apreciat că nu se poate invoca din oficiu incidența prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil în lipsa unei cereri exprese a părții interesate, existând și opinia contrară exprimată de Tribunalul Dâmbovița - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Onești, Judecătoria Piatra-Neamț, Curtea de Apel București -Secția a VI-a civilă, Tribunalul București (opinie majoritară), Judecătoria Oltenița, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița (opinia majoritară), Tribunalul Ilfov, Tribunalul Maramureș, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Judecătoria Iași - Secția civilă, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă;– referitor la cea de a doua chestiune de drept, Judecătoria Constanța, Judecătoria Oltenița, Judecătoria Bolintin-Vale și Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă au apreciat că penalităților de întârziere în cotă procentuală stabilite de părți pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, nu li se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil, în sens contrar pronunțându-se Judecătoria Piatra-Neamț, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, Tribunalul București, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureș, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinți, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Judecătoria Iași - Secția civilă, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.37. Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.446/C/3.673/III-5/2021 din 26 august 2021, a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale38. La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Curții Constituționale nu au fost pronunțate decizii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.IX. Raportul asupra chestiunii de drept39. Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu este admisibilă.X. Înalta Curte de Casație și Justiție40. Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“41. Din cuprinsul prevederilor legale anterior enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, ce trebuie să fie întrunite cumulativ:– existența unei cauze în curs de judecată;– judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție;– ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.42. În plus, problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.43. Verificându-se întrunirea condițiilor de admisibilitate se constată că acestea se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.44. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată; cauza care formează obiectul judecății în apel se află în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă. Litigiul are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar hotărârea ce urmează să se pronunțe va fi definitivă, conform art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia: „Hotărârea instanței de apel se comunică părților și este definitivă.“45. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, această cerință fiind îndeplinită în cazul sesizării de față.46. În ceea ce privește condiția referitoare la relația de dependență dintre dezlegarea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, referitor la prima întrebare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că această condiție nu este îndeplinită.47. Inițial, instanța de trimitere a pus în discuție posibilitatea aplicării din oficiu a prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității excesive; prin apărările formulate, intimata-pârâtă a sesizat discrepanța dintre valoarea debitului principal și valoarea penalităților de întârziere și a solicitat, pe de o parte, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept ivită, iar, pe de altă parte, aplicarea prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, penalitatea fiind vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului de mandat.48. Mai mult, partea a contestat, în primă instanță, chiar, cuantumul vădit excesiv al penalităților de întârziere și instanța a încadrat în drept susținerile acesteia, cererea fiind formulată cu respectarea condițiilor procedurale.49. Așa fiind, în fața instanței de apel există solicitarea din partea pârâtei debitoare de reducere a penalităților vădit excesive, iar instanța urmează a se pronunța asupra acesteia.50. Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care la doresc, dar și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.51. Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv ultra petita. Hotărârea pronunțată cu nerespectarea acestei obligații este supusă revizuirii conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.52. În situația în care pârâtul, pe cale de apărare, invocă în fața instanței caracterul vădit excesiv al penalității, instanța trebuie să cerceteze și să se pronunțe asupra acestei solicitări.53. Art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră expres că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.54. Dacă se invocă, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de apărare, caracterul manifest excesiv al clauzei penale, instanța are asigurat cadrul procesual legal pentru a putea diminua cuantumul penalităților.55. În această situație ar fi respectat principiul disponibilității, conduita judecătorului supunându-se dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cercetarea judecătorească și soluția procesului încadrându-se în ceea ce părțile au stabilit prin cererile și apărările lor.56. În situația în care instanța se pronunță asupra unui lucru care nu s-a solicitat, judecătorul încalcă atât principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel“, cât și dispozițiile imperative ale art. 397 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora „instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel“.57. Reținând că există o solicitare expresă din partea pârâtei de reducere a cuantumului clauzei penale, rezultă că soluționarea pe fond a cauzei nu depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin prima întrebare din sesizare.58. În ceea ce privește cea de-a doua întrebare: „În contextul unor penalități de întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?“, aceasta nu privește o problemă de interpretare a dispozițiilor legale, ci una de aplicare a legii în situația clauzei penale stabilite în cote procentuale.59. De altfel, chiar prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere susține că „dificultatea de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil rezidă în împrejurarea că dacă penalitatea ar fi prevăzută într-un cuantum fix, s-ar putea compara întotdeauna această valoare cu valoarea obligației principale, astfel încât textul legal s-ar putea aplica în mod facil. În schimb, atunci când penalitatea este exprimată procentual, comparația nu mai este ușor de realizat întrucât valoarea penalității depinde întotdeauna de numărul de zile de întârziere, instituind un criteriu imprecis și variabil de determinare a penalității totale, anume data la care debitorul își va executa obligația principală de plată a sumei de bani“.60. Așadar, instanța de trimitere susține că există dificultatea de a compara valoarea clauzei penale cu valoarea obligației principale, însă în litigiul pendinte sunt cunoscute atât data la care a fost executată obligația principală, cât și numărul de zile de întârziere.61. Pe de altă parte, textul de lege ce se solicită a fi interpretat nu distinge între penalități stabilite în cuantum fix și cele stabilite în cotă procentuală.62. Așa fiind, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține.63. Instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi permită aplicarea textului de lege, în soluționarea cauzei cu judecarea căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.64. În considerarea argumentelor expuse, sesizarea de față nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat doar ca urmare a întrunirii condițiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privința chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanță a fi lămurite și care prezintă o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenția instanței supreme.Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 10.604/325/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept:1. În interpretarea dispozițiilor art. 9 coroborat cu art. 22 din Codul de procedură civilă, poate instanța de judecată să invoce din oficiu incidența prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității vădit excesive și astfel să pună în discuția părților eventualul caracter disproporționat al clauzei penale, în lipsa unei cereri exprese din partea părții interesate?2. În contextul unor penalități de întârziere în cotă procentuală stabilite de părți pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2021.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad-----
| EMITENT |
Dosar nr. 2.216/1/2021
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Iuliana Țuca | - judecător la Secția I civilă |
| Mioara Iolanda Grecu | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Elena Popoiag | - judecător la Secția I civilă |
| Denisa Livia Băldean | - judecător la Secția I civilă |
| Eugenia Pușcașiu | - judecător la Secția I civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Rodica Dorin | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Carmen Trănica Teau | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mirela Polițeanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mariana Constantinescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Adela Vintilă | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Decebal Constantin Vlad | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Liliana Vișan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gheza Attila Farmathy | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării7. Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 22 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 10.604/325/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 2.216/1/2021.II. Normele de drept intern incidente8. Codul de procedură civilă + Articolul 9(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public.(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.(3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege. (…)(...) + Articolul 22(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție.(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.9. Codul civil + Articolul 1.541 alin. (1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când:[...]b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. [...]III. Expunerea succintă a procesului10. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 13 mai 2020, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtei B la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de onorariu plătibil în momentul în care se radiază debitorul în urma închiderii procedurii falimentului debitorului C, precum și la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1% pe zi datorate la valoarea obiectului contractului de mandat, care curg de la 6 august 2019 și până la data achitării integrale a onorariului.11. Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 7.599 din 5 august 2020, a respins cererea de chemare în judecată, reținând că debitul principal în cuantum de 1.000 lei a fost achitat la 12 iunie 2020, iar în ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea au fost contestate de pârâtă, iar reclamanta nu a depus la dosar un mod de calcul al acestora.12. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A a formulat apel, solicitând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate conform alin. (2) al art. 1 din Anexa I pagina 1 la contractul de mandat, respectiv la valoarea obiectului contractului de mandat, calculate pentru perioada 6 august 2019 - 11 iunie 2020.13. În cadrul soluționării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării14. Prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere a constatat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute cumulativ în art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel cum sa reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv:a) existența unei cauze aflate în curs de judecată;b) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță:c) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.15. Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât este vorba despre o cauză aflată în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă, în faza de atac a apelului, iar hotărârea ce urmează să se pronunțe va fi definitivă, conform art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă.16. Totodată, soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.17. Astfel, în ceea ce privește penalitățile de întârziere s-a arătat că există o discrepanță între valoarea debitului principal (1.000 lei) și valoarea penalităților de întârziere în măsura în care acestea ar fi acordate (2.061.600 lei), întrucât penalitățile de întârziere nu au fost prevăzute la valoarea debitului scadent, ci la valoarea obiectului contractului de mandat.18. În acest context instanța a pus în discuție posibilitatea aplicării din oficiu a prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității vădit excesive, având în vedere că pârâta nu s-a prevalat de aceste norme nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel; aceste dispoziții legale nu prevăd nicio mențiune legată de posibilitatea invocării din oficiu a necesității reducerii penalităților de întârziere excesive, iar din această tăcere a legii rezultă și problema de drept a cărei interpretare se solicită.19. Astfel, într-o primă interpretare a art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil se poate aprecia că invocarea penalităților excesive este la latitudinea părții interesate, fiind guvernată de principiul disponibilității ce caracterizează procesul civil, consacrat prin art. 9 din Codul de procedură civilă, instanța nefiind îndreptățită să pună în discuția părților eventualul caracter excesiv al clauzei penale în lipsa manifestării de voință a debitorului.20. Într-o a doua interpretare s-ar putea susține că prevederile art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil sunt de ordine publică, astfel că instanța nu este ținută de voința părții interesate, având posibilitatea să pună în discuție eventualul caracter excesiv al penalității, iar în cazul în care sunt îndeplinite toate cerințele, să diminueze cuantumul clauzei penale până la o valoare proporțională cu prejudiciul suferit de creditor.21. În funcție de interpretarea acordată dispozițiilor legale depinde și soluționarea apelului formulat de reclamanta A, întrucât dacă se ajunge la concluzia că instanța poate invoca din oficiu prevederile art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere ar putea fi admis doar în parte, în măsura în care, în deliberare, instanța de control judiciar ar constata că penalitățile de întârziere sunt disproporționate.22. În schimb, dacă instanța nu poate aplica art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil din oficiu, ea va fi ținută de cuantumul penalității de întârziere astfel cum a fost stipulat în convenția părților, urmând să analizeze apărările pârâtei care tind doar la o respingere în totalitate a capătului de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere.23. În ceea ce privește art. 1.541 alin. (2) din Codul civil, acesta conține o limitare, stabilind un plafon sub care nu poate fi redusă clauza penală, chiar apreciată ca fiind excesivă, în sensul că penalitatea trebuie să rămână superioară obligației principale.24. Având în vedere că o clauză penală poate fi prevăzută de părți în situația neexecutării obligației principale sau a executării neconforme (ceea ce implică o neexecutare la locul sau la timpul convenit), precum și împrejurarea că o astfel de clauză poate fi convenită în cotă procentuală sau într-un cuantum fix, întrebarea care se pune este dacă limitarea prevăzută de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil este compatibilă cu o clauză penală exprimată într-o cotă procentuală ce privește îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani.25. În acest sens, spre exemplu, o penalitate de întârziere de 10% pe zi, deși pare excesivă prin cuantumul său, ar ajunge să nu poată fi redusă dacă numărul de zile de întârziere este unul redus, aceasta întrucât până la un anumit punct penalitatea va fi inferioară obligației principale.26. În schimb, o penalitate de întârziere care pare rezonabilă la prima vedere, de 0,1% pe zi, spre exemplu, ar putea ajunge să depășească cu mult debitul principal dacă numărul de zile de întârziere este unul ridicat.27. Dificultatea de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil rezidă în împrejurarea că, dacă penalitatea ar fi prevăzută într-un cuantum fix, s-ar putea compara întotdeauna această valoare cu valoarea obligației principale, astfel încât textul legal s-ar putea aplica în mod facil. În schimb, atunci când penalitatea este exprimată procentual, comparația nu mai este ușor de realizat, întrucât valoarea penalității depinde întotdeauna de numărul de zile de întârziere, instituind un criteriu imprecis și variabil de determinare a penalității totale, anume data la care debitorul își va executa obligația principală de plată a sumei de bani.28. Problema de drept supusă interpretării de către Înalta Curte de Casație și Justiție este nouă, întrucât posibilitatea de reducere a clauzei penale excesive a fost consacrată legislativ doar prin noul Cod civil, vechiul Cod civil prevăzând prin art. 1.070 doar posibilitatea de diminuare a penalității atunci când obligația principală a fost executată în parte.29. Pe de altă parte, chiar dacă noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, astfel că până în prezent a trecut o anumită perioadă de timp, s-a apreciat că nu este decisiv doar criteriul temporal, fiind necesar ca acesta să fie coroborat cu incidența în practică a problemei de drept ivite și dacă instanțele de judecată au pronunțat un anumit număr relevant de hotărâri definitive din care să rezulte orientarea jurisprudențială. Or, cu privire la posibilitatea de invocare din oficiu a art. 1.541 alin (1) lit. b) din Codul civil sau la modul de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil nu au fost identificate hotărâri definitive.30. Este îndeplinită și ultima condiție de admisibilitate, întrucât din verificările efectuate a rezultat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra problemei de drept.V. Punctul de vedere al completului de judecată31. Din cuprinsul art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil nu rezultă niciun indiciu cu privire la intenția legiuitorului de a conferi sau nu posibilitatea instanței de judecată de a reduce din oficiu o clauză penală care ar părea vădit disproporționată față de prejudiciul efectiv suferit, omisiune care s-a reflectat și în literatura de specialitate, fiind exprimate ambele opinii, atât în sensul că instanța poate reduce din oficiu clauza penală, cât și în sensul că reducerea clauzei penale excesive ar fi doar la latitudinea părții interesate.32. Cu toate că nu există un consens în doctrină cu privire la acest aspect, tribunalul a apreciat că reducerea clauzei penale excesive poate fi efectuată și din oficiu, de instanță, ținând cont că o asemenea măsură corespunde cel mai bine imperativului executării cu bună-credință a obligațiilor asumate și păstrării echilibrului ce trebuie să existe între interesele părților, fiind vorba despre o chestiune ce depășește sfera disponibilității părții.33. Pe de altă parte trebuie să se observe că, potrivit art. 1.541 alin. (3) din Codul civil, orice stipulație contrară se consideră nescrisă, ceea ce denotă conferirea unei importanțe deosebite acestei dispoziții, care trebuie apreciată de natură imperativă, astfel că reducerea clauzei penale excesive nu este condiționată de solicitarea expresă a părții interesate.VI. Punctul de vedere al părților34. Apelanta-reclamantă A a arătat că pârâta nu a învestit instanța de apel și nici instanța de fond cu reducerea penalităților de întârziere prin aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, apreciind că, dacă s-ar reduce din oficiu penalitatea, ar fi încălcate principiul disponibilității și principiul imutabilității obiectului litigiului.35. Intimata-pârâtă B a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu aplicarea prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, penalitatea fiind vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului de mandat.VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie36. Analiza jurisprundenței înaintate de curțile de apel a relevat două orientări:– cu privire la prima chestiune de drept, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Ploiești, Judecătoria Bacău, Judecătoria Moinești, Tribunalul Neamț - secțiile I și a II-a, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu (opinia majoritară), Tribunalul Teleorman, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Mehedinți, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au apreciat că nu se poate invoca din oficiu incidența prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil în lipsa unei cereri exprese a părții interesate, existând și opinia contrară exprimată de Tribunalul Dâmbovița - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Onești, Judecătoria Piatra-Neamț, Curtea de Apel București -Secția a VI-a civilă, Tribunalul București (opinie majoritară), Judecătoria Oltenița, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița (opinia majoritară), Tribunalul Ilfov, Tribunalul Maramureș, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Judecătoria Iași - Secția civilă, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă;– referitor la cea de a doua chestiune de drept, Judecătoria Constanța, Judecătoria Oltenița, Judecătoria Bolintin-Vale și Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă au apreciat că penalităților de întârziere în cotă procentuală stabilite de părți pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, nu li se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil, în sens contrar pronunțându-se Judecătoria Piatra-Neamț, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, Tribunalul București, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureș, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinți, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Judecătoria Iași - Secția civilă, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.37. Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.446/C/3.673/III-5/2021 din 26 august 2021, a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale38. La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Curții Constituționale nu au fost pronunțate decizii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.IX. Raportul asupra chestiunii de drept39. Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu este admisibilă.X. Înalta Curte de Casație și Justiție40. Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“41. Din cuprinsul prevederilor legale anterior enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, ce trebuie să fie întrunite cumulativ:– existența unei cauze în curs de judecată;– judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție;– ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.42. În plus, problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.43. Verificându-se întrunirea condițiilor de admisibilitate se constată că acestea se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.44. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată; cauza care formează obiectul judecății în apel se află în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă. Litigiul are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar hotărârea ce urmează să se pronunțe va fi definitivă, conform art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia: „Hotărârea instanței de apel se comunică părților și este definitivă.“45. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, această cerință fiind îndeplinită în cazul sesizării de față.46. În ceea ce privește condiția referitoare la relația de dependență dintre dezlegarea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, referitor la prima întrebare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că această condiție nu este îndeplinită.47. Inițial, instanța de trimitere a pus în discuție posibilitatea aplicării din oficiu a prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității excesive; prin apărările formulate, intimata-pârâtă a sesizat discrepanța dintre valoarea debitului principal și valoarea penalităților de întârziere și a solicitat, pe de o parte, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept ivită, iar, pe de altă parte, aplicarea prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, penalitatea fiind vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului de mandat.48. Mai mult, partea a contestat, în primă instanță, chiar, cuantumul vădit excesiv al penalităților de întârziere și instanța a încadrat în drept susținerile acesteia, cererea fiind formulată cu respectarea condițiilor procedurale.49. Așa fiind, în fața instanței de apel există solicitarea din partea pârâtei debitoare de reducere a penalităților vădit excesive, iar instanța urmează a se pronunța asupra acesteia.50. Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care la doresc, dar și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.51. Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv ultra petita. Hotărârea pronunțată cu nerespectarea acestei obligații este supusă revizuirii conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.52. În situația în care pârâtul, pe cale de apărare, invocă în fața instanței caracterul vădit excesiv al penalității, instanța trebuie să cerceteze și să se pronunțe asupra acestei solicitări.53. Art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră expres că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.54. Dacă se invocă, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de apărare, caracterul manifest excesiv al clauzei penale, instanța are asigurat cadrul procesual legal pentru a putea diminua cuantumul penalităților.55. În această situație ar fi respectat principiul disponibilității, conduita judecătorului supunându-se dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cercetarea judecătorească și soluția procesului încadrându-se în ceea ce părțile au stabilit prin cererile și apărările lor.56. În situația în care instanța se pronunță asupra unui lucru care nu s-a solicitat, judecătorul încalcă atât principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel“, cât și dispozițiile imperative ale art. 397 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora „instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel“.57. Reținând că există o solicitare expresă din partea pârâtei de reducere a cuantumului clauzei penale, rezultă că soluționarea pe fond a cauzei nu depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin prima întrebare din sesizare.58. În ceea ce privește cea de-a doua întrebare: „În contextul unor penalități de întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?“, aceasta nu privește o problemă de interpretare a dispozițiilor legale, ci una de aplicare a legii în situația clauzei penale stabilite în cote procentuale.59. De altfel, chiar prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere susține că „dificultatea de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil rezidă în împrejurarea că dacă penalitatea ar fi prevăzută într-un cuantum fix, s-ar putea compara întotdeauna această valoare cu valoarea obligației principale, astfel încât textul legal s-ar putea aplica în mod facil. În schimb, atunci când penalitatea este exprimată procentual, comparația nu mai este ușor de realizat întrucât valoarea penalității depinde întotdeauna de numărul de zile de întârziere, instituind un criteriu imprecis și variabil de determinare a penalității totale, anume data la care debitorul își va executa obligația principală de plată a sumei de bani“.60. Așadar, instanța de trimitere susține că există dificultatea de a compara valoarea clauzei penale cu valoarea obligației principale, însă în litigiul pendinte sunt cunoscute atât data la care a fost executată obligația principală, cât și numărul de zile de întârziere.61. Pe de altă parte, textul de lege ce se solicită a fi interpretat nu distinge între penalități stabilite în cuantum fix și cele stabilite în cotă procentuală.62. Așa fiind, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține.63. Instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi permită aplicarea textului de lege, în soluționarea cauzei cu judecarea căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.64. În considerarea argumentelor expuse, sesizarea de față nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat doar ca urmare a întrunirii condițiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privința chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanță a fi lămurite și care prezintă o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenția instanței supreme.Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 10.604/325/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept:1. În interpretarea dispozițiilor art. 9 coroborat cu art. 22 din Codul de procedură civilă, poate instanța de judecată să invoce din oficiu incidența prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității vădit excesive și astfel să pună în discuția părților eventualul caracter disproporționat al clauzei penale, în lipsa unei cereri exprese din partea părții interesate?2. În contextul unor penalități de întârziere în cotă procentuală stabilite de părți pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2021.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad-----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari