DECIZIA nr. 24 din 12 aprilie 2021referitoare la interpretarea articolului 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 637 din 29 iunie 2021
Dosar nr. 88/1/2021
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 88/1/2021, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).2. Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.3. La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării7. Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a dispus, prin Decizia nr. 595/2020 din 18 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:Articolul 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că încadrarea în concret a personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare în condiții de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, sau prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, și a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții?II. Dispozițiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile8. Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 307/2006) + Articolul 33(1) Serviciile de urgență voluntare/private sunt structuri specializate, altele decât cele aparținând serviciilor de urgență profesioniste, organizate cu personal angajat și/sau voluntar, în scopul apărării vieții, avutului public și/sau a celui privat împotriva incendiilor și a altor calamități, în sectoarele de competență stabilite cu avizul inspectoratelor. (...) + Articolul 39(1) Personalul angajat al serviciilor de urgență voluntare/private se încadrează în condiții de muncă similare personalului serviciilor de urgență profesioniste. (...)9. Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare (H.G. nr. 1.025/2003) + Articolul 1În sensul prezentei hotărâri, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:a) locuri de muncă în condiții speciale reprezintă acele locuri de muncă unde există factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă și a condițiilor de realizare a acesteia, conduc în timp la reducerea prematură a capacității de muncă, îmbolnăviri profesionale și la comportamente riscante în activitate cu urmări grave asupra securității și sănătății angajaților și/sau a altor persoane;b) persoanele încadrate în locuri de muncă în condiții speciale sunt angajații care își desfășoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a); (...) + Articolul 2(1) Criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiții speciale sunt următoarele:a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001;b) desfășurarea activității în condiții speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a);c) existența la locurile de muncă în condiții speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturați, în condițiile în care s-au luat măsurile tehnice și organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislația de protecție a muncii în vigoare;d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securității și sănătății în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale și înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani;e) efecte asupra capacității de muncă și stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacității de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani.(2) Încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se va realiza în condițiile îndeplinirii tuturor criteriilor menționate la alin. (1). + Articolul 3(1) Metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale include următoarele etape, în ordinea cronologică indicată:a) nominalizarea locurilor de muncă care se solicită a fi încadrate în condiții speciale, efectuată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii; (...)10. Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare (H.G. nr. 1.294/2001) + Articolul 1Locurile de muncă și activitățile cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Justiției, în sensul prezentei hotărâri, se definesc după cum urmează: (...)b) locurile de muncă și activitățile cu condiții speciale sunt cele care implică existența unor factori de risc ridicat, generați de specificul activității militare, cu repercusiuni grave și ireversibile asupra sănătății și/sau capacității de acțiune a cadrelor militare; (...) + Articolul 6Locurile de muncă și activitățile cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, sunt precizate în anexele nr. 1-6, corespunzătoare instituțiilor prevăzute la art. 1 și care fac parte integrantă din prezenta hotărâre.11. Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții, nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I (Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002) + Articolul 2(...) „(2) Beneficiază de încadrare în condiții deosebite, speciale sau alte condiții, cadrele militare care desfășoară efectiv activități sau lucrează în locuri de muncă prevăzute în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 care constituie atribuții cu caracter permanent potrivit fișei postului. Acestea vor fi stabilite de comandanții în a căror competență se află, prin ordin de personal, odată cu numirea acestora în funcții.“ (...)III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept12. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 6 iunie 2019 cu nr. 1.174/103/2019, reclamantul C a solicitat obligarea pârâtei Primăria Comunei Bicaz-Chei la încadrarea reclamantului în condiții speciale de muncă în procent de 100% și la emiterea unei dispoziții în acest sens, începând cu data de 4 decembrie 2006.13. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de șef serviciu în cadrul Serviciului voluntar pentru situații de urgență din comuna Bicaz-Chei, conform contractului individual de muncă nr. x din 4 decembrie 2006.14. A mai susținut că, deși activitatea sa presupune intervenții de maximă urgență în scopul salvării de bunuri și vieți omenești, implicând factori de risc ridicat, și s-a adresat pârâtei pentru aplicarea art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, nu a fost încadrat în condiții speciale de muncă.15. Potrivit art. 2 din capitolul II al Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002, cadrele militare care desfășoară efectiv activități în locurile de muncă prevăzute în anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001 sunt încadrate în condiții speciale de muncă prin ordin de personal odată cu numirea acestora în funcții.16. De asemenea, conform art. 33 din Legea nr. 307/2006, principalele atribuții pe care le au serviciile de urgență voluntare sunt identice cu cele de la punctul II din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001.17. Astfel, sunt încadrate în categoria condițiilor speciale de muncă activitățile de intervenție la stingerea incendiilor, acțiunile de salvare, evacuare și protejare a oamenilor, animalelor și bunurilor, aflate în pericol, acțiunile de limitare și înlăturare a urmărilor accidentelor și calamităților naturale, precum și activitățile de urgență medicală și de protecție civilă.18. Prin urmare, reclamantul a conchis că ar trebui încadrat în condiții speciale de muncă prin raportare la similitudinile între activitățile celor două servicii de urgență (profesionist și voluntar) și locul său de muncă.19. Pârâta nu a formulat întâmpinare.20. Prin Sentința civilă nr. 592 din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ a respins acțiunea, ca inadmisibilă.21. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că acțiunile în constatarea condițiilor speciale de muncă nu sunt deschise în situația în care nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale (Legea nr. 226/2006), respectiv în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010).22. În baza art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010, care instituie posibilitatea reevaluării încadrării locurilor de muncă în condiții speciale, periodic, din 5 în 5 ani, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare (H.G. nr. 1.284/2011).23. Potrivit H.G. nr. 1.284/2011, procedura de reevaluare se aplică doar locurilor de muncă care îndeplinesc cumulativ criteriile de la art. 3 alin. (1) din același act normativ, dintre care primul criteriu este ca activitatea și unitatea în care se desfășoară să fie cuprinse în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, iar celelalte vizează menținerea condițiilor avute în vedere la acordarea avizului de încadrare.24. Prima instanță a mai reținut că legiuitorul a optat pentru reglementarea exhaustivă a locurilor de muncă în condiții speciale și a unităților în care se găsesc acestea, renunțând la edictarea unor norme cu aplicabilitate generală în baza cărora orice unitate putea să își evalueze locurile de muncă.25. Astfel cum rezultă din economia dispozițiilor ce reglementează încadrarea în condiții speciale de muncă, instanța de judecată nu se poate substitui organelor administrative, eludând procedura ce intră în competența acestora, pentru a recunoaște apartenența unor locuri de muncă la categoria celor aflate în astfel de condiții.26. În ceea ce privește încadrarea unui loc de muncă în condiții speciale, tribunalul a apreciat că nu se poate substitui organelor legislative, în condițiile în care, la expirarea perioadei de derulare a procedurii de încadrare a unităților și locurilor de muncă în condiții speciale, a fost edictată Legea nr. 226/2006, care nominalizează în anexă, limitativ, unitățile care dețin locuri de muncă și activități în condiții speciale, fiind indicate, în mod expres, locurile de muncă pentru care aceste avize au fost acordate.27. Spre deosebire de procedura de încadrare în condiții deosebite, cea care vizează condițiile speciale de muncă conține în anexa legii, în plus față de cerința obținerii avizului, etapa de nominalizare a unității care beneficiază de respectivul aviz.28. Împrejurarea că locul de muncă al reclamantului ori activitățile desfășurate de acesta se regăsesc în anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006 reprezintă o condiție necesară, însă nu suficientă pentru recunoașterea încadrării în condiții speciale de muncă atunci când unitățile în cadrul cărora se află acest loc de muncă nu se regăsesc în anexa nr. 2 a aceleiași legi, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții.29. Astfel, neindicarea unității în anexa nr. 2 a Legii nr. 226/2006 nu poate fi cenzurată jurisdicțional. O eventuală admitere a acțiunii ar echivala cu adăugarea la lege, prin completarea pe cale jurisdicțională a anexei nr. 2 a aceleiași legi cu alte unități și locuri de muncă ce ar îndeplini condițiile respective, de natură a conduce la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.30. Ca atare, dacă unitatea nu a obținut avizul de încadrare conform art. 38 din Legea nr. 307/2006 și persoana interesată nu a exercitat calea de atac administrativă, respectiv nu a fost înscrisă în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, un salariat al acestei unități nu are deschisă o acțiune în justiție pentru a obține beneficiul ce putea fi acordat în procedura administrativă prin emiterea avizului pentru acel loc de muncă sau înscrierea unității cu locul de muncă respectiv în anexa legii.31. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul, susținând, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 31 alin. (1) și ale art. 39 alin. (1) din Legea 307/2006, H.G. nr. 1.025/2003 și art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002.32. În motivarea căii de atac a arătat că tribunalul a făcut greșita aplicare a legii, întrucât nu a dat eficiență dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, și că din interpretarea coroborată a acestor dispoziții cu cele ale art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1.294/2001 rezultă că nu este necesară parcurgerea etapelor de încadrare în condiții speciale de muncă. În opinia sa, prevederile art. 17 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1.025/2003 fac dovada că locurile de muncă ale pompierilor militari sunt încadrate în condiții speciale de muncă.33. Intimata nu a depus întâmpinare la apel.IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii34. Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a arătat că, potrivit jurisprudenței completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, condițiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile sunt următoarele:a) existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță;b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;c) chestiunea de drept să aibă caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare;d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.35. Instanța de sesizare a apreciat că primele două condiții sunt îndeplinite, întrucât cauza se află pe rolul Curții de Apel Bacău, competentă să judece cauza în ultimă instanță, conform art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011).36. S-a apreciat că este îndeplinită și condiția noutății, deoarece completului de judecată al instanței de trimitere i-a fost repartizată spre soluționare pentru prima oară o cauză în care s-a invocat această chestiune de drept. În plus, instanța supremă nu a fost învestită cu un recurs în interesul legii și nici cu o sesizare prealabilă cu privire la această chestiune de drept.37. A mai reținut că și ultima condiție de admisibilitate este îndeplinită având în vedere că de lămurirea acestei chestiuni depinde soluționarea pe fond a cauzei.V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept38. Apelantul a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept.39. În opinia sa, sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu există neclarități în privința aplicării textelor de lege invocate în cauza dedusă judecății.40. Cu privire la fondul sesizării, acesta a apreciat că prin abrogarea Ordonanței Guvernului nr. 60/1997 privind apărarea împotriva incendiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 212/1997, cu modificările și completările ulterioare (O.G. nr. 60/1997), nu mai este necesară parcurgerea vreunei proceduri prealabile în sensul Hotărârii Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare (H.G. nr. 261/2001), și H.G. nr. 1.025/2003.VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept41. Opinia completului de judecată al instanței de trimitere este în sensul că pompierii voluntari nu sunt de plano încadrați în condiții speciale de muncă.42. Astfel, a apreciat că este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 1.025/2003, instanța de judecată neputând adăuga la lege, respectiv să constate încadrarea pompierilor voluntari în condițiile prevăzute expres de lege pentru pompierii profesioniști.VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie43. Curțile de Apel Alba Iulia, Brașov, București, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.44. Curțile de apel Bacău, Cluj, Constanța, Craiova și Suceava au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.45. Curțile de apel Bacău, Brașov, București și Cluj au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.46. Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.47. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare în condiții de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de H.G. nr. 1.025/2003 (Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomița - în opinie majoritară, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Cluj).48. Într-o a doua opinie s-a apreciat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare în condiții de muncă speciale se face prin aplicarea H.G. nr. 1.294/2001 și a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 (Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ).49. În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:– Decizia civilă nr. 274/A/2018 din 13 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.856/84/2017, prin care Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a reținut că activitatea prestată de reclamant nu poate fi încadrată în condiții speciale în temeiul anexei nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001, întrucât această anexă se referă la „Locurile de muncă și activitățile cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare din Ministerul de Interne“, extinderea aplicării acestui act normativ la alte activități echivalând cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și o încălcare a principiului separației puterilor în stat;– Decizia civilă nr. 234/CM din 12 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 613/118/2017, prin care Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a reținut că nu poate fi extinsă sfera reglementărilor speciale aplicabile militarilor din serviciile de urgență profesioniste la alte categorii de activității și persoane, astfel încât activitatea reclamanților desfășurată în cadrul unui aeroport nu poate fi încadrată în condiții speciale de muncă, nici direct și nici prin asimilare;– Decizia nr. 2.654/2019 din 8 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 469/101/2019, prin care Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a apreciat că activitatea reclamantului nu poate fi supusă decât prevederilor Legii nr. 19/2001, Legii nr. 226/2006 și Legii nr. 263/2010, care impun obligativitatea stabilirii prin lege a locului de muncă și a activității, cu aplicarea metodologiei cuprinse în H.G. nr. 1.025/2003;– Decizia civilă nr. 1.245/A/2019 din 10 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 205/117/2019, prin care Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a reținut că reclamanții sunt angajați în cadrul serviciului voluntar pentru situații de urgență, având statutul de personal civil, motiv pentru care încadrarea în locuri de muncă în condiții speciale se realizează potrivit normelor generale reprezentate de H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007, H.G. nr. 1.173/2004 și H.G. nr. 1.014/2015, fiind aplicabile succesiv dispozițiile Legii nr. 226/2006 și, începând cu 1 ianuarie 2011, cele ale Legii nr. 263/2010;– Decizia civilă nr. 229/2020 din 22 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.173/103/2019, prin care Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a reținut că, în contextul în care reclamantul nu este cadru militar, acestuia nu i se aplică H.G. nr. 1.294/2001, ci H.G. nr. 1.025/2003;– Decizia civilă nr. 366/2020 din 16 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.172/103/2019, prin care Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a apreciat că din conținutul actului normativ pe care se întemeiază acțiunea, respectiv art. II pct. 2 din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001, rezultă că acest act normativ se aplică numai personalului serviciilor de urgență profesioniste, nu și personalului serviciilor de urgență voluntare.50. În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:– Decizia nr. 376 din 11 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.030/40/2015, prin care Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a constatat că activitățile pe care le desfășoară personalul serviciilor voluntare de urgență coincid cu cele din H.G. nr. 1.294/2001, fiind prevăzute ca locuri de muncă în condiții speciale pentru personalul serviciilor de urgență profesioniste;– Decizia nr. 768 din 27 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.996/40/2017, prin care Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a apreciat că, deși H.G. nr. 1.294/2001 vizează condițiile de muncă pentru cadrele militare în activitate, acest act normativ se aplică și reclamantului, în calitate de angajat al serviciului voluntar pentru situații de urgență, întrucât aceasta a fost opțiunea legiuitorului, astfel cum rezultă din conținutul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006;– Sentința civilă nr. 654 din 24 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.108/40/2019 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Botoșani - Secția I civilă a reținut că reclamantul are dreptul la încadrarea în condiții speciale de muncă conform H.G. nr. 1.294/2001 și Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 pentru activitatea desfășurată în calitate de referent al serviciului voluntar pentru situații de urgență;– Sentința civilă nr. 636 din 22 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 296/40/2020 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Botoșani - Secția I civilă a apreciat că reclamantul are dreptul la încadrarea în condiții speciale de muncă conform H.G. nr. 1.294/2001 și Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 pentru activitatea desfășurată în calitate de șef al serviciului voluntar pentru situații de urgență;– Decizia nr. 801 din 26 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.241/40/2019, prin care Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a reținut că, deși reclamantul nu este cadru militar activ pentru a beneficia de aplicarea directă a H.G. nr. 1.294/2001, acesta beneficiază de drepturile reglementate de actul normativ respectiv, în temeiul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006.51. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale52. Prin Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și art. (2) alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, sunt constituționale în raport cu criticile formulate; a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2-6, art. 9, art. 13 și art. 16 din H.G. nr. 1.025/2003. În paragrafele 27 și 28 din decizia anterior evocată, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele: „(...) legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenței de a evalua îndeplinirea condițiilor speciale ale unor locuri de muncă instanțelor de judecată, ci unor autorități administrative, specializate. Numai în mod excepțional, atunci când din motive obiective dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în condiții speciale nu era posibilă, ca urmare a distrugerii arhivelor, instanțele de judecată, potrivit art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, aveau posibilitatea de a se pronunța cu privire la reconstituirea perioadei lucrate în condiții speciale. Faptul că dispozițiile de lege criticate nu au reglementat competența instanțelor de judecată de a încadra unele locuri de muncă în condiții speciale, ci au stabilit că «Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării CNPAS» [art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000], iar această procedură s-a realizat prin intermediul autorităților administrative mai sus arătate, nu poate avea, per se, semnificația încălcării dreptului de acces la justiție, de vreme ce legiuitorul este liber să stabilească modalitatea cea mai adecvată în care evaluarea acestor condiții corespunde obiectivelor avute în vedere și organele cele mai competente să realizeze această evaluare.“53. Prin Decizia nr. 91 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 4 iunie 2020, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37^1 din Ordonanța Guvernului nr. 60/1997 privind apărarea împotriva incendiilor, ale Legii nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 38 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor.IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție54. Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit că:I. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 și 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) și art. 13^1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții.II. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 și 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.55. Prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizările formulate de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, și ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanța de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăși la analizarea condițiilor de muncă ale reclamanților și, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiții speciale, în situația în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiții speciale și unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.X. Raportul asupra chestiunii de drept56. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.XI. Înalta Curte de Casație și Justiție57. Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“58. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ, și anume:a) existența unei cauze aflate în curs de judecată;b) cauza care face obiectul judecății să se afle pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau al unui tribunal;c) instanțele mai sus menționate să judece cauza în ultimă instanță;d) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei respective;e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.59. În doctrină, condițiile de admisibilitate a sesizării au fost identificate după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.60. În ceea ce privește condiția de admisibilitate care impune ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reține că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de „chestiune de drept“.61. În încercarea de a clarifica conținutul acestei noțiuni, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“.62. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.63. În același timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, ori incidența și, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.64. Pe de altă parte, cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă și să se regăsească în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar dezlegarea chestiunii de drept să conducă la rezolvarea pe fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.65. Noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de cea a lipsei statuării de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, iar în lipsa unei definiții a „noutății“ chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în conținutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiției noutății revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența acesteia (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).66. În acest sens s-a apreciat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură, însă, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior.67. Verificând întrunirea acestor condiții, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a Curții de Apel Bacău - Secția I civilă, învestită în ultimă instanță cu judecata apelului, conform art. 208 și art. 214 din Legea nr. 62/2011, iar chestiunea de drept nu face obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.68. Din perspectiva legăturii cu cauza a chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate că reclamantul, în calitate de șef serviciu al unui serviciu voluntar pentru situații de urgență, are dreptul la încadrarea în condiții speciale de muncă începând cu data de 4 decembrie 2006, precum și să fie obligată pârâta să emită dispoziția/decizia privind încadrarea în condiții speciale de muncă.69. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, reținând, în esență, că problema de drept dedusă judecății intră sub incidența dezlegării cu caracter obligatoriu date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în materia acordării condițiilor speciale sau deosebite de muncă nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții.70. Prin apelul declarat, reclamantul a susținut că tribunalul a făcut greșita aplicare a legii, întrucât nu a dat eficiență dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 și că din interpretarea coroborată a acestor dispoziții cu cele ale art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, nu este necesară parcurgerea etapelor de încadrare în condiții speciale de muncă; în opinia acestuia, prevederile art. 17 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1.025/2003 fac dovada că locurile de muncă ale pompierilor militari sunt încadrate în condiții speciale de muncă.71. În expunerea punctului de vedere asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a afirmat că de lămurirea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, fără a expune vreun considerent în argumentarea caracterului determinant al problemei de drept care face obiectul cererii de pronunțare a unei hotărâri prealabile ori a dificultății acesteia.72. Această deficiență a actului de sesizare, ce nu poate fi complinită din oficiu în cadrul procesual de față, este cu atât mai evidentă cu cât sentința primei instanțe a fost motivată exclusiv prin prisma efectelor Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, iar instanța de sesizare nu oferă niciun argument referitor la posibilitatea înlăturării acestora și aplicării altor norme, respectiv a celor invocate de reclamant pe calea acțiunii inițiale și în cuprinsul motivelor de apel, și nicio analiză privind raportul dintre cele două categorii de norme.73. Din modalitatea de formulare a întrebării de către instanța de sesizare rezultă că aceasta nu a realizat o veritabilă analiză a normelor de drept incidente în cauză, solicitând o soluție în acest sens din partea completului special constituit în vederea dezlegării unor chestiuni de drept. Acest scop nu corespunde rolului mecanismului de unificare, prin intermediul căruia completul Înaltei Curți de Casație și Justiție este ținut să pronunțe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizat. Or, aceasta presupune drept premise identificarea normelor de drept aplicabile de către instanțele de sesizare și desprinderea din acestea a unor chestiuni de drept de principiu, susceptibile de a genera practică neunitară, prin modalitatea posibil duală de interpretare. Doar asemenea chestiuni de drept, cu un anume grad de abstractizare și generalizare, ar urma să fie soluționate pe cale incidentală de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, identificarea normei și aplicarea în concret la o cauză pendinte rămânând atributul exclusiv al instanțelor de drept comun.74. În aceste condiții, constatând că actul de sesizare nu cuprinde referiri nici cu privire la gradul ridicat de dificultate al problemei de drept avansate, necesar pentru a justifica intervenția mecanismului de unificare, acest aspect va fi corelat cu neîndeplinirea în concret a cerinței noutății. Instanța de sesizare ar fi fost singura în măsură să justifice acest aspect de o manieră care să facă util un răspuns din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauza pendinte și în alte posibile litigii ce s-ar fi putut înregistra pe rolul instanțelor prin identificarea normei aplicabile și a unor chestiuni de drept cu un anume grad de abstractizare, susceptibile de a primi soluționări diferite în jurisprudență, în absența acestui mecanism de unificare.75. Astfel, deși soluția primei instanțe a fost fundamentată pe efectele Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, în cuprinsul prezentei sesizări, cu prilejul analizării condițiilor de admisibilitate, instanța de apel nu oferă nicio argumentare referitoare la subzistența noutății și a dificultății chestiunii de drept în raport cu efectele obligatorii ale acestei decizii.76. Pe de altă parte, de principiu, cerința noutății nu se analizează din perspectiva jurisprudenței proprii a completului de sesizare, ci implică o serie de demersuri prealabile de verificare a jurisprudenței la nivel național, mai ales a celei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare, ce ar putea oferi soluții relevante și în cauza pendinte, diminuând gradul de noutate al chestiunii de drept identificate. Cât timp această cerință de admisibilitate nu poate fi analizată prin raportare la conținutul actului de sesizare, demersul instanței de trimitere nu poate fi suplinit ulterior prin verificările realizate în cadrul procedurii de soluționare a unei asemenea sesizări.77. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Articolul 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că încadrarea în concret a personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare în condiții de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, sau prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, și a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2021.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Cristian Balacciu----
| EMITENT |
Dosar nr. 88/1/2021
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Lavinia Dascălu | - judecător la Secția I civilă |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Mari Ilie | - judecător la Secția I civilă |
| Simona Gina Pietreanu | - judecător la Secția I civilă |
