DECIZIA nr. 505 din 18 septembrie 2019referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și a legii în ansamblul său
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 890 din 4 noiembrie 2019
1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, obiecție formulată de un număr de 68 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal.2. Obiecția de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.448 din 2 iulie 2019 și constituie obiectul Dosarului nr. 1.990A/2019.3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate se susține că legea criticată încalcă principiul bicameralismului consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituție, întrucât forma adoptată de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, are un conținut juridic ce diferă în mod esențial de conținutul juridic al aceluiași act normativ dezbătut și adoptat de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată.4. În acest sens este evidențiată reglementarea cuprinsă în art. III din lege, care instituie o subrogare în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor de către o autoritate publică subordonată acestuia, respectiv Autoritatea de Reformă Feroviară, în materia aplicării facilităților acordate pentru anumite categorii sociale, destinate transportului feroviar de călători. Instituirea subrogației creează drepturi și obligații în sarcina unei instituții care „până la intrarea în vigoare“ a legii criticate nu le exercita, ceea ce constituie o modificare esențială a conținutului juridic al legii antereferite. Se indică faptul că, prin subrogarea în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor, Autoritatea de Reformă Feroviară preia activul și pasivul ministerului în materia acordării de facilități/subvenții unor categorii de operatori economici în domeniul transportului de călători, inclusiv litigiile pendinte în această materie. Din această perspectivă, colateral, se consideră că textul este imprecis, deoarece nu descrie în mod explicit modalitatea în care se va realiza subrogarea în drepturi și obligații, inclusiv în materie judiciară.5. Cu privire la realizarea celuilalt criteriu esențial al principiului bicameralismului, se susține că forma legii adoptate de Camera decizională, Camera Deputaților, este semnificativ diferită de cea adoptată de Senat, deoarece forma legii în Camera Deputaților cuprinde dispoziții structurate de la art. I la art. V, pe când forma legii adoptate de Senat conține un articol unic cu mai multe subpuncte, ceea ce determină concluzia că în Camera decizională au fost efectuate modificări substanțiale ale formei legii adoptate de Senat. Astfel, forma adoptată de Senat a fost completată în Camera Deputaților cu art. II, III și V, ceea ce constituie o modificare semnificativă a formei actului normativ adoptat de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată.6. Se mai susține că art. I pct. 28 din lege încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție. Cu privire la acest aspect, se arată că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, autoritățile de rang constituțional au obligația de a realiza principiul colaborării loiale, în sensul cooperării cu bună-credință pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, fără a aduce atingere competențelor celorlalte autorități, și în sensul asigurării respectului față de Constituție, nefiind permise acțiuni sau inacțiuni care să încalce sau să nesocotească atribuțiile altor autorități de rang constituțional. Prin urmare, legiuitorului nu îi este permis ca printr-o lege să procedeze la anularea efectelor unei hotărâri judecătorești.7. Or, art. I pct. 28 din lege lipsește de efecte juridice o hotărâre judecătorească, respectiv Sentința civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin aceasta s-a stabilit că „Ministerul Transporturilor are obligația de a pune în executare măsurile dispuse de Curtea de Conturi prin Decizia nr. III/13 din 29 august 2016, respectiv: - stabilirea întinderii prejudiciului determinat de plata compensațiilor pentru serviciile de transport din pachetul minim social în lipsa actelor adiționale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, H.G. nr. 455/2014 și H.G. nr. 1.112/2014 și recuperarea acestuia, potrivit legii (punctul II.7 din Decizie); - stabilirea întinderii prejudiciului determinat de decontarea nelegală către S.C. METROREX - S.A., pe perioada legală de prescripție, a cuantumului gratuităților acordate pentru călătoria cu metroul a unor categorii sociale de beneficiari, în condițiile neaprobării valorii călătoriei simple cu metroul utilizată la calculul facilităților, recuperarea acestuia și virarea la bugetul de stat, în condițiile legii (punctul II.8 din Decizie)“.8. Se subliniază faptul că textul criticat încadrează în sfera contabilă de cheltuieli compensațiile acordate operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015, deși o parte dintre acestea au fost declarate nelegale de către instanța supremă prin decizia antecitată, iar Curtea de Conturi nu a acordat Ministerului Transporturilor certificatul de descărcare de gestiune pentru acestea. Includerea în categoria cheltuielilor, în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor, a compensațiilor declarate nelegale, printr-o normă juridică având caracter de lege, în condițiile în care o instanță judecătorească a constatat că reprezintă prejudiciu adus bugetului de stat, dispunând recuperarea acestora, constituie o încălcare a principiului separației puterilor în stat prin lipsirea de efecte a unei hotărâri judecătorești, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept.9. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, obiecția de neconstituționalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și exprima punctele lor de vedere.10. Președintele Senatului apreciază că obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată.11. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a legii, raportată la principiul bicameralismului, se susține că, din analiza comparativă a variantelor redacționale ale legii adoptate de Senat, respectiv de Camera Deputaților, rezultă că între acestea nu există deosebiri semnificative de reglementare, ambele forme conținând, în principal, norme prin care se explică înțelesul unor termeni uzuali în domeniul activității de transport. Art. III din lege, adoptat ca amendament nou de Camera Deputaților, nu modifică esențial conținutul juridic al formei actului normativ adoptat de Senat. În plus, dispoziția respectivă se înscrie în tendința de descentralizare în domeniul transporturilor feroviare. Subrogarea unei autorități publice în calitate de organ de specialitate al Ministerului Transporturilor, aflat în subordinea acestuia, și anume Autoritatea pentru Reformă Feroviară, în anumite drepturi și obligații precis determinate ale ministerului respectiv, este o măsură cu caracter organizatoric, a cărei reglementare normativă se înscrie în competența legislativă a Parlamentului. Actul de subrogare nu afectează natura sau cuantumul facilităților acordate de ministerul titular anumitor categorii sociale în cadrul transportului feroviar de călători. Cu privire la competența Camerei decizionale de a se abate de la forma legii adoptate de Camera de reflecție, se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 765 din 14 decembrie 2016.12. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 28 din lege prin raportare la art. 1 alin. (4) din Constituție, se arată că acesta conține o reglementare generală cu caracter financiar ce nu impietează cu nimic asupra punerii în executare a hotărârii judecătorești invocate de autorii obiecției de neconstituționalitate.13. Președintele Camerei Deputaților și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecției de neconstituționalitate.14. Prin Adresa nr. 5.589 din 8 iulie 2019, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat președintelui Curții de Conturi să comunice, în copie certificată, Decizia Curții de Conturi nr. III/13 din 29 august 2016, precum și orice alte înscrisuri care privesc problematica menționată la pct. II. 7 și 8 din cuprinsul acesteia. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6.096 din 25 iulie 2019, președintele Curții de Conturi a dat curs solicitării Curții Constituționale.15. Prin Adresa nr. 5.590 din 25 iunie 2019, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat Curții de Apel București să comunice, în copie certificată, Sentința civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 7.874/2/2016 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 7.874/2/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.992 din 23 iulie 2019, Curtea de Apel București a dat curs solicitării Curții Constituționale.
CURTEA,examinând obiecția de neconstituționalitate, punctul de vedere al președintelui Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legii criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.17. Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative. În realitate, având în vedere criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că obiect al controlului de constituționalitate îl reprezintă art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și legea în ansamblul său. Art. I pct. 28 din lege, criticat în mod punctual, are următorul cuprins:Compensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaște drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor18. Textele constituționale invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și art. 61 alin. (2) privind principiul bicameralismului. Totodată, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, principiul bicameralismului este raportat la art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție, astfel încât urmează a fi reținută drept normă de referință și acest din urmă text constituțional.(1) Parcursul legislativ al legii analizate19. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 29 noiembrie 2016.20. Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecție, la 8 februarie 2017, iar de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, la 26 iunie 2019.21. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere la data de 1 iulie 2019, iar la 3 iulie 2019 a fost transmisă Președintelui României spre promulgare. La 2 iulie 2019, 68 de deputați au formulat prezenta obiecție de neconstituționalitate.(2) Admisibilitatea obiecției de neconstituționalitate22. Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate formulată îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba despre o lege adoptată și nepromulgată, cât și sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 68 de deputați.23. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanța de contencios constituțional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la același moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență. Curtea reține că, în cazul de față, legea a fost adoptată în procedură de urgență și, luând act de faptul că obiecția de neconstituționalitate a fost formulată în termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (2 iulie 2019), constată că obiecția de neconstituționalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanța de control constituțional [a se vedea ipoteza întâi din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, potrivit căreia „o sesizare a Curții Constituționale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992“].(3) Analiza obiecției de neconstituționalitate(3.1.) Critica de neconstituționalitate raportată la art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție24. Pe cale jurisprudențială, Curtea a stabilit două criterii esențiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului. Acestea constau, pe de o parte, în existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și, pe de altă parte, în existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituțional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziție privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44).25. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecție a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conținutul proiectului sau al propunerii legislative (și, practic, conținutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecință faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecție, ci doar să o aprobe sau să o respingă. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât și obligația acestora de a-și exprima prin vot poziția cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunțe asupra unei soluții legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecție, desigur, fără schimbarea obiectului esențial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecție ar însemna limitarea rolului său constituțional, iar caracterul decizional atașat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce privește activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluțiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însușită de Camera de reflecție. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecție trebuie să cuprindă o soluție legislativă care păstrează concepția de ansamblu a acesteia și să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluții legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecție, în condițiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 și 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45).26. Curtea a stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituție, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări și completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanțial obiectul de reglementare și configurația inițiativei legislative, cu consecința deturnării de la finalitatea urmărită de inițiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, paragraful 34, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, paragrafele 41-43, sau Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragrafele 56-58).27. Curtea reține că argumentul principal invocat în susținerea criticii de neconstituționalitate raportate la încălcarea principiului bicameralismului este introducerea în corpul legii a art. II, III și V de către Camera decizională. În realitate, art. II și V din lege, astfel cum au fost adoptate de Camera Deputaților, Cameră decizională, reprezintă o reluare adaptată a art. I pct. 35 [cu referire la art. XIX alin. (1)] și pct. 33 [cu referire la art. XVII alin. (2)] din legea criticată, astfel cum a fost adoptată de Senat, Cameră de reflecție.28. Astfel, cu privire la art. II din legea criticată, Curtea reține că art. I pct. 4 [cu referire la art. 5 alin. (10)] din legea criticată, astfel cum a fost adoptată în Camera de reflecție, a stabilit că modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la compensația de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători se stabilește prin hotărâre a Guvernului. În schimb, prin art. II din lege, Camera decizională s-a pronunțat în sensul că modul de aplicare a acestor prevederi se stabilește prin decizie a președintelui Autorității pentru Reformă Feroviară. Prin urmare, era firesc ca art. II din lege, ca dispoziție tranzitorie a acesteia, să stabilească un anumit termen în sarcina președintelui Autorității pentru Reformă Feroviară, și nu a Guvernului, pentru emiterea actului privind modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la compensația de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători.29. Cu privire la art. V din legea criticată, Curtea reține că Legea nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în spațiul feroviar unic european, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 9 noiembrie 2016, a intrat în vigoare la data de 12 noiembrie 2016, iar termenul de 3 luni prevăzut la art. 65 alin. (5) din lege se împlinea la 11 ianuarie 2017. La 8 februarie 2017, Senatul, prima Cameră sesizată, a prorogat acest termen, aspect de altfel discutabil, întrucât prorogarea privește un termen aflat în curs; or, termenul antereferit se împlinise deja la 11 ianuarie 2017. De aceea, la cea de-a doua Cameră, cea decizională, s-a stabilit o nouă dată până la care urmează a se modifica Hotărârea Guvernului nr. 581/1998, Hotărârea Guvernului nr. 1.476/2009 și Hotărârea Guvernului nr. 1.696/2006. Așadar, termenul nu se mai prorogă, din moment ce deja s-a împlinit, ci, în mod corect, se stabilește o nouă dată până la care hotărârile Guvernului menționate trebuie modificate/completate.30. Din cele de mai sus rezultă că soluțiile normative de principiu cuprinse în art. II și art. V din legea analizată au făcut parte și din forma legii așa cum a fost adoptată de prima Cameră sesizată, astfel că, prin adoptarea acestora, nu se poate reține încălcarea principiului bicameralismului.31. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate aduse art. III din lege, Curtea reține că, prin raportul comun din 28 mai 2019 al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci și al Comisiei pentru transporturi și infrastructură din Camera Deputaților, s-a propus adoptarea proiectului de lege, cu amendamente. Unul dintre amendamentele acceptate de cele două comisii a fost cel referitor la introducerea art. III, cu următoarea motivare: „Având în vedere prevederile art. 2 din OUG nr. 62/2016, care stabilesc atribuțiile Autorității de Reforma Feroviară, atribuții care până la acest moment s-au aflat în sarcina Ministerului Transporturilor, instituite prin dispoziții ale legilor speciale, considerăm necesar și oportun ca pentru buna funcționare a întregii activități de transport feroviar de călători cât și a autorității, dar și din perspectiva faptului ca legea să respecte dispozițiile constituționale, în sensul că aceasta trebuie să fie previzibilă, predictibilă și clară, pentru cei care sunt chemați să o aplice, Autoritatea de Reformă Feroviară trebuie să se subroge în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor corespunzătoare activităților preluate“.32. Potrivit art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2016, „Subvențiile alocate anual din bugetul de stat, în condițiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii, precum și facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislației în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocate cu această destinație“. Astfel, Curtea constată că din bugetul Autorității pentru Reformă Feroviară se asigură două componente de cheltuieli ce privesc transportul feroviar public de călători (subvenții, sub forma compensației, și facilități). Dacă, în privința subvențiilor, art. 6 alin. (2) din aceeași ordonanță de urgență prevede că „În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 8 alin. (1) (și anume de la data operaționalizării Autorității Feroviare Române - s.n.), A.R.F. preia pe bază de protocol de predareprimire de la Ministerul Transporturilor contractele de servicii și actele adiționale valabile și se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor ce rezultă din acestea“, nu există o prevedere similară pentru facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători, acordate potrivit art. 53 lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998.33. Totodată, Curtea reține că Autoritatea Feroviară Română este în subordinea Ministerului Transporturilor [art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2016] și că, potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2016, scopul înființării Autorității Feroviare Române este acela de a desfășura următoarele categorii de activități: „h) asigurarea alocării subvențiilor, în limita fondurilor aprobate prin bugetul de stat, prevăzute în contractele de servicii publice, încheiate cu operatorii de transport feroviar public de călători, și răspunderii privind alocarea acestora; [...]j) asigurarea alocării, în limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat, a sumelor necesare pentru acordarea facilităților prevăzute pentru anumite categorii sociale destinate transportului public feroviar de călători potrivit legislației în vigoare.“34. Prin urmare, art. III este un element de noutate adus în corpul legii, având însă și un rol precizator, din moment ce stabilește că o anumită unitate din cadrul Ministerului Transporturilor, respectiv Autoritatea Feroviară Română, se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor prevăzute de metodologiile aferente facilităților pentru anumite categorii sociale destinate transportului feroviar de călători, acordate potrivit art. 53 lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998 de către societățile comerciale, rezultate din reorganizare, dar și de alți operatori licențiați de transport feroviar de călători. O asemenea modificare operată în Camera decizională nu este, însă, contrară principiului bicameralismului, întrucât nu imprimă o deosebire majoră de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și nicio configurație semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.35. Astfel, Camera decizională, prin modificarea adusă, a reglementat în domeniul transportului feroviar, domeniu care face obiectul de reglementare al ordonanței de urgență aprobate prin legea criticată. De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. III din lege, care vizează facilitățile de călătorie, are legătură cu modificarea adusă art. 5 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998, în sensul că ambele măsuri realizate în mod concomitent indică o concepție unitară a legiuitorului în privința alocării din bugetul de stat a sumelor de bani necesare asigurării compensației de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători și a facilităților de călătorie, sume care, în final, se plătesc operatorilor de transport feroviar public de călători. De aceea, pe lângă faptul că art. III este o continuare firească a art. 2 alin. (1) lit. j) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2016 și un element de întregire a domeniului de competență a Autorității Feroviare Române în privința problematicii facilităților de călătorie/transport, legiuitorul a realizat astfel și o coordonare a legislației pentru ca una și aceeași unitate din cadrul Ministerului Transporturilor să aibă competența de a gestiona întreaga problematică a transferurilor nerambursabile de bani de la bugetul de stat către operatorii de transport feroviar public de călători, indiferent că acestea se prezintă sub forma compensațiilor (pentru serviciul public prestat) sau facilităților (în considerarea calității persoanelor beneficiare).36. Este adevărat că cele două forme ale legii adoptate de Camera de reflecție, respectiv de cea decizională nu sunt identice, însă Camera decizională este în drept să adopte o reglementare care, neschimbând filosofia și concepția legii/ordonanței de urgență, este mai bine articulată în sistemul normativ. Acest aspect ține de opțiunea legiuitorului și de oportunitatea reglementării normative. Bicameralismul stabilit prin art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție nu presupune ca forma proiectului de lege adoptată de cele două Camere ale Parlamentului să fie identică; din contră, Camera decizională este în drept să adopte proiectul de lege într-o formă diferită în măsura în care menține obiectul de reglementare al inițiativei legislative și concepția de ansamblu a acesteia. În cazul analizat, cea de-a doua Cameră nu a făcut altceva decât să se subsumeze obiectului de reglementare a proiectului legii de aprobare a ordonanței de urgență. Rezultă că legea astfel adoptată păstrează concepția inițială atât a inițiatorului, cât și a primei Camere sesizate, contribuind, în mod firesc, la operaționalizarea treptată a Autorității Feroviare Române.37. Reglementarea analizată, astfel cum a fost modelată în Camera decizională, nu schimbă concepția de ansamblu a inițiatorului, și anume a Guvernului, și nici a primei Camere sesizate, și anume a Senatului, drept care nu se poate reține încălcarea art. 61 alin. (2) și a art. 75 alin. (1) din Constituție.(3.2.) Critica de neconstituționalitate raportată la art. 1 alin. (4) din Constituție38. Art. 1 alin. (4) din Constituție a instituit principiul separației și echilibrului puterilor în stat în cadrul democrației constituționale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte [Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, și Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 87]. Astfel, cum nici administrației nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 233 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003] sau legiuitorului să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003], nici instanțelor judecătorești nu le este permis să instituie/modifice/completeze/ abroge norme de reglementare primară [a se vedea Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 139].39. Prin Decizia nr. 889 din 16 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 17 februarie 2016, Curtea a statuat că, „deși la prima vedere se poate afirma că executarea amenzii cominatorii este lăsată la discreția statului care, comportându-se ca un creditor al sumei ce rezultă din aplicarea amenzii, poate renunța la executare, trebuie observat că raportul între stat și conducătorul autorității publice nu este un simplu raport între un creditor și debitorul său, în care primul poate dispune în sensul renunțării la executarea amenzii civile. Amenda civilă, aplicată potrivit art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, trebuie privită din perspectiva scopului pentru care a fost instituită. Curtea reține că aceasta se face, într-adevăr, venit la bugetul de stat, dar, înainte de toate, este o modalitate de punere în executare a unei hotărâri judecătorești definitive care, dacă nu este pusă în executare de bunăvoie, nu cunoaște vreun alt procedeu de ducere la îndeplinire. Acționând în sensul exonerării de la plata amenzilor civile stabilite în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 a președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și, respectiv, a președintelui Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, legiuitorul afectează în mod direct executarea unei hotărâri judecătorești definitive. Or, astfel cum s-a arătat anterior, executarea unei hotărâri a oricărei instanțe trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 din Convenție, legiuitorul având obligația de a lua măsurile legislative care să garanteze punerea în executare a hotărârilor judecătorești, iar nu să obstrucționeze acest demers“.40. Principala critică adusă art. I pct. 28 din lege este aceea că, recunoscând compensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor, legiuitorul aduce atingere autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție.41. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reține că în anul 2016 Curtea de Conturi a desfășurat misiunea de audit financiar asupra contului anual de execuție a bugetului de stat la Ministerul Transporturilor pe anul 2015 și a încheiat procesulverbal de constatare înregistrat cu nr. 137.984 din 3 august 2016. Ulterior, a fost emisă Decizia nr. III/13 din 29 august 2016, prin care directorul Direcției 1 din cadrul Departamentului III al Curții de Conturi, în ceea ce privește problema care interesează cauza de față [pct. II.7], a decis: „II. 7. Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de plata compensațiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social în lipsa actelor adiționale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, H.G. nr. 455/2014 și nr. 1.112/2014 și recuperarea acestuia, potrivit legii. (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 7 din Decizie). Termen de realizare: 30 noiembrie 2016“.42. La data de 21 noiembrie 2016, Ministerul Transporturilor a contestat la Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal atât procesul-verbal de constatare înregistrat cu nr. 137.984 din 3 august 2016, cât și Decizia nr. III/13 din 29 august 2016, printre altele, sub aspectul celor constatate și dispuse în legătură cu plata compensațiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social. Prin Sentința civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, constatându-se, în esență, că „pentru a efectua plata subvențiilor era necesar să se adopte o hotărâre de Guvern prin care să fie aprobat actul adițional de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar“. Instabilitatea ministerială „nu înlătură obligația legală a reclamantului de a efectua plata subvențiilor în conformitate cu prețurile actualizate stabilite prin hotărâre de Guvern. [...] Curtea [de Apel - s.n.] constată că, prin actele contestate, pârâta nu a negat faptul că nu s-ar fi prestat serviciile de transport feroviar, ci faptul că plata subvențiilor aferente acestora nu a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, ce presupunea actualizarea anuală a prețurilor contractelor“.43. Cu alte cuvinte, în legătură cu plata compensațiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social, s-a constatat că: (i) actele adiționale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar public de călători și a contractului de activitate cu compania națională care administrează infrastructura feroviară nu au fost aprobate prin hotărâre a Guvernului, contrar art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 2.408/2004 privind metodologia de acordare de la bugetul de stat și/sau de la bugetele locale a diferenței dintre tarife și costuri în transportul feroviar public de călători, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 5 ianuarie 2005 [în prezent abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2017] și (ii) pentru luna decembrie a anului 2015 nu s-a plătit diferența dintre numărul total de călători-km și tren-km aprobat, din contractele de servicii publice, și numărul de călători-km și tren-km pentru care s-a acordat compensația până la luna decembrie, ci cuantumul lunar al compensației a fost acordat în limita a 1/12 din bugetul aprobat pentru anul 2015, contrar art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 2.408/2004. În aceste condiții, s-a considerat că plățile realizate pentru achitarea compensației aferente pachetului minim de servicii în luna decembrie în cuantum de 126.948.583 lei sunt nelegale.44. Prin art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2016 s-a stabilit că „Prevederile contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar și aflate în derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență [29 noiembrie 2016 - s.n.] se aplică până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate [1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 - s.n., a se vedea Hotărârea Guvernului nr. 231/2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 și 245 bis din 1 aprilie 2016], iar compensația se acordă în condițiile stabilite prin acestea și în conformitate cu legislația în vigoare“.45. Conform noului conținut normativ al art. II stabilit prin legea supusă controlului de constituționalitate, „Compensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaște drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor“. Acest text vizează punctual situația anului 2015, când, deși serviciile aferente contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar au fost prestate, plata compensației s-a realizat, pe de o parte, fără ca actele adiționale la contractele menționate, deși încheiate, să fi fost aprobate prin hotărâre a Guvernului, iar, pe de altă parte, fără ca în luna decembrie 2015 să se plătească o diferență a sumei aferentă compensației. Textul propus la art. II diferă de cel în vigoare, reglementând o altă ipoteză juridică, însă fără să pună în discuție sau să afecteze contractele de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar și aflate în derulare până la 2 decembrie 2019.46. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că Parlamentul nu încalcă autoritatea de lucru judecat atașată celor două hotărâri judecătorești, ci, recunoscând deficiențele administrative, constatate prin raportul Curții de Conturi, stabilește o soluție de natură a evita situația ca neregularitatea constatată, constând într-o greșeală a administrației, să afecteze în final operatorii de transport feroviar de călători care au executat contractele de servicii publice. Soluția legislativă aleasă a fost aceea de a nu se mai recupera de la aceștia sumele de bani neregulat cheltuite/de a nu se impune o sarcină disproporționată administrației, sarcină eventual fără finalitate.47. Curtea mai constată că legiuitorul avea competența constituțională de a adopta o atare măsură chiar dacă raportul Curții de Conturi nu ar fi fost contestat. De asemenea, și în ipoteza în care acesta a fost contestat, cele două hotărâri judecătorești nu au valoare constitutivă de drepturi, astfel încât tot raportul Curții de Conturi este cel care impune stabilirea și recuperarea eventualului prejudiciu. O atare concluzie se impune pentru că actul Curții de Conturi devine definitiv fie prin necontestare, fie prin respingerea contestației/sesizării și, în aceste condiții, el devine obligatoriu.48. În ceea ce privește competența Parlamentului de a acorda scutiri/facilități/eșalonări de la plata unor creanțe bugetare, Curtea, prin Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, a statuat că: „Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a acorda scutiri/facilități/eșalonări în legătură cu plata acestor creanțe, însă, în cadrul acestei competențe, legiuitorul trebuie să respecte principiul egalității“ [paragraful 33]. „În acordarea regimului de scutiri/facilități, legiuitorul este ținut de o condiție de rezonabilitate (est modus in rebus), în sensul că aplicarea unui tratament juridic diferențiat [...] trebuie să fie unul justificat, iar criteriul care trebuie avut în vedere în aprecierea acestui caracter ține chiar de obligațiile din contractul la care părțile au consimțit“ [paragraful 33]. Scutirea unei entități de la obligația de restituire a unei despăgubiri/prime plătite de stat în condițiile în care i s-au acordat două astfel de despăgubiri/prime, dintre care una nelegal, fără ca despăgubirea/prima să fi fost datorată pentru activitățile viitoare ce trebuie executate în considerarea vreunui contract, „apare ca fiind o abatere de la principiul egalității, scutirile putând fi aplicate numai în privința beneficiarilor unor sume de bani plătite necuvenit în executarea contractului și în considerarea cărora părțile au convenit contractul“. În caz contrar, se ajunge la încălcarea „principiului egalității între beneficiarii de proiecte, constituind premisa normativă pentru îmbogățirea fără justă cauză a beneficiarilor legii criticate“ [paragraful 35]. Curtea a stabilit că numai beneficiarii unor contracte de finanțare ce presupun prestații viitoare realizate în considerarea obiectului contractului pot fi îndreptățiți la diverse facilități din partea statului, dar și aceștia numai în măsura în care statul apreciază ca necesară o atare măsură [paragraful 36].49. Având în vedere aceste aspecte jurisprudențiale, coroborate cu eventualele greșeli de natură administrativă cu privire la faptul că actul adițional, deși încheiat, nu a fost aprobat de Guvern prin hotărâre sau că plata efectuată pe luna decembrie 2015 nu a vizat diferența dintre prestația aprobată [și executată de operator] și plățile realizate pe parcursul anului [în condițiile în care s-au plătit câte 1/12 din suma alocată aferentă prestației aprobate și executate în fiecare lună], Curtea reține că este dreptul exclusiv al statului să opteze pentru acceptarea plăților astfel executate și să procedeze la scutirea de la obligația de stabilire și recuperare a eventualului prejudiciu. Curtea constată că prezenta cauză nu vizează scutirea de la restituirea unor despăgubiri acordate necuvenit pentru situații trecute, ci stabilirea drept cheltuieli în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor a plăților deja efectuate în considerarea unor contracte semnate și executate, astfel că, în această din urmă ipoteză, legiuitorul poate acorda facilități, ceea ce s-a și întâmplat prin exonerarea Ministerului Transporturilor de obligația de stabilire și recuperare a eventualului prejudiciu, aspect ce echivalează, ca finalitate, cu o descărcare de gestiune. Curtea nu are, în schimb, competența de a analiza rațiunea de oportunitate care a stat la baza acestei decizii a Parlamentului.50. În final, Curtea reține că art. II pct. 28 din lege nu vizează punctul II.8 din Decizia Curții de Conturi nr. III/13 din 29 august 2016, potrivit căruia: „II.8. Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de decontarea nelegală de către S.C. Metrorex - S.A., pe perioada legală de prescripție, a cuantumului gratuităților acordate pentru călătoria cu metroul unor categorii sociale de beneficiari, în condițiile neaprobării valorii călătoriei simple cu metroul utilizată la calculul facilităților, recuperarea acestuia și virarea la bugetul de stat, în condițiile legii. (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 8 din Decizie). Termen de realizare: 30 noiembrie 2016“.51. Astfel, art. I pct. 28 din lege se referă la compensațiile acordate operatorilor de transport feroviar în sensul de compensație de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători, și nu la facilitățile acordate unor categorii de persoane la transportul cu metroul [spre exemplu, luptătorii pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989 sau urmașii de erou-martir, care, potrivit art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 20 iulie 2004, beneficiază de „transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun și, anual, 12 călătorii gratuite pe calea ferată, la clasa I, dus-întors, cu toate categoriile de trenuri de călători; anual - 12 călătorii gratuite dus-întors până în localitatea reședință de județ, cu mijloace de transport în comun, pentru persoanele care domiciliază în mediul rural. În limita celor 12 călătorii gratuite pot călători și membrii familiei titularului. De aceste gratuități beneficiază și însoțitorul pensionarilor, persoanelor cu grad de invaliditate, marelui mutilat sau al persoanei care, din motive medicale, are nevoie de însoțitor“ ].52. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și legea în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 18 septembrie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent-șef,
Benke Karoly + OPINIE SEPARATĂÎn dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională formulăm prezenta opinie separată, considerând că dispozițiile pct. 28 al art. I cu referire la art. II din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, sunt neconstituționale pentru următoarele motive:Prevederea legală menționată constituie o dispoziție retroactivă, cu caracter individual, menită să transforme un prejudiciu adus bugetului de stat în 2015 de Ministerul Transporturilor, și constatat ca atare printr-o hotărâre judecătorească cu caracter definitiv, într-o cheltuială declarată legală în 2019, aspecte ce contravin art. 1 alin. (3) și (4), precum și art. 15 alin. (2) din Constituție.Dispozițiile pct. 28 al art. I cu referire la art. II din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 86/2016 au următoarea redactare: + Articolul IICompensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaște drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor.Prin Decizia nr. III/13/29.08.2016 Curtea de Conturi a dispus ca Ministerul Transporturilor să stabilească întinderea prejudiciului produs prin decontarea nelegală către Societatea Comercială Metrorex - S.A. a cuantumului gratuităților acordate pentru călătoria cu metroul unor categorii sociale de beneficiari și aferente anului 2015, precum și să procedeze la recuperarea acestuia până la data de 30 noiembrie 2016. Contestația Ministerului Transporturilor împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2019 a Curții de Apel București, care a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.Ambele instanțe au reținut că acordarea și plata nelegală de la bugetul de stat a subvențiilor aferente anului 2015 pentru susținerea transportului feroviar de călători a fost realizată incorect de Ministerul Transporturilor în condițiile în care, pentru acel an, Guvernul României nu a adoptat hotărârea de Guvern anuală prin care se stabilea actul adițional de actualizare a contractului de servicii cu compania națională care administrează infrastructura feroviară, în ciuda faptului că Ministerul Transporturilor cunoștea prevederile legale relevante, precum și procedura de urmat, pe care de altfel o practicase mai mulți ani la rând. În plus, cu autoritate de lucru judecat s-a reținut și că, ulterior controlului și constatărilor Curții de Conturi, Ministerul Transporturilor nu a întreprins demersurile necesare pentru stabilirea întinderii și recuperarea prejudiciului astfel produs bugetului de stat.În schimb, în 2019, în cuprinsul unei legi cu un obiect de reglementare ce nu are legătură cu astfel de cheltuieli publice, anume Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, este inclusă o prevedere cu caracter individual și retroactiv, prin care menționata subvenție acordată de Ministerul Transporturilor operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 este declarată cheltuială în situațiile financiare ale respectivului minister.Prevederea legală criticată constituie o nesocotire de către legiuitor a unei hotărâri judecătorești definitive, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului separației puterilor în stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituție. De vreme ce instanțele judecătorești au ajuns la concluzia că sumele de bani nelegal cheltuite de la bugetul statului trebuie imputate celui găsit responsabil pentru respectiva nelegalitate, legiuitorul nu este în drept să ignore această realitate obiectivă și, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, să ia decizia de a redistribui plata prejudiciului astfel constatat în sarcina tuturor contribuabililor care participă la crearea veniturilor bugetului de stat în loc să permită recuperarea sa pe calea punerii în executare a hotărârii judecătorești definitive.Totodată, prevederea legală criticată nesocotește și principiul statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituție, în măsura în care în cuprinsul unui act normativ de natură legislativă, prin definiție general și impersonal, este inclusă o prevedere cu caracter individual, referitoare la o categorie specifică de cheltuieli efectuate doar de Ministerul Transporturilor numai în anul 2015, care nu se deosebește de alte cheltuieli similare efectuate de același minister decât prin aceea că a fost declarată ilegală de o instanță judecătorească printr-o hotărâre definitivă și cu autoritate de lucru judecat. În speță nu este vorba de acordarea unor facilități ori eșalonări la plata unor creanțe bugetare, ci de absolvirea de răspundere a unei autorități publice, fapt ce contrazice însuși conceptul de stat de drept. O posibilă consecință a unei astfel de conduite a legiuitorului ar fi aceea că, ulterior adoptării legii, Ministerul Transporturilor ar putea introduce o cale extraordinară de atac împotriva deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție de vreme ce prejudiciul creat în 2015 a fost validat din punct de vedere legal în 2019.În același timp, prevederea legală criticată nesocotește și principiul neretroactivității legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție, prin recunoașterea într-o lege adoptată în 2019 a unei cheltuieli ilegal realizate în 2015. Într-adevăr, validarea printr-o lege adoptată în 2019 a unei cheltuieli realizate în 2015 și declarate ilegală de instanțele judecătorești în 2019 nu autorizează efectuarea ei în 2015, căci această autorizare nu poate opera retroactiv, ci pur și simplu legalizează retroactiv o cheltuială efectuată ilegal în 2015. În plus, prin intermediul acestei retroactivități, prevederea legală criticată renunță implicit și la un venit cert, chiar dacă viitor, pentru un buget public ulterior anului 2015 în măsura în care prejudiciul ce trebuia recuperat ar fi trebuit să devină venit bugetar până la data de 30 noiembrie 2016 conform Deciziei nr. III/13/29.08.2016 a Curții de Conturi.Pentru aceste motive prevederea legală prin care se recunoaște în 2019 drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor compensația acordată ilegal operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 constituie o dispoziție cu caracter retroactiv și individual, care transformă un prejudiciu adus bugetului de stat într-o cheltuială legală și nesocotește o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) și (4), precum și art. 15 alin. (2) din Constituție.
Judecător,
prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu----
| EMITENT |
| Valer Dorneanu | - președinte |
| Cristian Deliorga | - judecător |
| Marian Enache | - judecător |
| Daniel Marius Morar | - judecător |
| Mona-Maria Pivniceru | - judecător |
| Gheorghe Stan | - judecător |
| Livia Doina Stanciu | - judecător |
| Elena-Simina Tănăsescu | - judecător |
| Varga Attila | - judecător |
| Benke Károly | - magistrat-asistent-șef |
CURTEA,examinând obiecția de neconstituționalitate, punctul de vedere al președintelui Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legii criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.17. Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative. În realitate, având în vedere criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că obiect al controlului de constituționalitate îl reprezintă art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și legea în ansamblul său. Art. I pct. 28 din lege, criticat în mod punctual, are următorul cuprins:Compensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaște drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor18. Textele constituționale invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și art. 61 alin. (2) privind principiul bicameralismului. Totodată, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, principiul bicameralismului este raportat la art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție, astfel încât urmează a fi reținută drept normă de referință și acest din urmă text constituțional.(1) Parcursul legislativ al legii analizate19. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 29 noiembrie 2016.20. Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecție, la 8 februarie 2017, iar de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, la 26 iunie 2019.21. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere la data de 1 iulie 2019, iar la 3 iulie 2019 a fost transmisă Președintelui României spre promulgare. La 2 iulie 2019, 68 de deputați au formulat prezenta obiecție de neconstituționalitate.(2) Admisibilitatea obiecției de neconstituționalitate22. Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate formulată îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba despre o lege adoptată și nepromulgată, cât și sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 68 de deputați.23. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanța de contencios constituțional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la același moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență. Curtea reține că, în cazul de față, legea a fost adoptată în procedură de urgență și, luând act de faptul că obiecția de neconstituționalitate a fost formulată în termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (2 iulie 2019), constată că obiecția de neconstituționalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanța de control constituțional [a se vedea ipoteza întâi din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, potrivit căreia „o sesizare a Curții Constituționale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992“].(3) Analiza obiecției de neconstituționalitate(3.1.) Critica de neconstituționalitate raportată la art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție24. Pe cale jurisprudențială, Curtea a stabilit două criterii esențiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului. Acestea constau, pe de o parte, în existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și, pe de altă parte, în existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituțional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziție privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44).25. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecție a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conținutul proiectului sau al propunerii legislative (și, practic, conținutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecință faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecție, ci doar să o aprobe sau să o respingă. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât și obligația acestora de a-și exprima prin vot poziția cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunțe asupra unei soluții legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecție, desigur, fără schimbarea obiectului esențial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecție ar însemna limitarea rolului său constituțional, iar caracterul decizional atașat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce privește activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluțiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însușită de Camera de reflecție. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecție trebuie să cuprindă o soluție legislativă care păstrează concepția de ansamblu a acesteia și să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluții legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecție, în condițiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 și 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45).26. Curtea a stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituție, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări și completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanțial obiectul de reglementare și configurația inițiativei legislative, cu consecința deturnării de la finalitatea urmărită de inițiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, paragraful 34, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, paragrafele 41-43, sau Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragrafele 56-58).27. Curtea reține că argumentul principal invocat în susținerea criticii de neconstituționalitate raportate la încălcarea principiului bicameralismului este introducerea în corpul legii a art. II, III și V de către Camera decizională. În realitate, art. II și V din lege, astfel cum au fost adoptate de Camera Deputaților, Cameră decizională, reprezintă o reluare adaptată a art. I pct. 35 [cu referire la art. XIX alin. (1)] și pct. 33 [cu referire la art. XVII alin. (2)] din legea criticată, astfel cum a fost adoptată de Senat, Cameră de reflecție.28. Astfel, cu privire la art. II din legea criticată, Curtea reține că art. I pct. 4 [cu referire la art. 5 alin. (10)] din legea criticată, astfel cum a fost adoptată în Camera de reflecție, a stabilit că modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la compensația de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători se stabilește prin hotărâre a Guvernului. În schimb, prin art. II din lege, Camera decizională s-a pronunțat în sensul că modul de aplicare a acestor prevederi se stabilește prin decizie a președintelui Autorității pentru Reformă Feroviară. Prin urmare, era firesc ca art. II din lege, ca dispoziție tranzitorie a acesteia, să stabilească un anumit termen în sarcina președintelui Autorității pentru Reformă Feroviară, și nu a Guvernului, pentru emiterea actului privind modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la compensația de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători.29. Cu privire la art. V din legea criticată, Curtea reține că Legea nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în spațiul feroviar unic european, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 9 noiembrie 2016, a intrat în vigoare la data de 12 noiembrie 2016, iar termenul de 3 luni prevăzut la art. 65 alin. (5) din lege se împlinea la 11 ianuarie 2017. La 8 februarie 2017, Senatul, prima Cameră sesizată, a prorogat acest termen, aspect de altfel discutabil, întrucât prorogarea privește un termen aflat în curs; or, termenul antereferit se împlinise deja la 11 ianuarie 2017. De aceea, la cea de-a doua Cameră, cea decizională, s-a stabilit o nouă dată până la care urmează a se modifica Hotărârea Guvernului nr. 581/1998, Hotărârea Guvernului nr. 1.476/2009 și Hotărârea Guvernului nr. 1.696/2006. Așadar, termenul nu se mai prorogă, din moment ce deja s-a împlinit, ci, în mod corect, se stabilește o nouă dată până la care hotărârile Guvernului menționate trebuie modificate/completate.30. Din cele de mai sus rezultă că soluțiile normative de principiu cuprinse în art. II și art. V din legea analizată au făcut parte și din forma legii așa cum a fost adoptată de prima Cameră sesizată, astfel că, prin adoptarea acestora, nu se poate reține încălcarea principiului bicameralismului.31. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate aduse art. III din lege, Curtea reține că, prin raportul comun din 28 mai 2019 al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci și al Comisiei pentru transporturi și infrastructură din Camera Deputaților, s-a propus adoptarea proiectului de lege, cu amendamente. Unul dintre amendamentele acceptate de cele două comisii a fost cel referitor la introducerea art. III, cu următoarea motivare: „Având în vedere prevederile art. 2 din OUG nr. 62/2016, care stabilesc atribuțiile Autorității de Reforma Feroviară, atribuții care până la acest moment s-au aflat în sarcina Ministerului Transporturilor, instituite prin dispoziții ale legilor speciale, considerăm necesar și oportun ca pentru buna funcționare a întregii activități de transport feroviar de călători cât și a autorității, dar și din perspectiva faptului ca legea să respecte dispozițiile constituționale, în sensul că aceasta trebuie să fie previzibilă, predictibilă și clară, pentru cei care sunt chemați să o aplice, Autoritatea de Reformă Feroviară trebuie să se subroge în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor corespunzătoare activităților preluate“.32. Potrivit art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2016, „Subvențiile alocate anual din bugetul de stat, în condițiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii, precum și facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislației în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocate cu această destinație“. Astfel, Curtea constată că din bugetul Autorității pentru Reformă Feroviară se asigură două componente de cheltuieli ce privesc transportul feroviar public de călători (subvenții, sub forma compensației, și facilități). Dacă, în privința subvențiilor, art. 6 alin. (2) din aceeași ordonanță de urgență prevede că „În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 8 alin. (1) (și anume de la data operaționalizării Autorității Feroviare Române - s.n.), A.R.F. preia pe bază de protocol de predareprimire de la Ministerul Transporturilor contractele de servicii și actele adiționale valabile și se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor ce rezultă din acestea“, nu există o prevedere similară pentru facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători, acordate potrivit art. 53 lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998.33. Totodată, Curtea reține că Autoritatea Feroviară Română este în subordinea Ministerului Transporturilor [art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2016] și că, potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2016, scopul înființării Autorității Feroviare Române este acela de a desfășura următoarele categorii de activități: „h) asigurarea alocării subvențiilor, în limita fondurilor aprobate prin bugetul de stat, prevăzute în contractele de servicii publice, încheiate cu operatorii de transport feroviar public de călători, și răspunderii privind alocarea acestora; [...]j) asigurarea alocării, în limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat, a sumelor necesare pentru acordarea facilităților prevăzute pentru anumite categorii sociale destinate transportului public feroviar de călători potrivit legislației în vigoare.“34. Prin urmare, art. III este un element de noutate adus în corpul legii, având însă și un rol precizator, din moment ce stabilește că o anumită unitate din cadrul Ministerului Transporturilor, respectiv Autoritatea Feroviară Română, se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor prevăzute de metodologiile aferente facilităților pentru anumite categorii sociale destinate transportului feroviar de călători, acordate potrivit art. 53 lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998 de către societățile comerciale, rezultate din reorganizare, dar și de alți operatori licențiați de transport feroviar de călători. O asemenea modificare operată în Camera decizională nu este, însă, contrară principiului bicameralismului, întrucât nu imprimă o deosebire majoră de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și nicio configurație semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.35. Astfel, Camera decizională, prin modificarea adusă, a reglementat în domeniul transportului feroviar, domeniu care face obiectul de reglementare al ordonanței de urgență aprobate prin legea criticată. De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. III din lege, care vizează facilitățile de călătorie, are legătură cu modificarea adusă art. 5 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998, în sensul că ambele măsuri realizate în mod concomitent indică o concepție unitară a legiuitorului în privința alocării din bugetul de stat a sumelor de bani necesare asigurării compensației de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători și a facilităților de călătorie, sume care, în final, se plătesc operatorilor de transport feroviar public de călători. De aceea, pe lângă faptul că art. III este o continuare firească a art. 2 alin. (1) lit. j) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2016 și un element de întregire a domeniului de competență a Autorității Feroviare Române în privința problematicii facilităților de călătorie/transport, legiuitorul a realizat astfel și o coordonare a legislației pentru ca una și aceeași unitate din cadrul Ministerului Transporturilor să aibă competența de a gestiona întreaga problematică a transferurilor nerambursabile de bani de la bugetul de stat către operatorii de transport feroviar public de călători, indiferent că acestea se prezintă sub forma compensațiilor (pentru serviciul public prestat) sau facilităților (în considerarea calității persoanelor beneficiare).36. Este adevărat că cele două forme ale legii adoptate de Camera de reflecție, respectiv de cea decizională nu sunt identice, însă Camera decizională este în drept să adopte o reglementare care, neschimbând filosofia și concepția legii/ordonanței de urgență, este mai bine articulată în sistemul normativ. Acest aspect ține de opțiunea legiuitorului și de oportunitatea reglementării normative. Bicameralismul stabilit prin art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție nu presupune ca forma proiectului de lege adoptată de cele două Camere ale Parlamentului să fie identică; din contră, Camera decizională este în drept să adopte proiectul de lege într-o formă diferită în măsura în care menține obiectul de reglementare al inițiativei legislative și concepția de ansamblu a acesteia. În cazul analizat, cea de-a doua Cameră nu a făcut altceva decât să se subsumeze obiectului de reglementare a proiectului legii de aprobare a ordonanței de urgență. Rezultă că legea astfel adoptată păstrează concepția inițială atât a inițiatorului, cât și a primei Camere sesizate, contribuind, în mod firesc, la operaționalizarea treptată a Autorității Feroviare Române.37. Reglementarea analizată, astfel cum a fost modelată în Camera decizională, nu schimbă concepția de ansamblu a inițiatorului, și anume a Guvernului, și nici a primei Camere sesizate, și anume a Senatului, drept care nu se poate reține încălcarea art. 61 alin. (2) și a art. 75 alin. (1) din Constituție.(3.2.) Critica de neconstituționalitate raportată la art. 1 alin. (4) din Constituție38. Art. 1 alin. (4) din Constituție a instituit principiul separației și echilibrului puterilor în stat în cadrul democrației constituționale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte [Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, și Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 87]. Astfel, cum nici administrației nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 233 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003] sau legiuitorului să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003], nici instanțelor judecătorești nu le este permis să instituie/modifice/completeze/ abroge norme de reglementare primară [a se vedea Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 139].39. Prin Decizia nr. 889 din 16 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 17 februarie 2016, Curtea a statuat că, „deși la prima vedere se poate afirma că executarea amenzii cominatorii este lăsată la discreția statului care, comportându-se ca un creditor al sumei ce rezultă din aplicarea amenzii, poate renunța la executare, trebuie observat că raportul între stat și conducătorul autorității publice nu este un simplu raport între un creditor și debitorul său, în care primul poate dispune în sensul renunțării la executarea amenzii civile. Amenda civilă, aplicată potrivit art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, trebuie privită din perspectiva scopului pentru care a fost instituită. Curtea reține că aceasta se face, într-adevăr, venit la bugetul de stat, dar, înainte de toate, este o modalitate de punere în executare a unei hotărâri judecătorești definitive care, dacă nu este pusă în executare de bunăvoie, nu cunoaște vreun alt procedeu de ducere la îndeplinire. Acționând în sensul exonerării de la plata amenzilor civile stabilite în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 a președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și, respectiv, a președintelui Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, legiuitorul afectează în mod direct executarea unei hotărâri judecătorești definitive. Or, astfel cum s-a arătat anterior, executarea unei hotărâri a oricărei instanțe trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 din Convenție, legiuitorul având obligația de a lua măsurile legislative care să garanteze punerea în executare a hotărârilor judecătorești, iar nu să obstrucționeze acest demers“.40. Principala critică adusă art. I pct. 28 din lege este aceea că, recunoscând compensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor, legiuitorul aduce atingere autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție.41. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reține că în anul 2016 Curtea de Conturi a desfășurat misiunea de audit financiar asupra contului anual de execuție a bugetului de stat la Ministerul Transporturilor pe anul 2015 și a încheiat procesulverbal de constatare înregistrat cu nr. 137.984 din 3 august 2016. Ulterior, a fost emisă Decizia nr. III/13 din 29 august 2016, prin care directorul Direcției 1 din cadrul Departamentului III al Curții de Conturi, în ceea ce privește problema care interesează cauza de față [pct. II.7], a decis: „II. 7. Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de plata compensațiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social în lipsa actelor adiționale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, H.G. nr. 455/2014 și nr. 1.112/2014 și recuperarea acestuia, potrivit legii. (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 7 din Decizie). Termen de realizare: 30 noiembrie 2016“.42. La data de 21 noiembrie 2016, Ministerul Transporturilor a contestat la Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal atât procesul-verbal de constatare înregistrat cu nr. 137.984 din 3 august 2016, cât și Decizia nr. III/13 din 29 august 2016, printre altele, sub aspectul celor constatate și dispuse în legătură cu plata compensațiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social. Prin Sentința civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, constatându-se, în esență, că „pentru a efectua plata subvențiilor era necesar să se adopte o hotărâre de Guvern prin care să fie aprobat actul adițional de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar“. Instabilitatea ministerială „nu înlătură obligația legală a reclamantului de a efectua plata subvențiilor în conformitate cu prețurile actualizate stabilite prin hotărâre de Guvern. [...] Curtea [de Apel - s.n.] constată că, prin actele contestate, pârâta nu a negat faptul că nu s-ar fi prestat serviciile de transport feroviar, ci faptul că plata subvențiilor aferente acestora nu a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, ce presupunea actualizarea anuală a prețurilor contractelor“.43. Cu alte cuvinte, în legătură cu plata compensațiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social, s-a constatat că: (i) actele adiționale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar public de călători și a contractului de activitate cu compania națională care administrează infrastructura feroviară nu au fost aprobate prin hotărâre a Guvernului, contrar art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 2.408/2004 privind metodologia de acordare de la bugetul de stat și/sau de la bugetele locale a diferenței dintre tarife și costuri în transportul feroviar public de călători, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 5 ianuarie 2005 [în prezent abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2017] și (ii) pentru luna decembrie a anului 2015 nu s-a plătit diferența dintre numărul total de călători-km și tren-km aprobat, din contractele de servicii publice, și numărul de călători-km și tren-km pentru care s-a acordat compensația până la luna decembrie, ci cuantumul lunar al compensației a fost acordat în limita a 1/12 din bugetul aprobat pentru anul 2015, contrar art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 2.408/2004. În aceste condiții, s-a considerat că plățile realizate pentru achitarea compensației aferente pachetului minim de servicii în luna decembrie în cuantum de 126.948.583 lei sunt nelegale.44. Prin art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2016 s-a stabilit că „Prevederile contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar și aflate în derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență [29 noiembrie 2016 - s.n.] se aplică până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate [1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 - s.n., a se vedea Hotărârea Guvernului nr. 231/2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 și 245 bis din 1 aprilie 2016], iar compensația se acordă în condițiile stabilite prin acestea și în conformitate cu legislația în vigoare“.45. Conform noului conținut normativ al art. II stabilit prin legea supusă controlului de constituționalitate, „Compensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaște drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor“. Acest text vizează punctual situația anului 2015, când, deși serviciile aferente contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar au fost prestate, plata compensației s-a realizat, pe de o parte, fără ca actele adiționale la contractele menționate, deși încheiate, să fi fost aprobate prin hotărâre a Guvernului, iar, pe de altă parte, fără ca în luna decembrie 2015 să se plătească o diferență a sumei aferentă compensației. Textul propus la art. II diferă de cel în vigoare, reglementând o altă ipoteză juridică, însă fără să pună în discuție sau să afecteze contractele de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar și aflate în derulare până la 2 decembrie 2019.46. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că Parlamentul nu încalcă autoritatea de lucru judecat atașată celor două hotărâri judecătorești, ci, recunoscând deficiențele administrative, constatate prin raportul Curții de Conturi, stabilește o soluție de natură a evita situația ca neregularitatea constatată, constând într-o greșeală a administrației, să afecteze în final operatorii de transport feroviar de călători care au executat contractele de servicii publice. Soluția legislativă aleasă a fost aceea de a nu se mai recupera de la aceștia sumele de bani neregulat cheltuite/de a nu se impune o sarcină disproporționată administrației, sarcină eventual fără finalitate.47. Curtea mai constată că legiuitorul avea competența constituțională de a adopta o atare măsură chiar dacă raportul Curții de Conturi nu ar fi fost contestat. De asemenea, și în ipoteza în care acesta a fost contestat, cele două hotărâri judecătorești nu au valoare constitutivă de drepturi, astfel încât tot raportul Curții de Conturi este cel care impune stabilirea și recuperarea eventualului prejudiciu. O atare concluzie se impune pentru că actul Curții de Conturi devine definitiv fie prin necontestare, fie prin respingerea contestației/sesizării și, în aceste condiții, el devine obligatoriu.48. În ceea ce privește competența Parlamentului de a acorda scutiri/facilități/eșalonări de la plata unor creanțe bugetare, Curtea, prin Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, a statuat că: „Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a acorda scutiri/facilități/eșalonări în legătură cu plata acestor creanțe, însă, în cadrul acestei competențe, legiuitorul trebuie să respecte principiul egalității“ [paragraful 33]. „În acordarea regimului de scutiri/facilități, legiuitorul este ținut de o condiție de rezonabilitate (est modus in rebus), în sensul că aplicarea unui tratament juridic diferențiat [...] trebuie să fie unul justificat, iar criteriul care trebuie avut în vedere în aprecierea acestui caracter ține chiar de obligațiile din contractul la care părțile au consimțit“ [paragraful 33]. Scutirea unei entități de la obligația de restituire a unei despăgubiri/prime plătite de stat în condițiile în care i s-au acordat două astfel de despăgubiri/prime, dintre care una nelegal, fără ca despăgubirea/prima să fi fost datorată pentru activitățile viitoare ce trebuie executate în considerarea vreunui contract, „apare ca fiind o abatere de la principiul egalității, scutirile putând fi aplicate numai în privința beneficiarilor unor sume de bani plătite necuvenit în executarea contractului și în considerarea cărora părțile au convenit contractul“. În caz contrar, se ajunge la încălcarea „principiului egalității între beneficiarii de proiecte, constituind premisa normativă pentru îmbogățirea fără justă cauză a beneficiarilor legii criticate“ [paragraful 35]. Curtea a stabilit că numai beneficiarii unor contracte de finanțare ce presupun prestații viitoare realizate în considerarea obiectului contractului pot fi îndreptățiți la diverse facilități din partea statului, dar și aceștia numai în măsura în care statul apreciază ca necesară o atare măsură [paragraful 36].49. Având în vedere aceste aspecte jurisprudențiale, coroborate cu eventualele greșeli de natură administrativă cu privire la faptul că actul adițional, deși încheiat, nu a fost aprobat de Guvern prin hotărâre sau că plata efectuată pe luna decembrie 2015 nu a vizat diferența dintre prestația aprobată [și executată de operator] și plățile realizate pe parcursul anului [în condițiile în care s-au plătit câte 1/12 din suma alocată aferentă prestației aprobate și executate în fiecare lună], Curtea reține că este dreptul exclusiv al statului să opteze pentru acceptarea plăților astfel executate și să procedeze la scutirea de la obligația de stabilire și recuperare a eventualului prejudiciu. Curtea constată că prezenta cauză nu vizează scutirea de la restituirea unor despăgubiri acordate necuvenit pentru situații trecute, ci stabilirea drept cheltuieli în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor a plăților deja efectuate în considerarea unor contracte semnate și executate, astfel că, în această din urmă ipoteză, legiuitorul poate acorda facilități, ceea ce s-a și întâmplat prin exonerarea Ministerului Transporturilor de obligația de stabilire și recuperare a eventualului prejudiciu, aspect ce echivalează, ca finalitate, cu o descărcare de gestiune. Curtea nu are, în schimb, competența de a analiza rațiunea de oportunitate care a stat la baza acestei decizii a Parlamentului.50. În final, Curtea reține că art. II pct. 28 din lege nu vizează punctul II.8 din Decizia Curții de Conturi nr. III/13 din 29 august 2016, potrivit căruia: „II.8. Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de decontarea nelegală de către S.C. Metrorex - S.A., pe perioada legală de prescripție, a cuantumului gratuităților acordate pentru călătoria cu metroul unor categorii sociale de beneficiari, în condițiile neaprobării valorii călătoriei simple cu metroul utilizată la calculul facilităților, recuperarea acestuia și virarea la bugetul de stat, în condițiile legii. (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 8 din Decizie). Termen de realizare: 30 noiembrie 2016“.51. Astfel, art. I pct. 28 din lege se referă la compensațiile acordate operatorilor de transport feroviar în sensul de compensație de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători, și nu la facilitățile acordate unor categorii de persoane la transportul cu metroul [spre exemplu, luptătorii pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989 sau urmașii de erou-martir, care, potrivit art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 20 iulie 2004, beneficiază de „transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun și, anual, 12 călătorii gratuite pe calea ferată, la clasa I, dus-întors, cu toate categoriile de trenuri de călători; anual - 12 călătorii gratuite dus-întors până în localitatea reședință de județ, cu mijloace de transport în comun, pentru persoanele care domiciliază în mediul rural. În limita celor 12 călătorii gratuite pot călători și membrii familiei titularului. De aceste gratuități beneficiază și însoțitorul pensionarilor, persoanelor cu grad de invaliditate, marelui mutilat sau al persoanei care, din motive medicale, are nevoie de însoțitor“ ].52. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și legea în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 18 septembrie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent-șef,
Benke Karoly + OPINIE SEPARATĂÎn dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională formulăm prezenta opinie separată, considerând că dispozițiile pct. 28 al art. I cu referire la art. II din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, sunt neconstituționale pentru următoarele motive:Prevederea legală menționată constituie o dispoziție retroactivă, cu caracter individual, menită să transforme un prejudiciu adus bugetului de stat în 2015 de Ministerul Transporturilor, și constatat ca atare printr-o hotărâre judecătorească cu caracter definitiv, într-o cheltuială declarată legală în 2019, aspecte ce contravin art. 1 alin. (3) și (4), precum și art. 15 alin. (2) din Constituție.Dispozițiile pct. 28 al art. I cu referire la art. II din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 86/2016 au următoarea redactare: + Articolul IICompensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaște drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor.Prin Decizia nr. III/13/29.08.2016 Curtea de Conturi a dispus ca Ministerul Transporturilor să stabilească întinderea prejudiciului produs prin decontarea nelegală către Societatea Comercială Metrorex - S.A. a cuantumului gratuităților acordate pentru călătoria cu metroul unor categorii sociale de beneficiari și aferente anului 2015, precum și să procedeze la recuperarea acestuia până la data de 30 noiembrie 2016. Contestația Ministerului Transporturilor împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2019 a Curții de Apel București, care a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.Ambele instanțe au reținut că acordarea și plata nelegală de la bugetul de stat a subvențiilor aferente anului 2015 pentru susținerea transportului feroviar de călători a fost realizată incorect de Ministerul Transporturilor în condițiile în care, pentru acel an, Guvernul României nu a adoptat hotărârea de Guvern anuală prin care se stabilea actul adițional de actualizare a contractului de servicii cu compania națională care administrează infrastructura feroviară, în ciuda faptului că Ministerul Transporturilor cunoștea prevederile legale relevante, precum și procedura de urmat, pe care de altfel o practicase mai mulți ani la rând. În plus, cu autoritate de lucru judecat s-a reținut și că, ulterior controlului și constatărilor Curții de Conturi, Ministerul Transporturilor nu a întreprins demersurile necesare pentru stabilirea întinderii și recuperarea prejudiciului astfel produs bugetului de stat.În schimb, în 2019, în cuprinsul unei legi cu un obiect de reglementare ce nu are legătură cu astfel de cheltuieli publice, anume Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, este inclusă o prevedere cu caracter individual și retroactiv, prin care menționata subvenție acordată de Ministerul Transporturilor operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 este declarată cheltuială în situațiile financiare ale respectivului minister.Prevederea legală criticată constituie o nesocotire de către legiuitor a unei hotărâri judecătorești definitive, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului separației puterilor în stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituție. De vreme ce instanțele judecătorești au ajuns la concluzia că sumele de bani nelegal cheltuite de la bugetul statului trebuie imputate celui găsit responsabil pentru respectiva nelegalitate, legiuitorul nu este în drept să ignore această realitate obiectivă și, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, să ia decizia de a redistribui plata prejudiciului astfel constatat în sarcina tuturor contribuabililor care participă la crearea veniturilor bugetului de stat în loc să permită recuperarea sa pe calea punerii în executare a hotărârii judecătorești definitive.Totodată, prevederea legală criticată nesocotește și principiul statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituție, în măsura în care în cuprinsul unui act normativ de natură legislativă, prin definiție general și impersonal, este inclusă o prevedere cu caracter individual, referitoare la o categorie specifică de cheltuieli efectuate doar de Ministerul Transporturilor numai în anul 2015, care nu se deosebește de alte cheltuieli similare efectuate de același minister decât prin aceea că a fost declarată ilegală de o instanță judecătorească printr-o hotărâre definitivă și cu autoritate de lucru judecat. În speță nu este vorba de acordarea unor facilități ori eșalonări la plata unor creanțe bugetare, ci de absolvirea de răspundere a unei autorități publice, fapt ce contrazice însuși conceptul de stat de drept. O posibilă consecință a unei astfel de conduite a legiuitorului ar fi aceea că, ulterior adoptării legii, Ministerul Transporturilor ar putea introduce o cale extraordinară de atac împotriva deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție de vreme ce prejudiciul creat în 2015 a fost validat din punct de vedere legal în 2019.În același timp, prevederea legală criticată nesocotește și principiul neretroactivității legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție, prin recunoașterea într-o lege adoptată în 2019 a unei cheltuieli ilegal realizate în 2015. Într-adevăr, validarea printr-o lege adoptată în 2019 a unei cheltuieli realizate în 2015 și declarate ilegală de instanțele judecătorești în 2019 nu autorizează efectuarea ei în 2015, căci această autorizare nu poate opera retroactiv, ci pur și simplu legalizează retroactiv o cheltuială efectuată ilegal în 2015. În plus, prin intermediul acestei retroactivități, prevederea legală criticată renunță implicit și la un venit cert, chiar dacă viitor, pentru un buget public ulterior anului 2015 în măsura în care prejudiciul ce trebuia recuperat ar fi trebuit să devină venit bugetar până la data de 30 noiembrie 2016 conform Deciziei nr. III/13/29.08.2016 a Curții de Conturi.Pentru aceste motive prevederea legală prin care se recunoaște în 2019 drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor compensația acordată ilegal operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 constituie o dispoziție cu caracter retroactiv și individual, care transformă un prejudiciu adus bugetului de stat într-o cheltuială legală și nesocotește o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) și (4), precum și art. 15 alin. (2) din Constituție.
Judecător,
prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari