Cuprins

+ Fișă act

Cuprinsul Actului

Articolul 33
Articolul 35
Asupra admisibilității sesizărilor

DECIZIA nr. 20 din 17 februarie 2020referitoare la interpretarea art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare

EMITENT

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 247 din 25 martie 2020

Dosar nr. 2.460/1/2019

Laura-Mihaela Ivanovici	- președintele Secției I civile - președintele completului
Sorinela Alina Macavei	- judecător la Secția I civilă
Mihaela Paraschiv	- judecător la Secția I civilă
Eugenia Pușcașiu	- judecător la Secția I civilă
Cristina Petronela Văleanu	- judecător la Secția I civilă
Cristina Truțescu	- judecător la Secția I civilă
Adina Georgeta Nicolae	- judecător la Secția I civilă
Georgeta Stegaru	- judecător la Secția I civilă
Mari Ilie	- judecător la Secția I civilă

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.460/1/2019 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, și ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).2. Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 3. La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.050/93/2017 și Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă în dosarele nr. 4.494/118/2017 și nr. 4.556/118/2017, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.6. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizărilor conexate privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizării7. Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, prin Încheierea din 18 iunie 2019, în Dosarul nr. 1.050/93/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 165/2013) se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiționată de completa și corecta îndeplinire a obligațiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 1 octombrie 2019, cu nr. 2.460/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 17 februarie 2020.9. La 23 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, de către Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă, prin încheierile pronunțate la 16 octombrie 2019, dosarele nr. 4.494/118/2017 și nr. 4.556/118/2017, cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: a) Dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că toate obligațiile impuse prin aceste prevederi entităților învestite de lege, vizând stabilirea și asigurarea publicității datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, trebuie îndeplinite - în raport cu criteriul numărului acestor cereri - cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute, după caz, de art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c) din lege?b) Dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că termenul de 6 luni curge după împlinirea celor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligațiilor impuse conform art. 33 alin. (3) entităților învestite de lege cu soluționarea cererilor s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b)?10. Aceste sesizări au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 2.722/1/2019 și nr. 2.723/1/2019.11. Președintele Secției I civile, constatând că între obiectul sesizării înregistrate cu nr. 2.460/1/2019 și al sesizărilor menționate, înregistrate ulterior, există o strânsă legătură, a dispus conexarea celor două dosare la Dosarul nr. 2.460/1/2019, cu consecința soluționării tuturor sesizărilor de către același complet.II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile12. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare + Articolul 33(1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri. (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014. (3) Entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Datele transmise de entitățile învestite de lege vor fi centralizate și publicate pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1). Prin excepție, se analizează cu prioritate cererile formulate de persoanele certificate de entități desemnate de statul român sau de alte state membre ale Uniunii Europene, ca supraviețuitoare ale Holocaustului, aflate în viață la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei legi.(...) + Articolul 35(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.(1^1) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.III. Expunerea succintă a proceselorDosarul nr. 1.050/93/2017 al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie:13. Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2017, reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Cernica și Comuna Cernica prin primar, au solicitat restituirea în natură a imobilului-teren ce face obiectul Notificării nr. xxxx/2001, înregistrată la Primăria Cernica cu nr. xxxxx/2001, iar în subsidiar compensarea cu un bun sau mai multe bunuri, având valoarea echivalentă cu terenul ce face obiectul notificării, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și puncte compensatorii pentru diferența de valoare ce ar rezulta între valoarea terenului obiect al notificării și valoarea bunului sau a bunurilor acordate în compensare sau, în situația în care s-ar dovedi că nu există niciun bun în patrimoniul pârâtei, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013, acordarea măsurii compensării prin puncte.14. În fapt, au arătat că la data de 9 noiembrie 2001 au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 10/2001), prin care au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru un imobil teren, iar ca urmare a acestui fapt s-a format Dosarul administrativ nr. xxxxx/2001, aflat pe rolul Primăriei Cernica, nesoluționat.15. La data de 6 iunie 2017, reclamanții au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâtei la soluționarea notificării în discuție, pentru ipoteza în care instanța ar aprecia că nu are plenitudine de competență în a soluționa pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecința emiterii deciziei privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile Legii nr. 165/2013.16. Prin Sentința civilă nr. 2.572 din 28 septembrie 2018, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a admis excepția tardivității și, pe cale de consecință, a respins cererea reclamanților ca tardiv formulată.17. Pentru a hotărî astfel, prima instanță s-a raportat la prevederile art. 33 și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea cărora trebuie avute în vedere, pe de o parte, rațiunea edictării legii și a termenelor pe care le instituie, precum și natura termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2), astfel cum au fost analizate de către instanța supremă și Curtea Constituțională. Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice, tribunalul a reținut că pârâta Comuna Cernica a avut înregistrate un număr de 13 notificări în baza Legii nr. 10/2001 (soluționate în integralitate până la data de 1 ianuarie 2014, conform susținerilor pârâtei), ceea ce face aplicabil termenul de 12 luni prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din lege, cu consecința că unitatea deținătoare avea obligația soluționării tuturor notificărilor până la data de 31 decembrie 2014, iar persoanele interesate trebuiau să sesizeze instanța până la data de 30 iunie 2015. În cauză, reclamanții au sesizat instanța la data de 13 aprilie 2017.18. Reținând caracterul excepțional al termenului de 36 de luni, aplicabil doar unităților deținătoare cu un număr de peste 5.000 de notificări, termen inaplicabil în cauză, tribunalul a constatat că reclamanții, cu ignorarea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, au sesizat instanța doar la data de 13 aprilie 2017. Deși nesoluționarea notificării poate evoca o culpă a entității pârâte, s-a constatat că reclamanții nu au depus diligențe rezonabile pentru respectarea prevederii art. 33 alin. (1), considerând, eronat, că dreptul de a sesiza instanța se naște doar la expirarea termenului de 36 de luni, în pofida faptului că textul este extrem de clar în formularea sa.19. Împotriva acestei sentințe, la data de 20 noiembrie 2018, au declarat apel reclamanții, arătând că, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Comuna Cernica a înregistrat un număr de 13 notificări în baza Legii nr. 10/2001, soluționate în integralitate până la data de 1 ianuarie 2014, conform susținerilor pârâtei din înscrisul depus la dosar. Apelanții-reclamanți consideră că această susținere este neîntemeiată și că instanța de fond nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, întrucât a respins nepermis solicitarea reclamanților de a se clarifica informațiile comunicate de pârâte, respectiv dacă între cele 13 dosare pretins înregistrate și soluționate până la data de 31 decembrie 2014 se afla și dosarul lor. Pentru aceste argumente, solicită anularea sentinței și retransmiterea dosarului primei instanțe pentru soluționarea cauzei pe fond.20. Prin Încheierea din 9 martie 2019, instanța de apel a constatat că, în temeiul dispozițiilor art. 400 din Codul de procedură civilă, se impune repunerea cauzei pe rol, pentru a pune în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu solicitarea de pronunțare a unei hotărâri de principiu, asupra următoarei chestiuni de drept: „prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiționată de completa și corecta îndeplinire a obligațiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?“21. Prin Încheierea din 18 iunie 2019, instanța a admis cererea de sesizare a instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, a dispus suspendarea judecății.Dosarul nr. 4.494/118/2017 al Curții de Apel Constanța - Secția I civilă:22. Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă, reclamantele D și E au solicitat, în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța, să se constate calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în municipiul Constanța, să fie obligați pârâții să restituie în natură bunul, iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună măsuri reparatorii în echivalent.23. Reclamantele au arătat că notificarea depusă prin executor judecătoresc la 7 noiembrie 2001 a rămas nerezolvată, entitatea învestită cu soluționarea ei nesolicitând alte înscrisuri în condițiile art. 32 din Legea nr. 165/2013, ca fiind necesare pentru analizarea cererii în procedura administrativă. Au fost prezentate argumentele referitoare la calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, precum și la modalitatea (apreciată ca abuzivă) de preluare a bunului imobil, solicitându-se soluționarea pe fond a notificării.24. Prin întâmpinare, pârâții au invocat, printre altele, excepția tardivității cererii, susținând că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât în cadrul prestabilit de legiuitor și cu respectarea anumitor exigențe - între care cele referitoare la termenele pentru exercitarea dreptului sunt esențiale. S-a susținut astfel că față de dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 termenul de șase luni - în care persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești pentru a cere soluționarea notificării - curge de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru rezolvarea lor în procedura administrativă, conform art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c), după caz.25. În situația municipiului Constanța, termenul de 6 luni se împlinea la 1 iulie 2016, conform art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013.26. În cuprinsul întâmpinării nu a fost menționat numărul notificărilor rămase nesoluționate, care ar atrage incidența art. 33 alin. (1) lit. b), motiv pentru care instanța de fond a apreciat ca necesară depunerea unor precizări în acest sens. Prin adresa înaintată la termenul din 19 ianuarie 2018, administrația locală a arătat că potrivit corespondenței dintre compartimentele interne, realizate în luna februarie 2014, la nivelul Primăriei Municipiului Constanța erau nesoluționate, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, un număr de 2.726 de notificări, aceste date fiind afișate la sediul primăriei și comunicate și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.27. Prin Sentința civilă nr. 277 din 2 februarie 2018, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a admis excepția tardivității și a respins ca tardivă acțiunea reclamantelor.28. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat incidența dispozițiilor art. 35 alin. (2) raportate la art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013, deoarece Primăria Municipiului Constanța avea de soluționat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, un număr de 2.726 de notificări, în raport cu care entitatea avea obligația de a soluționa cererea și de a emite decizia de admitere sau respingere în termen de 24 luni de la data de 1 ianuarie 2014, respectiv până la data de 1 ianuarie 2016.29. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de alin. (2) al art. 35 se consideră împlinit la data de 1 iulie 2016 - acțiunea fiind depusă cu depășirea acestui termen, respectiv la data de 30 iunie 2017.30. Termenul fiind unul imperativ, sancțiunea care intervine este decăderea - anume acea sancțiune de drept comun ce operează în ipoteza nerespectării unui termen procedural imperativ, indiferent că termenul nesocotit este unul legal sau stabilit de către instanța de judecată.31. Instanța de fond a arătat că utilizarea de către legiuitor a sintagmei „se poate adresa“ în conținutul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu induce caracter dispozitiv prevederii, persoana interesată fiind obligată să acționeze în termenul stabilit. Sarcina impusă persoanei îndreptățite nu este excesivă ori împovărătoare, având în vedere că obligația respectării și cunoașterii dispozițiilor legale revine oricărui subiect de drept, iar scopul legii este acela de a se finaliza procesul de reparare a abuzurilor săvârșite de regimul comunist în termene rezonabile și previzibile.32. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, reclamantele, solicitând admiterea căii de atac, respingerea excepției tardivității și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond.33. Apelantele-reclamante au susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, pentru că textul art. 33 alin. (3) impune, în primul rând, entităților învestite de lege obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - aceste date fiind ulterior centralizate și publicate pe pagina de internet a acesteia.34. S-a susținut că aceste obligații sunt cumulative, că ele trebuie interpretate într-o anumită ordine și că entitățile învestite cu soluționarea notificărilor trebuie să prezinte dovezi certe de afișare și de publicare a informațiilor de această natură, astfel încât persoanele interesate să aibă cunoștință de termenul care le este opozabil.35. Apelantele au arătat că la data solicitării în primă instanță a informațiilor referitoare la numărul notificărilor rămase de soluționat, site-ul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților atesta o primă publicare la data de 16 februarie 2016, în respectiva evidență Primăria Municipiului Constanța fiind regăsită cu un număr de 4.228 cereri înregistrate și 3.171 nesoluționate (iar nu cu 2.726 de cereri nesoluționate, cum s-a afirmat de către intimată). Prin urmare, data la care se poate presupune că reclamantele au avut posibilitatea de a lua cunoștință de numărul cererilor nesoluționate de Primăria Constanța este cea a publicării centralizate pentru prima oară, pe site-ul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, a acestor date, termenul de soluționare a cererilor urmând să curgă - în opinia reclamantelor - de la momentul respectivei publicări. În mod corelativ se aplică și termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege.36. Prin întâmpinare, intimatele autorități locale au solicitat respingerea căii de atac, reiterând aspectele evocate și la fond, în privința termenului care s-a aplicat în situația Municipiului Constanța pentru soluționarea în procedura administrativă a notificărilor și de la care a fost calculat cel de 6 luni care este imperativ, absolut, determinând tardivitatea acțiunii de față.Dosarul nr. 4.556/118/2017 al Curții de Apel Constanța - Secția I civilă:37. Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă, reclamanții F și G au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Orașului Hârșova, Orașul Hârșova prin primar și X - S.A., restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în orașul Hârșova, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare cu un alt bun echivalent valoric celui imposibil a fi restituit în natură.38. S-a arătat că pentru acest bun imobil, care a aparținut autorului lor, a fost depusă la Primăria Orașului Hârșova Notificarea nr. xxxx din 12 februarie 2002. După efectuarea verificărilor referitoare la regimul juridic al terenului, primăria a transmis notificarea societății X - S.A., în considerarea calității sale de proprietară a bunului, conform Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, cu modificările și completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 834/1991). Reclamanții au susținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, ca efect al Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187 din 1945; că prin Hotărârea Consiliului Local Hârșova nr. xx din 5 septembrie 1994 a fost respinsă cererea societății pârâte de preluare în proprietate a acestui imobil (teren și construcție), autoritatea locală având cunoștință de faptul că bunul este revendicat. S-a relevat că, deși au fost efectuate mai multe demersuri pentru soluționarea notificării, nu a fost primit niciun răspuns, situație în care se solicită instanței judecata pe fond a notificării.39. Prin întâmpinările depuse în fața instanței de fond, niciuna dintre pârâte nu a evocat aspecte privitoare la depunerea tardivă a prezentei cereri de chemare în judecată, apărările referindu-se la excepția lipsei calității procesuale pasive și la netemeinicia cererii.40. La termenul de judecată din 11 noiembrie 2017 s-a completat cadrul procesual, prin introducerea în calitate de reclamantă a numitei H.41. La același termen, din oficiu, instanța a solicitat Primăriei Orașului Hârșova să precizeze numărul notificărilor înregistrate la această entitate la data de 20 mai 2013, pentru a se verifica incidența art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Aceeași solicitare a fost adresată și societății pârâte.42. Prin răspunsul comunicat la termenul din 21 februarie 2018, pârâta X - S.A. a arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a avut de soluționat o singură notificare, anume cea privitoare la imobilul în litigiu. Prin răspunsurile formulate la 19 februarie 2018 și 9 martie 2018, Primăria Hârșova a comunicat date în legătură cu două astfel de notificări.43. Prin Sentința civilă nr. 122 din 16 ianuarie 2019, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a admis excepția tardivității și a respins ca tardivă acțiunea reclamanților.44. Tribunalul a constatat că în cauza de față numărul notificărilor înregistrate în baza Legii nr. 10/2001 și nesoluționate, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, este de 2, în ceea ce îi privește pe pârâții Orașul Hârșova prin primar și Primarul Orașului Hârșova, și, respectiv, una, în ceea ce o privește pe pârâta X - S.A. Față de acest număr redus de notificări este atrasă incidența dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se consideră împlinit la data de 30 iunie 2015, acțiunea fiind depusă cu depășirea acestui termen. 45. Reclamanții au formulat apel, în termen legal, împotriva acestei hotărâri, solicitând să se constate că nu au promovat acțiunea cu depășirea termenului legal.46. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă X - S.A. a solicitat respingerea căii de atac și menținerea hotărârii primei instanțe. Apărările formulate s-au cantonat în sfera aplicării dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din lege, fără a se face mențiuni în legătură cu modalitatea de comunicare publică a acestui număr de cereri nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.47. Intimatele autorități locale nu au depus întâmpinare.48. În ambele dosare, la termenul de judecată din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a pus în discuția contradictorie a părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție și pentru a se da o soluționare de principiu următoarelor probleme de drept:a) Dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că toate obligațiile impuse prin aceste prevederi entităților învestite de lege, vizând stabilirea și asigurarea publicității dalelor referitoare la numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, trebuie îndeplinite - în raport cu criteriul numărului acestor cereri - cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute, după caz, de art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c) din lege?b) Dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că termenul de 6 luni curge după împlinirea celor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligațiilor impuse conform art. 33 alin. (3) entităților învestite de lege cu soluționarea cererilor s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b)?49. Prin încheierile pronunțate la data de 16 octombrie 2019, sesizările au fost considerate admisibile și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea proceduriiDosarul nr. 1.050/93/2017 al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie 50. Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, după cum urmează: – cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanță, respectiv în etapa procesuală a apelului - Dosarul nr. 1.050/93/2017 fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București și nu a fost soluționat până la data sesizării instanței supreme, aflându-se în etapa procesuală a apelului, sigura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special;– un complet de judecată al curții de apel a fost învestit cu soluționarea cauzei aflate în apel;– soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept în discuție, obiectul cauzei constând în soluționarea pe fond a notificării formulate de reclamanți cu privire la imobilul-teren în suprafață de 20.000 mp, notificarea fiind înregistrată la Primăria Cernica, în calitate de unitate deținătoare. Tribunalul a respins ca tardivă acțiunea reclamantului, în condițiile în care notificarea nu a fost soluționată de Primăria Cernica, care a comunicat instanței faptul că a înregistrat 13 cereri în baza Legii nr. 10/2001, soluționate în totalitate până la data de 1 ianuarie 2014, astfel că prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu i se aplică. Reclamanții dovedesc depunerea notificării către această entitate legal abilitată să se pronunțe asupra cererilor de măsuri reparatorii solicitate în baza legii speciale, astfel că se pune problema tranșării depunerii tardive sau în termen a acțiunii pendinte, ceea ce ar conduce, în ultima ipoteză, la soluționarea fondului litigiului;– chestiunile de drept a căror lămurire se solicită au caracter de noutate întrucât derivă dintr-un act normativ relativ recent și nu s-a cristalizat încă o jurisprudență constantă; – chestiunile de drept nu au făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, potrivit bazei de date a instanței supreme. Dosarele nr. 4.494/118/2017 și nr. 4.556/118/2017 ale Curții de Apel Constanța - Secția I civilă51. Completurile învestite cu soluționarea apelurilor în aceste dosare au apreciat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:– instanța învestită cu soluționarea cauzei este curtea de apel, căreia îi revine competența să judece în ultimă instanță cauzele fondate pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, hotărârile pronunțate în această materie fiind supuse doar apelului, potrivit art. 35 din legea specială;– de lămurirea modului de interpretare și de aplicare a dispozițiilor art. 33 alin. (1) și (3) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 depinde soluționarea definitivă a cauzei pendinte; reglementând termene procedurale, normele indicate dau valența începutului curgerii și al împlinirii acestor termene, legiuitorul stabilind - pentru marcarea debutului curgerii lor - atât criterii obiective, cât și obligații exclusive ale entităților învestite cu soluționarea cererilor;– problema de drept enunțată prezintă caracter de noutate, deoarece prin consultarea jurisprudenței s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din evidența soluțiilor pronunțate în acest mecanism de unificare a practicii, câtă vreme aspectul avut în vedere de prezenta sesizare nu este identic cu cel vizat de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 934 din 20 noiembrie 2019 (în continuare, Decizia nr. 45/2019), întrucât cauza de față privește cererea persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii de a li se soluționa pe fond notificarea de către instanță, iar nu o acțiune în obligarea entității să soluționeze notificarea;– problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data de 16 octombrie 2019.V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept52. În Dosarul nr. 1.050/93/2017 al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, părțile nu și-au exprimat opinia asupra problemei de drept supuse dezlegării.53. În Dosarul nr. 4.494/118/2017 al Curții de Apel Constanța - Secția I civilă și-au exprimat poziția procesuală doar apelantele-reclamante, prin notele de ședință înaintate instanței pentru termenul din 16 octombrie 2019, acordat în acest sens, apreciind că sesizarea este admisibilă, având rolul de a elucida modalitatea de interpretare a dispozițiilor legale care stabilesc corelarea art. 33 alin. (3) cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. S-a făcut deopotrivă trimitere la statuările instanței supreme prin Decizia nr. 45/2019.54. În Dosarul nr. 4.556/118/2017 al Curții de Apel Constanța - Secția I civilă părțile și-au exprimat opinia în ședință publică, la termenul din 16 octombrie 2019, apreciind că sesizarea este admisibilă. S-a confirmat faptul că obiectul cererii introductive îl constituie o acțiune fondată pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din lege, prin care se urmărește judecarea pe fond a notificării.55. După comunicarea raportului, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.VI. Punctul de vedere al completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept56. Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 1.050/93/2017 a pornit în analiza sa de la semnificația prevederilor art. 33 din Legea nr. 165/2013, care stabilesc durata termenelor suplimentare puse de legiuitor la dispoziția unităților deținătoare, respectiv obligația entităților învestite de lege de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în funcție de numărul de cereri nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În alin. (2) legiuitorul stabilește momentul de la care încep să curgă aceste termene ca fiind data de 1 ianuarie 2014. 57. Recurgând la o interpretare sistematică a dispozițiilor textului de lege supus examinării, prin raportare la întreaga economie a dispozițiilor actului normativ, cu luarea în considerare a finalității acestuia, Curtea a apreciat că prevederile alin. (2) al art. 33 din Legea nr. 165/2013, deși par să conțină o reglementare clară a momentului de început al curgerii termenelor acordate în plus în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, nu pot fi aplicate fără a fi în mod corect coroborate cu dispozițiile alin. (3) al aceluiași text de lege.58. Aceste prevederi legale stabilesc în sarcina entităților învestite de lege obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând ca datele transmise să fie centralizate și publicate pe pagina de internet a acestei autorități. Având în vedere că legiuitorul a stabilit durata termenelor de soluționare a notificărilor, nerezolvate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în funcție de încărcătura existentă pe rolul fiecărei unități deținătoare, titularul sesizării a subliniat, sub un prim aspect, faptul că aceste informații au relevanță pentru clarificarea perioadei de timp pe care o mai au la dispoziție entitățile pentru îndeplinirea obligației legale de rezolvare a cererilor de restituire formulate în temeiul legii speciale. În al doilea rând, afișarea acestor informații la sediul entităților învestite de lege cu soluționarea notificărilor și transmiterea lor către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este importantă pentru titularii cererilor de retrocedare, pentru a putea evalua în mod corect și în timp util termenul în care se va proceda la rezolvarea cererilor, în condițiile în care la expirarea sa au posibilitatea să se adreseze instanței de judecată, în termen de 6 luni, pentru a obține soluționarea pe fond a notificării pe cale judiciară, soluție instituită inițial prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite (în continuare, Decizia nr. XX/2007) și consacrată legislativ prin prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. 59. Instanța de trimitere a subliniat că importanța respectării acestor obligații în integralitatea lor este reliefată și de corelarea dispozițiilor art. 33 cu cele ale art. 35 alin. (2), anterior menționate, constând în faptul că termenul de 6 luni pentru sesizarea organului judiciar, calificat de instanța supremă, prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018 (în continuare, Decizia nr. 25/2018), drept un termen procedural legal, imperativ și absolut, curge de la data expirării termenului legal, stabilit în condițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, pentru soluționarea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale de reparație.60. S-a arătat că interpretarea dispozițiilor legale supuse analizei în litigiul pendinte trebuie să se realizeze în acord cu litera, dar mai ales cu spiritul Legii nr. 165/2013, care, așa cum în mod just observa instanța supremă în considerentele Deciziei nr. 25/2018, reprezintă soluția legislativă de îmbunătățire a mecanismului de acordare a despăgubirilor în materia retrocedărilor, în considerarea observațiilor și recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la ineficacitatea mecanismului intern de despăgubiri existent la acel moment, de natură a crea o problemă sistemică, recurentă și de amploare. Astfel, noul act normativ are menirea de a clarifica situația existentă la nivelul întregii țări pentru finalizarea procesului de restituire și de soluționare a cererilor, de a responsabiliza entitățile învestite cu cererile și notificările privind restituirea și, nu în ultimul rând, de a determina tranșarea finală a acestor cereri prin recursul la instanță, dacă nu sunt respectate termenele stabilite.61. Pe cale de consecință, s-a arătat că Legea nr. 165/2013 a reconfigurat atât obligația entităților învestite de a soluționa notificările, cât și dreptul titularilor/moștenitorilor acestora de a se adresa instanței, în cadrul unor termene riguros stabilite, pentru a se putea atinge eficiența procesului de reparație urmărită la edictarea legii, cu precizarea că astfel de obligații ale entităților și, respectiv, drepturi ale persoanelor îndreptățite existau și anterior adoptării Legii nr. 165/2013, doar că acest act normativ a redefinit clar și în mod definitiv cadrul în care trebuie îndeplinite și, respectiv, exercitate. O interpretare contrară ar fi de natură să conducă la ignorarea rațiunii și scopului Legii nr. 165/2013, acela de a asigura finalizarea procesului de reparație ce a fost început în anul 1991, contribuind la perpetuarea stării de incertitudine sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la stadiul procesului de restituire și reparație. 62. În acest context s-a apreciat că obligația entităților legal învestite de stabilire a numărului de cereri rămase nesoluționate și de supunere a acestor informații unor formalități precise de publicitate se înscrie în același climat de transparență, coerență și previzibilitate pe care legiuitorul a intenționat să îl imprime procesului de soluționare a notificărilor formulate în temeiul legii speciale de reparație.63. Prin urmare, problema de drept care se impune a fi soluționată în litigiul pendinte și care constituie obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe calea procedurii reglementate de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, este aceea de a stabili dacă îndeplinirea acestor obligații influențează sau nu momentul de început al curgerii termenului instituit în parametrii prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Pe de o parte, Curtea a observat că se poate îmbrățișa o interpretare rigidă, centrată pe faptul că dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 arată expres că aceste termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014 sau se poate recurge la o interpretare coroborată a prevederilor alin. (2) și (3) ale textului de lege anterior menționat, în sensul că momentul de început al curgerii termenelor instituite de dispozițiile art. 33 alin. (1) este fixat de legiuitor la data de 1 ianuarie 2014, însă sub condiția îndeplinirii complete și corecte a obligațiilor impuse prin prevederile alin. (3) al art. 33 din Legea nr. 165/2013. 64. Raportându-se la spiritul reglementării cuprinse în Legea nr. 165/2013 și al tuturor garanțiilor de rezonabilitate, de coerență, de transparență și de certitudine a obținerii unei soluții, fie pe cale administrativă, fie pe cale judiciară, pe care acest act normativ urmărește să le confere notificatorilor, în procesul de soluționare a cererilor lor întemeiate pe prevederile legii speciale, instanța de trimitere apreciază că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) și (2) nu se poate face abstracție de cele statuate prin prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. În fundamentarea acestei concluzii, Curtea a avut în vedere și ipoteza în care unitatea deținătoare, cu neobservarea exigențelor impuse de dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, stabilește numărul de cereri nesoluționate și îndeplinește formele de publicitate după expirarea celui mai lung termen de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 33 alin. (1) din același act normativ.65. O interpretare strictă a normelor legale supuse analizei ar fi de natură să conducă la concluzia tardivității cererii persoanei îndreptățite, formulate în temeiul prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, soluție care s-ar dovedi profund inechitabilă și contrară spiritului Legii nr. 165/2013 și a întregului sistem reparatoriu instituit de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care ar ajunge să fie sancționat notificatorul datorită culpei unității deținătoare de a nu-și fi îndeplinit obligațiile legale. Prevederile art. 33 alin. (3) instituie aceste obligații în favoarea celor îndreptățiți la măsuri reparatorii, tocmai pentru a cunoaște situația unității deținătoare și pentru a putea acționa în acord cu disciplina impusă de termenele prevăzute de lege, a căror principal scop este de a asigura finalizarea în condiții de coerență și transparență a procesului de restituire a proprietăților imobiliare preluate abuziv.66. Completurile de judecată învestite cu soluționarea apelurilor în dosarele nr. 4.494/118/2017 și nr. 4.556/118/2017 au reținut că rațiunile cu privire la finalitatea urmărită de către legiuitor odată cu adoptarea Legii nr. 165/2013 sunt unanim acceptate (ele referindu-se la crearea unui cadru eficient de soluționare a cererilor formulate în baza legilor reparatorii, prin instituirea unei proceduri rapide, previzibile, cu reguli accesibile și termene clar definite pentru fiecare etapă).67. Hotărârea-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României identificase de altfel, ca unul din punctele slabe ale vechii proceduri, lipsa unor termene clare, constrângătoare pentru analizarea dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea cererilor, de natură să confere un caracter teoretic și iluzoriu obligației entității și să golească de conținut dreptul de acces la o instanță (paragrafele 225 și 226).68. Fiind chemată să evalueze compatibilitatea cu Legea fundamentală a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, Curtea Constituțională a arătat că această lege specială a fost adoptată ca urmare a asumării de către statul român a obligației decurgând din hotărârea-pilot, privind implementarea de proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să acorde sistemului de despăgubiri previzibilitate sporită (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 34).69. Pe lângă eficientizarea procesului reparatoriu, Curtea Constituțională a apreciat că se asigură astfel și certitudinea finalizării lui, prin reglementarea legală expresă a posibilității persoanei care se consideră îndreptățită de a acționa împotriva refuzului nejustificat al entității de a răspunde la notificare, noua lege instituind, prin art. 35 alin. (2), ceea ce în vechiul cadru procesual era recunoscut doar pe calea Deciziei nr. XX/2007 (Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, paragraful 20).70. Înlăturând critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, forul constituțional a relevat faptul că textul nu încalcă accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, permite persoanelor interesate să se adreseze instanței pentru a se pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și pentru a soluționa pe fond cererea lăsată în nelucrare de către entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, „care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 și art. 34, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităților învestite pentru soluționarea cererilor“ (Decizia nr. 818 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, paragraful 20).71. Singura condiționare pe care art. 35 alin. (2) o impune accesului la justiție constă în împlinirea în prealabil a termenelor prevăzute de art. 33 și art. 34 din lege (Decizia nr. 165 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 21 mai 2019, paragraful 24). Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a înlăturat critica referitoare la neconstituționalitatea acelorași dispoziții, ca urmare a faptului că persoanele interesate nu cunosc momentul curgerii termenului de 6 luni, din cauza nerespectării de către entitățile învestite de lege a obligației de informare cu privire la numărul cererilor rămase nesoluționate. S-a arătat că trimiterea făcută la art. 33 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 165/2013 implică atributul instanțelor judecătorești în a aprecia asupra situației de fapt, de la caz la caz, interpretând și determinând totodată dispozițiile legale aplicabile.72. Întrucât statuarea asupra interpretării corecte și unitare de către instanțele de drept comun a dispozițiilor legale revine, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 25/2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a calificat termenele instituite de art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene legale, imperative sau prohibitive și absolute.73. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezvoltat, prin Decizia nr. 25/2018, regulile de interpretare și de aplicare a acestor termene procedurale legale, arătând că „durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de plecare a termenului (art. 184 din Codul de procedură civilă), precum și a punctului de împlinire (art. 182 din Codul de procedură civilă). Cât privește momentul de la care începe să curgă termenul procedural, art. 184 din Codul de procedură civilă dispune că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Punctul de împlinire este acela în care termenul procedural își realizează efectul, în sensul că fie încetează posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (termen imperativ), fie, dimpotrivă, se naște dreptul de a efectua anumite acte de procedură (termen prohibitiv)“ - paragraful 71.74. Instanța supremă a mai arătat că „necesitatea unor termene diferite de soluționare se datorează numărului diferit de cereri nesoluționate până la momentul actual de la nivelul diverselor entități învestite de lege cu soluționarea acestora. Aceste termene sunt rezonabile, având în vedere că termenul de 36 de luni este aplicabil exclusiv în situații excepționale, și anume: Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul municipiului București. De asemenea, acordarea de termene diferite se justifică și prin lipsa actelor doveditoare în multe dintre situațiile existente, ținând seama de faptul că se instituie în sarcina entităților învestite de lege obligația de a comunica în scris persoanelor îndreptățite documentele necesare soluționării cererilor. Termenele de 12, 24, respectiv 36 de luni încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, deoarece este necesară o perioadă premergătoare efectuării procedurilor administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocării de resurse materiale și umane și pentru ca autoritățile locale și centrale să își îndeplinească obligațiile legale prevăzute în noua lege“ (paragraful 63).75. Prin Decizia nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016, Curtea Constituțională a subliniat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) nu trebuie înțeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acțiunea împotriva actului entității administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, „ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptățită are posibilitatea de a se adresa instanței, având semnificația unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanței de judecată cu soluționarea acțiunii în realizarea dreptului“ (paragraful 28).76. Rezultă, astfel, că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt în mod evident la rândul lor termene procedurale, menite să marcheze debutul termenului de 6 luni (procedural, de decădere) consacrat prin art. 35 alin (2), astfel încât momentul împlinirii termenelor instituite conform alin. (1) al art. 33 trebuie să fie unul neechivoc, public, să nu poată fi ignorat ori modificat nici de către entitatea învestită de lege cu soluționarea cererilor, dar nici de către persoana interesată să acționeze în sensul dat de art. 35.77. Indiferent dacă acest moment al curgerii termenului de 6 luni debutează la 1 ianuarie 2015, în cazul alin. (1) lit. a), la 1 ianuarie 2016, în ipoteza dată de lit. b), sau la 1 ianuarie 2017 - lit. c), legiuitorul l-a condiționat de existența unui criteriu obiectiv (numărul cererilor rămase nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013), dar și de îndeplinirea obligației prevăzute în sarcina entităților învestite cu soluționarea cererilor, vizând stabilirea și informarea publică asupra criteriului obiectiv.78. Prezumția cunoașterii legii, rezultantă a principiului nemo censetur ignorare legem, nu se aplică și situațiilor de fapt, ci doar normelor aplicabile raporturilor juridice. Numărul cererilor nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 se înscrie în sfera situațiilor de fapt, el urmând a fi probat în condițiile legii, odată cu dovedirea înștiințării publice asupra acestei chestiuni de fapt.79. Atunci când se opune unei persoane împlinirea unui termen procedural, trebuie probată îndeplinirea condițiilor legale necesare curgerii respectivului termen, adică aducerea la cunoștință a datei de la care începe să curgă respectivul termen.80. În teza generală a art. 184 din Codul de procedură civilă, termenele curg de la momentul comunicării actului procedural.81. În cazul particular al art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 termenul de 6 luni este necesar să curgă de la momentul comunicării datelor relevante pentru cei interesați, în legătură cu numărul notificărilor de soluționat. Se poate opina că modalitatea efectivă de îndeplinire a obligației de comunicare decurge explicit din configurația textului art. 33 alin. (3) din lege, care reflectă acoperirea de către legiuitor a tuturor situațiilor vizând aducerea la cunoștința publică a criteriului obiectiv care indică termenul operabil. Norma ia astfel în considerare atât cazul persoanelor interesate aflate în raza teritorială a entității învestite, care ar putea cunoaște numărul de cereri nesoluționate din simpla afișare a datelor la sediul entității, cât și pe cel al rezidenților din alte localități din țară sau din străinătate - ca în speță, care nu pot accesa aceste date decât în modalitatea centralizată și publicată pe internet de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.82. Sesizarea de față urmărește ca Înalta Curte de Casație și Justiție să clarifice, printr-o interpretare de principiu, dacă dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 (care se referă la obligațiile impuse entităților învestite de lege cu privire la centralizarea și asigurarea publicității privind numărul de cereri rămase nesoluționate) se interpretează în sensul că aceste obligații trebuie îndeplinite - în raport cu criteriul numărului acestor cereri - cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute, după caz, de art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c) din lege, precum și care este modalitatea de raportare a prevederilor art. 35 alin. (2) din lege atunci când nu există dovada îndeplinirii acestei obligații de informare, până la împlinirea respectivului termen în cazurile reglementate de lit. a) și b).83. În condițiile în care termenul incident, stabilit prin art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c), după caz, a avut pe durata curgerii lui efectul reflectat prin Decizia Curții Constituționale nr. 269 din 7 mai 2014 (anume că până la împlinirea sa, cel care s-a considerat îndreptățit nu a avut deschis dreptul material la acțiune), devine elocventă interpretarea art. 33 alin. (3) prin raportare la termenele reglementate prin alin. (1), în privința modului în care nu doar criteriul numărului de cereri, ci și informarea făcută asupra acestui criteriu generează efectele procedurale urmărite de legislație.84. Revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mecanismul interpretării unitare a legii, să stabilească principial dacă există - potrivit opțiunii legiuitorului, în raport cu natura acestor termene - o interpretare corelată între conținutul normei art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 și cel al art. 33 alin. (1), anume dacă obligația de informare regăsită în alin. (3) trebuie îndeplinită până la împlinirea termenului incident (de 12 luni sau, după caz, de 24 de luni), astfel încât începutul curgerii termenului reglementat de art. 35 alin. (2) să se bucure de previzibilitate și accesibilitate, dar și de opozabilitate - atât în raport cu persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii, cât și cu instituțiile chemate să vegheze la respectarea legii.85. În raport cu instituțiile statului se poate înțelege, spre exemplu, că accesibilitatea acestor date publice exclude necesitatea solicitării de către instanță a unor clarificări, pe parcursul procesului, în legătură cu numărul de cereri nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 sau cu îndeplinirea cerinței de publicitate.86. Atât deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțate în legătură cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cât și cele ale Curții Constituționale au relevat faptul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim și existând un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.87. Sancționând inacțiunea titularului dreptului care nu l-a exercitat în termenul legal [art. 2.545 alin. (2) din Codul civil], decăderea presupune un timp bine definit de curgere a respectivului termen, fiind exclusă ipoteza diluării momentului său de început ori stabilirea sa în funcție de voința ori de conduita exclusivă a vreunuia din actorii normei juridice (persoane fizice sau juridice, autorități sau instituții publice).88. Într-un asemenea caz revine Înaltei Curți de Casație și Justiție rolul de a pune la dispoziția instanțelor de drept comun interpretarea de principiu care să asigure ulterior, pentru fiecare caz în parte și în raport cu probatoriul administrat, instrumentul de evaluare legală a momentului de la care începe să curgă termenul de 6 luni, prin raportare la data la care obligația de comunicare - care revenea entităților învestite cu soluționarea cererilor - ar fi trebuit îndeplinită.89. A doua problemă de drept supusă dezlegării de principiu și care este indisolubil legată de prima chestiune este aceea dacă dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că termenul de 6 luni curge după împlinirea celor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, doar dacă îndeplinirea cumulativă a obligațiilor impuse conform art. 33 alin. (3) entităților învestite de lege cu soluționarea cererilor s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b).90. Instanța de trimitere a precizat că această a doua întrebare nu mai cuprinde vreo referire la teza art. 33 alin. (1) lit. c), deoarece în acest context se poate considera că singurul termen de decădere, care prin interpretarea corelată a legii nu ar comporta în mod similar aceleași discuții, este cel reglementat prin aplicarea art. 33 alin. (1) lit. c) și a art. 35 alin. (2) din lege - dată fiind opțiunea legiuitorului pentru conturarea unui termen maxim în cadrul căruia se poate acționa împotriva refuzului de soluționare a cererilor de către entitățile învestite.91. Interpretarea cerută în mecanismul conferit prin art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă permite clarificarea chestiunii evocate în cauzele supuse judecății, anume dacă modalitatea de îndeplinire a obligațiilor procedurale instituite în sarcina entităților învestite de lege se constituie în obstacole insurmontabile, de natură să transforme exercitarea dreptului de acces la justiție al persoanelor care se consideră îndreptățite într-un demers iluzoriu, pur teoretic, atunci când constată că li se opune un termen de decădere mai înainte de a fi știut de începerea curgerii lui ori că obligația de informare nu s-a realizat sau s-a îndeplinit chiar după împlinirea termenului de decădere, în raport strict cu criteriul obiectiv al numărului cererilor.92. În acest context este de remarcat că prima evidență publică a datelor centralizate la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care poate fi regăsită pe site-ul instituției, datează din 16 februarie 2016, moment care se plasează ulterior celui opus în primă instanță reclamanților, în raport cu numărul de notificări nesoluționate (1 ianuarie 2016) și de la care ar fi început să curgă termenul procedural de 6 luni.93. Față de aceste considerente, sesizarea de față are ca obiectiv clarificarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 33 alin. (3) și alin. (1) din lege, sub aspectul corelării obligației de stabilire a numărului cererilor înregistrate și nesoluționate, de afișare a acestor date și de publicare a lor pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților [alin. (3)] și de termenele înăuntrul cărora entitățile învestite de lege aveau obligația soluționării cererilor [alin. (1)].94. Referitor la jurisprudența Curții de Apel Constanța, soluțiile pronunțate în cea mai mare parte dau eficiență termenului de decădere consacrat prin art. 35 alin. (2) din lege, fără o trimitere explicită la momentul de debut al acestui termen prin raportare la îndeplinirea obligațiilor decurgând din art. 33 alin. (3); se apreciază că numărul de notificări rămase nesoluționate constituie un element cu o oarecare notorietate, susceptibil a fi obținut de către cel interesat fie prin chestionarea entității învestite, fie dedus din corespondența internă a compartimentelor autorității publice locale (depusă la dosar în cursul procesului).VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie95. La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești relevante, precum și puncte de vedere teoretice ale magistraților, conturându-se două interpretări diferite ale textelor de lege în discuție.96. Astfel, într-o opinie s-a apreciat că începerea curgerii termenelor stabilite de primul alineat al art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu este condiționată de completa și corecta îndeplinire a obligațiilor impuse prin alin. (3). Aceste prevederi legale stabilesc în sarcina entităților învestite de lege obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând ca datele transmise să fie centralizate și publicate pe pagina de internet a acesteia. Legiuitorul a stabilit durata termenelor de soluționare a notificărilor nerezolvate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 în funcție de încărcătura existentă pe rolul fiecărei unități deținătoare, aceste informații având relevanță pentru clarificarea perioadei de timp pe care o mai au la dispoziție entitățile respective în vederea îndeplinirii obligației legale de rezolvare a cererilor formulate în temeiul legii speciale.97. S-a arătat că neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de alin. (3) al art. 33 în sarcina entității învestite de lege nu afectează curgerea termenelor, deoarece persoana îndreptățită are la dispoziție un termen de 6 luni pentru a se adresa instanței de judecată, în cazul nerespectării termenelor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013. Alin. (2) al art. 33 prevede în mod expres data de la care începe să curgă termenul, iar dispozițiile alin. (3) nu reprezintă o cauză de suspendare a termenului. În caz contrar, ar rămâne la latitudinea discreționară a entităților să soluționeze într-un termen previzibil cererile de despăgubire. S-a opinat, totodată, că obligațiile prevăzute la alin. (3) al art. 33 ar trebui îndeplinite tot în termenul prevăzut de alin. (1).98. În condițiile nerespectării obligațiilor, s-a apreciat că entitățile învestite nu pot invoca tardivitatea acțiunilor formulate în baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 pe motiv că termenele de 12 și 24 de luni ar fi expirat, dacă nu au adus la cunoștință persoanelor îndreptățite prin mijloacele expres prevăzute de lege informațiile menționate de art. 33 alin. (3) din lege.99. Cu toate acestea, entitatea învestită de lege poate invoca tardivitatea chiar și în ipoteza în care nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în alin. (3) al art. 33 din Legea nr. 165/2013, atunci când persoana îndreptățită a depășit termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din aceeași lege, prin raportare la termenul maxim instituit de art. 33 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013.100. S-a mai argumentat că trebuie avut în vedere scopul Legii nr. 165/2013 - finalizarea procesului de restituire -, principiul celerității, precum și interpretarea dată de instanța supremă prin Decizia nr. 25/2018, în cuprinsul căreia completa și corecta îndeplinire a obligațiilor prevăzute de art. 33 alin. (3) nu este indicată drept limită pentru începerea curgerii termenelor prevăzute în alin. (1).101. Într-o altă orientare, instanțele au apreciat că momentul de început al termenelor stabilite de dispozițiile legale în discuție trebuie să fie stabilit în funcție de respectarea sau nu de către entitatea învestită cu soluționarea notificării a obligației prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, respectiv de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. S-a arătat că dispozițiile art. 33 alin. (3) sunt imperative, iar în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor enumerate de text nu se poate stabili momentul de la care încep să curgă termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013. Admiterea excepției de tardivitate în lipsa îndeplinirii de către entitatea notificată a obligațiilor prevăzute de art. 33 alin. (3) din lege ar echivala cu sancționarea notificatorului datorită culpei unității deținătoare de a nu-și fi îndeplinit obligațiile legale.102. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.VIII. Hotărârile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în procedurile de unificare a practicii judiciare103. Prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat că „instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă“.104. Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate“.105. Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015, s-a stabilit: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deținătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, este prematură cererea persoanei îndreptățite adresată instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ de obligare a unității deținătoare să soluționeze notificarea la împlinirea termenelor respective.“106. Prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în cazul persoanelor îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care au optat pentru returnarea dosarelor înregistrate la secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite cu soluționarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se aplică în mod corespunzător termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare.Termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, curg de la data înregistrării dosarelor returnate la entitățile învestite cu soluționarea notificării. (...)IX. Jurisprudența Curții Constituționale107. Din verificările efectuate rezultă că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 au făcut obiect al unui număr mare de sesizări soluționate de Curtea Constituțională, relevante pentru problema analizată fiind deciziile nr. 115 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015; nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016; nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; nr. 225 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 19 mai 2016.108. În ceea ce privește art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin menționatele decizii, Curtea Constituțională a statuat că textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanței pentru ca aceasta să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și să soluționeze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităților învestite pentru soluționarea notificărilor.109. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiției pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei XX/2007 prin care recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or, art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudențială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 și având în vedere și cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu împotriva României.110. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut, în paragraful 28 din Decizia nr. 113/2016, că „termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu trebuie înțeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acțiunea împotriva actului entității administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptățită are posibilitatea de a se adresa instanței, având semnificația unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanței de judecată cu soluționarea acțiunii în realizarea dreptului“.X. Raportul asupra chestiunii de drept111. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la dificultatea și noutatea chestiunii de drept cu care a fost sesizată instanța supremă.XI. Înalta Curte de Casație și Justiție112. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: + Asupra admisibilității sesizărilor113. Sesizările formulate în prezenta cauză vizează trei probleme de drept, cu privire la care instanțele de trimitere au apreciat că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.114. Astfel, prima chestiune de drept privește interpretarea prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiționată de completa și corecta îndeplinire a obligațiilor impuse prin alin. (3) sau nu.115. Se solicită, de asemenea, interpretarea dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă toate obligațiile impuse prin această normă legală entităților învestite de lege, vizând stabilirea și asigurarea publicității datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, trebuie îndeplinite cel mai târziu la data împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013.116. În fine, a treia problemă de drept vizează interpretarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă termenul de 6 luni curge după împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligațiilor impuse conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 165/2013.117. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.118. Potrivit acestei dispoziții legale: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată.“119. Din cuprinsul normei enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. În doctrină ele au fost identificate după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.120. Procedând la analiza admisibilității sesizărilor, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite.121. În acest sens se reține că atât Curtea de Apel București, cât și Curtea de Apel Constanța au fost legal învestite cu soluționarea căii de atac a apelului declarat de reclamanți împotriva unor hotărâri judecătorești pronunțate de tribunal, în primă instanță, prin care au fost respinse, ca fiind tardive, cererile formulate de reclamanți având ca obiect soluționarea pe fond a unor notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, prin acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent cu privire la imobilele notificate.122. Cauzele în care au fost formulate prezentele sesizări se află în curs de judecare, în apel, pe rolul secțiilor civile din cadrul Curții de Apel București și, respectiv, al Curții de Apel Constanța (instanțe de trimitere).123. Potrivit încheierilor de sesizare din 18 iunie 2019 și, respectiv, 16 octombrie 2019, primele instanțe au calificat acțiunile în cadrul cărora au fost formulate întrebările prealabile ca fiind cereri întemeiate pe dispozițiile art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar în apel reclamanții nu au criticat această împrejurare.124. Fiind astfel clarificat temeiul de drept al acțiunii, devin incidente dispozițiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora hotărârea pronunțată de prima instanță este supusă numai apelului, precum și cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, care prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.125. În consecință, cauzele urmează a fi soluționate în ultimă instanță, deoarece în materia în care au fost declanșate aceste proceduri judiciare hotărârile ce urmează a se pronunța sunt supuse numai apelului, astfel încât hotărârile ce vor fi pronunțate în apel sunt definitive, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.126. Prin urmare, sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența unor cauze aflate în curs de judecată, în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanță.127. Se constată însă că nu este îndeplinită condiția noutății și nici aceea a dificultății chestiunilor de drept supuse dezlegării.128. În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății (spre exemplu, Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, etc.).129. În cauză, sesizările pun în discuție chestiuni de drept constând în interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale procedurale în legătură cu soluționarea fondului notificărilor de către instanța de judecată, în condițiile în care Legea nr. 165/2013 stabilește un termen de decădere în care poate fi formulată acțiunea prin care se solicită soluționarea pe fond a notificării.130. Prin urmare, de lămurirea chestiunilor de drept vizând determinarea punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, respectiv a termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 alin. (2) din aceeași lege, depinde soluționarea pe fond a cauzei, sesizarea fiind admisibilă sub acest aspect, deoarece, în funcție de modalitatea de rezolvare, se poate da o dezlegare fondului raporturilor juridice sau, dimpotrivă, judecății de fond i se poate opune excepția tardivității.131. În corelație cu această condiție de admisibilitate, deși art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de „chestiune de drept“, în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei probleme de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar, fiind susceptibilă, în aceste condiții, să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.132. Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării hotărârii prealabile, în condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială, reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în acest sens, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragrafele 36-42).133. În consecință, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.134. Deși neprevăzută în mod explicit în dispozițiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, condiția dificultății chestiunii de drept decurge în mod direct din rațiunea mecanismului procedural reglementat prin aceste norme, spre a evita transformarea acestuia într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare și deturnarea sa de la scopul în realizarea căruia a fost conceput, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanța supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a unei cauze.135. În jurisprudența dezvoltată la nivelul instanței supreme în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, etc.).136. Așadar, atunci când întrebarea adresată instanței supreme face referire la un text de lege sau la conținutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept, în contextul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia în circumstanțele particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei.137. Această constatare este valabilă și pentru situația în care întrebarea face referire la mai multe prevederi legale.138. Metoda de interpretare constând în coroborarea unei norme juridice cu o altă normă, fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ, conduce la stabilirea înțelesului normei prin raportare la acele dispoziții legale care pot servi acestui scop, dată fiind legătura cu norma supusă interpretării.139. Dacă prin sesizarea formulată nu se urmărește însă stabilirea înțelesului sau a conținutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării sistematice a dispozițiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată în cauză, nu se poate vorbi despre o chestiune de drept care să necesite o dezlegare, în înțelesul art. 519 din Codul de procedură civilă.140. O atare condiție lipsește în cazul prezentelor sesizări.141. Astfel, în referire la prima întrebare prealabilă adresată, referitoare la determinarea momentului la care încep să curgă termenele stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, respectiv dacă punctul de plecare a acestor termene este condiționat de îndeplinirea completă și corectă a obligațiilor impuse în sarcina entităților notificate prin art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, încheierea de sesizare nu motivează în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menționate.142. Tot astfel, niciun raționament juridic al instanței de trimitere nu arată în ce ar consta caracterul lacunar al normelor analizate, care să necesite o dezlegare de principiu în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.143. Prevederile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 stabilesc anumite termene imperative în care entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, termene calculate în funcție de numărul de cereri rămase nesoluționate la nivelul fiecărei entități.144. În privința punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, art. 33 alin. (2) stabilește că: „Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.“145. Art. 33 alin. (3) din această lege specială instituie în mod expres obligația entităților învestite de lege de a afișa aceste date, referitoare la numărul de cereri rămase nesoluționate la nivelul fiecărei entități, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, la sediul lor, și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care are, la rândul ei, obligația de a le centraliza și de a le publica pe pagina proprie de internet.146. Trebuie remarcat că normele de drept supuse analizei sunt redactate cu suficientă claritate, nefiind semnalată existența unei dificultăți în corelarea acestora, obligația reglementată prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în favoarea notificatorilor, vizând soluționarea, în procedura administrativă, a cererilor rămase nesoluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, care incumbă debitorului entitate notificată de a soluționa aceste cereri înăuntrul termenelor prevăzute în art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, prin emiterea unei dispoziții motivate, fiind distinctă de obligația de a face reglementată prin art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care vizează publicarea numărului de notificări nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, așadar realizarea unor operațiuni prealabile, care reprezintă un mijloc prin care se asigură, în condiții de transparență și previzibilitate, realizarea primei obligații.147. De asemenea, în privința aducerii la îndeplinire a obligației prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, această normă nu lasă să se înțeleagă că anumite componente ale obiectului obligației ar trebui îndeplinite ulterior momentului stabilit de legiuitor ca dată-limită până la care această obligație trebuie executată, ci norma este de aplicare generală atât în ceea ce privește autoritățile cărora le incumbă această obligație, cât și în privința obiectului acesteia.148. Se observă așadar că ceea ce urmărește, în realitate, titularul sesizării este ca Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească punctul de plecare a termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prin alegerea între două norme - art. 33 alin. (2) și art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 - care sunt redactate, fiecare în parte, cu suficientă claritate, astfel încât interpretarea acestora nu comportă o reală și serioasă dificultate.149. Or, determinarea textului de lege aplicabil unui raport juridic concret este atributul propriu al judecătorului cauzei, acesta fiind cel care trebuie să facă raționamentul judiciar care să îl conducă la aplicarea prin relaționare a textului în care își află corespondent situația de fapt, astfel încât nu constituie o chestiune care să poată fi soluționată pe calea procedurii prealabile, ci impune aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative, care trebuie să aibă ca premisă, în mod necesar, determinarea prealabilă a ipotezei juridice reglementate prin normele supuse interpretării.150. În astfel de cazuri, soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de respingere a sesizării ca inadmisibilă (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016 etc.).151. Totodată, această problemă de drept identificată în cuprinsul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile nu prezintă nici caracter de noutate, condiție de admisibilitate distinctă de aceea a nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casație și Justiție în unul dintre cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare.152. Astfel, în privința acestei probleme de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a făcut aprecieri în considerentele Deciziei nr. 25 din 16 aprilie 2018, care are ca obiect interpretarea dispozițiilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013, cu referire la situația persoanelor îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, care au optat pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite cu soluționarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor ce formează obiectul notificării.153. În privința acestor cereri, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia menționată, a statuat că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se aplică în mod corespunzător și în această situație.154. Relevante sub acest aspect sunt considerentele inserate în cuprinsul sus-menționatei decizii la paragrafele 61, 63-66 și 79, potrivit cărora:61. Pentru urgentarea și finalizarea procesului de restituire în natură și prin echivalent, Legea nr. 165/2013 a instituit o serie de termene, atât în sarcina solicitanților, cât și în sarcina entităților învestite de lege, după cum urmează:– un termen de decădere de 90 de zile, modificat în 120 de zile prin Legea nr. 368/2013, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale;– 1 ianuarie 2014, termen până la care entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând ca aceasta să le publice pe pagina proprie de internet;– termene stricte în care entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:a) 12 luni, pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;b) 24 de luni, pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;c) 36 de luni, pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri. Aceste trei termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014; (...)155. Totodată, s-a statuat că: „63. Necesitatea unor termene diferite de soluționare se datorează numărului diferit de cereri nesoluționate până la momentul actual de la nivelul diverselor entități învestite de lege cu soluționarea acestora. Aceste termene sunt rezonabile, având în vedere că termenul de 36 de luni este aplicabil exclusiv în situații excepționale, și anume: Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul municipiului București. De asemenea, acordarea de termene diferite se justifică și prin lipsa actelor doveditoare în multe dintre situațiile existente, ținând seama de faptul că se instituie în sarcina entităților învestite de lege obligația de a comunica în scris persoanelor îndreptățite documentele necesare soluționării cererilor. Termenele de 12, 24, respectiv 36 de luni încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, deoarece este necesară o perioadă premergătoare efectuării procedurilor administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocării de resurse materiale și umane și pentru ca autoritățile locale și centrale să își îndeplinească obligațiile legale prevăzute în noua lege.“, în paragraful 79 subliniindu-se că: „Dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt aplicabile numai pentru raporturile existente la data intrării în vigoare a legii și au ca situație premisă ca «cererile» (notificările în temeiul Legii nr. 10/2001) să se fi aflat înregistrate și să nu fi fost soluționate.“156. De asemenea, instanța supremă a analizat remediile instituite prin legea specială pentru respectarea dezideratului eficienței și funcționalității mecanismului de restituire, respectiv pentru garantarea principiului liberului acces la instanță, statuând că:64. Prin lege, în spiritul asigurării celerității procedurii, dar și al respectării principiului liberului acces la justiție, se prevăd următoarele remedii în fața instanțelor judecătorești:Decizia emisă de entitatea învestită de lege poate fi atacată de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor respective.65. Aceste prevederi exprese privind accesul liber la justiție al persoanelor îndreptățite, nemulțumite de pasivitatea entităților învestite de lege cu privire la soluționarea cererilor în termenele prevăzute de noua lege, urmăresc evitarea blocajelor care pot interveni la nivel administrativ în ceea ce privește finalizarea procesului de restituire.66. De asemenea, pentru garantarea aplicării eficiente a legii, se instituie un sistem specific de sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor care izvorăsc din aceasta, extinzându-se categoriile de persoane care pot fi sancționate contravențional, precum și sfera actelor definite ca fiind contravenții.157. Din expunerea astfel realizată rezultă cu evidență că în contextul evaluării specifice procedurii întrebării prealabile au fost deja avute în vedere aspectele referitoare la determinarea momentului la care încep să curgă termenele stabilite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dar și cele care vizează epuizarea termenului prevăzut de art. 33 alin. (3) din legea specială.158. Astfel, s-a răspuns, în concret, întrebării care vizează determinarea punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, stabilindu-se că acesta este reprezentat de data de 1 ianuarie 2014, respectiv s-a statuat că această dată reprezintă punctul de împlinire a termenului în care obligația stabilită prin art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 trebuie executată.159. Totodată, prin considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că art. 33 alin. (1) și (2) și art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 reglementează ipoteze juridice distincte, respectiv cea vizând obligația entităților notificate de a proceda la soluționarea notificărilor într-un anumit termen legal și cea vizând obligația prealabilă a acestora de a centraliza și a îndeplini formalitățile de publicitate referitoare la numărul cererilor care erau nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în vederea determinării termenului pe care îl au la dispoziție pentru soluționarea notificărilor.160. În consecință, astfel dezlegate aceste probleme de drept, înțelegerea sensului art. 33 alin. (1) lit. a)-c) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu mai are aptitudinea de a ridica dificultăți de interpretare, pentru a conduce la soluții diferite, și de a deschide calea mecanismului de unificare al pronunțării hotărârii prealabile.161. Prin aceeași decizie, instanța supremă a statuat că: „dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie anumite termene procedurale de soluționare a cererilor de către entitățile învestite de lege cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv și înăuntrul cărora persoanele îndreptățite nu pot formula cereri în instanță (Decizia Curții Constituționale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, paragraful 34)“, respectiv că „termenele instituite de dispozițiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative sau prohibitive și absolute“ (paragrafele 68-69), fiind lămurite, totodată, și aspectele vizând regulile de calcul aplicabile acestor termene.162. În acest sens, la paragraful 70 din decizia menționată se stipulează că „regulile de calcul al termenelor procedurale sunt prevăzute de art. 181 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie, astfel încât, ori de câte ori legea nu prevede expres o altă regulă specială pentru calculul unui anumit termen, se vor aplica regulile generale instituite de acest text legal“, iar la paragraful 71 se arată că „durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de plecare a termenului (art. 184 din Codul de procedură civilă), precum și a punctului de împlinire (art. 182 din Codul de procedură civilă). Cât privește momentul de la care începe să curgă termenul procedural, art. 184 din Codul de procedură civilă dispune că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Punctul de împlinire este acela în care termenul procedural își realizează efectul, în sensul că fie încetează posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (termen imperativ), fie, dimpotrivă, se naște dreptul de a efectua anumite acte de procedură (termen prohibitiv)“.163. Totodată, la paragraful 85 din Decizia nr. 25/2018 s-a reținut că „pentru dosarele returnate (transmise) de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (și constituite în baza Legii nr. 10/2001) către entitățile învestite, prin Legea nr. 368/2013 nu s-a mai prevăzut momentul de la care curg termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, astfel că sunt incidente dispozițiile din Codul de procedură civilă“.164. Astfel, din redactarea art. 184 din Codul de procedură civilă rezultă că, ori de câte ori legea prevede o regulă specială pentru determinarea punctului de plecare a unui termen procedural, această regulă este cea aplicabilă, iar nu dreptul comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant.165. Ca urmare, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.166. Fiind vorba despre aceeași problemă de drept care a fost rezolvată anterior printr-o hotărâre a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - anume dacă în prezența unei norme legale speciale, care stabilește punctul de plecare a unui termen procedural, este aplicabilă deopotrivă și regula de drept comun, instituită prin prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, care face trimitere la data comunicării actului de procedură -, este evident că sesizarea dedusă în prezent spre soluționare este exclus să se refere la o chestiune reală, dificilă, care să necesite o nouă intervenție a instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu.167. În consecință, de vreme ce art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 stabilește că termenele prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) curg de la 1 ianuarie 2014, iar prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu au ca obiect de reglementare termenul în care entitățile învestite au obligația de a soluționa notificările aflate pe rolul acestora, ci un alt termen legal, aplicabil unei obligații distincte, care are menirea de a asigura centralizarea cererilor de restituire și publicarea datelor astfel centralizate - operațiune necesară implementării noului cadru legislativ -, interpretarea care se impune a fi dată acestor norme, în ceea ce privește momentul la care instanța trebuie să se raporteze în determinarea punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, nu poate avea drept rezultat nesocotirea dezlegării anterioare, în sensul că acesta este reprezentat de data ante-menționată - 1 ianuarie 2014.168. În aceste circumstanțe, opinia instanței de trimitere, potrivit căreia atitudinea culpabilă a autorităților prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 de a nu îndeplini, anterior datei de 1 ianuarie 2014, obligația de a centraliza și publica numărul notificărilor nesoluționate ar impune stabilirea unui alt moment de început al termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, denotă neobservarea de către titularul sesizării a statuărilor instanței supreme, potrivit cărora art. 33 alin. (1) și (2) și, respectiv, art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 reglementează obligații diferite, a căror succesiune este impusă de interpretarea logică a acestor norme legale.169. Se impune a fi subliniat că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013 au fost stabilite în favoarea entităților notificate, iar interpretarea acestor norme nu poate face abstracție de rațiunea pentru care această lege specială a fost concepută - aceea de a crea un mecanism care să confere eficiență procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist.170. În acest sens, prin Decizia nr. 5/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat: „Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului inițial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie reținut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României și de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluționarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. (...) Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităților notificate soluționarea sesizărilor, astfel încât pretențiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanșarea procedurii judiciare.“171. Tot astfel, în considerentele Deciziei nr. 25/2018 s-a reținut:58. Reglementarea Legii nr. 165/2013 a fost determinată de pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la 12 octombrie 2010, a Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, această lege reprezentând soluția legislativă de îmbunătățire a mecanismului de acordare a despăgubirilor în materia retrocedărilor, în considerarea observațiilor și recomandărilor Curții de la Strasbourg cu privire la ineficacitatea mecanismului intern de despăgubiri existent la acel moment, de natură a crea o problemă sistemică, recurentă și de amploare.59. Măsurile recomandate în acest sens au fost: amendarea mecanismului de restituire prin intermediul unei reforme legislative care să creeze reguli clare, accesibile, simplificate și previzibile, dublate de o practică judiciară și administrativă coerentă, stabilirea unor termene constrângătoare și realiste și sancțiuni pentru fiecare etapă administrativă. 60. Curtea de la Strasbourg a analizat Legea nr. 165/2013, în Cauza Preda și alții împotriva României, din perspectiva termenelor și a posibilității unui control jurisdicțional, și a reținut, la acel moment, că nu se poate concluziona că mecanismul creat este ineficace.172. Ținând seama de aceste circumstanțe, omisiunea autorităților prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 de a centraliza și publica numărul notificărilor nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu poate să conducă la prorogarea sine die a termenelor prevăzute de legiuitor exclusiv în favoarea entităților notificate, dat fiind că, în acest interval de timp, persoanele interesate se află, potrivit celor statuate prin Decizia nr. 5/2015, în imposibilitatea de a reclama pasivitatea acestor autorități cu privire la soluționarea cererilor lor.173. O atare concluzie impusă de statuările anterior redate ale instanței supreme, obligatorii potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, confirmă aprecierea potrivit căreia nu sunt create premisele apariției unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, opiniile jurisprudențiale izolate ale unor colective de judecători și ale instanțelor de trimitere, care, de altminteri, nu sunt concretizate în cuprinsul unor hotărâri judecătorești, neputând să constituie temei declanșator al mecanismului procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.174. În referire la cea de-a doua problemă de drept ce face obiect al sesizării conexe, referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă toate obligațiile impuse prin această normă legală entităților învestite de lege, vizând stabilirea și asigurarea publicității datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, trebuie îndeplinite cel mai târziu la data împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013.175. În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată, după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.176. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.177. Înțelesul noțiunii de „motivare“ a actului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, presupune ca din cuprinsul motivării încheierii de sesizare să rezulte îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă și, de aici, și necesitatea declanșării acestui mecanism de unificare a jurisprudenței.178. Ca atare, încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât, mai ales, asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept noi, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei. Instanța de trimitere trebuie să motiveze admisibilitatea sesizării din perspectiva caracterului veritabil al problemei de drept.179. Cu referire la chestiunea de drept pendinte, se constată că întrebarea instanței de trimitere urmărește a determina dacă obligațiile stabilite în sarcina autorităților prin art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 trebuie îndeplinite cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din lege.180. Titularul sesizării a opinat că este relevant pentru soluționarea cauzei să se stabilească dacă există, potrivit opțiunii legiuitorului, în raport cu natura acestor termene, „o interpretare corelată între conținutul art. 33 alin. (3) și cel al art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013“, respectiv dacă obligația de informare regăsită în alin. (3) trebuie îndeplinită până la împlinirea termenului incident (de 12 luni sau, după caz, de 24 de luni).181. În Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că, în raportul întocmit pentru darea unui aviz solicitat Curții de Casație franceze, în cadrul procedurii instituite prin art. 1.031-1 din Codul de procedură civilă francez, procedură preluată și în Codul de procedură civilă român în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curții de Casație franceze nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că „o problemă poate să fie nouă și totuși să nu reclame intervenția curții supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanță juridică“, precum și că „dificultatea «serioasă» a problemei de drept... nu îl scutește pe judecătorul fondului de obligația sa de a judeca“. (paragraful 26)182. În cazul analizat se constată, pe de o parte, că instanța de trimitere nu a evidențiat nicio dificultate serioasă în procesul de interpretare și aplicare a dispoziției legale ce face obiectul acestei întrebări prealabile, iar, pe de altă parte, că această dispoziție legală este redactată într-un mod clar, lipsit de echivoc, fără potențial de a genera interpretări diferite, care să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici judiciare neunitare.183. Operațiunea de interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, după cum nu semnifică interpretare juridică a stabili dacă textul de lege supus interpretării este aplicabil unui raport juridic.184. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern.185. De asemenea, așa cum s-a arătat deja în analiza acestei condiții de admisibilitate referitoare la prima întrebare, considerentele Deciziei nr. 25/2018 conțin suficiente elemente care conduc la lămurirea acestei chestiuni litigioase, câtă vreme s-a statuat că data de 1 ianuarie 2014 reprezintă termenul „până la care entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând ca aceasta să le publice pe pagina proprie de internet“.186. În consecință, chiar în ipoteza în care o atare problemă de drept supusă analizei prin încheierea de sesizare ar fi putut fi considerată dificilă ori controversată, ea și-a pierdut o atare caracteristică, prin chiar faptul rezolvării sale prin pronunțarea Deciziei nr. 25/2018.187. Mai trebuie subliniat că mecanismul unificator al hotărârii prealabile nu poate fi utilizat pentru îmbunătățirea legislației ori pentru „adaptarea“ soluției legislative.188. În consecință, opțiunea legiuitorului de a lăsa în sarcina instanțelor civile determinarea termenului incident pentru soluționarea, în procedura administrativă, a notificărilor, în urma administrării unor mijloace de dovadă specifice, nu poate constitui o problematică de natură să reclame intervenția instanței supreme.189. În aceste circumstanțe, aspectele sesizate conduc spre concluzia că cea de-a doua întrebare adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție vizează doar realizarea unui raționament judiciar, care este atributul instanței învestite cu judecarea litigiului, împrejurare care reprezintă cea mai importantă componentă a activității de judecată și a cărei delegare nu este permisă prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile.190. În consecință, în ceea ce privește întrebarea referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă toate obligațiile impuse prin această normă legală entităților învestite de lege, vizând stabilirea și asigurarea publicității datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, trebuie îndeplinite cel mai târziu la data împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a sesizării referitoare la ivirea unei veritabile chestiuni de drept.191. În referire la cea de-a treia problemă de drept, care vizează interpretarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în sensul de a se stabili dacă termenul de 6 luni curge după împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligațiilor impuse conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 165/2013, sunt de reținut următoarele:192. O primă observație ce se impune a fi menționată vizează faptul că această întrebare prealabilă nu se raportează la modul în care se calculează termenul prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 raportat la momentul împlinirii tuturor termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c), ci doar a termenelor de 12 luni și, respectiv, 24 de luni, prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 165/2013, în opinia instanței de trimitere termenul de 36 de luni, prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 165/2013, care curge de la data de 1 ianuarie 2014, fiind termenul maxim și previzibil la care titularii acțiunilor întemeiate pe art. 35 alin. (2) au obligația de a se raporta în calculul termenului de 6 luni.193. În acest sens, instanța de trimitere a apreciat că este edificator paragraful 63 din Decizia nr. 25/2018, redat anterior, prin care s-a statuat că „termenul de 36 de luni este aplicabil exclusiv în situații excepționale, și anume: Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul municipiului București“.194. În privința punctului de plecare a termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin Decizia nr. 5/2015 s-a statuat: „Legiuitorul a reglementat expres, prin dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, pentru situația în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și art. 34 din aceeași lege, posibilitatea persoanei care se consideră îndreptățită de a se adresa instanței judecătorești în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.“195. De asemenea dezlegarea acestei chestiuni de drept rezultă cu evidență din analiza statuărilor anterioare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, redate în analiza aceleiași cerințe de admisibilitate, care vizează primele două probleme de drept ce constituie obiect al sesizărilor conexate.196. Astfel, prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanței pentru ca aceasta să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și să soluționeze notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege.197. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33 alin. (1), termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităților învestite cu soluționarea notificărilor, astfel că punctul de plecare a acestui termen este reprezentat de momentul epuizării termenelor de 12, 24 sau 36 de luni, calculate potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 25/2018.198. În consecință, conținutul normativ al acestor texte de lege este, în prezent, suficient de precis și clar, iar operațiunea de identificare, interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.199. Astfel, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unui text normativ.200. Totodată, se impune a fi subliniat că metodele de interpretare a actelor normative sunt consacrate în doctrină și jurisprudență (cu titlu de exemplu: interpretarea sistematică, interpretarea gramaticală, interpretarea teleologică etc.), iar prin dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României sunt reglementate modalitățile de interpretare și aplicare a normelor interne în cazurile în care acestea se află în concurs cu norme apartenente unor acte normative internaționale la care România este parte.201. În același sens, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a reținut că: „Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane «dreptul la un tribunal», adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.“202. Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX/2007 s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.203. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.204. Așadar, în acord cu această statuare, compatibilitatea unor dispoziții legale interne cum sunt cele înscrise în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 33 alin. (1) și (3) din aceeași lege cu dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se impune a fi verificată și stabilită, în concret, pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțele învestite cu soluționarea fondului cauzei, în raport cu circumstanțele de fapt ale fiecărei pricini.205. Trebuie subliniat totodată că îndeplinirea obligației prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu este subsumată exclusiv ipotezei ce vizează publicarea numărului notificărilor nesoluționate pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - invocată de titularul sesizării conexate, ci include, deopotrivă, și situația în care aceste date sunt afișate/comunicate/date publicității de către entitățile notificate - aspect în privința căruia titulara sesizării cu acest obiect nu a expus niciun raționament.206. În contextul particular al acestei întrebări prealabile și al pronunțării deciziilor nr. 5/2015, nr. 25/2018 și nr. 33/2008, al căror caracter obligatoriu nu poate fi nesocotit, situația relevată în cuprinsul încheierii de sesizare - în sensul că este necesară o interpretare corelată a art. 35 alin. (2) și art. 33 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013 - în considerarea unui obstacol de fapt, care ar afecta nejustificat dreptul de acces la instanță al titularilor notificărilor nesoluționate în procedura administrativă, cum este cazul neîndeplinirii de către entitățile notificate a obligației prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 - are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanțele judecătorești, fiind atribuția instanțelor învestite cu soluționarea cauzei să determine dispozițiile legale aplicabile în raport cu starea de fapt stabilită, inclusiv a celor care reglementează remediile procedurale aplicabile în ipoteza în care este incident un termen de decădere care afectează un drept procedural, iar neexercitarea dreptului înăuntrul acestui termen nu este consecința culpei titularului cererii de chemare în judecată.207. Împrejurarea că, în urma unei astfel de analize, instanța învestită ar putea concluziona, raportându-se la situația de fapt a cauzei, că admiterea excepției tardivității acțiunii întemeiate pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, invocată de autoritatea care nu a îndeplinit culpabil obligația prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de acces la instanță al titularilor acestei acțiuni civile, garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu justifică intervenția instanței supreme, operațiunea de interpretare și de aplicare a unor dispoziții legale sau convenționale la diferite circumstanțe factuale specifice care caracterizează fiecare litigiu, inclusiv în cazul conflictului între normele interne și cele convenționale, neputând fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.208. În acest sens, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că prevederile Convenției fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică, pentru judecătorul național, obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor. Curtea a constatat că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra dreptului intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale (paragrafele 103 și 104).209. De asemenea, prin Decizia nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, s-a reținut că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta“, acest raționament fiind aplicabil mutatis mutandis și în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României.210. În consecință, rezultatul preconizat prin sesizarea de față nu poate fi atins în cadrul procedurii vizând dezlegarea unei chestiuni de drept, deoarece, în mod evident, confruntarea normelor interne reprezentate de art. 33 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (3) și, respectiv, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu are ca scop stabilirea înțelesului sau a conținutului normelor a căror interpretare se solicită prin prezenta sesizare conexată, ci doar stabilirea modului de aplicare a acestora în cauză.211. În considerarea argumentelor expuse, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat nici în privința acestei probleme de drept, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu și numai în privința unor chestiuni de drept dificile, de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, sesizarea cu acest obiect fiind inadmisibilă.212. În ceea ce privește cerința noutății, se constată că problemele de drept referitoare la determinarea punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, respectiv a termenului prevăzut de art. 35 alin. (2), ca și cea vizând termenul în care trebuie îndeplinită obligația prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu mai sunt noi, deoarece au fost examinate, așa cum s-a constatat prin argumentele anterior expuse în analiza cerinței dificultății, prin hotărâri ale instanței supreme, în cadrul unor sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.213. Dat fiind că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la dificultatea și noutatea chestiunii de drept cu care a fost sesizată instanța supremă, iar mecanismul de unificare a practicii judiciare, prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat atâta vreme cât legiuitorul a instituit anumite condiții restrictive și cumulative de admisibilitate, în cauză nu există premisele necesare declanșării unui astfel de mecanism de unificare și nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la problemele de drept cu care acest complet a fost învestit.214. Pentru toate aceste considerente,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.050/93/2017 și Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă în dosarele nr. 4.494/118/2017 și nr. 4.556/118/2017, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:Prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiționată de completa și corecta îndeplinire a obligațiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?Dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că toate obligațiile impuse prin aceste prevederi entităților învestite de lege, vizând stabilirea și asigurarea publicității datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, trebuie îndeplinite - în raport cu criteriul numărului acestor cereri - cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute, după caz, de art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c) din lege?Dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că termenul de 6 luni curge după împlinirea celor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligațiilor impuse conform art. 33 alin. (3) entităților învestite de lege cu soluționarea cererilor s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b)?Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2020.
PREȘEDINTELE SECȚIEI I CIVILE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
LAURA-MIHAELA IVANOVICI
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu-----

Portal Legislativ

Meniu

Cuprins