DECIZIA nr. 544 din 26 septembrie 2019referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 70 din 31 ianuarie 2020



    Valer Dorneanu- președinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Cristina Teodora Pop- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, excepție ridicată de Gheorghe Brătilă în Dosarul nr. 3.140/114/2015 al Tribunalului Buzău - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.282 D/2017.2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal respectă exigențele constituționale, opțiunea legiuitorului de a sancționa, în acest mod, concursul de infracțiuni încadrându-se în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Cu privire la critica formulată de autorul excepției, potrivit căreia nu ar exista o limită maximă a pedepsei rezultante obținute în urma aplicării textului criticat, se susține că aceasta este neîntemeiată, întrucât o astfel de pedeapsă rezultantă nu poate să depășească limita generală a pedepsei cu închisoarea, prevăzută la art. 60 din Codul penal, care este de 30 de ani. Cu privire la individualizarea pedepselor, se arată că există o individualizare legală, făcută de legiuitor, și o individualizare judiciară, care aparține judecătorului, iar prin maniera de reglementare a pedepsirii concursului de infracțiuni, la art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, legiuitorul nu a încălcat atribuțiile judecătorului.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 4 iulie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.140/114/2015, Tribunalul Buzău - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, excepție ridicată de Gheorghe Brătilă într-o cauză având ca obiect judecarea unor cauze penale conexe, în care autorul excepției de neconstituționalitate a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de dare de mită în forma continuată, participație improprie la infracțiunea de dare de mită, instigare la dare de mită în forma continuată și trafic de influență.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul criticat este neconstituțional întrucât determină aplicarea unor pedepse rezultante al căror cuantum nu este reglementat cu claritate de legea penală și la a căror stabilire nu sunt avute în vedere criterii obiective, cum ar fi maximul special al pedepselor, motiv pentru care acesta contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție și dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se susține, de asemenea, că prin aplicarea prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal se poate ajunge la stabilirea unor pedepse exagerat de mari pentru infracțiuni al căror maxim special este mult inferior pedepsei rezultante și, totodată, la pedepse rezultante care nu sunt reglementate prin lege pentru infracțiunile pentru care se dispune condamnarea, motiv pentru care textul criticat contravine dispozițiilor art. 7 alin. (1) teza a doua din Convenție. Se mai susține că, astfel, aplicarea pedepsei rezultante, calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, reprezintă un tratament inuman sau degradant, conform prevederilor art. 3 din Convenție și ale art. 4 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.6. Tribunalul Buzău - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în materia analizată, de exemplu, Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016 și Decizia nr. 775 din 15 decembrie 2016. Se susține că prin Codul penal în vigoare legiuitorul a dorit să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea și sancționarea pluralității de infracțiuni, în condițiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracțiuni, cu toate că era un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancționată, fiind ignorată de instanțe cu ocazia stabilirii pedepselor rezultante, întrucât sporul de pedeapsă avea un caracter facultativ. Se arată că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei rezultante, în cazul concursului de infracțiuni, în condițiile și în temeiul legii, potrivit art. 23 alin. (12) din Constituție, o garanție împotriva unei eventuale ingerințe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală maximă a pedepsei închisorii impusă prin lege. Se susține că o limită a cuantumului pedepsei rezultante este cea reglementată la art. 60 din Codul penal, respectiv limita generală maximă a închisorii, care este de 30 de ani. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragrafele 41 și 44. Se arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, reglementarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni este de competența exclusivă a legiuitorului, așa încât nu se poate susține că aplicarea unui spor obligatoriu, egal cu o treime din totalul pedepselor stabilite pentru infracțiunile săvârșite în concurs, este neconstituțională. 9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, care au următorul conținut: „(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: […] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite“;12. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, ale art. 11 cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 23 alin. (11) și (12) cu privire la libertatea individuală, precum și prevederilor art. 3 referitoare la interzicerea torturii și ale art. 7 referitoare la principiul legalității incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale și ale art. 4 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene referitoare la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal au mai făcut obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, Curtea Constituțională pronunțând mai multe decizii, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată, de exemplu, Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, Decizia nr. 859 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2019, și Decizia nr. 113 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 27 mai 2019.14. Prin Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, paragrafele 14-17, 19 și 20, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate reglementează în materia sancționării concursului de infracțiuni săvârșite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, instituind tratamentul penal al concursului de infracțiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix. Așadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest context, Curtea a reținut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. S-a arătat, prin aceeași decizie, că în actualul Cod penal legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracțiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralității de infracțiuni, în contextul în care critica principală a tendințelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracțiuni, a fost aceea că sistemul sancționator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluția de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică“. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere și instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea și sancționarea pluralității de infracțiuni, în condițiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracțiuni, deși un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancționată, cauza de agravare fiind în foarte multe situații ignorată de instanțe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Așa încât, noul Cod penal răspunde unei puternice exigențe sociale, aceea de a reglementa mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni“. Așadar, în cazul concursului de infracțiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancțiune aplicată, în mod obișnuit, de către instanțe sub legea veche -, sub imperiul legii noi, este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reținut că, întrucât săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană demonstrează o perseverență pe calea infracțională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii și reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituției și a supremației sale.15. Prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracțiuni intră în atribuțiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancțiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcție de o serie de criterii, printre care și frecvența fenomenului infracțional. Așa fiind, Curtea a reținut că prin adoptarea noului regim juridic de sancționare a celor două forme de concurs de infracțiuni, real și formal - referitor la persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.16. De asemenea, Curtea nu a reținut nici susținerile autorului excepției potrivit cărora prevederile constituționale ale art. 23 referitor la libertatea individuală ar fi încălcate de dispozițiile de lege criticate. În această privință s-a reținut că libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, așa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcție de gravitatea comportamentului infracțional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziții penale însă trebuie să fie strict delimitate și condiționate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracțiuni „în condițiile și în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanție împotriva unei eventuale ingerințe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Așadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăși limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, pedeapsa se reduce corespunzător.17. De asemenea, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate prevăd reguli clare, precise și previzibile de stabilire a pedepsei în cazul concursului de infracțiuni, atunci când pentru faptele săvârșite s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, reguli a căror aplicare duce la stabilirea unei pedepse rezultante care nu poate depăși maximul general al pedepselor penale cu închisoarea, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 7 paragraful 1 teza a II-a din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei, astfel cum acestea au fost preluate la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.18. Pentru aceleași motive, Curtea a reținut că nu poate fi constatată nici încălcarea, prin prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a dispozițiilor convenționale și a celor de drept european referitoare la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, astfel cum acestea se regăsesc la art. 22 alin. (2) din Constituție, aplicarea textului criticat neputând afecta integritatea fizică sau psihică ori demnitatea persoanei condamnate câtă vreme pedeapsa rezultantă nu depășește maximul general al pedepsei prevăzut la art. 60 din Codul penal.19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenței anterior invocate, atât soluția, cât și considerentele reținute în decizia mai sus analizată sunt aplicabile și în prezenta cauză.20. Distinct de jurisprudența mai sus enunțată, pentru aceleași considerente, Curtea reține că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal nu încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție referitoare la standardele de calitate a legii și nici pe cele ale art. 4 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene referitoare la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gheorghe Brătilă în Dosarul nr. 3.140/114/2015 al Tribunalului Buzău - Secția penală și constată că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Buzău - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 26 septembrie 2019.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Cristina Teodora Pop
    -----