| Bianca Elena Țăndărescu | - judecător la Secția I civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ileana-Izabela Dolache Bogdan | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Maria Speranța Cornea | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Carmen Maria Ilie | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Maria Hrudei | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Virginia Filipescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Iuliana Măiereanu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gabriel Viziru | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării7. Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a dispus, prin Decizia nr. 595/2020 din 18 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:Articolul 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că încadrarea în concret a personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare în condiții de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, sau prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, și a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții?II. Dispozițiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile8. Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 307/2006) + Articolul 33(1) Serviciile de urgență voluntare/private sunt structuri specializate, altele decât cele aparținând serviciilor de urgență profesioniste, organizate cu personal angajat și/sau voluntar, în scopul apărării vieții, avutului public și/sau a celui privat împotriva incendiilor și a altor calamități, în sectoarele de competență stabilite cu avizul inspectoratelor. (...) + Articolul 39(1) Personalul angajat al serviciilor de urgență voluntare/private se încadrează în condiții de muncă similare personalului serviciilor de urgență profesioniste. (...)9. Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare (H.G. nr. 1.025/2003) + Articolul 1În sensul prezentei hotărâri, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:a) locuri de muncă în condiții speciale reprezintă acele locuri de muncă unde există factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă și a condițiilor de realizare a acesteia, conduc în timp la reducerea prematură a capacității de muncă, îmbolnăviri profesionale și la comportamente riscante în activitate cu urmări grave asupra securității și sănătății angajaților și/sau a altor persoane;b) persoanele încadrate în locuri de muncă în condiții speciale sunt angajații care își desfășoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a); (...) + Articolul 2(1) Criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiții speciale sunt următoarele:a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001;b) desfășurarea activității în condiții speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a);c) existența la locurile de muncă în condiții speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturați, în condițiile în care s-au luat măsurile tehnice și organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislația de protecție a muncii în vigoare;d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securității și sănătății în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale și înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani;e) efecte asupra capacității de muncă și stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacității de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani.(2) Încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se va realiza în condițiile îndeplinirii tuturor criteriilor menționate la alin. (1). + Articolul 3(1) Metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale include următoarele etape, în ordinea cronologică indicată:a) nominalizarea locurilor de muncă care se solicită a fi încadrate în condiții speciale, efectuată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii; (...)10. Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare (H.G. nr. 1.294/2001) + Articolul 1Locurile de muncă și activitățile cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Justiției, în sensul prezentei hotărâri, se definesc după cum urmează: (...)b) locurile de muncă și activitățile cu condiții speciale sunt cele care implică existența unor factori de risc ridicat, generați de specificul activității militare, cu repercusiuni grave și ireversibile asupra sănătății și/sau capacității de acțiune a cadrelor militare; (...) + Articolul 6Locurile de muncă și activitățile cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, sunt precizate în anexele nr. 1-6, corespunzătoare instituțiilor prevăzute la art. 1 și care fac parte integrantă din prezenta hotărâre.11. Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții, nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I (Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002) + Articolul 2(...) „(2) Beneficiază de încadrare în condiții deosebite, speciale sau alte condiții, cadrele militare care desfășoară efectiv activități sau lucrează în locuri de muncă prevăzute în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 care constituie atribuții cu caracter permanent potrivit fișei postului. Acestea vor fi stabilite de comandanții în a căror competență se află, prin ordin de personal, odată cu numirea acestora în funcții.“ (...)III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept12. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 6 iunie 2019 cu nr. 1.174/103/2019, reclamantul C a solicitat obligarea pârâtei Primăria Comunei Bicaz-Chei la încadrarea reclamantului în condiții speciale de muncă în procent de 100% și la emiterea unei dispoziții în acest sens, începând cu data de 4 decembrie 2006.13. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de șef serviciu în cadrul Serviciului voluntar pentru situații de urgență din comuna Bicaz-Chei, conform contractului individual de muncă nr. x din 4 decembrie 2006.14. A mai susținut că, deși activitatea sa presupune intervenții de maximă urgență în scopul salvării de bunuri și vieți omenești, implicând factori de risc ridicat, și s-a adresat pârâtei pentru aplicarea art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, nu a fost încadrat în condiții speciale de muncă.15. Potrivit art. 2 din capitolul II al Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002, cadrele militare care desfășoară efectiv activități în locurile de muncă prevăzute în anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001 sunt încadrate în condiții speciale de muncă prin ordin de personal odată cu numirea acestora în funcții.16. De asemenea, conform art. 33 din Legea nr. 307/2006, principalele atribuții pe care le au serviciile de urgență voluntare sunt identice cu cele de la punctul II din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001.17. Astfel, sunt încadrate în categoria condițiilor speciale de muncă activitățile de intervenție la stingerea incendiilor, acțiunile de salvare, evacuare și protejare a oamenilor, animalelor și bunurilor, aflate în pericol, acțiunile de limitare și înlăturare a urmărilor accidentelor și calamităților naturale, precum și activitățile de urgență medicală și de protecție civilă.18. Prin urmare, reclamantul a conchis că ar trebui încadrat în condiții speciale de muncă prin raportare la similitudinile între activitățile celor două servicii de urgență (profesionist și voluntar) și locul său de muncă.19. Pârâta nu a formulat întâmpinare.20. Prin Sentința civilă nr. 592 din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ a respins acțiunea, ca inadmisibilă.21. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că acțiunile în constatarea condițiilor speciale de muncă nu sunt deschise în situația în care nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale (Legea nr. 226/2006), respectiv în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010).22. În baza art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010, care instituie posibilitatea reevaluării încadrării locurilor de muncă în condiții speciale, periodic, din 5 în 5 ani, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare (H.G. nr. 1.284/2011).23. Potrivit H.G. nr. 1.284/2011, procedura de reevaluare se aplică doar locurilor de muncă care îndeplinesc cumulativ criteriile de la art. 3 alin. (1) din același act normativ, dintre care primul criteriu este ca activitatea și unitatea în care se desfășoară să fie cuprinse în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, iar celelalte vizează menținerea condițiilor avute în vedere la acordarea avizului de încadrare.24. Prima instanță a mai reținut că legiuitorul a optat pentru reglementarea exhaustivă a locurilor de muncă în condiții speciale și a unităților în care se găsesc acestea, renunțând la edictarea unor norme cu aplicabilitate generală în baza cărora orice unitate putea să își evalueze locurile de muncă.25. Astfel cum rezultă din economia dispozițiilor ce reglementează încadrarea în condiții speciale de muncă, instanța de judecată nu se poate substitui organelor administrative, eludând procedura ce intră în competența acestora, pentru a recunoaște apartenența unor locuri de muncă la categoria celor aflate în astfel de condiții.26. În ceea ce privește încadrarea unui loc de muncă în condiții speciale, tribunalul a apreciat că nu se poate substitui organelor legislative, în condițiile în care, la expirarea perioadei de derulare a procedurii de încadrare a unităților și locurilor de muncă în condiții speciale, a fost edictată Legea nr. 226/2006, care nominalizează în anexă, limitativ, unitățile care dețin locuri de muncă și activități în condiții speciale, fiind indicate, în mod expres, locurile de muncă pentru care aceste avize au fost acordate.27. Spre deosebire de procedura de încadrare în condiții deosebite, cea care vizează condițiile speciale de muncă conține în anexa legii, în plus față de cerința obținerii avizului, etapa de nominalizare a unității care beneficiază de respectivul aviz.28. Împrejurarea că locul de muncă al reclamantului ori activitățile desfășurate de acesta se regăsesc în anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006 reprezintă o condiție necesară, însă nu suficientă pentru recunoașterea încadrării în condiții speciale de muncă atunci când unitățile în cadrul cărora se află acest loc de muncă nu se regăsesc în anexa nr. 2 a aceleiași legi, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții.29. Astfel, neindicarea unității în anexa nr. 2 a Legii nr. 226/2006 nu poate fi cenzurată jurisdicțional. O eventuală admitere a acțiunii ar echivala cu adăugarea la lege, prin completarea pe cale jurisdicțională a anexei nr. 2 a aceleiași legi cu alte unități și locuri de muncă ce ar îndeplini condițiile respective, de natură a conduce la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.30. Ca atare, dacă unitatea nu a obținut avizul de încadrare conform art. 38 din Legea nr. 307/2006 și persoana interesată nu a exercitat calea de atac administrativă, respectiv nu a fost înscrisă în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, un salariat al acestei unități nu are deschisă o acțiune în justiție pentru a obține beneficiul ce putea fi acordat în procedura administrativă prin emiterea avizului pentru acel loc de muncă sau înscrierea unității cu locul de muncă respectiv în anexa legii.31. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul, susținând, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 31 alin. (1) și ale art. 39 alin. (1) din Legea 307/2006, H.G. nr. 1.025/2003 și art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002.32. În motivarea căii de atac a arătat că tribunalul a făcut greșita aplicare a legii, întrucât nu a dat eficiență dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, și că din interpretarea coroborată a acestor dispoziții cu cele ale art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1.294/2001 rezultă că nu este necesară parcurgerea etapelor de încadrare în condiții speciale de muncă. În opinia sa, prevederile art. 17 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1.025/2003 fac dovada că locurile de muncă ale pompierilor militari sunt încadrate în condiții speciale de muncă.33. Intimata nu a depus întâmpinare la apel.IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii34. Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a arătat că, potrivit jurisprudenței completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, condițiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile sunt următoarele:a) existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță;b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;c) chestiunea de drept să aibă caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare;d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.35. Instanța de sesizare a apreciat că primele două condiții sunt îndeplinite, întrucât cauza se află pe rolul Curții de Apel Bacău, competentă să judece cauza în ultimă instanță, conform art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011).36. S-a apreciat că este îndeplinită și condiția noutății, deoarece completului de judecată al instanței de trimitere i-a fost repartizată spre soluționare pentru prima oară o cauză în care s-a invocat această chestiune de drept. În plus, instanța supremă nu a fost învestită cu un recurs în interesul legii și nici cu o sesizare prealabilă cu privire la această chestiune de drept.37. A mai reținut că și ultima condiție de admisibilitate este îndeplinită având în vedere că de lămurirea acestei chestiuni depinde soluționarea pe fond a cauzei.V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept38. Apelantul a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept.39. În opinia sa, sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu există neclarități în privința aplicării textelor de lege invocate în cauza dedusă judecății.40. Cu privire la fondul sesizării, acesta a apreciat că prin abrogarea Ordonanței Guvernului nr. 60/1997 privind apărarea împotriva incendiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 212/1997, cu modificările și completările ulterioare (O.G. nr. 60/1997), nu mai este necesară parcurgerea vreunei proceduri prealabile în sensul Hotărârii Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare (H.G. nr. 261/2001), și H.G. nr. 1.025/2003.VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept41. Opinia completului de judecată al instanței de trimitere este în sensul că pompierii voluntari nu sunt de plano încadrați în condiții speciale de muncă.42. Astfel, a apreciat că este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 1.025/2003, instanța de judecată neputând adăuga la lege, respectiv să constate încadrarea pompierilor voluntari în condițiile prevăzute expres de lege pentru pompierii profesioniști.VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie43. Curțile de Apel Alba Iulia, Brașov, București, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.44. Curțile de apel Bacău, Cluj, Constanța, Craiova și Suceava au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.45. Curțile de apel Bacău, Brașov, București și Cluj au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.46. Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.47. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare în condiții de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de H.G. nr. 1.025/2003 (Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomița - în opinie majoritară, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Cluj).48. Într-o a doua opinie s-a apreciat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare în condiții de muncă speciale se face prin aplicarea H.G. nr. 1.294/2001 și a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 (Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ).49. În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:– Decizia civilă nr. 274/A/2018 din 13 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.856/84/2017, prin care Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a reținut că activitatea prestată de reclamant nu poate fi încadrată în condiții speciale în temeiul anexei nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001, întrucât această anexă se referă la „Locurile de muncă și activitățile cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare din Ministerul de Interne“, extinderea aplicării acestui act normativ la alte activități echivalând cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și o încălcare a principiului separației puterilor în stat;– Decizia civilă nr. 234/CM din 12 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 613/118/2017, prin care Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a reținut că nu poate fi extinsă sfera reglementărilor speciale aplicabile militarilor din serviciile de urgență profesioniste la alte categorii de activității și persoane, astfel încât activitatea reclamanților desfășurată în cadrul unui aeroport nu poate fi încadrată în condiții speciale de muncă, nici direct și nici prin asimilare;– Decizia nr. 2.654/2019 din 8 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 469/101/2019, prin care Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a apreciat că activitatea reclamantului nu poate fi supusă decât prevederilor Legii nr. 19/2001, Legii nr. 226/2006 și Legii nr. 263/2010, care impun obligativitatea stabilirii prin lege a locului de muncă și a activității, cu aplicarea metodologiei cuprinse în H.G. nr. 1.025/2003;– Decizia civilă nr. 1.245/A/2019 din 10 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 205/117/2019, prin care Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a reținut că reclamanții sunt angajați în cadrul serviciului voluntar pentru situații de urgență, având statutul de personal civil, motiv pentru care încadrarea în locuri de muncă în condiții speciale se realizează potrivit normelor generale reprezentate de H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007, H.G. nr. 1.173/2004 și H.G. nr. 1.014/2015, fiind aplicabile succesiv dispozițiile Legii nr. 226/2006 și, începând cu 1 ianuarie 2011, cele ale Legii nr. 263/2010;– Decizia civilă nr. 229/2020 din 22 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.173/103/2019, prin care Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a reținut că, în contextul în care reclamantul nu este cadru militar, acestuia nu i se aplică H.G. nr. 1.294/2001, ci H.G. nr. 1.025/2003;– Decizia civilă nr. 366/2020 din 16 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.172/103/2019, prin care Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a apreciat că din conținutul actului normativ pe care se întemeiază acțiunea, respectiv art. II pct. 2 din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001, rezultă că acest act normativ se aplică numai personalului serviciilor de urgență profesioniste, nu și personalului serviciilor de urgență voluntare.50. În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:– Decizia nr. 376 din 11 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.030/40/2015, prin care Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a constatat că activitățile pe care le desfășoară personalul serviciilor voluntare de urgență coincid cu cele din H.G. nr. 1.294/2001, fiind prevăzute ca locuri de muncă în condiții speciale pentru personalul serviciilor de urgență profesioniste;– Decizia nr. 768 din 27 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.996/40/2017, prin care Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a apreciat că, deși H.G. nr. 1.294/2001 vizează condițiile de muncă pentru cadrele militare în activitate, acest act normativ se aplică și reclamantului, în calitate de angajat al serviciului voluntar pentru situații de urgență, întrucât aceasta a fost opțiunea legiuitorului, astfel cum rezultă din conținutul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006;– Sentința civilă nr. 654 din 24 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.108/40/2019 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Botoșani - Secția I civilă a reținut că reclamantul are dreptul la încadrarea în condiții speciale de muncă conform H.G. nr. 1.294/2001 și Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 pentru activitatea desfășurată în calitate de referent al serviciului voluntar pentru situații de urgență;– Sentința civilă nr. 636 din 22 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 296/40/2020 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Botoșani - Secția I civilă a apreciat că reclamantul are dreptul la încadrarea în condiții speciale de muncă conform H.G. nr. 1.294/2001 și Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 pentru activitatea desfășurată în calitate de șef al serviciului voluntar pentru situații de urgență;– Decizia nr. 801 din 26 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.241/40/2019, prin care Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a reținut că, deși reclamantul nu este cadru militar activ pentru a beneficia de aplicarea directă a H.G. nr. 1.294/2001, acesta beneficiază de drepturile reglementate de actul normativ respectiv, în temeiul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006.51. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale52. Prin Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și art. (2) alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, sunt constituționale în raport cu criticile formulate; a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2-6, art. 9, art. 13 și art. 16 din H.G. nr. 1.025/2003. În paragrafele 27 și 28 din decizia anterior evocată, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele: „(...) legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenței de a evalua îndeplinirea condițiilor speciale ale unor locuri de muncă instanțelor de judecată, ci unor autorități administrative, specializate. Numai în mod excepțional, atunci când din motive obiective dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în condiții speciale nu era posibilă, ca urmare a distrugerii arhivelor, instanțele de judecată, potrivit art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, aveau posibilitatea de a se pronunța cu privire la reconstituirea perioadei lucrate în condiții speciale. Faptul că dispozițiile de lege criticate nu au reglementat competența instanțelor de judecată de a încadra unele locuri de muncă în condiții speciale, ci au stabilit că «Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării CNPAS» [art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000], iar această procedură s-a realizat prin intermediul autorităților administrative mai sus arătate, nu poate avea, per se, semnificația încălcării dreptului de acces la justiție, de vreme ce legiuitorul este liber să stabilească modalitatea cea mai adecvată în care evaluarea acestor condiții corespunde obiectivelor avute în vedere și organele cele mai competente să realizeze această evaluare.“53. Prin Decizia nr. 91 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 4 iunie 2020, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37^1 din Ordonanța Guvernului nr. 60/1997 privind apărarea împotriva incendiilor, ale Legii nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 38 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor.IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție54. Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit că:I. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 și 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) și art. 13^1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții.II. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 și 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.55. Prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizările formulate de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, și ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanța de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăși la analizarea condițiilor de muncă ale reclamanților și, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiții speciale, în situația în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiții speciale și unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.X. Raportul asupra chestiunii de drept56. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.XI. Înalta Curte de Casație și Justiție57. Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“58. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ, și anume:a) existența unei cauze aflate în curs de judecată;b) cauza care face obiectul judecății să se afle pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau al unui tribunal;c) instanțele mai sus menționate să judece cauza în ultimă instanță;d) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei respective;e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.59. În doctrină, condițiile de admisibilitate a sesizării au fost identificate după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.60. În ceea ce privește condiția de admisibilitate care impune ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reține că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de „chestiune de drept“.61. În încercarea de a clarifica conținutul acestei noțiuni, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“.62. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.63. În același timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, ori incidența și, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.64. Pe de altă parte, cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă și să se regăsească în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar dezlegarea chestiunii de drept să conducă la rezolvarea pe fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.65. Noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de cea a lipsei statuării de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, iar în lipsa unei definiții a „noutății“ chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în conținutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiției noutății revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența acesteia (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).66. În acest sens s-a apreciat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură, însă, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior.67. Verificând întrunirea acestor condiții, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a Curții de Apel Bacău - Secția I civilă, învestită în ultimă instanță cu judecata apelului, conform art. 208 și art. 214 din Legea nr. 62/2011, iar chestiunea de drept nu face obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.68. Din perspectiva legăturii cu cauza a chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate că reclamantul, în calitate de șef serviciu al unui serviciu voluntar pentru situații de urgență, are dreptul la încadrarea în condiții speciale de muncă începând cu data de 4 decembrie 2006, precum și să fie obligată pârâta să emită dispoziția/decizia privind încadrarea în condiții speciale de muncă.69. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, reținând, în esență, că problema de drept dedusă judecății intră sub incidența dezlegării cu caracter obligatoriu date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în materia acordării condițiilor speciale sau deosebite de muncă nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții.70. Prin apelul declarat, reclamantul a susținut că tribunalul a făcut greșita aplicare a legii, întrucât nu a dat eficiență dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 și că din interpretarea coroborată a acestor dispoziții cu cele ale art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, nu este necesară parcurgerea etapelor de încadrare în condiții speciale de muncă; în opinia acestuia, prevederile art. 17 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1.025/2003 fac dovada că locurile de muncă ale pompierilor militari sunt încadrate în condiții speciale de muncă.71. În expunerea punctului de vedere asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a afirmat că de lămurirea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, fără a expune vreun considerent în argumentarea caracterului determinant al problemei de drept care face obiectul cererii de pronunțare a unei hotărâri prealabile ori a dificultății acesteia.72. Această deficiență a actului de sesizare, ce nu poate fi complinită din oficiu în cadrul procesual de față, este cu atât mai evidentă cu cât sentința primei instanțe a fost motivată exclusiv prin prisma efectelor Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, iar instanța de sesizare nu oferă niciun argument referitor la posibilitatea înlăturării acestora și aplicării altor norme, respectiv a celor invocate de reclamant pe calea acțiunii inițiale și în cuprinsul motivelor de apel, și nicio analiză privind raportul dintre cele două categorii de norme.73. Din modalitatea de formulare a întrebării de către instanța de sesizare rezultă că aceasta nu a realizat o veritabilă analiză a normelor de drept incidente în cauză, solicitând o soluție în acest sens din partea completului special constituit în vederea dezlegării unor chestiuni de drept. Acest scop nu corespunde rolului mecanismului de unificare, prin intermediul căruia completul Înaltei Curți de Casație și Justiție este ținut să pronunțe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizat. Or, aceasta presupune drept premise identificarea normelor de drept aplicabile de către instanțele de sesizare și desprinderea din acestea a unor chestiuni de drept de principiu, susceptibile de a genera practică neunitară, prin modalitatea posibil duală de interpretare. Doar asemenea chestiuni de drept, cu un anume grad de abstractizare și generalizare, ar urma să fie soluționate pe cale incidentală de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, identificarea normei și aplicarea în concret la o cauză pendinte rămânând atributul exclusiv al instanțelor de drept comun.74. În aceste condiții, constatând că actul de sesizare nu cuprinde referiri nici cu privire la gradul ridicat de dificultate al problemei de drept avansate, necesar pentru a justifica intervenția mecanismului de unificare, acest aspect va fi corelat cu neîndeplinirea în concret a cerinței noutății. Instanța de sesizare ar fi fost singura în măsură să justifice acest aspect de o manieră care să facă util un răspuns din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauza pendinte și în alte posibile litigii ce s-ar fi putut înregistra pe rolul instanțelor prin identificarea normei aplicabile și a unor chestiuni de drept cu un anume grad de abstractizare, susceptibile de a primi soluționări diferite în jurisprudență, în absența acestui mecanism de unificare.75. Astfel, deși soluția primei instanțe a fost fundamentată pe efectele Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, în cuprinsul prezentei sesizări, cu prilejul analizării condițiilor de admisibilitate, instanța de apel nu oferă nicio argumentare referitoare la subzistența noutății și a dificultății chestiunii de drept în raport cu efectele obligatorii ale acestei decizii.76. Pe de altă parte, de principiu, cerința noutății nu se analizează din perspectiva jurisprudenței proprii a completului de sesizare, ci implică o serie de demersuri prealabile de verificare a jurisprudenței la nivel național, mai ales a celei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare, ce ar putea oferi soluții relevante și în cauza pendinte, diminuând gradul de noutate al chestiunii de drept identificate. Cât timp această cerință de admisibilitate nu poate fi analizată prin raportare la conținutul actului de sesizare, demersul instanței de trimitere nu poate fi suplinit ulterior prin verificările realizate în cadrul procedurii de soluționare a unei asemenea sesizări.77. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Articolul 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că încadrarea în concret a personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare în condiții de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, sau prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, și a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2021.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Cristian Balacciu----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari