DECIZIE nr. 9 din 24 ianuarie 2000referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedură penală
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 221 din 19 mai 2000
Lucian Mihai - preşedinteCostica Bulai - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorIoan Muraru - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorIuliana Nedelcu - procurorLaurentiu Cristescu - magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedură penală, ridicată de Kalid Ali Sherkhan în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penală.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2000, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a autorului excepţiei Kalid Ali Sherkhan, asistat de avocat Ion Mustata, a lui Yahia Al Atem şi Gheorghe Florica, ambii asistaţi de avocat Ileana Dancau, care l-a reprezentat şi pe Sorin Mirel Florica, a lui Carmen Florentina Dan, asistată de avocat Nicolae Dobre, a lui Adrian Gherghina, asistat de avocat Ovidiu Sararu, a lui Mircea Nicolae Manescu şi în lipsa celorlalte părţi legal citate. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 24 ianuarie 2000.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Curtea de Apel Constanta - Secţia penală, prin Încheierea din 13 octombrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 3.587/1999, aflat pe rolul acelei instanţe, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350, art. 338 şi art. 274 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Kalid Ali Sherkhan.În motivarea excepţiei se arata ca dispoziţiile legale menţionate şi alte dispoziţii din Codul de procedură penală privitoare la durata măsurii arestării preventive; expresie a conceptiei şi voinţei legiuitorului de la 1968, sunt în contradictie cu prevederile art. 23 din Constituţie referitoare la libertatea individuală. Se mai susţine ca art. 159 din Codul de procedură penală, în redactarea iniţială, prevedea ca durata arestării preventive era prelungită din 30 în 30 de zile până în momentul în care procurorul sesiza instanţa de judecată. Din acest moment procesual, în conformitate cu art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală, arestarea preventivă dura până la soluţionarea definitivă a cauzei, în afară de cazul în care instanţa dispunea revocarea ei. În corelatie cu textul art. 149 alineatul final, legiuitorul de la 1968 a instituit, prin prevederile art. 350 din Codul de procedură penală, obligaţia instanţei să se pronunţe, prin hotărârea sa, în aceleaşi condiţii, şi cu privire la menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, iar prin prevederile art. 338 din Codul de procedură penală a instituit aceeaşi obligaţie a instanţei în cazul în care dispune restituirea cauzei la procuror. De asemenea, prin art. 274 din Codul de procedură penală, partea finala, s-a prevăzut ca, în cazul restituirii dosarului la procuror în situaţiile în care inculpatul este arestat, termenul de 30 de zile privind durata arestării preventive curge de la data primirii dosarului de către procuror. Autorul excepţiei considera ca "toate aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 din Constituţie, dacă sunt interpretate în sensul contrar normei constituţionale precizate". În art. 23 alin. (4) se prevede că arestarea preventivă se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile, ca asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată, iar prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.În aceste condiţii, se mai arata în motivarea excepţiei, pentru garantarea libertăţii persoanei, în conformitate cu obligaţia instituită de art. 23 din Constituţie, instanţele de judecată sunt obligate sa dispună prelungirea arestării preventive până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce: în faza de urmărire penală sau în cursul judecaţii. De aceea, în mod corect, Curtea Constituţională a constatat ca dispoziţiile art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, dacă sunt interpretate în sensul că durata arestării preventive nu mai trebuie prelungită pe parcursul judecării cauzei.Faţa de cele arătate, prevederile art. 338, 350 şi 274 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale atunci când sunt interpretate în sensul că instanţele pot dispune menţinerea sine die a arestării preventive după pronunţarea unei hotărâri nedefinitive, fără sa mai aibă obligaţia prelungirii duratei arestării preventive din 30 în 30 de zile, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, precum şi în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Interpretarea corecta a dispoziţiilor legale menţionate, se arata în motivarea excepţiei, conduce la concluzia ca prevederile art. 23 din Constituţie obliga instanţele sa dispună prelungirea arestării preventive din 30 în 30 de zile, iar în cazul restituirii cauzei; să urmeze aceeaşi procedura, din momentul ajungerii dosarului la procuror, acesta având obligaţia legală sa ceara prelungirea arestării în conformitate cu art. 159 din Codul de procedură penală, iar instanţa, sa o acorde, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească arata ca aceasta este neîntemeiată. Ea invoca drept argument faptul ca dispoziţiile art. 350 din Codul de procedură penală privind menţinerea măsurii arestării inculpatului condamnat îi sunt favorabile acestuia, perioada respectiva urmând a fi scăzută din durata condamnării definitive. De asemenea, în opinia instanţei "Caracterul executoriu al dispoziţiilor privind menţinerea măsurii arestării preventive în cazul condamnării inculpatului deriva din însăşi pedeapsa privativă de libertate aplicată acestuia de către instanţa de fond, pedeapsa în executarea căreia se afla chiar din momentul arestării preventive, chiar dacă hotărârea nu este definitivă".În susţinerea opiniei sale instanţa mai invoca dispoziţiile art. 383 alin. 2 şi ale art. 385^17 alin. 4 din Codul de procedură penală, care obliga instanţa sa arate în hotărâre timpul care se deduce din pedeapsa, atunci când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei în condiţiile art. 332-337 din Codul de procedură penală, instanţa arata ca "este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului, pentru ca astfel se asigura controlul magistratului judecător asupra stării de libertate a celui de mai sus".Cu privire la art. 274 din Codul de procedură penală, instanţa invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate privitoare la dispoziţiile art. 200-278 din Codul de procedură penală.În fine, instanţa invoca, în susţinerea opiniei sale, şi dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală, referitoare la calea de atac împotriva încheierii privind măsurile preventive.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.În punctul de vedere al Guvernului se considera ca excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură penală este intemeiata, în timp ce excepţia privind dispoziţiile art. 338 şi art. 350 din acelaşi cod este neîntemeiată.Cu privire la dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură penală, pornindu-se de la dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie şi de la practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat în mod repetat asupra termenului de 30 de zile, precizând de fiecare data ca prevederile art. 23 din Constituţie trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, indiferent dacă aceasta are loc în faza urmăririi penale sau în faza judecaţii, deci şi în cazul restituirii cauzei la procuror, Guvernul arata ca teza finala a art. 274 ("În cazul în care dosarul se restituie de către instanţa şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror.") este neconstitutionala, dacă se interpretează în sensul că termenul de 30 de zile ar putea fi depăşit, fără a interveni controlul instanţei de judecată.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 338 şi 350 din Codul de procedură penală Guvernul apreciază ca aceasta nu poate fi admisă, deoarece dispoziţiile acestor articole nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dimpotriva, atât prin hotărârea de desesizare şi restituire a cauzei la procuror, cat şi prin hotărârea de soluţionare a acesteia, conform acestor texte, instanţa are obligaţia de a dispune cu privire la măsura arestării preventive şi, prin urmare, de a asigura controlul termenului de 30 de zile prevăzut la art. 23 alin. (4) din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, susţinerile autorului excepţiei şi ale părţilor prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 350, 338 şi 274 din Codul de procedură penală, dispoziţii considerate de autorul excepţiei ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie referitoare la temeiul, durata, legalitatea şi prelungirea măsurii procesuale a arestării preventive. De asemenea, considera ca aceste prevederi sunt contrare şi practicii constante a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedura penală privitoare la măsura arestării preventive, ridicate în alte cauze.Textele legale criticate ca neconstituţionale sunt următoarele:- Art. 350: "Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generală, titlul IV, capitolul I.În caz de achitare sau încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţa: a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egala cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; c) amenda.Hotărârea pronunţată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie.Când potrivit dispoziţiilor prevăzute în alin. 1, 2 şi 3 inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere.Inculpatul condamnat de prima instanţa şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere. În acest scop i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, copie de pe dispozitiv sau extras, care va cuprinde menţiunile prevăzute în art. 140 alineatul ultim.Când în cursul urmăririi penale sau al judecaţii invinuitul sau inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, în cazurile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 160^5 alin. 5 se aplică în mod corespunzător".- Art. 338: "În cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 şi 335 şi de trimitere a dosarului la procuror în cazurile prevăzute în art. 336 şi 337, instanţa dispune asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal, asupra măsurilor asiguratorii, cu privire la persoanele în privinta cărora s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror".- Art. 274: "În cazurile de reluare a urmăririi penale prevăzute în art. 270 lit. a) şi c), termenul de 30 de zile privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acestei măsuri, iar în cazul când dosarul se restituie de către instanţa şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror.Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155, 159 şi 160".1. Aceste dispoziţii legale, în special cele din alin. 1 al art. 350 şi partea finala a art. 338 din Codul de procedură penală, sunt considerate de autorul excepţiei ca neconstituţionale, dacă se interpretează în sensul că instanţele pot dispune menţinerea arestării preventive după pronunţarea unei hotărâri nedefinitive, fără sa mai aibă obligaţia prelungirii duratei arestării din 30 în 30 de zile, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, precum şi în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.Curtea constata ca aceasta critica este intemeiata.Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată, indiferent dacă arestarea preventivă s-a dispus în cursul urmăririi penale sau în cursul judecaţii. Când măsura arestării preventive a fost luată de instanţa de judecată, asa cum se prevede în dispoziţiile art. 350 şi 338 din Codul de procedură penală, durata acesteia nu poate depăşi 30 de zile.În practica sa jurisdicţională Curtea Constituţională a interpretat în acest sens dispoziţiile constituţionale menţionate, asa cum rezultă din Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, precum şi din Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Prin aceasta din urma decizie Curtea Constituţională a constatat ca prevederea potrivit căreia "Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei", din art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, este neconstitutionala, urmând ca în legătură cu durata arestării să se facă aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituţie.Argumentul potrivit căruia inculpatul condamnat prin hotărâre nedefinitiva este ţinut în arest în executarea acestei condamnări, iar nu ca urmare a luării faţă de el a măsurii arestării preventive, nu are nici un fundament juridic. Pe de o parte acest argument se bazează pe o confuzie între măsura procedurala a arestării preventive, al carei scop este asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, şi pedeapsa închisorii, iar pe de altă parte reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovatie consfinţite în art. 23 alin. (8) din Constituţie, care prevede că "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată"; principiu prevăzut şi în art. 6 alin. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită".2. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei la procuror, aceeaşi instanţa considera ca "este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului", însă nu răspunde criticii aduse de autorul excepţiei prevederilor art. 338 din Codul de procedură penală referitoare la caracterul nedeterminat al duratei măsurii arestării preventive dispuse de instanţa prin hotărârea de desesizare şi restituire a dosarului, ceea ce face ca aplicarea acestor dispoziţii să contravină art. 23 alin. (4) partea întâi din Constituţie, care prevede că "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile".Cu privire la dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională constata ca acestea sunt neconstituţionale, dacă sunt interpretate în sensul că măsura arestării preventive nu trebuie să se conformeze prevederilor constituţionale privitoare la durata de 30 de zile, asa cum statuează art. 23 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, aceasta interpretare este în contradictie şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevăd: primul, ca "România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori 5 supreme şi sunt garantate", iar cel de-al doilea, ca "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile".3. În fine, cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală, teza finala, potrivit cărora atunci când dosarul se restituie de către instanţa procurorului şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror, asa cum se arata, în mod corect, în punctul de vedere al Guvernului. Acestea sunt însă neconstituţionale, dacă se interpretează în sensul că termenul de 30 de zile ar putea fi depăşit fără a interveni controlul instanţei de judecată.Afirmatia instanţei, potrivit căreia Curtea Constituţională a respins prin Decizia nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, excepţia de neconstituţionalitate a art. 200-278 din Codul de procedură penală, nu este intemeiata. În realitate, excepţia de neconstituţionalitate respinsă prin amintita decizie privea, în bloc, dispoziţiile art. 200-278 din Codul de procedură penală. Cu acea ocazie s-a criticat faptul ca dispoziţiile menţionate reglementează urmărirea penală, deşi nu a fost legiferata instituţia judecătorului de instrucţie.De asemenea, Curtea constata ca dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală, care se referă la calea de atac în contra încheierii privind măsurile preventive, invocate de aceeaşi instanţa, nu au incidenţa în cauza.Se mai constata ca nici dispoziţiile art. 383 alin. 2 din Codul de procedură penală privitoare la deducerea din pedeapsa a timpului cat inculpatul a fost arestat preventiv şi nici dispoziţiile art. 385^17 din acelaşi cod privitoare la desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei penale, dispoziţii invocate de aceeaşi instanţa, nu au incidenţa în cauza.În raport cu cele precedente Curtea constata ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, 338 şi 350 din Codul de procedură penală este intemeiata şi urmează să fie admisă, în măsura în care se interpretează ca durata arestării, în cadrul judecaţii, poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea acesteia în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13, alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 274 şi ale art. 338 din Codul de procedură penală şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 350 din acelaşi cod,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Kalid Ali Sherkhan în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penală şi constata ca dispoziţiile art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menţinută de instanţa, în cursul judecaţii, poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 ianuarie 2000.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent, Laurentiu CristescuOPINIE SEPARATĂConsideram ca dispoziţiile art. 350 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar soluţia care se impune în speta, sub acest aspect, este aceea de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.Pe de altă parte, suntem de acord ca dispoziţiile art. 274 şi 338 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menţinută de instanţa, în cursul judecaţii, poate depăşi 30 zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie (conform căruia: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.").I. Prin opinia separată pe care am formulat-o la Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000*), am demonstrat ca alin. 1 al art. 350 din Codul de procedură penală este constituţional. Considerentele pe care se întemeiază acea opinie separată sunt pe deplin aplicabile şi în privinta ansamblului dispoziţiilor cuprinse în cele şapte alineate ale art. 350 din Codul de procedură penală, text legal care, alături de art. 274 şi 338 din acelaşi cod, face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin decizia la care se referă prezenta opinie separată.În esenta, soluţia la care s-a ajuns în menţionată opinie separată se întemeiază pe constatarea necesităţii recurgerii la interpretarea [realizată în temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie] dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (4) în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (hotărârile pronunţate în cazurile: "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968; "Van Droogenbroeck contra Belgiei", 1982 şi "B. contra Austriei", 1990). Pe aceasta baza, se ajunge la concluzia ca, sub aspectele care interesează în privinta constituţionalităţii art. 350 din Codul de procedură penală, interpretarea corecta a conţinutului normativ al art. 23 alin. (4) din Constituţie este următoarea: a) "Prelungirea arestării", care, conform tezei a treia a art. 23 alin. (4), "se aproba numai de instanţa judecătorească" se poate dispune, potrivit celei dintâi teze a aceluiaşi text, numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile" atunci când în privinta persoanei arestate nu a fost pronunţată, încă, de către o instanţa judecătorească, o hotărâre de condamnare; b) Atunci când însă, în privinta persoanei arestate, a fost pronunţată, de către o instanţa judecătorească, o hotărâre de condamnare - chiar şi dacă acea hotărâre nu este definitivă, fiind supusă căilor de atac -, pentru instanţa care pronunţa hotărârea de condamnare sau pentru instanţele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunţa asupra menţinerii ori prelungirii arestării, nu mai exista - câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinta - obligaţia de a se conformă condiţiei prevăzute de cea dintâi teza cu privire la durata de cel mult 30 zile a arestării.Asa fiind, rezultă ca în toate cazurile când, dând curs dispoziţiilor art. 350 din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească hotărăşte condamnarea persoanei arestate la o pedeapsă privativă de libertate şi, în consecinţa, dispune - după caz - menţinerea ("prelungirea") sau luarea măsurii arestării inculpatului, nu mai este aplicabilă teza întâi a art. 23 alin. (4) din Constituţie ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]"). De aceea, nici instanţa care pronunţa acea hotărâre de condamnare şi nici alte instanţe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care s-a hotărât condamnarea menţin ("prelungesc") măsura arestării inculpatului condamnat, nu mai au obligaţia (câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinta) de a dispune această măsură numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile."În plan procesual, una dintre consecinţe este aceea ca măsura arestării, astfel "consolidata" prin hotărârea judecătorească de condamnare, nu va mai trebui să fie supusă, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanţei judecătoreşti, în vederea prelungirii arestării sau a punerii în libertate - cu condiţia, desigur, ca între timp, hotărârea de condamnare sa nu fi fost desfiintata în cadrul eventualelor cai de atac exercitate potrivit legii.II. Considerentele expuse sub pct. I al prezentei opinii separate nu sunt însă aplicabile şi în privinta dispoziţiilor art. 274 şi 338 din Codul de procedură penală, pentru simplul motiv ca, prin ipoteza, aceste prevederi nu pot capata aplicare decât fie anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, fie după desfiinţarea (de către o instanţa superioară, în cadrul eventualelor cai de atac formulate potrivit legii) a unei asemenea hotărâri de condamnare ce fusese pronunţată în acel proces penal.De aceea, cu privire la dispoziţiile art. 274 şi 338 din Codul de procedură penală, ne insusim argumentele şi soluţia deciziei la care se referă prezenta opinie separată, fiind de acord ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menţinută de instanţa, în cursul judecaţii, poate depăşi 30 zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.------------------ Notă *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000.III. În sfârşit, la fel ca şi în finalul opiniei separate la Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000, subliniem ca - întrucât România este stat de drept [art. 1 alin. (3) din Constituţie] - considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 350 din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă aceasta opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale este obligatorie erga omnes, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Responsabilitatea juridică este identică şi într-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale Constantin Doldur,judecător al Curţii Constituţionale----------
| EMITENT |
Lucian Mihai - preşedinteCostica Bulai - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorIoan Muraru - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorIuliana Nedelcu - procurorLaurentiu Cristescu - magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedură penală, ridicată de Kalid Ali Sherkhan în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penală.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2000, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a autorului excepţiei Kalid Ali Sherkhan, asistat de avocat Ion Mustata, a lui Yahia Al Atem şi Gheorghe Florica, ambii asistaţi de avocat Ileana Dancau, care l-a reprezentat şi pe Sorin Mirel Florica, a lui Carmen Florentina Dan, asistată de avocat Nicolae Dobre, a lui Adrian Gherghina, asistat de avocat Ovidiu Sararu, a lui Mircea Nicolae Manescu şi în lipsa celorlalte părţi legal citate. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 24 ianuarie 2000.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Curtea de Apel Constanta - Secţia penală, prin Încheierea din 13 octombrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 3.587/1999, aflat pe rolul acelei instanţe, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350, art. 338 şi art. 274 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Kalid Ali Sherkhan.În motivarea excepţiei se arata ca dispoziţiile legale menţionate şi alte dispoziţii din Codul de procedură penală privitoare la durata măsurii arestării preventive; expresie a conceptiei şi voinţei legiuitorului de la 1968, sunt în contradictie cu prevederile art. 23 din Constituţie referitoare la libertatea individuală. Se mai susţine ca art. 159 din Codul de procedură penală, în redactarea iniţială, prevedea ca durata arestării preventive era prelungită din 30 în 30 de zile până în momentul în care procurorul sesiza instanţa de judecată. Din acest moment procesual, în conformitate cu art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală, arestarea preventivă dura până la soluţionarea definitivă a cauzei, în afară de cazul în care instanţa dispunea revocarea ei. În corelatie cu textul art. 149 alineatul final, legiuitorul de la 1968 a instituit, prin prevederile art. 350 din Codul de procedură penală, obligaţia instanţei să se pronunţe, prin hotărârea sa, în aceleaşi condiţii, şi cu privire la menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, iar prin prevederile art. 338 din Codul de procedură penală a instituit aceeaşi obligaţie a instanţei în cazul în care dispune restituirea cauzei la procuror. De asemenea, prin art. 274 din Codul de procedură penală, partea finala, s-a prevăzut ca, în cazul restituirii dosarului la procuror în situaţiile în care inculpatul este arestat, termenul de 30 de zile privind durata arestării preventive curge de la data primirii dosarului de către procuror. Autorul excepţiei considera ca "toate aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 din Constituţie, dacă sunt interpretate în sensul contrar normei constituţionale precizate". În art. 23 alin. (4) se prevede că arestarea preventivă se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile, ca asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată, iar prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.În aceste condiţii, se mai arata în motivarea excepţiei, pentru garantarea libertăţii persoanei, în conformitate cu obligaţia instituită de art. 23 din Constituţie, instanţele de judecată sunt obligate sa dispună prelungirea arestării preventive până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce: în faza de urmărire penală sau în cursul judecaţii. De aceea, în mod corect, Curtea Constituţională a constatat ca dispoziţiile art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, dacă sunt interpretate în sensul că durata arestării preventive nu mai trebuie prelungită pe parcursul judecării cauzei.Faţa de cele arătate, prevederile art. 338, 350 şi 274 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale atunci când sunt interpretate în sensul că instanţele pot dispune menţinerea sine die a arestării preventive după pronunţarea unei hotărâri nedefinitive, fără sa mai aibă obligaţia prelungirii duratei arestării preventive din 30 în 30 de zile, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, precum şi în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Interpretarea corecta a dispoziţiilor legale menţionate, se arata în motivarea excepţiei, conduce la concluzia ca prevederile art. 23 din Constituţie obliga instanţele sa dispună prelungirea arestării preventive din 30 în 30 de zile, iar în cazul restituirii cauzei; să urmeze aceeaşi procedura, din momentul ajungerii dosarului la procuror, acesta având obligaţia legală sa ceara prelungirea arestării în conformitate cu art. 159 din Codul de procedură penală, iar instanţa, sa o acorde, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească arata ca aceasta este neîntemeiată. Ea invoca drept argument faptul ca dispoziţiile art. 350 din Codul de procedură penală privind menţinerea măsurii arestării inculpatului condamnat îi sunt favorabile acestuia, perioada respectiva urmând a fi scăzută din durata condamnării definitive. De asemenea, în opinia instanţei "Caracterul executoriu al dispoziţiilor privind menţinerea măsurii arestării preventive în cazul condamnării inculpatului deriva din însăşi pedeapsa privativă de libertate aplicată acestuia de către instanţa de fond, pedeapsa în executarea căreia se afla chiar din momentul arestării preventive, chiar dacă hotărârea nu este definitivă".În susţinerea opiniei sale instanţa mai invoca dispoziţiile art. 383 alin. 2 şi ale art. 385^17 alin. 4 din Codul de procedură penală, care obliga instanţa sa arate în hotărâre timpul care se deduce din pedeapsa, atunci când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei în condiţiile art. 332-337 din Codul de procedură penală, instanţa arata ca "este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului, pentru ca astfel se asigura controlul magistratului judecător asupra stării de libertate a celui de mai sus".Cu privire la art. 274 din Codul de procedură penală, instanţa invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate privitoare la dispoziţiile art. 200-278 din Codul de procedură penală.În fine, instanţa invoca, în susţinerea opiniei sale, şi dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală, referitoare la calea de atac împotriva încheierii privind măsurile preventive.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.În punctul de vedere al Guvernului se considera ca excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură penală este intemeiata, în timp ce excepţia privind dispoziţiile art. 338 şi art. 350 din acelaşi cod este neîntemeiată.Cu privire la dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură penală, pornindu-se de la dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie şi de la practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat în mod repetat asupra termenului de 30 de zile, precizând de fiecare data ca prevederile art. 23 din Constituţie trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, indiferent dacă aceasta are loc în faza urmăririi penale sau în faza judecaţii, deci şi în cazul restituirii cauzei la procuror, Guvernul arata ca teza finala a art. 274 ("În cazul în care dosarul se restituie de către instanţa şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror.") este neconstitutionala, dacă se interpretează în sensul că termenul de 30 de zile ar putea fi depăşit, fără a interveni controlul instanţei de judecată.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 338 şi 350 din Codul de procedură penală Guvernul apreciază ca aceasta nu poate fi admisă, deoarece dispoziţiile acestor articole nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dimpotriva, atât prin hotărârea de desesizare şi restituire a cauzei la procuror, cat şi prin hotărârea de soluţionare a acesteia, conform acestor texte, instanţa are obligaţia de a dispune cu privire la măsura arestării preventive şi, prin urmare, de a asigura controlul termenului de 30 de zile prevăzut la art. 23 alin. (4) din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, susţinerile autorului excepţiei şi ale părţilor prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 350, 338 şi 274 din Codul de procedură penală, dispoziţii considerate de autorul excepţiei ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie referitoare la temeiul, durata, legalitatea şi prelungirea măsurii procesuale a arestării preventive. De asemenea, considera ca aceste prevederi sunt contrare şi practicii constante a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedura penală privitoare la măsura arestării preventive, ridicate în alte cauze.Textele legale criticate ca neconstituţionale sunt următoarele:- Art. 350: "Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generală, titlul IV, capitolul I.În caz de achitare sau încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţa: a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egala cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; c) amenda.Hotărârea pronunţată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie.Când potrivit dispoziţiilor prevăzute în alin. 1, 2 şi 3 inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere.Inculpatul condamnat de prima instanţa şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere. În acest scop i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, copie de pe dispozitiv sau extras, care va cuprinde menţiunile prevăzute în art. 140 alineatul ultim.Când în cursul urmăririi penale sau al judecaţii invinuitul sau inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, în cazurile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 160^5 alin. 5 se aplică în mod corespunzător".- Art. 338: "În cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 şi 335 şi de trimitere a dosarului la procuror în cazurile prevăzute în art. 336 şi 337, instanţa dispune asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal, asupra măsurilor asiguratorii, cu privire la persoanele în privinta cărora s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror".- Art. 274: "În cazurile de reluare a urmăririi penale prevăzute în art. 270 lit. a) şi c), termenul de 30 de zile privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acestei măsuri, iar în cazul când dosarul se restituie de către instanţa şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror.Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155, 159 şi 160".1. Aceste dispoziţii legale, în special cele din alin. 1 al art. 350 şi partea finala a art. 338 din Codul de procedură penală, sunt considerate de autorul excepţiei ca neconstituţionale, dacă se interpretează în sensul că instanţele pot dispune menţinerea arestării preventive după pronunţarea unei hotărâri nedefinitive, fără sa mai aibă obligaţia prelungirii duratei arestării din 30 în 30 de zile, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, precum şi în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.Curtea constata ca aceasta critica este intemeiata.Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată, indiferent dacă arestarea preventivă s-a dispus în cursul urmăririi penale sau în cursul judecaţii. Când măsura arestării preventive a fost luată de instanţa de judecată, asa cum se prevede în dispoziţiile art. 350 şi 338 din Codul de procedură penală, durata acesteia nu poate depăşi 30 de zile.În practica sa jurisdicţională Curtea Constituţională a interpretat în acest sens dispoziţiile constituţionale menţionate, asa cum rezultă din Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, precum şi din Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Prin aceasta din urma decizie Curtea Constituţională a constatat ca prevederea potrivit căreia "Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei", din art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, este neconstitutionala, urmând ca în legătură cu durata arestării să se facă aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituţie.Argumentul potrivit căruia inculpatul condamnat prin hotărâre nedefinitiva este ţinut în arest în executarea acestei condamnări, iar nu ca urmare a luării faţă de el a măsurii arestării preventive, nu are nici un fundament juridic. Pe de o parte acest argument se bazează pe o confuzie între măsura procedurala a arestării preventive, al carei scop este asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, şi pedeapsa închisorii, iar pe de altă parte reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovatie consfinţite în art. 23 alin. (8) din Constituţie, care prevede că "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată"; principiu prevăzut şi în art. 6 alin. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită".2. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei la procuror, aceeaşi instanţa considera ca "este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului", însă nu răspunde criticii aduse de autorul excepţiei prevederilor art. 338 din Codul de procedură penală referitoare la caracterul nedeterminat al duratei măsurii arestării preventive dispuse de instanţa prin hotărârea de desesizare şi restituire a dosarului, ceea ce face ca aplicarea acestor dispoziţii să contravină art. 23 alin. (4) partea întâi din Constituţie, care prevede că "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile".Cu privire la dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională constata ca acestea sunt neconstituţionale, dacă sunt interpretate în sensul că măsura arestării preventive nu trebuie să se conformeze prevederilor constituţionale privitoare la durata de 30 de zile, asa cum statuează art. 23 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, aceasta interpretare este în contradictie şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevăd: primul, ca "România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori 5 supreme şi sunt garantate", iar cel de-al doilea, ca "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile".3. În fine, cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală, teza finala, potrivit cărora atunci când dosarul se restituie de către instanţa procurorului şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror, asa cum se arata, în mod corect, în punctul de vedere al Guvernului. Acestea sunt însă neconstituţionale, dacă se interpretează în sensul că termenul de 30 de zile ar putea fi depăşit fără a interveni controlul instanţei de judecată.Afirmatia instanţei, potrivit căreia Curtea Constituţională a respins prin Decizia nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, excepţia de neconstituţionalitate a art. 200-278 din Codul de procedură penală, nu este intemeiata. În realitate, excepţia de neconstituţionalitate respinsă prin amintita decizie privea, în bloc, dispoziţiile art. 200-278 din Codul de procedură penală. Cu acea ocazie s-a criticat faptul ca dispoziţiile menţionate reglementează urmărirea penală, deşi nu a fost legiferata instituţia judecătorului de instrucţie.De asemenea, Curtea constata ca dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală, care se referă la calea de atac în contra încheierii privind măsurile preventive, invocate de aceeaşi instanţa, nu au incidenţa în cauza.Se mai constata ca nici dispoziţiile art. 383 alin. 2 din Codul de procedură penală privitoare la deducerea din pedeapsa a timpului cat inculpatul a fost arestat preventiv şi nici dispoziţiile art. 385^17 din acelaşi cod privitoare la desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei penale, dispoziţii invocate de aceeaşi instanţa, nu au incidenţa în cauza.În raport cu cele precedente Curtea constata ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, 338 şi 350 din Codul de procedură penală este intemeiata şi urmează să fie admisă, în măsura în care se interpretează ca durata arestării, în cadrul judecaţii, poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea acesteia în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13, alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 274 şi ale art. 338 din Codul de procedură penală şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 350 din acelaşi cod,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Kalid Ali Sherkhan în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penală şi constata ca dispoziţiile art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menţinută de instanţa, în cursul judecaţii, poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 ianuarie 2000.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent, Laurentiu CristescuOPINIE SEPARATĂConsideram ca dispoziţiile art. 350 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar soluţia care se impune în speta, sub acest aspect, este aceea de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.Pe de altă parte, suntem de acord ca dispoziţiile art. 274 şi 338 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menţinută de instanţa, în cursul judecaţii, poate depăşi 30 zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie (conform căruia: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.").I. Prin opinia separată pe care am formulat-o la Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000*), am demonstrat ca alin. 1 al art. 350 din Codul de procedură penală este constituţional. Considerentele pe care se întemeiază acea opinie separată sunt pe deplin aplicabile şi în privinta ansamblului dispoziţiilor cuprinse în cele şapte alineate ale art. 350 din Codul de procedură penală, text legal care, alături de art. 274 şi 338 din acelaşi cod, face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin decizia la care se referă prezenta opinie separată.În esenta, soluţia la care s-a ajuns în menţionată opinie separată se întemeiază pe constatarea necesităţii recurgerii la interpretarea [realizată în temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie] dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (4) în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (hotărârile pronunţate în cazurile: "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968; "Van Droogenbroeck contra Belgiei", 1982 şi "B. contra Austriei", 1990). Pe aceasta baza, se ajunge la concluzia ca, sub aspectele care interesează în privinta constituţionalităţii art. 350 din Codul de procedură penală, interpretarea corecta a conţinutului normativ al art. 23 alin. (4) din Constituţie este următoarea: a) "Prelungirea arestării", care, conform tezei a treia a art. 23 alin. (4), "se aproba numai de instanţa judecătorească" se poate dispune, potrivit celei dintâi teze a aceluiaşi text, numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile" atunci când în privinta persoanei arestate nu a fost pronunţată, încă, de către o instanţa judecătorească, o hotărâre de condamnare; b) Atunci când însă, în privinta persoanei arestate, a fost pronunţată, de către o instanţa judecătorească, o hotărâre de condamnare - chiar şi dacă acea hotărâre nu este definitivă, fiind supusă căilor de atac -, pentru instanţa care pronunţa hotărârea de condamnare sau pentru instanţele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunţa asupra menţinerii ori prelungirii arestării, nu mai exista - câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinta - obligaţia de a se conformă condiţiei prevăzute de cea dintâi teza cu privire la durata de cel mult 30 zile a arestării.Asa fiind, rezultă ca în toate cazurile când, dând curs dispoziţiilor art. 350 din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească hotărăşte condamnarea persoanei arestate la o pedeapsă privativă de libertate şi, în consecinţa, dispune - după caz - menţinerea ("prelungirea") sau luarea măsurii arestării inculpatului, nu mai este aplicabilă teza întâi a art. 23 alin. (4) din Constituţie ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]"). De aceea, nici instanţa care pronunţa acea hotărâre de condamnare şi nici alte instanţe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care s-a hotărât condamnarea menţin ("prelungesc") măsura arestării inculpatului condamnat, nu mai au obligaţia (câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinta) de a dispune această măsură numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile."În plan procesual, una dintre consecinţe este aceea ca măsura arestării, astfel "consolidata" prin hotărârea judecătorească de condamnare, nu va mai trebui să fie supusă, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanţei judecătoreşti, în vederea prelungirii arestării sau a punerii în libertate - cu condiţia, desigur, ca între timp, hotărârea de condamnare sa nu fi fost desfiintata în cadrul eventualelor cai de atac exercitate potrivit legii.II. Considerentele expuse sub pct. I al prezentei opinii separate nu sunt însă aplicabile şi în privinta dispoziţiilor art. 274 şi 338 din Codul de procedură penală, pentru simplul motiv ca, prin ipoteza, aceste prevederi nu pot capata aplicare decât fie anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, fie după desfiinţarea (de către o instanţa superioară, în cadrul eventualelor cai de atac formulate potrivit legii) a unei asemenea hotărâri de condamnare ce fusese pronunţată în acel proces penal.De aceea, cu privire la dispoziţiile art. 274 şi 338 din Codul de procedură penală, ne insusim argumentele şi soluţia deciziei la care se referă prezenta opinie separată, fiind de acord ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menţinută de instanţa, în cursul judecaţii, poate depăşi 30 zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.------------------ Notă *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000.III. În sfârşit, la fel ca şi în finalul opiniei separate la Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000, subliniem ca - întrucât România este stat de drept [art. 1 alin. (3) din Constituţie] - considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 350 din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă aceasta opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale este obligatorie erga omnes, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Responsabilitatea juridică este identică şi într-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale Constantin Doldur,judecător al Curţii Constituţionale----------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari