DECIZIE nr. 45 din 14 martie 2000referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi 362 din Codul de procedură penală
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 370 din 9 iulie 2000
Lucian Mihai - preşedinteCostica Bulai - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorIoan Muraru - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorIuliana Nedelcu - procurorDoina Suliman - magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi 362 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Joita Enica în Dosarul nr. 2.059/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penală.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 3 februarie 2000 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 17 februarie 2000 şi apoi, succesiv, la 24 februarie 2000, la 7 martie 2000 şi la 14 martie 2000.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 18 iunie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 2.059/1999, Curtea de Apel Constanta - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Joita Enica, prin mandatar Vasilica Glavan, cu ocazia soluţionării apelurilor penale declarate împotriva Sentinţei penale nr. 149 din 18 martie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 2.214/1998 al Tribunalului Constanta.Din examinarea concluziilor scrise depuse de autorul excepţiei de neconstituţionalitate rezultă ca aceasta priveşte şi dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură penală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi celor ale art. 22 alin. (1) care consfinţesc dreptul persoanei la viaţa şi la integritate fizica şi psihică. Autorul excepţiei considera ca, deoarece "scopul procesului penal este de a trage la răspundere pe vinovaţi conform vinovatiei lor", interzicerea instituită pentru părţile vătămate sau succesorii acestora de a efectua "vreun demers prin care să poată demonstra ca organele de urmărire penală s-au înşelat folosind o încadrare juridică anumită sau ca instanţa de judecată a fost patern de clementa cu autorul unei infracţiuni contra vieţii" ingradeste accesul la justiţie "în ce priveşte efectele vatamarilor aduse dreptului la viaţa şi a subordonarii acestui drept exclusiv organelor de parchet", aceasta limitare fiind "total străină dreptului fundamental al cetăţeanului la viaţa".Curtea de Apel Constanta - Secţia penală, exprimandu-şi opinia ca urmare a solicitării Curţii Constituţionale, apreciază ca art. 362 din Codul de procedură penală nu contravine art. 22 alin. (1) din Constituţie, prin care se consacra garantarea dreptului la viaţa şi a dreptului la integritate fizica şi psihică ale persoanei.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca, deoarece nu poate fi reţinută neconcordanta dispoziţiilor art. 2 şi ale art. 362 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, excepţia este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, concluziile scrise depuse în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile mandatarului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost ridicată de parte.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 şi 362 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:- Art. 2: "Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cat şi în cursul judecaţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.";- Art. 362: "Pot face apel: a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal; c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală; d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă; e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoană ale carei interese legitime au fost vătămate printr-o măsura sau printr-un act al instanţei.Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia."Autorul excepţiei susţine ca aceste texte de lege, deoarece nu recunosc părţii civile "dreptul de a aduce critica unei sentinţe judecătoreşti în ceea ce priveşte soluţia în penal" în cazul infracţiunilor "faţă de care urmărirea penală se promovează numai din oficiu", contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 şi ale art. 22 alin. (1), potrivit cărora:- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";- Art. 22 alin. (1): "Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihică ale persoanei sunt garantate."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea retine ca dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură penală instituie în alin. 1 principiul legalităţii, iar în alin. 2, principiul oficialitatii procesului penal.Atât prevederile constituţionale ale art. 123 alin. (1), care dispun ca "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", cat şi cele ale art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", reflecta tocmai principiul legalităţii, principiu ce constituie regula de baza în procesul penal şi totodată garanţia ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune va fi pedepsita conform vinovatiei sale şi ca nici o persoană nevinovată nu poate fi trasa la răspundere penală.Principiul oficialitatii, înscris în alin. 2 al art. 2 din Codul de procedură penală, reprezintă, neîndoielnic, garanţia ca în cazul infracţiunilor atât începerea urmăririi penale, cat şi desfăşurarea procesului penal se îndeplinesc din oficiu, în afară cazurilor când legea dispune altfel. Aceasta opţiune a legiuitorului în ceea ce priveşte urmărirea, judecarea şi sancţionarea din oficiu a infractorilor a avut în vedere asigurarea protecţiei cat mai eficiente a societăţii, a interesului acesteia de sancţionare a persoanelor care comit infracţiuni.Asa fiind, Curtea constata ca art. 2 din Codul de procedură penală este în deplin acord cu prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.Art. 362 din Codul de procedură penală prevede persoanele care pot face apel împotriva sentinţelor penale pronunţate în prima instanţa. Printre acestea se numara partea vătămată, în cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, precum şi partea civilă şi partea civilmente responsabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.Punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate reprezintă o derogare de la principiul oficialitatii procesului penal şi are loc în situaţiile în care infracţiunile săvârşite au un grad redus de pericol social. În aceste cazuri partea vătămată poate utiliza căile de atac, apelul sau recursul, dar numai în ceea ce priveşte latura penală.În mod simetric, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, atât în cauzele în care urmărirea penală şi desfăşurarea judecaţii se îndeplinesc din oficiu, cat şi în cele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, pot declara apel sau recurs, însă numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.În aplicarea art. 130 din Constituţie privind rolul Ministerului Public, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii. În acest context interdicţia părţii civile de a ataca latura penală a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia la justiţie. Instanţa de control judiciar sesizată de partea civilă nu poate fi împiedicată să constate, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost greşit achitat pentru motivul ca fapta imputată nu exista sau ca aceasta nu a fost săvârşită de el. Aceasta constatare produce efecte numai asupra acţiunii civile care va fi admisă, cea penală rămânând definitivă prin achitarea inculpatului. Contrarietatea de hotărâri poate fi însă înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac.Pe de altă parte însă, având deplina capacitate procesuala în tot ceea ce priveşte acţiunea civilă, partea civilă va putea discuta în apelul sau, după caz, în recursul sau şi aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile. Astfel, în caz de achitare, instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra laturii civile, deci a soluţionării acţiunii civile în mod integral. Aceasta înseamnă determinarea existenţei unui fapt civil generator de prejudicii, în condiţiile art. 998 şi următoarele din Codul civil. De altfel, în art. 346 din Codul de procedură penală se dispune ca în caz de achitare sau încetare a procesului penal instanţa se pronunţa, prin aceeaşi sentinta, şi asupra acţiunii civile.Dispoziţiile art. 362 din Codul de procedură penală reprezintă, deopotrivă, şi reflectarea prevederilor art. 128 din Constituţie, care stabilesc ca "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", adică potrivit normelor de procedura. De aceea Curtea Constituţională considera ca instituirea unor reguli privind accesul la justiţie nu contravine Constituţiei cat timp le este asigurata părţilor interesate utilizarea căilor de atac.Totodată Curtea constata ca ratiunile pe care se întemeiază interdicţia părţii civile de a ataca latura penală în cadrul procesului penal se regăsesc şi în legislaţia străină. Astfel, în dreptul belgian partea civilă nu poate urmări anularea unei achitari decât relativ la interesele sale civile (art. 412 din Codul instrucţiei penale belgiene). În dreptul german, chiar şi atunci când procurorul nu înţelege sa acţioneze, interesul legitim al părţii civile poate forta şi intervenţia, alăturată, a procurorului (Legea pentru protecţia victimei din 1987). În Italia, acţiunea civilă poate privi, evident, numai interesele civile (art. 74 din Codul de procedură penală italian).În sfârşit, examinând textele de lege criticate în raport cu prevederile art. 22 din Constituţie, referitoare la dreptul la viaţa şi la integritate fizica şi psihică, Curtea, neputând retine nici o legătură semnificativă între acestea, constata ca aceasta critica nu este pertinenta pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 16, 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte art. 362 din Codul de procedură penală,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi 362 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Joita Enica în Dosarul nr. 2.059/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penală.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 martie 2000.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Doina SulimanOPINIE SEPARATĂConsideram ca dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, iar soluţia care se impunea în speta, sub acest aspect, era aceea de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.Pe de altă parte, suntem de acord ca dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură penală, precum şi restul dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, astfel încât apreciem ca, sub acest aspect, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate este corecta.Este, de asemenea, corecta şi respingerea sustinerii autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 362 din Codul de procedură penală ar contraveni prevederilor constituţionale ale art. 22 alin. (1) (text conform căruia "Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihică ale persoanei sunt garantate."). Într-adevăr, apărarea dreptului la viaţa constituie, în speta, o problemă de fapt şi, deci, de aplicare corecta a legii penale, problema a carei soluţionare intră în competenţa exclusiva a instanţei de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale, întrucât nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului de lege criticat.Asa fiind, în cele ce urmează vor fi înfăţişate considerentele în baza cărora dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, prin limitarea dreptului părţii vătămate şi, respectiv, al părţii civile de a exercita calea de atac a apelului (şi, în consecinţa, şi calea de atac a recursului, datorită trimiterii realizate prin art. 385 2 din Codul de procedură penală), contravin Constituţiei, şi anume: prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi; prevederilor art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie (prevederi constituţionale invocate în mod expres de autorul excepţiei); prevederilor art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apărare; prevederilor art. 128, referitoare la folosirea căilor de atac.1. Conform art. 21 din Constituţie, "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". a) Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă ca accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţa de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, asadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea actionarii împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrangere a accesului liber la justiţie.Aceasta ingradire este neconstitutionala, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 49 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia: "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav." b) De altfel, limitarea, stabilită prin art. 362 lit. c) din Codul de procedură penală, a dreptului părţii vătămate de a exercita căile ordinare de atac, cu privire la latura penală, exclusiv în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ingradeste, în mod evident, accesul sau la justiţie. Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepţie de la principiul general al oficialitatii procesului penal şi se aplică doar în cazul infracţiunilor cu o gravitate şi cu un grad de pericol social mai reduse. Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor mai grave, interesul părţii vătămate pentru aplicarea corecta a măsurilor represive legale este mai accentuat.Este adevărat ca procesele penale având ca obiect infracţiuni care sunt urmărite din oficiu sunt de interes public şi ca titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, "În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul ca exercitarea personală şi în mod nemijlocit de către partea vătămată sau de către partea civilă a dreptului de a ataca la instanţa ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o considera gresita, indiferent sub ce aspect, nu diminuează cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotriva, le completează în interesul aplicării corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare. La fel cum poate gresi o instanţa judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualitati, astfel încât este posibil ca în mod eronat sa nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinica. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală - partea vătămată şi partea civilă sunt private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare (a carei posibilitate de inlaturare prin eventuala formulare a unei cai extraordinare de atac este extrem de redusă, ca urmare a regimului juridic restrictiv al acestor cai). c) Invocarea, prin considerentele deciziei la care se referă prezenta opinie separată, a soluţiilor asemănătoare celor ale art. 362 din Codul de procedură penală român - adoptate în legislaţia sau în jurisprudenta altor state nu este relevanta în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat în cauza de faţa. Într-adevăr, asemenea soluţii pot constitui premise teoretice pentru promovarea unor principii sau reglementări concrete în legislaţia naţionala, însă aceste reglementări din sisteme de drept străine nu pot legitima menţinerea unor reglementări româneşti contrare dispoziţiilor constituţionale.2. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, "Dreptul la apărare este garantat".Prin redactarea sa atât de generală, aceasta garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc.), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţa de judecată, dar care sunt considerate gresite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident ca, în situaţia în care partea vătămată şi partea civilă sunt impiedicate sa exercite căile ordinare de atac, acestea nu-şi pot valorifica şi apara drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate inrautati situaţia acestuia. Trebuie menţionat, în acest context, ca, în ceea ce priveşte calea de atac exercitată de Ministerul Public, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 17 şi 18 din Codul de procedură penală, texte referitoare la exercitarea din oficiu, în anumite condiţii, a acţiunii civile în cadrul procesului penal.3. Potrivit prevederilor art. 128 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".Aceasta norma constituţională cuprinde doua teze: a) prima teza consacra dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate; b) cea de-a doua teza prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.Prima teza exprima, de fapt, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie (desigur, în înţelesul de acces liber la toate gradele de jurisdicţie, astfel cum s-a demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. 1); aceasta teza conţine, asadar, o reglementare substantiala. Cea de-a doua teza se referă la reguli de procedura, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teza. Asa fiind, în privinta condiţiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie facuta declaraţia, conţinutul sau, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum, de altfel, prevede art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanţial - al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 49 din Constituţie. Într-adevăr, deşi art. 128 din Constituţie asigura folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", aceasta dispoziţie constituţională nu are însă semnificatia ca "legea" ar putea inlatura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie.4. Diferentierea facuta prin art. 362 din Codul de procedură penală între regimul juridic al părţii vătămate şi cel al părţii civile este neconstitutionala, incalcand dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."Conform art. 24 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, "Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizica, morala sau materială, dacă participa în procesul penal, se numeşte parte vătămată.Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă". Asadar, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează doua calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste doua părţi ale procesului penal se afla însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoana lezata în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenta "interesului legitim", la care se referă art. 21 din Constituţie. Asa fiind, diferentierea facuta prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) din art. 362 din Codul de procedură penală (în sensul că partea vătămată poate face apel numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, iar partea civilă numai în ceea ce priveşte latura civilă) este contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. De altfel, sub acest aspect, trebuie remarcat ca exista o contradictie vădită între, pe de o parte, dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 15 alin. 3 din acelaşi cod, potrivit cărora: "Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu inlatura dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauza."5. Soluţia adoptată prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedură penală, este contrară şi unora dintre principiile stabilite prin jurisprudenta anterioară a Curţii Constituţionale.Astfel, aceasta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, ca "art. 278 din Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct". Prin urmare, orice persoană care se considera lezata în drepturile sau interesele sale legitime printr-o soluţie de neurmărire adoptată de procuror se poate adresa justiţiei; cu toate acestea partea vătămată, constituită şi parte civilă, este oprită să se adreseze instanţei superioare împotriva unei sentinţe judecătoreşti de achitare sau de încetare a procesului penal.6. Soluţia pe care o sustinem prin prezenta opinie separată nu poate fi înlăturată de argumentul, cuprins în decizia luată cu majoritate de voturi, potrivit căruia partea civilă nu ar fi lezata în drepturile şi interesele sale prin dispoziţiile sentinţei referitoare la latura penală a cauzei, întrucât ea are posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile pentru despăgubire şi pe calea unei acţiuni civile separate sau prin continuarea judecării acţiunii civile chiar şi după pronunţarea unei hotărâri de achitare în procesul penal.Într-adevăr, art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judeca acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovatiei acesteia". Asa fiind, rezultă ca partea civilă, pentru a-şi putea valorifica drepturile la despăgubire printr-o acţiune civilă, alăturată acţiunii penale sau exercitată separat, este deosebit de interesată de îndreptarea eventualelor nelegalitati sau netemeinicii cuprinse în sentinta penală şi datorită cărora, în mod eronat, s-a reţinut după caz - inexistenta faptei, nesavarsirea acesteia de către inculpat, lipsa vinovatiei inculpatului, existenta legitimei apărări, a stării de necesitate, a cazului fortuit, a iresponsabilitatii sau a scuzei provocarii. Cu toate acestea, în absenta posibilităţii exercitării căilor de atac, partea civilă nu poate acţiona în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, spre a solicita înlăturarea erorilor din sentinta penală, erori ce prejudeca acţiunea sa civilă.7. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, decizia la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) este singura care produce efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă aceasta opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie "erga omnes", în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimate pentru soluţia pronunţată. De aceea autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Răspunderea juridică este identică şi într-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.Lucian Mihai,preşedintele Curţii ConstituţionaleRomul Petru Vonica,judecătorIoan Muraru,judecătorKozsokar Gabor,judecător────────────
| EMITENT |
Lucian Mihai - preşedinteCostica Bulai - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorIoan Muraru - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorIuliana Nedelcu - procurorDoina Suliman - magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi 362 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Joita Enica în Dosarul nr. 2.059/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penală.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 3 februarie 2000 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 17 februarie 2000 şi apoi, succesiv, la 24 februarie 2000, la 7 martie 2000 şi la 14 martie 2000.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 18 iunie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 2.059/1999, Curtea de Apel Constanta - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Joita Enica, prin mandatar Vasilica Glavan, cu ocazia soluţionării apelurilor penale declarate împotriva Sentinţei penale nr. 149 din 18 martie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 2.214/1998 al Tribunalului Constanta.Din examinarea concluziilor scrise depuse de autorul excepţiei de neconstituţionalitate rezultă ca aceasta priveşte şi dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură penală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi celor ale art. 22 alin. (1) care consfinţesc dreptul persoanei la viaţa şi la integritate fizica şi psihică. Autorul excepţiei considera ca, deoarece "scopul procesului penal este de a trage la răspundere pe vinovaţi conform vinovatiei lor", interzicerea instituită pentru părţile vătămate sau succesorii acestora de a efectua "vreun demers prin care să poată demonstra ca organele de urmărire penală s-au înşelat folosind o încadrare juridică anumită sau ca instanţa de judecată a fost patern de clementa cu autorul unei infracţiuni contra vieţii" ingradeste accesul la justiţie "în ce priveşte efectele vatamarilor aduse dreptului la viaţa şi a subordonarii acestui drept exclusiv organelor de parchet", aceasta limitare fiind "total străină dreptului fundamental al cetăţeanului la viaţa".Curtea de Apel Constanta - Secţia penală, exprimandu-şi opinia ca urmare a solicitării Curţii Constituţionale, apreciază ca art. 362 din Codul de procedură penală nu contravine art. 22 alin. (1) din Constituţie, prin care se consacra garantarea dreptului la viaţa şi a dreptului la integritate fizica şi psihică ale persoanei.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca, deoarece nu poate fi reţinută neconcordanta dispoziţiilor art. 2 şi ale art. 362 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, excepţia este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, concluziile scrise depuse în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile mandatarului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost ridicată de parte.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 şi 362 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:- Art. 2: "Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cat şi în cursul judecaţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.";- Art. 362: "Pot face apel: a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal; c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală; d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă; e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoană ale carei interese legitime au fost vătămate printr-o măsura sau printr-un act al instanţei.Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia."Autorul excepţiei susţine ca aceste texte de lege, deoarece nu recunosc părţii civile "dreptul de a aduce critica unei sentinţe judecătoreşti în ceea ce priveşte soluţia în penal" în cazul infracţiunilor "faţă de care urmărirea penală se promovează numai din oficiu", contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 şi ale art. 22 alin. (1), potrivit cărora:- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";- Art. 22 alin. (1): "Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihică ale persoanei sunt garantate."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea retine ca dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură penală instituie în alin. 1 principiul legalităţii, iar în alin. 2, principiul oficialitatii procesului penal.Atât prevederile constituţionale ale art. 123 alin. (1), care dispun ca "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", cat şi cele ale art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", reflecta tocmai principiul legalităţii, principiu ce constituie regula de baza în procesul penal şi totodată garanţia ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune va fi pedepsita conform vinovatiei sale şi ca nici o persoană nevinovată nu poate fi trasa la răspundere penală.Principiul oficialitatii, înscris în alin. 2 al art. 2 din Codul de procedură penală, reprezintă, neîndoielnic, garanţia ca în cazul infracţiunilor atât începerea urmăririi penale, cat şi desfăşurarea procesului penal se îndeplinesc din oficiu, în afară cazurilor când legea dispune altfel. Aceasta opţiune a legiuitorului în ceea ce priveşte urmărirea, judecarea şi sancţionarea din oficiu a infractorilor a avut în vedere asigurarea protecţiei cat mai eficiente a societăţii, a interesului acesteia de sancţionare a persoanelor care comit