DECIZIA nr. 129 din 2 martie 2021referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 483 din 10 mai 2021



    Valer Dorneanu- președinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Mihaela Ionescu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Stelian Veselin în Dosarul nr. 2.199/104/2014 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.071D/2018.2. La apelul nominal răspunde autorul excepției de neconstituționalitate, asistat de doamna avocat Lucia Furtună, având împuternicire avocațială depusă la dosar. Totodată, se prezintă partea Gheorghe Anghel. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Artemiza Pisică a formulat cerere de soluționare în lipsă a excepției de neconstituționalitate.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, reiterând motivele de neconstituționalitate formulate prin notele scrise aflate la dosar.4. Având cuvântul cu privire la excepția de neconstituționalitate, partea Gheorghe Anghel precizează că achiesează la cele susținute de apărătorul autorului excepției.5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, considerând că prin invocarea acesteia se urmărește soluționarea motivului de apel formulat de autor, iar nu examinarea compatibilității textelor de lege criticate cu dispozițiile constituționale invocate. În subsidiar, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că dispozițiile criticate sunt clare și previzibile și nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 23 februarie 2021, pronunțată în Cauza Iancu împotriva României, în care a constatat că hotărârea judecătorească a fost semnată de președintele instanței de judecată, iar nu de judecătorul cauzei. Arată că, în hotărârea menționată, instanța europeană a identificat în dreptul procesual penal românesc trei etape în adoptarea hotărârii judecătorești, respectiv pronunțarea, redactarea și semnarea hotărârii judecătorești. Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, cât privește prima etapă, aceea a deliberării și pronunțării minutei, instanța de la Strasbourg a reținut că este necesar ca judecătorul în fața căruia au fost administrate probele să delibereze asupra faptelor și acuzației și să pronunțe o soluție. În ceea ce privește a doua etapă, referitoare la motivarea hotărârii judecătorești, s-a statuat că este necesar ca judecătorul care a făcut parte din completul ce a pronunțat soluția să motiveze acea hotărâre. Apreciază însă că aspectul dacă aceste etape au fost respectate în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate ori nu au fost respectate nu intră în competența de examinare a Curții Constituționale, ci privește modul de soluționare a cauzei pe fond. În ceea ce privește a treia etapă - semnarea hotărârii judecătorești -, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, prin dispozițiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală, legiuitorul a limitat admisibilitatea soluției ca președintele instanței să semneze în locul judecătorului cauzei numai în situația în care judecătorul se găsește în imposibilitatea de a semna hotărârea, după etapa deliberării și redactării considerentelor acesteia, fiind important, totodată, faptul că se face mențiune pe hotărâre despre faptul că se semnează pentru judecătorul cauzei, iar nu în numele președintelui instanței. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că această procedură corespunde dreptului la un proces echitabil, în componenta privind principiul nemijlocirii desfășurării cercetării judecătorești, deoarece președintele instanței, care semnează în locul judecătorului cauzei, nu participă la soluționarea cauzei, nici la redactarea hotărârii, ci îndeplinește un act formal, astfel că nu poate fi vorba despre o schimbare în compunerea completului de judecată.6. Având cuvântul în replică, apărătorul autorului excepției precizează că reprezentantul Ministerului Public reiterează în fața instanței de control constituțional susținerile formulate cu ocazia soluționării unei sesizări formulate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, aspectele invocate nefăcând obiectul excepției de neconstituționalitate. Totodată, precizează că instanța de drept comun a soluționat cauza penală în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, astfel că nu există riscul ca instanța de control constituțional să se antepronunțe cu privire la aspectele invocate în formularea excepției.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:7. Prin Încheierea din 21 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 2.199/104/2014, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Stelian Veselin într-o cauză penală.8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată că instanța de la Strasbourg a statuat, prin mai multe hotărâri, că legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale, adică să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit pentru a oferi persoanei o protecție adevărată împotriva arbitrarului. În acest sens, invocă Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României. De asemenea, invocă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia principiul încrederii legitime impune ca legislația să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă. Tot astfel, arată că, potrivit unei bogate jurisprudențe a Curții Constituționale, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre care se numără previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (în acest sens, invocă deciziile nr. 186 din 2 martie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010 și nr. 26 din 18 ianuarie 2012). Reține că în același sens sunt și prevederile art. 8 alin. (4) teza întâi și ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Susține că dispozițiile procedurale criticate nu satisfac exigențele anterior menționate, fiind afectate de imprecizie și lipsă de previzibilitate pentru situația în care intervine o schimbare în compunerea completului de judecată, după încheierea dezbaterilor și pronunțarea unei sentințe penale, moment în care nu mai este posibilă „reluarea dezbaterilor“. Totodată, susține că prevederile art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, de vreme ce instituie obligativitatea ca hotărârea să fie redactată, motivată de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, iar, în situația în care completul este format dintr-un singur judecător, care se pensionează, hotărârea pronunțată în această modalitate este redactată, motivată de o altă persoană ce nu a participat la actul de justiție. Apreciază că, în reglementarea art. 406 din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere numai cazul în care completul este format din doi ori mai mulți judecători. Consideră că principiul continuității completului de judecată „în tot cursul judecării cauzei“ produce efecte juridice și după pronunțarea minutei, iar „judecarea cauzei“ se încheie după motivarea hotărârii pronunțate și comunicarea acesteia persoanei cercetate.9. Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, fără a-și exprima opinia în sensul reținerii caracterului întemeiat ori neîntemeiat al excepției de neconstituționalitate, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia principiul dreptului la un proces echitabil reprezintă regula potrivit căreia soluționarea cauzelor de către instanțele judecătorești trebuie să se facă cu respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, și într-un termen care să nu determine lipsa de interes a cererii. Acest principiu acoperă acțiunea ca un întreg, iar problema dacă o persoană a avut parte de un proces „echitabil“ este privită în ansamblu, prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, nu doar prin prisma unui incident particular sau a unei greșeli de procedură. Ca urmare, neajunsurile la un nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (Cauza Monnell și Morris împotriva Regatului Unit). Noțiunea de „echitate“ este, de asemenea, autonomă față de modalitatea prin care procedurile interne interpretează o încălcare a normelor și a codurilor relevante, rezultând că o greșeală de procedură care provoacă o încălcare a procedurii interne nu poate, în sine, de una singură, cauza un proces „inechitabil“ și, viceversa, o încălcare în temeiul art. 6 poate fi depistată chiar și în cazul în care legislația națională respectă aceste prevederi. Pe de altă parte, reține că, în Cauza mai degrabă excepțională Barbera, Messegué și Jabardo împotriva Spaniei, procedurile interne au fost declarate inechitabile din cauza efectului cumulativ al greșelilor de procedură - în pofida faptului că fiecare greșeală, în mod separat, nu ar fi convins instanța europeană că acțiunea a fost „inechitabilă“.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.11. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile apărătorului autorului excepției de neconstituționalitate și ale părții prezente la ședința publică, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:– Art. 281 alin. (1) lit. a): „Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată; [...]“;– Art. 354 alin. (3): „După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.“;– Art. 406 alin. (2): „Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier.“15. În susținerea neconstituționalității normelor procesual penale criticate, autorul excepției invocă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) și (2) referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părților la un proces echitabil. De asemenea, invocă și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 47 paragraful (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că nulitățile absolute operează în cazurile expres prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind determinate de încălcarea dispozițiilor legale enumerate la lit. a)-f) ale textului de lege menționat. Potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată determină aplicarea sancțiunii nulității absolute. Curtea reține că noțiunea de „compunere a completului de judecată“ include numărul de judecători care formează completul de judecată, încălcarea dispozițiilor legale care reglementează judecarea cauzei în complet format dintr-un singur judecător, din doi judecători, trei judecători ori cinci judecători fiind prevăzută sub sancțiunea nulității absolute; separarea funcțiilor judiciare, nerespectarea dispozițiilor legale care atribuie judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau completului de judecată al instanței funcția de a soluționa cauza determinând aplicarea sancțiunii nulității absolute; continuitatea completului de judecată, încălcarea normelor cuprinse în art. 354 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală având drept efect incidența sancțiunii nulității absolute. Alături de ipotezele menționate, care implică încălcări ale dispozițiilor legale în cursul soluționării cauzei finalizate prin pronunțarea minutei hotărârii, intră în sfera de aplicare a nulităților absolute nerespectarea dispozițiilor pe baza cărora se poate verifica legalitatea compunerii completului de judecată. Sunt incluse în această sferă, de exemplu, dispozițiile care instituie obligativitatea întocmirii minutei și semnarea minutei, întrucât nerespectarea lor nu permite verificarea numărului de judecători care au soluționat cauza, a funcției judiciare exercitate sau a continuității completului de judecată. Totodată, capacitatea funcțională de a judeca sau capacitatea funcțională de a judeca anumite categorii de cauze penale, care implică existența calității de judecător la soluționarea cauzei, este inclusă în noțiunea de „compunere a completului de judecată“, inexistența acestei calități în cursul soluționării cauzei, finalizate prin pronunțarea minutei hotărârii, determinând aplicarea sancțiunii nulității absolute.17. În sensul celor reținute anterior este și jurisprudența instanței de control constituțional, potrivit căreia „instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancționată cu nulitatea absolută, în condițiile art. 281 din Codul de procedură penală. Instanța nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea privind organizarea judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un judecător, din 2 judecători sau din 3 judecători“ (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 5 ianuarie 2021, paragraful 75). De asemenea, Curtea a reținut că „pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme - noțiune autonomă folosită de Constituție - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea și compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională. Astfel, se constată că legiuitorul constituțional a dat o mare importanță ordonării acțiunii puterii judecătorești atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul celorlalte instanțe inferioare. Această construcție constituțională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanței judecătorești, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigență de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunțate de acesta. O astfel de viziune asigură coerență acțiunii puterii judecătorești, garantând, în același timp, independența și imparțialitatea judecătorului [...]. Normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiție.“ (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 177, 178 și 187).18. Totodată, Curtea a reținut că, drept efect al principiului nemijlocirii, se menține regula unicității completului de judecată, care trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Continuitatea completului de judecată este prevăzută și de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunțată în Cauza Cutean împotriva României, paragrafele 60 și 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunțată în Cauza Cutean împotriva României, instanța de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor. Totuși, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicție a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenți care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înțeles în mod corespunzător probele și argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, precitată, paragraful 81). În vederea respectării dreptului la un proces echitabil și a continuității completului de judecată este necesar ca hotărârea judecătorească, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, să fie rezultatul activității de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, precitată, paragraful 83).19. Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, pronunțată în controlul de constituționalitate a priori cu privire la dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. I pct. 61 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție. Art. I pct. 61 din legea supusă controlului de constituționalitate prevedea că „După articolul 134^1 se introduce un nou articol, art. 134^2, cu următorul cuprins: (1) Președintele curții de apel poate dispune ca, la instanțele cu volum mare de activitate din circumscripția curții de apel, să fie încadrate persoane, foști judecători care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătorești. (2) Dispoziția prevăzută la alin. (1) poate fi luată pe baza procedurii stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii, care va cuprinde inclusiv criteriile pentru identificarea situațiilor în care este necesară colaborarea cu foștii judecători.“20. În considerentele Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018, precitată, la paragrafele 163, 166-169, 176-178, Curtea a reținut că soluționarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată și a pronunțării hotărârii judecătorești, după finalizarea cercetării judecătorești, ulterior închiderii dezbaterilor în cauză. La deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret și este actul procesual prin care completul de judecată verifică și evaluează materialul probator și procedural al cauzei, în vederea adoptării soluției ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt și chestiunile de drept deduse judecății.21. În materie penală, potrivit art. 393 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori a măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.22. Redactarea hotărârii judecătorești, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, este rezultatul activității de deliberare, desfășurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceștia se pot pronunța asupra chestiunilor de fapt și de drept deduse judecății, soluționându-le. Prin urmare, legea prevede expres că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei. Mai mult, redactarea unei hotărâri judecătorești este inerent legată de motivarea ei, acest din urmă aspect constituind o obligație a judecătorului cauzei ce decurge din prevederile art. 6 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Toate aceste aspecte constituie garanții ale dreptului părților la un proces echitabil, judecat de o instanță independentă și imparțială, care se supune numai legii.23. Or, în situația în care nu judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanțiile pe care Constituția și legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiții imparțiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care „se spune dreptul“ este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicționale, actului deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, actului de justiție în sine.24. Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, dar și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție, având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții.25. De asemenea, Curtea a subliniat că sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești care înfăptuiesc justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecății. Dispoziția constituțională consacră principiul legalității actului de justiție și trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituție, care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege“, și cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituție, care prevede alte două principii constituționale: independența judecătorului și supunerea lui numai legii. Aceste dispoziții fundamentează activitatea instanțelor judecătorești, pe de o parte, și fixează poziția lor față de lege, pe de altă parte. Atribuțiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conținutului său și o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiției, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul și litera ei, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, și o aplică raportului conflictual dedus judecății, soluționându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raționament juridic, care stabilește soluția judicioasă aplicabilă situației de fapt care a generat conflictul.26. Totodată, instanța de control constituțional a făcut referire la considerentele Hotărârii din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, prin care Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva și semna hotărârea judecătorească pentru că nu pot oferi garanția că s-a realizat o bună administrare a actului de justiție.27. Curtea reține că, în prezenta cauză, astfel cum rezultă din notele autorului, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost ridicată în soluționarea apelului formulat, printre alții, de autor împotriva Sentinței penale nr. 160 din 28 iulie 2017. Unul dintre motivele de apel formulate de autorul excepției privește motivarea sentinței apelate, care, în opinia acestuia, a fost realizată de un judecător care nu a participat la dezbateri, în condițiile în care judecătorul care a participat la dezbateri (în complet de judecător unic) și care a pronunțat hotărârea a fost eliberat din funcție prin pensionare, iar pe sentința penală există mențiunea tehnoredactării de către o altă persoană și la o dată ulterioară pronunțării, aceasta fiind semnată de președintele Tribunalului Ilfov.28. Curtea observă totodată că, potrivit susținerilor reprezentantului Ministerului Public din cauza penală, reținute în încheierea de sesizare la pag. 5, în cauză, „magistratul judecător a administrat în mod nemijlocit întregul material probator, a pronunțat minuta, a redactat hotărârea, doar tehnoredactarea și semnarea acestei hotărâri au fost făcute de alte persoane, tehnoredactarea s-a efectuat de o altă persoană, iar judecătorul la momentul respectiv nu mai avea calitatea de magistrat, motiv pentru care nu a mai semnat hotărârea și, potrivit dispozițiilor legale art. 406 din Codul de procedură penală, hotărârea a fost semnată de președintele instanței“.29. Examinând excepția de neconstituționalitate, față de susținerile autorului excepției, având în vedere și jurisprudența instanței de control constituțional, anterior menționată, Curtea reține că, potrivit art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală, „hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier“. Așadar, Curtea constată că norma procesual penală criticată prevede, în mod expres, responsabilitatea judecătorului care a soluționat procesul de a redacta hotărârea. Totodată, potrivit normei criticate, etapa redactării și semnării hotărârii succedă pronunțării acesteia, sens în care art. 406 din Codul de procedură civilă prevede că atât redactarea, cât și semnarea hotărârii sunt operațiuni ce trebuie îndeplinite într-un anumit termen, care curge de la pronunțare. Hotărârea se redactează de către judecător (în ipoteza completului cu judecător unic) sau, în cazul completului colegial, de unul dintre membrii completului, conform desemnării președintelui. La Înalta Curte de Casație și Justiție, magistratul-asistent care participă la ședințele de judecată redactează hotărârea, conform repartizării făcute de președinte, așa cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. După redactare, hotărârea este semnată de judecător ori de membrii completului colegial, precum și de către grefier, iar la Înalta Curte de Casație și Justiție, și de magistratul-asistent.30. Cu toate acestea, Curtea reține că pot exista situații în care vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, din diverse motive, iar asemenea situații includ, fără a se limita la ele, concediul în diversele lui forme, suspendarea, demisia, pensionarea, decesul. Pentru astfel de ipoteze, dispozițiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală prevăd că „În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței. [...]“. Curtea observă că norma procesual penală astfel reglementată înlătură ipoteza unei neregularități derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflați într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina președintelui completului sau, dacă și acesta se află într-o situație similară, a președintelui instanței obligația de a semna hotărârea. De altfel, cauza care determină împiedicarea trebuie menționată în hotărâre.31. În aceste condiții, având în vedere că art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează, în mod expres, ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluționat procesul, care a luat parte la dezbateri și la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicați să semneze, în condițiile art. 406 alin. (4) din același act normativ, Curtea nu poate reține că norma procesual penală criticată este contrară dispozițiilor constituționale invocate. Premisa legii procesual penale în vigoare este că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au soluționat procesul, spre deosebire de hotărârea pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, în care instanța de contencios european a fost chemată să determine dacă reclamanții au avut parte de un proces echitabil, în condițiile în care motivarea deciziei de condamnare pronunțate de instanța națională nu a fost a judecătorului care a pronunțat-o, ci a altui judecător, care nu a participat la proces.32. Curtea reține că semnarea hotărârii în condițiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală poate crea părților impresia că hotărârea a fost redactată de un judecător care nu a participat la dezbateri, însă cei interesați au posibilitatea de a identifica persoana redactorului, atât timp cât art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările și completările ulterioare, impune ca mențiunea privind inițialele acestuia să fie trecută pe ultima pagină a hotărârii judecătorești tehnoredactate. În acest sens, se prevede că „(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului. [...]“.33. Curtea reține, de asemenea, că susținerea autorului excepției potrivit căreia în situația în care hotărârea este tehnoredactată de o altă persoană și este semnată de președintele instanței există posibilitatea ca motivarea să nu fie redactată de către judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este contrazisă de conținutul normei procesual penale a art. 406 alin. (2) și, de altfel, constituie o chestiune de ordin procesual. De altfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29, instanța europeană a arătat că „problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței“. Cu alte cuvinte, Curtea constată că motivele de neconstituționalitate privesc și o chestiune de ordin procesual care, în opinia autorului, determină incidența sancțiunii absolute a hotărârii instanței de fond, prin raportare la o situație particulară existentă în cauza penală, generată de pensionarea judecătorului fondului, ulterior pronunțării soluției și motivării hotărârii. Or, cu privire la susținerile ce vizează analiza legalității hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță, Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe, acest aspect intrând în competența instanței judecătorești ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Stelian Veselin în Dosarul nr. 2.199/104/2014 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 2 martie 2021.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Ionescu
    -----