DECIZIA nr. 31 din 11 noiembrie 2019referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 133 din 19 februarie 2020



    Dosar nr. 1.142/1/2019
    Gabriela Elena Bogasiu- vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului
    Laura-Mihaela Ivanovici- președintele Secției I civile
    Eugenia Voicheci- președintele Secției a II-a civile
    Ionel Barbă- președintele delegat al Secției de contencios administrativ și fiscal
    Daniel Grădinaru- președintele Secției penale
    Mirela Vișan- judecător la Secția I civilă
    Beatrice Ioana Nestor- judecător la Secția I civilă
    Bianca Elena Țăndărescu- judecător la Secția I civilă
    Simona Gina Pietreanu- judecător la Secția I civilă
    Sorinela Alina Macavei- judecător la Secția I civilă
    Alina Iuliana Țuca- judecător la Secția I civilă
    Ruxandra Monica Duță- judecător la Secția a II-a civilă
    George Bogdan Florescu- judecător la Secția a II-a civilă
    Roxana Popa- judecător la Secția a II-a civilă
    Iulia Manuela Cîrnu- judecător la Secția a II-a civilă
    Valentina Vrabie- judecător la Secția a II-a civilă
    Marian Budă- judecător la Secția a II-a civilă
    Adriana Elena Gherasim- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Marius Ionel Ionescu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Emilia Claudia Vișoiu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Liliana Vișan- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Gheza Attila Farmathy- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Daniel Gheorghe Severin- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Ionuț Mihai Matei- judecător la Secția penală
    Oana Burnel- judecător la Secția penală
    Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).Ședința a fost prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna Luminița Nicolescu, procuror șef birou din cadrul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil.La ședința de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^3 din Regulament.Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov ce face obiectul Dosarului nr. 1.142/1/2019.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și opiniile specialiștilor consultați, după care președintele completului a acordat cuvântul asupra recursului în interesul legii.Reprezentanta Ministerului Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri pentru interpretarea și aplicarea unitară a legii, apreciind că cea de-a doua orientare jurisprudențială prezentată în sesizare este în litera și spiritul legii. A susținut punctul de vedere formulat în scris, arătând că, față de dispozițiile art. 131 din Codul de procedură civilă, cea de-a doua instanță învestită este ținută să își verifice doar propria competență, fără a avea posibilitatea de a critica soluția instanței de trimitere.Președintele completului a consultat membrii completului cu privire la existența unor întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public și, constatând că nu există întrebări, a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE,    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obiectul recursului în interesul legii1. Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin Hotărârea nr. 51 din 3 aprilie 2019 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează următoarea problemă de drept soluționată diferit de instanțele judecătorești: „Dacă instanța învestită prin hotărâre de declinare a competenței poate invoca necompetența materială/funcțională, fără a-și verifica competența materială/funcțională în temeiul dispozițiilor de drept aplicabile, doar cu motivarea că instanța care a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția necompetenței materiale în termenul prevăzut de dispozițiile art. 131 din Codul de procedură civilă, apreciindu-se astfel că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material/funcțional.“II. Prevederile legale incidente2. Art. 131 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginală „Verificarea competenței“, prevede că:(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.(2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.“III. Orientările jurisprudențiale divergente3. Cele două orientări jurisprudențiale identificate în practica judiciară la nivelul instanțelor naționale de toate gradele jurisdicționale, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au justificat prezenta sesizare cu recurs în interesul legii sunt următoarele:4. Într-o primă orientare jurisprudențială, unele instanțe consideră că necompetența materială poate fi invocată de părți ori de judecător doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei, ulterior acestui moment procesual, nu mai este posibilă, competența materială fiind câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost introdusă cererea. În măsura în care prima instanță invocă excepția necompetenței materiale ulterior momentului prevăzut de dispozițiile art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, cu motivarea că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza, ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material/funcțional.5. Un argument suplimentar în sprijinul acestei opinii este acela că instanța învestită cu soluționarea cauzei are obligația de a verifica, potrivit art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, competența materială/funcțională de soluționare a cauzei, având posibilitatea de a trimite dosarul completului specializat competent, prin încheiere dată fără citarea părților, dar și cel mai târziu la primul termen de judecată, cu ocazia verificării competenței materiale de soluționare a cauzei, în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă.6. Încheierea prin care instanța stabilește competența este interlocutorie, astfel că leagă instanța de măsura pe care a ordonat-o, în sensul că nu mai poate reveni asupra ei printr-o încheiere ulterioară sau prin hotărârea finală.7. Situația este atipică, deoarece instanța învestită cu soluționarea conflictului de competență trebuie să aibă în vedere nu numai normele de competență și dispozițiile legale care stabilesc competența materială/funcțională, ci și normele de drept procesual, care atribuie competența de soluționare completului/instanței care s-a declarat competent/competentă să soluționeze cauza.8. Într-o a doua orientare jurisprudențială, instanțele au apreciat că soluția de dezînvestire a instanței care constată conflictul negativ de competență cu motivarea că, prin neinvocarea excepției necompetenței materiale, în condițiile art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, adică la primul termen la care părțile au fost legal citate, prima instanță învestită a devenit în mod exclusiv competentă să judece litigiul este greșită deoarece, constatând conflictul negativ de competență, acea instanță s-a poziționat ca instanță de control judiciar în privința sentinței tribunalului, ceea ce contravine dispozițiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă.9. În concluzie, din analiza practicii judiciare existente la nivelul instanțelor naționale s-a constatat de către autorul sesizării cu recurs în interesul legii că au fost exprimate ambele opinii în ceea ce privește problema de drept referitoare la împrejurarea dacă instanța învestită prin hotărâre de declinare a competenței poate invoca necompetența materială cu motivarea că instanța care a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția necompetenței materiale în termenul prevăzut de dispozițiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, opiniile și practica judiciară au fost unanime, în sensul că necompetența materială poate fi invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii (potrivit dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative).IV. Jurisprudența Curții Constituționale10. Nu a fost identificată jurisprudență relevantă cu privire la problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.V. Opinia titularului sesizării11. Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a apreciat ca fiind corectă cea de-a doua opinie jurisprudențială prezentată. Totodată, prin actul de sesizare s-a arătat că la nivelul Curții de Apel Brașov au fost identificate soluții divergente.VI. Opinia procurorului general12. Prin punctul de vedere formulat în scris, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat cea de-a doua orientare jurisprudențială ca fiind în litera și spiritul legii.13. A arătat că hotărârea de declinare a competenței produce efecte diferite în legătură cu dezînvestirea instanței sesizate și cu învestirea altei instanțe sau altui organ cu atribuții jurisdicționale. Dacă în cazul dezînvestirii se vorbește despre efectele puterii lucrului judecat a hotărârii pronunțate, nu același lucru se poate afirma în privința efectului de învestire a altei instanțe sau a altui organ cu atribuții jurisdicționale.14. Nicio dispoziție a legii nu îi impune organului în favoarea căruia s-a trimis dosarul obligația de a proceda la soluționarea cauzei respective înainte de a-și verifica propria competență. De altminteri, verificarea propriei competențe reprezintă una dintre primele obligații ale oricărui organ de jurisdicție. Prin urmare, hotărârea de declinare nu se impune, cu autoritatea specifică lucrului judecat, și în fața instanței sau organului cu atribuții jurisdicționale la care s-a trimis cauza spre soluționare. Cu alte cuvinte, ceea ce poate face instanța învestită printr-o hotărâre de declinare de competență este să își verifice propria competență, fără a putea însă verifica dacă instanța care și-a declinat deja competența a respectat sau nu termenul în care acest lucru este posibil, întrucât, dacă ar proceda astfel, cea de a doua instanță s-ar comporta ca o instanță de control judiciar. De altfel, o astfel de soluție ar fi imposibil de admis, mai ales în cazul în care hotărârea de declinare de competență a fost pronunțată de către o instanță egală în grad sau superioară celei care a fost învestită în acest mod.15. În susținerea punctului său de vedere, procurorul general a afirmat că este imposibil de admis că o instanță inferioară sau egală în grad (respectiv instanța în favoarea căreia a fost declinată competența de soluționare a cauzei) poate cenzura hotărârea unei instanțe superioare sau egale în grad (respectiv instanța care a pronunțat hotărârea de declinare de competență). Acest lucru este cu atât mai greu de primit cu cât o astfel de hotărâre (de declinare de competență) este fără cale de atac.16. Față de dispozițiile art. 131 din Codul de procedură civilă, cea de-a doua instanță învestită este ținută să își verifice doar propria competență, fără a avea posibilitatea de a critica soluția instanței de trimitere.17. În soluționarea excepției de necompetență, judecătorul este chemat să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă să judece pricina, și nu modul de soluționare a excepției de necompetență în fața altei instanțe (cea care a pronunțat hotărârea de declinare de competență), întrucât instanța învestită prin declinare de competență nu acționează ca instanță de control judiciar față de instanța de declinare.VII. Opiniile exprimate de specialiștii consultați(i) Facultatea de Drept din cadrul Universității „Nicolae Titulescu“ din București18. Prin punctul de vedere formulat la data de 13 iunie 2019 s-a apreciat că instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială/funcțională dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.19. S-a arătat că prin neinvocarea în termen a excepției necompetenței materiale/funcționale (și teritoriale) intervine decăderea părții interesate din dreptul de a invoca excepția de necompetență, astfel încât se fixează definitiv competența în favoarea instanței sesizate de reclamant. Prin urmare, aceasta devine competentă să soluționeze cauza, ceea ce înseamnă că, ulterior, ea nu își va mai putea declina în mod legal competența, deoarece, dacă s-ar admite o astfel de posibilitate, ar însemna să se nesocotească dispozițiile art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care este o normă de ordine publică.20. Pentru ipoteza în care, potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța sesizată de reclamant s-a declarat competentă să soluționeze cauza, dacă s-ar admite soluția conform căreia instanța ar putea în mod legal să își decline ulterior competența, ar însemna să se deroge de la norma de ordine publică ce stabilește caracterul interlocutoriu al acestei încheieri fără a exista un text de lege expres în acest sens; însă, potrivit regulilor unanim admise în doctrină și în jurisprudență, precum și conform art. 10 din Codul civil, excepțiile (derogările) trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege, iar nu deduse pe cale de interpretare.21. Opinia contrară se întemeiază pe argumentul că instanța învestită prin declinarea competenței s-ar poziționa ca o instanță de control judiciar față de instanța care și-a declinat competența, însă această susținere nu poate fi primită. În toate cazurile în care se ivește un conflict negativ de competență, instanța care își declină cea din urmă competența verifică/constată, în aprecierea sa, nu numai faptul că ea nu este competentă, ci și faptul că instanța sesizată inițial este competentă, deoarece declinările de competență trebuie să fie reciproce. Cu alte cuvinte, ea constată că instanța sesizată inițial a greșit declinându-și competența, greșeala putând consta nu numai în faptul că nu a aplicat în mod corespunzător textul de lege referitor la stabilirea competenței, ci și în faptul că nu a aplicat în mod corespunzător dispozițiile legale care reglementează procedura de soluționare a excepției de necompetență.22. Soluția contrară ar permite instanței sesizate de reclamant să se dezînvestească (fără a exista posibilitatea apariției unui conflict negativ de competență) în orice situație de soluționare a unei cauze nu prin raportare la dispozițiile legale care stabilesc competența, ci aplicând greșit prevederile legale care reglementează soluționarea excepției.23. De altfel, instanța învestită prin declinarea competenței nici nu realizează un veritabil control judiciar, ci doar constată că ea a devenit necompetentă să soluționeze cauza începând cu momentul la care a expirat termenul legal de invocare a excepției de necompetență materială/funcțională (sau teritorială) în fața instanței sesizate de reclamant, deoarece la acel moment instanța inițial învestită a devenit competentă.(ii) Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara24. Prin opinia juridică înregistrată la 24 iunie 2019 s-a considerat corectă prima orientare jurisprudențială expusă, care a ajuns la concluzia că necompetența materială poate fi invocată de către părți ori de către judecător doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepției de necompetență materială ulterior primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii nu mai este posibilă, competența materială fiind câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost introdusă cererea.25. Pentru susținerea acestei interpretări s-a arătat că trebuie avute în vedere și prevederile art. 132 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dispun că atunci când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, aceasta este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.26. Soluționarea excepției determină, în funcție de soluția la care s-a oprit instanța, trecerea la judecarea cauzei, la declinarea de competență sau la respingerea cererii ca inadmisibilă.27. Excepția de necompetență materială (sau teritorială) de ordine publică, dacă nu a fost invocată în termenul legal, nu va mai putea fi invocată până la finalul procesului, nici în faza judecății în primă instanță, nici în căile de atac, ceea ce reprezintă o caracteristică a excepțiilor relative. Excepția de necompetență materială (sau teritorială) de ordine publică a dobândit, în acest fel, o natură mixtă, îmbinând trăsăturile specifice excepțiilor absolute și celor relative.28. Instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca excepția necompetenței materiale/funcționale, deoarece termenul stabilit de legiuitor - primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii - a expirat în fața primei instanțe sesizate și, chiar dacă ne aflăm în prezența unei excepții de ordine publică, legiuitorul nu a mai permis invocarea acestei excepții oricând.29. Observând că prima instanță sesizată a devenit competentă ca urmare a depășirii momentului procesual menționat de art. 131 din Codul de procedură civilă, fiind dată încheierea prevăzută de art. 132 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în mod corect cea de-a doua instanță poate observa că, în privința cauzei civile respective, competența materială/funcțională nu îi mai aparține, fiind deja câștigată de prima instanță. Mai mult, trebuie observat că încheierea interlocutorie pe care a pronunțat-o prima instanță nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei, de unde rezultă că aceasta devine obligatorie atât pentru prima instanță sesizată, cât și pentru cea de a doua instanță. Or, invocarea excepției de necompetență materială/funcțională de către a doua instanță sesizată ca urmare a declinării de competență nu reprezintă altceva decât respectarea încheierii interlocutorii pronunțate de prima instanță, fără a mai fi necesare alte verificări.30. Drept urmare, admiterea excepției de necompetență materială/funcțională a celei de a doua instanțe sesizate se poate dispune exclusiv în raport cu încheierea interlocutorie a instanței mai întâi învestite cu soluționarea cauzei.31. În schimb, contrar celei de a doua opinii exprimate, specialiștii Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara nu consideră că instanța din urmă sesizată s-ar poziționa, în fapt, ca o instanță de control judiciar în condițiile în care doar își verifică propria competență și, cu această ocazie, se raportează și la încheierea interlocutorie a primei instanțe învestite. Ulterior, stabilirea în mod definitiv a instanței care va soluționa respectiva cauză nu este atributul celei de a doua instanțe sesizate, ci al instanței superioare comune care va pronunța o hotărâre definitivă prin care va lămuri aspectul privitor la competență.32. S-a apreciat că a doua opinie exprimată nu reflectă spiritul dispozițiilor cuprinse în art. 131-135 din Codul de procedură civilă deoarece nu ar permite, teoretic, nicio verificare de competență din partea instanței din urmă sesizate, excluzând astfel de plano posibilitatea ivirii unui conflict negativ de competență, deși legiuitorul îl reglementează expres tocmai în scopul producerii de consecințe juridice. Mai mult, se omite faptul că hotărârea celei de a doua instanțe de declinare a competenței nu produce consecințele prevăzute de art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă și nu leagă instanța în favoarea căreia cauza este din nou declinată (în ipoteza de față, instanța învestită inițial), ci doar se declină dosarul și se constată conflictul negativ de competență. Ca atare, nu se poate considera că instanța din urmă sesizată și-ar aroga competențe pe care legea nu i le atribuie, ba dimpotrivă, procedând astfel, a doua instanță este cea care respectă dispozițiile procesuale și, constatând ivit conflictul negativ de competență, oferă instanței superioare comune posibilitatea restabilirii legalității sub aspectul determinării instanței competente material/funcțional, adică tocmai instanța inițial învestită.(iii) Centrul de procedură civilă din cadrul Facultății de Drept a Universității din București33. Prin opinia științifică înregistrată la 27 iunie 2019 s-a apreciat că este corectă prima orientare jurisprudențială expusă în sesizarea privind recursul în interesul legii, respectiv aceea că necompetența materială poate fi invocată de părți ori de judecător doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, competența materială fiind câștigată în mod definitiv de instanța la care a fost introdusă cererea. În măsura în care prima instanță invocă excepția necompetenței materiale ulterior momentului prevăzut expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, motivând că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza, ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material. Chiar și în absența unei încheieri interlocutorii prin care s-a reținut competența, altfel obligatorie conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență este consolidarea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat.34. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență instanța inițial sesizată devine competentă să soluționeze cauza, prin efectul unei prorogări legale de competență sui-generis, care rezultă implicit, dar neîndoielnic, din ansamblul reglementării instituite de art. 130 și 131 din Codul de procedură civilă.35. Într-adevăr, dacă instanța inițial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepției în termenul legal, ar fi, totuși, considerată îndreptățită să își decline competența către instanța pe care o consideră a fi competentă - în urma unei examinări, desigur, tardive - termenul legal ar rămâne fără niciun efect practic, deoarece declinarea competenței făcută în condiții nelegale ar rămâne în ființă, impunându-se atât instanței de trimitere, cât și instanței ierarhic superioare care va pronunța regulatorul de competență.36. Prin opinia exprimată s-a apreciat că această posibilitate trebuie recunoscută instanței la care se declină competența, deoarece, în caz contrar, normele care reglementează condițiile și mai ales termenele de invocare a excepției de necompetență ar fi lipsite de orice eficiență.37. Mai mult decât atât, pentru identitate de rațiune și pentru consecvență ar trebui ca nici instanța care ar avea competența să soluționeze eventualul conflict negativ de competență să nu poată face o atare analiză. Or, o atare concluzie, în mod evident, nu poate fi primită fără a goli de conținut mecanismul de reglare a conflictului de competență.38. S-a apreciat că instanța care primește dosarul își poate invoca, din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă, necompetența materială (procesuală sau funcțională), respectiv necompetența teritorială și declina competența în favoarea instanței sau secției inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci verifică doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale sau teritoriale exclusive.39. De asemenea, instanța care soluționează conflictul de competență nu poate face abstracție de împrejurarea că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, și aceasta deoarece ea trebuie să determine competența în concret, în pricina ce se judecă, iar nu în mod abstract, într-o pricină similară.VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii40. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, dacă prima instanță invocă excepția necompetenței materiale/funcționale după momentul prevăzut expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, motivând că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza, ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material/funcțional.IX. Înalta Curte de Casație și Justiție41. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public, opiniile exprimate de specialiștii consultați, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele:IX.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii42. Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești“.43. Art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii“.44. Aceste texte de lege stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate, determinând totodată aria restrictivă a examinării pe care o face instanța în soluționarea recursului în interesul legii.45. Astfel, unicul și fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Spre această finalitate conduc și dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituția României - „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale“.46. Verificând regularitatea învestirii în raport cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, care enumeră, în categoria subiectelor de drept care pot promova recurs în interesul legii, și colegiile de conducere ale curților de apel, se constată că această condiție, referitoare la calitatea procesuală activă, este îndeplinită.47. Dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă impun trei condiții de admisibilitate distincte, cumulative, pentru promovarea recursului în interesul legii, după cum urmează: problema de drept vizată să facă obiectul judecății; problema de drept să fi fost soluționată în mod diferit de către instanțe, prin hotărâri judecătorești definitive; hotărârile judecătorești definitive să fie anexate sesizării de recurs în interesul legii.48. Sunt îndeplinite toate aceste cerințe de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul instanțelor naționale. Sub acest aspect, tribunalele, curțile de apel și chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazuri de speță, au exprimat puncte de vedere diferite în soluționarea conflictelor negative de competență, prin hotărâri definitive, conturându-se două orientări jurisprudențiale, întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudență.49. În concluzie, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală și având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluționată în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de mai multe instanțe judecătorești de pe teritoriul țării.IX.2. Analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii50. Problema de drept care a suscitat interpretări diferite în practica instanțelor de judecată are următoarea premisă: dacă, atunci când își verifică propria competență, instanța de judecată căreia i se declină competența poate să verifice și în ce măsură instanța care și-a declinat competența în favoarea sa a procedat la respectarea dispozițiilor referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență.51. Cu alte cuvinte, problema de drept care a generat practica judiciară neunitară la nivelul instanțelor privește împrejurarea de a ști dacă a doua instanță, sesizată în urma declinării de competență materială procesuală^1, are posibilitatea de a-și verifica propria competență nu numai prin raportare la dispozițiile legale care instituie regulile de competență, ci și prin raportare la prevederile ce reglementează regimul juridic al invocării încălcării acestor reguli.^1 Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în cadrul competenței jurisdicționale trebuie distins între competența materială (de atribuție) și competența teritorială, iar în cadrul competenței materiale se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (de exemplu, judecata în primă instanță, judecata în apel, judecata în recurs), și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății (a se vedea paragraful 16 din Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, și paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017).52. Se constată că prima orientare jurisprudențială expusă în sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Curtea de Apel Brașov este cea corectă, în sensul că necompetența materială procesuală poate fi invocată de judecător sau de părți doar în fața primei instanțe sesizate, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă.53. Invocarea excepției de necompetență materială procesuală de soluționare a cauzei după acest moment nu mai este posibilă, competența fiind câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost înregistrată cererea. În situația în care prima instanță invocă excepția necompetenței sale după momentul procesual reglementat expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, cu motivarea că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza, ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material.54. De asemenea, chiar și în situația în care nu există o astfel de încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilizarea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Aceeași soluție se impune și în cazul repartizării la secții sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenței materiale procesuale.55. Astfel, în raport cu dispozițiile art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prima instanță sesizată a devenit competentă ca urmare a încheierii interlocutorii pronunțate sub aspectul competenței, motiv pentru care excepția necompetenței materiale nu mai poate fi pusă în discuție în fața acestei instanțe. Dacă totuși se dispune, ulterior momentului procesual reglementat de art. 131 din Codul de procedură civilă, declinarea competenței către o altă instanță din considerente privitoare la competența materială procesuală, cea de a doua instanță învestită este ținută, la rândul său, a face aplicarea dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, concluzie la care se ajunge și prin aplicarea ipotezei reglementate de art. 133 pct. 2 din Codul de procedură civilă. Dacă a doua instanță învestită (în favoarea căreia s-a declinat competența de soluționare a cauzei) nu ar avea obligația verificării propriei sale competențe, prevederile art. 133 pct. 2 din Codul de procedură civilă nu s-ar aplica în nicio situație, fiind imposibil a se naște vreodată conflictul negativ de competență. Or, o asemenea ipoteză este de plano exclusă, a doua instanță sesizată având astfel îndatorirea de a-și verifica propria competență potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.56. În argumentarea acestei soluții se vor analiza, în primul rând, regimul juridic al invocării excepției de necompetență materială procesuală, precum și repartizarea cauzelor pe secții sau completurilor specializate.57. Referitor la regimul juridic al invocării excepției de necompetență, trebuie menționat că una dintre inovațiile actualului Cod de procedură civilă, prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială, și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din Codul de procedură civilă).58. Procedând astfel se evită desființarea tardivă a unor hotărâri pronunțate asupra fondului cauzei, prin efectul invocării excepției de necompetență direct în căile de atac sau chiar în primă instanță, după ce se intră în cercetarea fondului procesului. Se produce, de asemenea, o responsabilizare atât a părților, cât și a instanței, impunându-se verificarea, în condiții de contradictorialitate, a competenței instanței la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, putându-se acorda un singur termen pentru lămuriri și probe suplimentare, și aceasta, cu titlu de excepție, în condițiile art. 131 alin. (2) din Codul de procedură civilă.59. Dacă s-ar accepta a doua opinie prezentată în sesizarea privind recursul în interesul legii s-ar ajunge la situația în care instanța inițial sesizată să își declare necompetența și într-un moment ulterior celui prevăzut de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă și să se înfrângă puterea de normă imperativă a acestui articol.60. Astfel, finalitatea noii dispoziții procedurale civile ar fi lipsită de esență. Desigur, instanța care judecă procesul se va declara necompetentă doar în situația în care va aprecia că o altă instanță este competentă din punct de vedere material procesual. Dacă ar fi posibilă o soluție de declinare cu încălcarea termenului stabilit de lege s-ar afecta stabilitatea raportului juridic procesual în fața instanței învestite, deoarece aceasta nu și-a îndeplinit în termenul legal obligația de a-și verifica competența și de a sesiza motivele care necesită declinarea de competență în favoarea altei instanțe.61. În al doilea rând, problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii a provocat divergențe în practica instanțelor de judecată în ceea ce privește efectele invocării excepției de necompetență materială cu încălcarea termenului prevăzut de lege.62. Această problematică, a momentului până la care se poate invoca o excepție de ordine publică, a fost analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în considerentele Deciziei nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, prin care s-a reținut că: „63. Aceste prevederi legale referitoare la regimul de invocare a excepției de necompetență de ordine publică și la modalitatea sa de soluționare nu prezintă o noutate legislativă în planul dreptului procesual.64. Aceleași limite procedurale referitoare la posibilitatea și momentul invocării excepției, la obligația judecătorului de a verifica din oficiu competența instanței sesizate și de a consemna în încheiere interlocutorie cele reținute referitor la competență existau și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.65. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 159^1 alin. 2 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, necompetența materială și teritorială de ordine publică putea fi invocată de judecător sau de părți la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar judecătorul era obligat, la prima zi de înfățișare, să își verifice competența, consemnând în încheierea de ședință temeiurile reținute.66. Chiar dacă nu se poate pune semnul echivalenței între primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și prima zi de înfățișare, potrivit reglementărilor succesive care guvernează regimul procesual al excepției de ordine publică, această distincție nu prezintă importanță pentru evaluarea caracterului de noutate al chestiunii de drept în discuție, de vreme ce se pot desprinde două reguli comune relevante în cauză, care transcend în succesiunea codurilor: că necompetența de ordine publică se poate invoca numai până la un anumit moment procesual și că excepția necompetenței se poate invoca numai în fața primei instanțe.“63. Asupra acestei chestiuni este justă și opinia exprimată în doctrină potrivit căreia, în ceea ce privește necompetența de ordine publică, premisa raționamentului corect este că, dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate - ori, în condițiile art. 131 alin. (2) din Codul procedură civilă, la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței - aceasta se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.64. Așadar, efectul neinvocării excepției de necompetență materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii este acela că instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza.65. Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din Codul de procedură civilă.66. Din interpretarea prevederilor art. 130-131 din Codul de procedură civilă rezultă că neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis.67. În situația în care instanța de judecată inițial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepției în termenul legal, ar fi, totuși, considerată îndreptățită să își decline competența către instanța pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenței realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale ar subzista, atât instanța de trimitere, cât și instanța ierarhic superioară care va pronunța regulatorul de competență fiind ținute de această soluție.68. În al treilea rând, răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudența instanțelor naționale vizând posibilitatea instanței căreia i se declină competența de a analiza în ce măsură instanța care și-a declinat competența în favoarea sa a respectat și prevederile legale privind condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanței la care se declină competența, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condițiile și, mai ales, termenele de invocare a excepției de necompetență ar fi lipsite de orice eficiență.69. Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudențială în sensul că instanța în fața căreia se ivește conflictul de competență s-ar transforma într-o instanță de control judiciar, deși declinatorul de competență nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanța trebuie să verifice cui îi aparține competența în cauza concretă dedusă judecății.70. De altfel, legalitatea declinării de competență nu este sustrasă controlului, o atare situație fiind inacceptabilă din perspectiva cerințelor statului de drept. Și aceasta, deoarece instanța competentă să soluționeze conflictul negativ de competență verifică modul în care atât normele de competență propriu-zise, cât și normele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenței nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței cu scopul asigurării celerității procesului civil și având în vedere că declinarea de competență nu are caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să își verifice competența și, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanței pe care o consideră competentă.71. Așadar, instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă, necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale.72. Pe de altă parte, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.73. Concluzionând, se constată că necompetența materială procesuală poate fi invocată de părți ori de judecător doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale în mod definitiv în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea.74. Dacă prima instanță invocă excepția necompetenței materiale procesuale după momentul prevăzut expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, motivând că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material.75. În ipoteza în care lipsește această încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența, al cărei caracter este obligatoriu, conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neinvocarea în termen a excepției de necompetență constituie o consolidare a competenței în favoarea instanței sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat.76. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE    În numele legiiDECIDE:Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilește că:În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2019.
    VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    GABRIELA ELENA BOGASIU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Lorena Mitroi    ----