infracţiuni.Asa fiind, Curtea constata ca art. 2 din Codul de procedură penală este în deplin acord cu prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.Art. 362 din Codul de procedură penală prevede persoanele care pot face apel împotriva sentinţelor penale pronunţate în prima instanţa. Printre acestea se numara partea vătămată, în cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, precum şi partea civilă şi partea civilmente responsabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.Punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate reprezintă o derogare de la principiul oficialitatii procesului penal şi are loc în situaţiile în care infracţiunile săvârşite au un grad redus de pericol social. În aceste cazuri partea vătămată poate utiliza căile de atac, apelul sau recursul, dar numai în ceea ce priveşte latura penală.În mod simetric, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, atât în cauzele în care urmărirea penală şi desfăşurarea judecaţii se îndeplinesc din oficiu, cat şi în cele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, pot declara apel sau recurs, însă numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.În aplicarea art. 130 din Constituţie privind rolul Ministerului Public, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii. În acest context interdicţia părţii civile de a ataca latura penală a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia la justiţie. Instanţa de control judiciar sesizată de partea civilă nu poate fi împiedicată să constate, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost greşit achitat pentru motivul ca fapta imputată nu exista sau ca aceasta nu a fost săvârşită de el. Aceasta constatare produce efecte numai asupra acţiunii civile care va fi admisă, cea penală rămânând definitivă prin achitarea inculpatului. Contrarietatea de hotărâri poate fi însă înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac.Pe de altă parte însă, având deplina capacitate procesuala în tot ceea ce priveşte acţiunea civilă, partea civilă va putea discuta în apelul sau, după caz, în recursul sau şi aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile. Astfel, în caz de achitare, instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra laturii civile, deci a soluţionării acţiunii civile în mod integral. Aceasta înseamnă determinarea existenţei unui fapt civil generator de prejudicii, în condiţiile art. 998 şi următoarele din Codul civil. De altfel, în art. 346 din Codul de procedură penală se dispune ca în caz de achitare sau încetare a procesului penal instanţa se pronunţa, prin aceeaşi sentinta, şi asupra acţiunii civile.Dispoziţiile art. 362 din Codul de procedură penală reprezintă, deopotrivă, şi reflectarea prevederilor art. 128 din Constituţie, care stabilesc ca "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", adică potrivit normelor de procedura. De aceea Curtea Constituţională considera ca instituirea unor reguli privind accesul la justiţie nu contravine Constituţiei cat timp le este asigurata părţilor interesate utilizarea căilor de atac.Totodată Curtea constata ca ratiunile pe care se întemeiază interdicţia părţii civile de a ataca latura penală în cadrul procesului penal se regăsesc şi în legislaţia străină. Astfel, în dreptul belgian partea civilă nu poate urmări anularea unei achitari decât relativ la interesele sale civile (art. 412 din Codul instrucţiei penale belgiene). În dreptul german, chiar şi atunci când procurorul nu înţelege sa acţioneze, interesul legitim al părţii civile poate forta şi intervenţia, alăturată, a procurorului (Legea pentru protecţia victimei din 1987). În Italia, acţiunea civilă poate privi, evident, numai interesele civile (art. 74 din Codul de procedură penală italian).În sfârşit, examinând textele de lege criticate în raport cu prevederile art. 22 din Constituţie, referitoare la dreptul la viaţa şi la integritate fizica şi psihică, Curtea, neputând retine nici o legătură semnificativă între acestea, constata ca aceasta critica nu este pertinenta pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 16, 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte art. 362 din Codul de procedură penală,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi 362 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Joita Enica în Dosarul nr. 2.059/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penală.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 martie 2000.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Doina SulimanOPINIE SEPARATĂConsideram ca dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, iar soluţia care se impunea în speta, sub acest aspect, era aceea de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.Pe de altă parte, suntem de acord ca dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură penală, precum şi restul dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, astfel încât apreciem ca, sub acest aspect, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate este corecta.Este, de asemenea, corecta şi respingerea sustinerii autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 362 din Codul de procedură penală ar contraveni prevederilor constituţionale ale art. 22 alin. (1) (text conform căruia "Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihică ale persoanei sunt garantate."). Într-adevăr, apărarea dreptului la viaţa constituie, în speta, o problemă de fapt şi, deci, de aplicare corecta a legii penale, problema a carei soluţionare intră în competenţa exclusiva a instanţei de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale, întrucât nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului de lege criticat.Asa fiind, în cele ce urmează vor fi înfăţişate considerentele în baza cărora dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, prin limitarea dreptului părţii vătămate şi, respectiv, al părţii civile de a exercita calea de atac a apelului (şi, în consecinţa, şi calea de atac a recursului, datorită trimiterii realizate prin art. 385 2 din Codul de procedură penală), contravin Constituţiei, şi anume: prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi; prevederilor art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie (prevederi constituţionale invocate în mod expres de autorul excepţiei); prevederilor art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apărare; prevederilor art. 128, referitoare la folosirea căilor de atac.1. Conform art. 21 din Constituţie, "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". a) Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă ca accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţa de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, asadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea actionarii împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrangere a accesului liber la justiţie.Aceasta ingradire este neconstitutionala, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 49 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia: "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav." b) De altfel, limitarea, stabilită prin art. 362 lit. c) din Codul de procedură penală, a dreptului părţii vătămate de a exercita căile ordinare de atac, cu privire la latura penală, exclusiv în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ingradeste, în mod evident, accesul sau la justiţie. Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepţie de la principiul general al oficialitatii procesului penal şi se aplică doar în cazul infracţiunilor cu o gravitate şi cu un grad de pericol social mai reduse. Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor mai grave, interesul părţii vătămate pentru aplicarea corecta a măsurilor represive legale este mai accentuat.Este adevărat ca procesele penale având ca obiect infracţiuni care sunt urmărite din oficiu sunt de interes public şi ca titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, "În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul ca exercitarea personală şi în mod nemijlocit de către partea vătămată sau de către partea civilă a dreptului de a ataca la instanţa ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o considera gresita, indiferent sub ce aspect, nu diminuează cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotriva, le completează în interesul aplicării corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare. La fel cum poate gresi o instanţa judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualitati, astfel încât este posibil ca în mod eronat sa nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinica. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală - partea vătămată şi partea civilă sunt private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare (a carei posibilitate de inlaturare prin eventuala formulare a unei cai extraordinare de atac este extrem de redusă, ca urmare a regimului juridic restrictiv al acestor cai). c) Invocarea, prin considerentele deciziei la care se referă prezenta opinie separată, a soluţiilor asemănătoare celor ale art. 362 din Codul de procedură penală român - adoptate în legislaţia sau în jurisprudenta altor state nu este relevanta în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat în cauza de faţa. Într-adevăr, asemenea soluţii pot constitui premise teoretice pentru promovarea unor principii sau reglementări concrete în legislaţia naţionala, însă aceste reglementări din sisteme de drept străine nu pot legitima menţinerea unor reglementări româneşti contrare dispoziţiilor constituţionale.2. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, "Dreptul la apărare este garantat".Prin redactarea sa atât de generală, aceasta garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc.), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţa de judecată, dar care sunt considerate gresite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident ca, în situaţia în care partea vătămată şi partea civilă sunt impiedicate sa exercite căile ordinare de atac, acestea nu-şi pot valorifica şi apara drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate inrautati situaţia acestuia. Trebuie menţionat, în acest context, ca, în ceea ce priveşte calea de atac exercitată de Ministerul Public, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 17 şi 18 din Codul de procedură penală, texte referitoare la exercitarea din oficiu, în anumite condiţii, a acţiunii civile în cadrul procesului penal.3. Potrivit prevederilor art. 128 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".Aceasta norma constituţională cuprinde doua teze: a) prima teza consacra dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate; b) cea de-a doua teza prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.Prima teza exprima, de fapt, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie (desigur, în înţelesul de acces liber la toate gradele de jurisdicţie, astfel cum s-a demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. 1); aceasta teza conţine, asadar, o reglementare substantiala. Cea de-a doua teza se referă la reguli de procedura, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teza. Asa fiind, în privinta condiţiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie facuta declaraţia, conţinutul sau, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum, de altfel, prevede art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanţial - al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 49 din Constituţie. Într-adevăr, deşi art. 128 din Constituţie asigura folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", aceasta dispoziţie constituţională nu are însă semnificatia ca "legea" ar putea inlatura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie.4. Diferentierea facuta prin art. 362 din Codul de procedură penală între regimul juridic al părţii vătămate şi cel al părţii civile este neconstitutionala, incalcand dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."Conform art. 24 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, "Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizica, morala sau materială, dacă participa în procesul penal, se numeşte parte vătămată.Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă". Asadar, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează doua calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste doua părţi ale procesului penal se afla însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoana lezata în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenta "interesului legitim", la care se referă art. 21 din Constituţie. Asa fiind, diferentierea facuta prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) din art. 362 din Codul de procedură penală (în sensul că partea vătămată poate face apel numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, iar partea civilă numai în ceea ce priveşte latura civilă) este contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. De altfel, sub acest aspect, trebuie remarcat ca exista o contradictie vădită între, pe de o parte, dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 15 alin. 3 din acelaşi cod, potrivit cărora: "Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu inlatura dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauza."5. Soluţia adoptată prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedură penală, este contrară şi unora dintre principiile stabilite prin jurisprudenta anterioară a Curţii Constituţionale.Astfel, aceasta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, ca "art. 278 din Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct". Prin urmare, orice persoană care se considera lezata în drepturile sau interesele sale legitime printr-o soluţie de neurmărire adoptată de procuror se poate adresa justiţiei; cu toate acestea partea vătămată, constituită şi parte civilă, este oprită să se adreseze instanţei superioare împotriva unei sentinţe judecătoreşti de achitare sau de încetare a procesului penal.6. Soluţia pe care o sustinem prin prezenta opinie separată nu poate fi înlăturată de argumentul, cuprins în decizia luată cu majoritate de voturi, potrivit căruia partea civilă nu ar fi lezata în drepturile şi interesele sale prin dispoziţiile sentinţei referitoare la latura penală a cauzei, întrucât ea are posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile pentru despăgubire şi pe calea unei acţiuni civile separate sau prin continuarea judecării acţiunii civile chiar şi după pronunţarea unei hotărâri de achitare în procesul penal.Într-adevăr, art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judeca acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovatiei acesteia". Asa fiind, rezultă ca partea civilă, pentru a-şi putea valorifica drepturile la despăgubire printr-o acţiune civilă, alăturată acţiunii penale sau exercitată separat, este deosebit de interesată de îndreptarea eventualelor nelegalitati sau netemeinicii cuprinse în sentinta penală şi datorită cărora, în mod eronat, s-a reţinut după caz - inexistenta faptei, nesavarsirea acesteia de către inculpat, lipsa vinovatiei inculpatului, existenta legitimei apărări, a stării de necesitate, a cazului fortuit, a iresponsabilitatii sau a scuzei provocarii. Cu toate acestea, în absenta posibilităţii exercitării căilor de atac, partea civilă nu poate acţiona în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, spre a solicita înlăturarea erorilor din sentinta penală, erori ce prejudeca acţiunea sa civilă.7. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, decizia la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) este singura care produce efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă aceasta opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie "erga omnes", în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimate pentru soluţia pronunţată. De aceea autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Răspunderea juridică este identică şi într-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.Lucian Mihai,preşedintele Curţii ConstituţionaleRomul Petru Vonica,judecătorIoan Muraru,judecătorKozsokar Gabor,judecător────────────
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari