DECIZIA nr. 173 din 16 martie 2021referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 654 din 1 iulie 2021



    Valer Dorneanu- președinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Cristina Teodora Pop- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepție ridicată de Sorin Gabriel Strutinsky în Dosarul nr. 4.453/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 750D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Este invocată, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale, fiind menționate deciziile nr. 711 din 27 octombrie 2015 și nr. 734 din 23 noiembrie 2017. Se susține că textul criticat nu contravine principiului separației și echilibrului puterilor în stat, că acesta nu instituie restrângeri ale unor drepturi și libertăți fundamentale, care să poată fi analizate din perspectiva prevederilor art. 53 din Constituție, precum și că textul nu încalcă principiul legalității pedepsei, întrucât este clar și predictibil. Se mai arată că principiul minimei intervenții a legiuitorului penal nu are incidență în prezenta cauză, textul criticat referindu-se la condițiile de stabilire a regimului infracțiunilor, respectiv la criteriile potrivit cărora sunt sancționate anumite fapte.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 11 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.453/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepție ridicată de Sorin Gabriel Strutinsky într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul complicității la săvârșirea unor infracțiuni de luare de mită, comise în concurs.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că modalitatea de reglementare a pedepsei pentru concursul de infracțiuni, în situația particulară în care, în urma individualizării judiciare pentru fiecare infracțiune în parte, se stabilesc pedepse cu închisoarea, și anume aplicarea unui spor obligatoriu fix (cunoscut în doctrină ca sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu fix), aduce atingere atât principiului legalității incriminării și a pedepsei, cât și altor principii constituționale. În acest sens, se arată că soluția legislativă criticată limitează, uneori până la lipsirea de substanță, principiul minimei intervenții, principiul individualizării pedepselor și principiul caracterului personal al pedepsei, acesta din urmă înțeles în dimensiunea sa referitoare la siguranța judiciară a persoanei. Prin urmare, se susține că, din punct de vedere formal, dispozițiile legale criticate respectă principiul legalității, întrucât regula stabilită este prevăzută prin lege organică, însă interpretarea rigidă a prevederilor constituționale a condus, în cazul prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, la încălcarea altor principii constituționale. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 711 din 27 octombrie 2015 și se arată că, în opoziție cu cele reținute la paragraful 23 al deciziei anterior menționate, individualizarea pedepsei prin aplicarea unui spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse nu ține cont de pericolul social concret al complexului faptic reunit în concursul supus judecății și nici de periculozitatea făptuitorului și că, în concret, aceasta din urmă ar putea fi determinată practic doar de circumstanțele eminamente personale, și nu, în mod abstract, pe calea individualizării legale. Se susține că, deși judecătorului nu trebuie să i se confere o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete pentru că ar exista pericolul de interpretare și aplicare arbitrară a pedepsei (astfel cum Curtea a reținut la paragraful 18 al aceleiași decizii), acest argument nu trebuie aplicat în privința textului criticat, întrucât pericolul arbitrarului este eliminat prin stabilirea în condiții constituționale a naturii și a limitelor maxime ale pedepsei, precum și prin posibilitatea acordării unui spor variabil, și nu fix, astfel cum prevăd dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Se arată, în acest sens, că stabilirea unor limite între care se poate aplica sporul satisface dezideratele constituționale ale stabilirii legale a pedepsei și nu aduce atingere funcției de judecată și că, în situația în care s-ar recurge la soluția de legiferare prin instituirea obligativității aplicării unui spor în cazul concursului de infracțiuni, funcția de judecată s-ar putea desfășura plenar, cu condiția că acest spor ar fi unul variabil, și nu unul fix. Se susține că soluțiile generate în practică de aplicarea prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal impun schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în materia analizată. Se arată, în acest sens, că sporul de pedeapsă reglementat prin textul criticat se fundamentează pe ipoteza, de altfel corectă, că situația de fapt constând într-un cumul de infracțiuni demonstrează de regulă un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă infractorul. Numai că raportarea la un criteriu generic (acela al unui pericol social abstract) a unei pedepse concrete, aplicabile unui complex infracțional clar determinat, caracterizat sub aspectul conținutului său esențialmente prin circumstanțe specifice, și nu generice, încalcă flagrant principiul individualizării, precum și pe cel al minimei intervenții consacrate la art. 53 din Constituție și la art. 17 și 18 din Convenție. Se susține că atributul individualizării pedepsei aparține, pe de-o parte, legiuitorului, care stabilește, conform art. 23 alin. (12) din Constituție, în etapa de legiferare categoriile și limitele pedepselor, iar, pe de altă parte, judecătorului în etapa de aplicare a legii, precum și faptul că intervenția legiuitorului prin impunerea unui pedepse predeterminate, fără să permită judecătorului să țină seama de circumstanțele concrete ale cazului, restrânge funcția de judecată, prin restrângerea principalului atribut al instanțelor. 6. Totodată, se susține că imposibilitatea analizei circumstanțelor rezultate din întregul complex infracțional cu ocazia stabilirii pedepsei aduce atingere dreptului la un proces echitabil și siguranței juridice a inculpatului, care întotdeauna va primi un spor de pedeapsă predeterminat, chiar dacă circumstanțele concrete care ar caracteriza întregul concurs, analizate în mod onest, uman și din perspectiva scopului angajării răspunderii penale, precum și a funcțiilor pedepsei, ar impune un spor mai mic (sau ar impune renunțarea la acest spor). Se susține că, în plan practic, aplicarea acestui text conduce la soluții judiciare anormale și inumane, în care sporul pe care instanțele sunt obligate să-l aplice este într-o disproporție vădită cu faptele penale săvârșite, aspect ce încalcă principiul securității juridice și principiul umanismului pedepselor, ajungându-se la pedepse degradante prin întinderea lor, contrare prevederilor art. 22 alin. (2) din Constituție și art. 3 din Convenție. Prin urmare, se susține încălcarea, prin textul criticat, a principiului proporționalității consacrat la art. 53 alin. (2) din Constituție și că, fiind un criteriu eminamente subiectiv, proporționalitatea nu poate fi predeterminată legal, ci este atributul funcției de judecată.7. Se mai susține că, potrivit art. 18 din Convenție, pedepsele nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care au fost prevăzute. Or, scopul pedepsei este nu doar cel de exemplaritate și, prin aceasta, de prevenție (deziderat greu tangibil doar prin aplicarea pedepsei, din cauza unor resorturi variabile care țin de psihologia umană și care excedează prezentei analize), ci mai ales de îndreptare și de reabilitare. Însă, pentru atingerea acestui scop, pedeapsa aplicată trebuie să întrunească două caracteristici: să fie justă - și aceasta se face prin individualizarea eminamente judiciară a pedepsei - și să fie percepută ca justă de inculpat, dar și de cei cărora li se adresează funcția de exemplaritate. Se susține că un asemenea spor obligatoriu al pedepsei, în mod categoric, nu întrunește niciuna dintre cele două caracteristici și nu își poate îndeplini scopul. Poate doar crea un sentiment de injustiție, fiind în fapt o intervenție disproporționată, un abuz din partea autorității statale, manifestat în pofida dispozițiilor art. 17 din Convenție.8. Se susține că faptul că în deciziile Curții Constituționale se face trimitere la considerentele legiuitorului, exprimate în expunerea de motive la Legea pentru aprobarea și implementarea codurilor penal și de procedură penală, Curtea considerând că legiuitorul a vizat, mai degrabă, rolul preventiv în reglementarea pedepselor în actualul Cod penal, nu acoperă carențele de constituționalitate ale textului supus analizei. Se arată că scopul legiferării, indiferent care ar fi el, trebuie să-și găsească reflectare concretă și explicită în textul de normare, fie și la nivel de principiu, întrucât numai un scop reflectat normativ poate fi supus controlului de constituționalitate. Altfel, oricât de rațional ar fi, scopul legiuitorului rămâne în câmpul ideilor fără aplicabilitate practică. 9. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind legiuitorului să prevadă care este conținutul concursului de infracțiuni, precum și tratamentul sancționator aplicabil acestuia. Se susține că reglementarea modalității de calculare a sporului de pedeapsă în funcție de totalul pedepselor stabilite pe lângă pedeapsa cea mai grea, precum și a condițiilor reținerii concursului de infracțiuni nu este de natură a afecta caracterul legal al sancțiunilor penale ori proporționalitatea acestora, odată ce atât limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infracțiuni, cât și modalitatea de calculare a sporului aplicabil concursului de infracțiuni sunt expres prevăzute de lege, prin norme clare, accesibile și previzibile. Sporul obligatoriu adăugat la pedeapsa cea mai grea este o consecință a pluralității de infracțiuni, iar nu o sporire aleatorie a pedepsei, aceasta fiind aplicată în limitele legale și cu respectarea criteriilor de individualizare pentru fiecare faptă comisă. Se arată, de asemenea, că alegerea uneia sau alteia dintre soluțiile consacrate în diversele sisteme de drept - absorbția, cumulul juridic, cumulul aritmetic, sporul obligatoriu, sporul facultativ etc. - reprezintă o opțiune de politică legislativă, ce constituie atributul exclusiv al legiuitorului, în virtutea rolului său constituțional. Astfel, consideră că rolul instanței de judecată - acela de înfăptuire a actului de justiție - este pe deplin realizat și în cazul în care legea impune aplicarea unui spor obligatoriu de pedeapsă, deoarece instanța dispune de marja de apreciere necesară și de posibilitatea de individualizare a pedepselor cu ocazia stabilirii pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.11. Avocatul Poporului opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și că își menține punctele de vedere transmise și reținute de Curtea Constituțională în deciziile nr. 256 din 5 mai 2016, nr. 329 din 24 mai 2016 și nr. 545 din 12 iulie 2016.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care au următorul cuprins: „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.“15. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 22 alin. (2) cu privire la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, ale art. 23 alin. (1) referitor la libertatea individuală și ale art. 53 alin. (2) cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și dispozițiilor art. 3 referitor la interzicerea torturii, ale art. 5 paragraful 1 teza întâi cu privire la dreptul la libertate și la siguranță, ale art. 17 privind interzicerea abuzului de drept și ale art. 18 privind limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. 16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 248 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 6 august 2020, și Decizia nr. 508 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.163 din 2 decembrie 2020, prin care excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a fost respinsă, ca neîntemeiată. 17. Prin Decizia nr. 248 din 4 iunie 2020, precitată, Curtea a reținut că noul Cod penal reglementează un regim juridic sancționator cu privire la cele două forme ale concursului de infracțiuni, real și formal, referitor la persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa mai multe sisteme de sancționare. Curtea a mai constatat existența unor modificări substanțiale față de concepția Codului penal din 1969, care reglementa sancționarea concursului de infracțiuni, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, în cuprinsul art. 34, prevăzând - în dispozițiile alin. (1) lit. b) și c) ale acestui text de lege - că, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani, respectiv că, atunci când s-au stabilit numai amenzi, se aplica pedeapsa cea mai mare, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim. Aceste dispoziții de lege consacrau - ca tratament juridic al concursului de infracțiuni în situațiile precizate - sistemul cumulului juridic cu spor facultativ și variabil. Curtea a observat că, în practică, agravarea pedepsei avea un caracter excepțional, de vreme ce, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, instanța putea să facă abstracție de adăugarea vreunui spor și să se limiteze la aplicarea sistemului absorbției în cazurile menționate. Dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal - care reglementează tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni săvârșite de persoana fizică, infractor major, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare - prevăd însă aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix. Potrivit prevederilor de lege criticate, dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.18. În continuare, Curtea a constatat că individualizarea sancțiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabilește normativ pedepsele și celelalte sancțiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime și maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanței valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat, totodată, importanța individualizării legale a sancțiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări și aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancțiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancțiune - și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul și maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiași judecător instrumentele care îi permit alegerea și determinarea unei sancțiuni concrete, în raport cu particularitățile faptei și cu persoana infractorului. Astfel, în prima etapă a operațiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracțiuni, judecătorul stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune concurentă în parte, ca și cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei și, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracțiune care se află în pluralitatea de infracțiuni săvârșite de infractor, făcându-se abstracție de existența celorlalte infracțiuni, fiecare infracțiune păstrându-și gradul său de pericol social. Curtea a reținut, așadar, deplina independență a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancțiunilor pentru fiecare dintre infracțiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracțiunile, așadar, pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracțiunilor concurente.19. De asemenea, Curtea a reținut că, în noul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracțiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni, în contextul în care critica principală a tendințelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracțiuni, a fost aceea că sistemul sancționator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că soluția de dorit nu este o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică, motiv pentru care limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a noului Cod penal trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care permit o agravare proporțională a regimului sancționator în cazul pluralității de infracțiuni. Legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mai eficiente de sancționare, în condițiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracțiuni, deși un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancționată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situații, ignorată de instanțe în aplicarea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Așadar, în cazul concursului de infracțiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancțiune aplicată în mod obișnuit de către instanțe sub legea veche - sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Curtea a reținut, astfel, că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracțiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, intră în atribuțiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Așa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancționare a celor două forme de concurs de infracțiuni, real și formal - cât privește persoana fizică, infractor major -, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.20. În același sens sunt și Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, Decizia nr. 859 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2019, Decizia nr. 113 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 27 mai 2019, Decizia nr. 288 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 octombrie 2019, Decizia nr. 294 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 19 septembrie 2019, și Decizia nr. 544 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 31 ianuarie 2020.21. De asemenea, Curtea a reținut că din jurisprudența mai sus citată reiese că argumentele care au stat la baza respingerii, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate nu au avut în vedere exclusiv repetarea comportamentului infracțional, adică perseverența pe calea infracțională a persoanei care comite două sau mai multe infracțiuni aflate în concurs real. Potrivit celor reținute de Curte, de exemplu, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragraful 27, simpla existență a unei pluralități de infracțiuni constituie un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, indiferent că este vorba de un concurs de infracțiuni real sau formal/ideal. Curtea a observat, totodată, că în cazul concursului formal/ideal - când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană realizează conținutul mai multor infracțiuni în raport cu împrejurările în care a avut loc acțiunea/inacțiunea sau cu urmările produse [art. 38 alin. (2) din Codul penal] - acțiunea sau inacțiunea unică comprimă, obiectiv și subiectiv, elementele mai multor infracțiuni. În concepția Codului penal din 1969 și a noului Cod penal, concursul formal/ideal reprezintă o pluralitate reală - iar nu o pluralitate aparentă de infracțiuni - întocmai precum concursul real, ambele fiind susceptibile de același tratament sancționator, spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 103 din Codul penal din 1937), potrivit căreia concursul formal constituia o pluralitate fictivă de infracțiuni, fiind reținută numai infracțiunea care prevedea pedeapsa cea mai severă.22. Având în vedere că săvârșirea mai multor infracțiuni de către o persoană sub forma concursului formal/ideal demonstrează un grad mai ridicat de periculozitate decât în cazul unității de infracțiune, Curtea a reținut că legiuitorul este cel care, în concordanță cu politica penală a statului, are competența de a stabili sistemul de sancționare adecvat pentru asigurarea constrângerii și a reeducării, sistem reglementat cu respectarea Constituției și a supremației sale.23. În fine, prin Decizia nr. 508 din 30 iunie 2020, Curtea a constatat că nu poate fi constatată nici încălcarea, prin prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a dispozițiilor convenționale și a celor de drept european referitoare la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, astfel cum acestea se regăsesc la art. 22 alin. (2) din Constituție, aplicarea textului criticat neputând afecta integritatea fizică sau psihică ori demnitatea persoanei condamnate câtă vreme pedeapsa rezultantă nu depășește maximul general al pedepsei prevăzut la art. 60 din Codul penal.24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.25. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, Curtea reține că textul criticat este prevăzut în Codul penal și reglementează regimul sancționator al concursului de infracțiuni, motiv pentru care acesta constituie o normă de drept penal substanțial, or, garanțiile dreptului la un proces echitabil se asigură prin norme de drept procesual penal. Pentru acest motiv, dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) nu sunt aplicabile în prezenta cauză.26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sorin Gabriel Strutinsky în Dosarul nr. 4.453/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 16 martie 2021.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Cristina Teodora Pop
    ----